CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tânăra Românie și Napoleon al III-lea. VIDEO

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. ianuarie 1873) a fost primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea.

A fost nepotul de frate al împăratului Napoleon I, fiul fratelui său, Louis Bonaparte, care se  căsătorise cu Hortense de Beauharnais, fiica din prima căsătorie a soției lui Napoleon, Joséphine de Beauharnais.

Acesta este un  film documentar despre Napoleon al III-lea și rolul esenţial pe care l-a jucat în formarea României moderne.

În 1856, după victoria Împăratului Francezilor în Războiul Crimeii, Congresul de la Paris a eliminat protectoratul rus asupra Principatelor Române.

Recunoscând suzeranitatea otomană asupra Valahiei şi Moldovei, Tratatul de la Paris a plasat cele două Principate sub protecţia puterilor europene şi indeosebi a Franţei.

În  plus, Valahiei şi Moldovei li se recunoaşte dreptul de a convoca Adunări pentru a decide organizarea lor viitoare. 

Este vorba de primul pas către Unirea din 1859 şi crearea României moderne. Iată un film documentar despre implicarea suveranului francez în unificarea principatelor române şi începutul istoriei moderne a României.

Subiectul este articulat în jurul a cinci teme principale, evocând mai întâi occidentalii care au călătorit în Moldova şi în Valahia în secolele XVIII-lea şi al XIX-lea; se amintește apoi mobilizarea intelectualilor francezi în chestiunea unirii Principatelor.

Implicarea personală a lui Napoleon al III-lea în problematica Orientului este ilustrată prin evocarea Războiului Crimeii şi a Tratatului de la Paris din 1856.

A fost importantă și francofilia primilor conducători ai principatelor unite – Alexandru Ioan Cuza şi Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (viitorul rege Carol I).

Expoziţia universală din 1867 de la Paris a reprezentat o etapă decisivă pentru recunoaşterea Principatelor Unite pe scena internaţională.

29/10/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum confecţionează falsurile istorice antiromânești istoriografia iredentistă maghiară

Cum se confecţionează o “istorie”?

 

Este cunoscută preocuparea constantă a istoriografiei maghiare de a demonstra şi legitima întâietatea prezenţei ungurilor într-un spaţiu geografic ce se întinde de la Marea Adriatică până în Ucraina şi Curbura Carpaţilor.

Trecându-se, adesea cu dispreţ, peste istoria altor popoare, falsurile, semi-adevărurile şi adevărurile sunt amestecate, ca ierburile în ceaunul unei vrăjitoare, rezultând o literatură-otravă, băută cu voluptate de producători şi oferită cu generozitate consumatorilor creduli.

Obiectivul strategic al unei asemenea medicaţii îl cunoaştem.Românul aflat în străinătate, turist sau în interes profesional, este curios (acesta ar trebui să fie primul instinct al celui care-şi iubeşte patria) să afle ce spun, ce scriu alţii despre noi, ce urme- bune şi rele,- au lăsat strămoşii şi contemporanii prin acele locuri.

Pasionaţilor de cărţi nu le vor scăpa librăriile (fie şi numai pentru a răsfoi cărţile) şi bibliotecile. Cu puţină răbdare, vor găsi suficientă literatură de genul celei amintite mai sus, literatură care a proliferat mai ales după 1980, când România nu publica în străinătate decât “operele” soţilor Ceauşescu.

Editarea unor astfel de lucrări “de istorie” continuă şi astăzi cu mai mult spor, un ajutor de loc neglijabil dându-l şi “istorici” români atraşi de lipsa de miros a banilor într-o societatate deschisă vraişte.

Pentru românul care ştie puţină franceză şi nu vrea sau nu poate să se deplaseze în străinatate recomand să consulte fondul de carte al Bibiotecii Franceze din Bucureşti. Acolo va găsi, printre altele, şi „HISTOIRE DES PAYS DE L’EST – Dès origines à nos jours” de Henry Bogdan.

Cartea a aparut în 1992 la editura franceză Perrin.Dintr-o scurtă prezentare a autorului aflăm că s-a născut la 9 ianuarie 1936 la Beauvais, din tată ungur şi mamă franţuzoaică, este (sau a fost) profesor la Liceul “Voltaire” (Paris), conferenţiar la EMSST (Şcola Militară) şi membru în comitetul director al PANEUROPE-FRANCE.Observaţia că, după nume, autorul ar fi un român maghiarizat este irelevantă deoarece există români, cu nume foarte româneşti sau cu rezonanţă tot atât de istorică ca şi cel de Bogdan, şi care ne-au demonstrat ( şi ne demonstrează) că sângele se poate face apă, şi nu una obişnuită, ci chiar apă clocită.

Răsfoind cartea profesorului H. Bogdan (altminteri conţinând multă istorie necontrafăcută) cititorul va descoperi o reţetă simplă de fabricare a dreptului de preemţiune asupra unui teritoriu revendicat, reţetă care, sub alte farduri, o găsim în toată literatura iredentistă maghiară. Iată reţeta:

1. Golirea teritoriului de strămoşii actualei populaţii majoritareAutorul realizează această operaţie de anvergură prin căteva fraze pe care le citez în traducere: “… Traian a supus Dacia şi a facut din aceasta o provincie romană. O mare parte din daci au fost masacraţi, restul vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în tot imperiul. Dacia a fost repopulată cu colonişti veniţi din toate provinciile, şi mai ales din provinciile asiatice.” ( pag.39)

De ce “şi mai ales din provinciile asiatice” ne vom lămuri în etapa următoare a reţetei. “… conform celor susţinute de ei, românii de astăzi ar fi descendenţii dacilor şi romanilor care ar fi rămas în Dacia şi după 270, dar această teză, inspirată mai ales de preocupări politice, este lipsită de seriozitate.” (pag.41).

Nici noii veniţi n-au rezistat mult, pentru că urmează anul fatidic 476 , când oficial Imperiul Roman de Apus se desfiintează. “…dincolo ( la nord – n.t.) de Sava şi de Dunăre, vechile provincii Panonia şi Dacia, golite de o mare parte din populaţia lor de valurile succesive de invazii, cunoşteau vidul politic care se adaugă vidului uman.” ( pag.43).

2. Aducerea presupusilor strămoşi ai ungurilor de astăzi în provinciile în care s-a instalat “vidul uman şi politic.”

Deoarece Traian a repopulat Dacia cucerită cu colonişti veniţi “mai ales din provinciile asiatice”, ar fi îndreptăţită ipoteza precum că strămoşi ai ungurilor ar fi pus piciorul în Dacia încă în vremea lui Traian. otodata este clar că dacii şi romanii nu sunt strămoşii românilor deoarece primii fuseseră exterminaţi şi împrăştiaţi iar secunzii, din dispreţ faţă de metalele preţioase şi alte prăzi de război, au dat cavalereşte întâietate celor din provinciile asiatice.

Cine s-a instalat după căderea Imperiului Roman de Apus (476), în “vidul uman şi politic”, fie chiar şi numai temporar? Cronologic vorbind, după 476, adică între 480 -600, îi găsim prin părţile noastre pe avari.

E drept că mai înainte fuseseră hunii (350-453, anul morţii lui Attila), dar aceştia nu pot constitui un blazon de nobleţe, deoarece Attila “biciul lui Dumnezeu” a rămas pentru creştini o personificare a brutalităţii şi barbariei. Care este legatura dintre avarii din sec.V-VI şi ungurii din sec.IX-XI? Ambele seminţii vorbeau ungureşte!

De unde rezultă aceasta? Din pasajul următor:

“Istoricul ungur G. Laszlo suprapunând harta mormintelor avarilor din sec.VIII-IX cu hărţile mormintelor maghiare din sec. X şi sec. XI, a demonstrat că nu este o coincidenţă ci o juxtapunere; lucrând în continuare pe o hartă a toponimelor din sec. XI, el a gasit nume slave şi ungureşti.

Confruntând harta toponimelor cu cele două hărţi ale mormintelor, el a remarcat că harta toponimelor ungureşti din sec.XI conincidea atât cu locurile unde existau morminte ungureşti cât şi cu cele unde existau morminte avare.

Pentru Laszlo nu există nicio indoială: avarii cărora el le-a reperat mormintele vorbeau ungureşte. De altfel, demonstraţia lui se referă la teritoriul vechii Ungarii, ceea ce include şi Transilvania.”

Este cât se poate de logic (după logica lui G. Laszlo), că morţii nu s-ar fi acceptat unii peste alţii sau unii lângă alţii dacă n-ar fi vorbit aceeaşi limbă. De remarcat că, deşi după nul 600 avarii dispar din istorie, nemaivorbindu-se de ei, în Dacia mai sunt avari care-si înmormântează morţii în secolele VIII-IX, după care predau ştafeta ungurilor care-şi fac apariţia în sec. IX.După alte câteva consideraţii cu privire la populaţiile din această parte a Europei, autorul conchide:

“Astfel, la începutul sec.X, popoarele ai căror descendenţi constituie populaţiile actuale din Europa centrală şi orientală sunt la locul lor , en place, cu excepţia românilor care, sub numele de valahi, la această epocă încă rătăcesc cu turmele lor la fruntariile albano-macedoniene de unde se pregătesc să coboare către câmpiile Dunării de Jos.”(pag.48).

În această etapă a reţetei istorice s-a realizat caracterul sedentar al ungurilor şi se prefigurează caracterul migrator al românilor.

3. Transformarea românilor în popor migrator care se infiltrează în teritoriile populaţiilor “sedentare” ale Europei centrale şi orientale.Despre românii “ migratori” aflăm că în timpul împăratului bizantin Vasile al II-lea “bulgaroctonul” “triburile muntene de albanezi şi valahi erau supuse Bizanţului, dar se observă încă în această perioadă o lentă mişcare de migrare a ciobanilor valahi către câmpiile Bulgariei” (pag.54).

În continuare aflăm că regele Bela al III-lea ( 1172-1196) “încurajează venirea colonilor germani pe care el îi stabileşte mai ales în estul Transilvaniei. (…) Din această epocă datează, deasemenea, probabil primele infiltrări ale ciobanilor valahi în Transilnavia.” (pag.58). Asta ca să ne fie clar că germanii au venit cu voia regelui Bela iar românii au trecut fraudulos fruntariile regatului, cu timpul devenind majoritari (devansarea ungurilor în materie de copii fiind pusă pe seama consumului de lapte de capră şi de oaie!)

Cum-necum, românii devin şi sedentari şi majoritari. Aceasta l-a determinat pe Mihai Viteazul, sub alte pretexte, să-şi însuşească şi Transilvania şi Moldova.” Succesorul lui Maximilian, Rudolf (1576 – 1608) interveni în 1601-1602 în Transilvania, pe care pusese stăpânire – sub pretextul că luptă împotriva turcilor,- domnitorul Valahiei, Mihai Viteazul. Acesta îşi luase chiar titlul de domnitor al Valahiei, Moldovei şi Transilvaniei.” (pag. 87).

Înarmat cu această reţetă, autorul mai parcurge câteva secole de istorie şi ajunge la tratatele de la Trianon.

“În ceea ce priveşte Ungaria, a fost în mod deosebit brutalizată (în text “malmenée”) prin tratatele de la Trianon care i-au luat 2/3 din teritoriile milenare. Ţara a fost redusă la 93.000 km² cu o populaţie de 8.500.000 locuitori, peste 90% maghiari.

Ungaria a devenit astfel un stat national cu o populaţie omogenă (subl. trad.); numai două minorităţi naţionale aveau o anumită importanţă, germanii în număr de 400.000 şi slovacii cam 100.000. Dar mai mult de 3 milioane de unguri se găseau încorporaţi împotriva voinţei lor în statele vecine.”(pag. 261).

După dezaprobarea tratatelor trianonice urmează satisfacţia, greu disimulată, pricinuită de Pactul Ribbentrop-Molotov şi Dictatul de la Viena.

“Aceasta a fost sfârşitul visului Marii Românii, concretizat prin tratatele din 1919-1920, dar totodată naşterea unei noi Românii, bineînţeles mai puţin întinsă, dar mai conformă cu principiul naţionalităţilor, mai omogenă prin populaţia sa.

Această nouă Românie nu conţinea nici bulgari, nici ruşi, nici ucrainieni (subl.trad.); singurele minorităţi naţionale erau ca.500.000 de maghiari şi cam tot atâţia germani, adică 7% din populaţie.”(pag.348).

De remarcat mâna pe care autorul o întinde altor “istorici” din vecinătatea noastră apropiată prin aserţiunea că “România nu conţinea nici bulgari, nici ruşi, nici ucrainieni” insinuându-se că România nu a pierdut ci a restituit teritorii ce nu-i aparţineau.

Atunci când se referă la asimilarea minorităţilor din Ungaria, H. Bogdan nu spune “au fost asimilate” ci “s-au asimilat” sugerând că acestea s-au lăsat asimilate de o civilizaţie superioară, de bună voie şi nesilite de nimeni.

Acesta este un exemplu de istorie confecţionată pentru a servi unor scopuri practice. Şi nu s-ar putea spune că nu are cine să urmărească realizarea acestor scopuri.

Speranţa reuşitei este cu atât mai mare cu cât Marko Bela & Co. află un ajutor nesperat în comportamentul românilor aleşi să administreze treburile ţarii, care aleşi alcatuiesc un putregai politic, mai flămând, mai mincinos si mai nemilos decât fanarioţii. Noii fanarioţi români!

Nicuşor Gliga

 

 

29/10/2015 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Revoluţia comunistă din 1917 şi adevăratul Lenin

Un geniu monstruos

 

Se spune ca Revolutia din 1917 a fost facuta de Lenin. Dar el va afla despre Revolutia Socialista (adevarata Mare Revolutie Socialista) de la 27 februarie 1917 din Rusia, abia la 2 martie 1917 din ziare, pe cand era la Zurich.

Ajungind acasa i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriza! Inchipuie-ti! Trebuie sa mergem acasa, dar cum?

Totul mi se pare atit de neasteptat! (in cartea lui Volkogonov, pag. 138).

Era atat de neasteptat pentru “conducatorul revolutiei proletare”: ministrii, demnitarii si tarul fusesera arestati.

Altii facusera revolutia al carei parinte s-a dorit. S-a grabit sa plece spre Rusia.

In acele zile era in toi Primul Razboi Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus isi dorea tara-rival paralizata din interior.

Lenin fusese racolat de mai mult timp, impreuna cu alti “revolutionari de profesie” rusi, de catre politia secreta germana.

I se sugereaza sa se intoarca in Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revolutia din Octombrie Germania ii dase lui Lenin o suma “foarte mare, aproape incredibila”, de 50 de milioane de marci-aur.

Cu acesti bani se putea face un razboi darmite o revolutie.

Din legendarul tren blindat sau “sigilat”, daruit de nemti, inainte de a ajunge la gara Finlandeza din Petersburg, Lenin – cu “modestia” care-l caracteriza, telegrafiaza sefilor partidului bolsevic ca sosirea sa sa fie anuntata in ziarul “Pravda”, or, el nu dorea sa se intoarca ca un emigrant de duzina, ci ca un lider, de care pina la acea ora in toata Rusia n-auzisera decit o mina de oameni.

In iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea sa emita un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca “spion german” pe baza de documente, intre ele, aflindu-se si Ordinul Bancii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era platit cu cincizeci de milioane de marci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-si-l viitor aliat avea sa-l salveze in ultimul moment.

Pe front in 1917 nemtii aruncau in transeele ostasilor rusi manifeste semnate de V.I.Lenin, care spuneau:

“Predati-va! Aruncati armele si intoarceti-va acasa! Principalii vostri dusmani nu se afla in transeele germane, care-s si ei muncitori ca si voi, ci in scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nadejde al dusmanilor patriei lui.

Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pamint, uzine, vodca si piine, fara sa munceasca.

Asta-i face pe dezertori ca Lenin sa le fie simpatic.

Cercetatorii acelei perioade sunt cu totii de acord ca arestarea lui Lenin in vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.

Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate actiunile i-au fost indreptate pentru a provoca infringerea tarii sale in primul razboi mondial si a pune, el si partidul sau, mina pe putere. Visa sa transforme razboiul mondial intr-un razboi civil.

Specula si el, ca si comunistii de azi, pe ideea internationalismului, mai importanta ca cea de patriotism. Generalul Erich von Ludendorff, seful Statului Major German avea sa scrie:

“Inlesnind calatoria lui Lenin in Rusia, guvernul nostru si-a asumat o mare raspundere. Actiunea a fost pe deplin justificata din punct de vedere militar. Trebuia sa invingem Rusia”.

Dupa ce ia puterea, Lenin ii ajuta, din interior, pe nemti sa invinga Rusia. “Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin insemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de catre armata rusa, dar si o grava tradare de catre noua Rusie a aliatilor.

România se pomenise de una singura pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o luna de la preluarea puterii, bolsevicii stabilesc legatura cu germanii, intrebindu-i care sint conditiile lor.

Partea germana cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri patrati. Conform pacii de la Brest – Litovsk, conditiile careia Lenin i le-a dictat lui L. Trotski (Lev Bronstein, nascut la Telenesti), ajuns al doilea om dupa Lenin in vastul imperiu, ca acesta sa le accepte fara discutii:

Rusia sovietica renunta la 34 la suta din populatia sa, 32 la suta din pamintul agricol, 89 la suta din minele de carbune. Buharin, care vede in aceste cedari “o tradare a revolutiei”, e numit de Lenin tradator. Intrucit Petrogradul urma a fi cedat si el benevol, Lenin muta capitala tarii la Moscova.

Congresul Sovietelor voteaza la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – impotriva, la rugamintea lui Lenin, care totodata indemna populatia “sa nu opuna rezistenta armatei nemtilor”.

Cetatenii rusi se intrebau, nedumeriti: “Cum este posibil ca trupele Kaiserului sa vina in trenuri de pasageri, ca niste turisti si sa ocupe oras dupa oras fara nici un fel de lupta?!” Lenin isi indeplinea promisiunile luate. Dar in curind Antanta, din care facea parte si România, avea sa invinga Germania si aliatii ei.

Astfel Rusia bolsevica a fost salvata de “pacea rusinoasa” de la Brest-Litovsk, semnata de Lenin, prin care Rusia raminea aproape fara de teritoriu in partea ei europeana.

Lenin ne mai era prezentat de biografii sai drept model de democratie.

In iunie 1917, cind Guvernul Provizoriu, preintimpinat de incercarea bolsevicilor de a pune mina pe putere, a interzis orice fel de demonstratii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmind ca “in orice tara democratica organizarea unor asemenea demonstratii este un drept irevocabil al fiecarui cetatean.”

Dupa 25 octombrie 1917, insa, daca o demonstratie, un congres, o manifestare nu era aprobata de Dzerjinski, seful CEKA, Lenin ordonase ca participantii sa fie sau arestati, sau impuscati pe loc.

“Revolutia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decit o banala lovitura de palat, in ea “n-a existat nici macar un singur ranit”. In Palatul de Iarna n-au intrat, cum arata filmele sovietice, soldati bolsevici, ci “o multime zdrentaroasa si furioasa, care s-a comportat cu violenta caracteristica unor astfel de gloate” (in cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192).

A fost o trecere pasnica a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma sa fie si el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. “Semana mai degraba cu o schimbare a garzii”, isi va aminti bolsevicul Suhanov.

A doua zi insa Petersburgul se trezi intr-o alta tara, intr-o alta lume, intr-o alta epoca. Cea a inceputului unui dezastru care nici acum inca nu s-a incheiat.

Desi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: “Я русский бы выучил голько за то, что им разговаривал Ленин”), Lenin ii ura pe rusi.

Iar asa zisa « revolutie din Octombrie » din 1917 a fost una orientata contra poporului rus.

Lenin la Petrograd, 1917

Din componenta primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care facusera parte 5 membri permanenti: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugasvili), Trotki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alti conducatori importanti: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevarat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamt), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectati din minoritatile asuprite de imperiul tarist.

Astfel Dumnezeu batea Rusia pentru lacomia ei de a se fi latit fara scrupule peste alte neamuri.

Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfirsitul lui 1917 – 475 erau nerusi si doar 25 dintre ei – de regula muncitori necarturari – apartineau poporului pe care pretindeau ca-l reprezinta.

V.I.Lenin, fiind evreu dupa mama – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jutomir, si calmâc dupa tata, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmica botezata, nu avea incredere in rusi.

Dupa revolutie recomanda “sarcinile de mare exigenta intelectuala sa fie incredintate strainilor, in special evreilor si sa se lase treburile simple pe seama “prostilor de rusi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, intre altele, ii scria lui Stalin:

“Probabil ca nu e un secret pentru dumneavoastra faptul ca bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei saraci, ca era, asa cum se mentioneaza in certificatul de botez fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”. Intr-o discutie cu L. Trotki, Lenin a spus:

“Rusii sint prea blinzi, as putea spune chiar blegi”, de aceea nu merita sa li se dea functii importante (in cartea lui D. Volkogonov, pag. 293).

Intr-o scrisoare adresata in toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: “idiotii de rusi”.

Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: “Un rus inteligent este aproape intotdeauna un evreu sau un rus cu singe evreiesc”.

Unu’ ca toti si toti ca unu’: bolsevici

Asa se explica ascensiunea ametitoare a basarabenilor Mihail Frunze, (ministru de razboi al URSS intre 26 ianuarie si 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armata de rangul I, comandant al districtului militar Kiev si Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armata de rangul I, Val Zarzar, comandant de corp de armata, Ion Secrieru, sef al Directiei principale de artilerie a Armatei Rosii s.a. la cirma in deriva a noului imperiu, meritul lor mare fiind si faptul ca erau nerusi.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre “bunatatea” legendara a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declansat executiile in masa, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat.

Exista ordine de spinzuratoare, de impuscare, de inchidere a mii de oameni in lagare de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin.

La sugestia lui Lenin in decembrie 1917 e creata CEKA – Comisia Extraordinara pentru Combaterea Contrarevolutiei si Sabotajului, careia i se acorda drepturi nelimitate. Decretul lui “Despre teroarea rosie” mentioneaza:

“Este esential ca Republica Sovietica sa fie aparata de dusmanul de clasa prin izolarea acestuia in lagare de concentrare, iar toti cei implicati in conspiratiile si rebeliunile alb – gardiste sa fie impuscati”.

Nu cadeau sub incidenta acestui decret doar membrii partidului bolsevic, in rest CEKA avea dreptul sa aresteze si sa lichideze pe loc pe oricine.

Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestarile sa se opereze in timpul noptii, Lenin inventind si termenul de “dusman al poporului”.

Acest razboi contra poporului rus si a celorlalte popoare din URSS inceput de Lenin a continuat pina la moartea lui Stalin din 1953.

Au murit in el 66 de milioane de cetateni. Mai multi decit reprezentantii tarilor Europei pe toate cimpurile celor doua razboaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare pacat al lui Lenin si al partidului comunist din ex-URSS.

Teroarea de stat declansata de Lenin avea un singur scop: ca el sa ramina la putere cu orice pret.

Chiar cu pretul disparitiei tuturor cetatenilor statului pe care si-l dorea al sau si dincolo de moarte.

El, dupa marturiile celora care l-au cunoscut, “actiona si ca anchetator, si ca procuror si judecator”. Lenin recunostea o singura clasa – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv taranimea.

Despre ultima a spus ca “planul de stringere a grinelor cu ajutorul mitralierelor este stralucit”, tot el dind “pretioasa indicatie: “Spinzurati-i pe conducatorii cercurilor chiaburesti”.

Sau: “Impuscati-i pe conspiratori si sovaielnici fara sa intrebati pe nimeni” (p. 304). La indicatia lui, participantii rascoalei taranesti din regiunea Tambov au fost ucisi in august 1921 cu zecile de mii – tarani, femei, copii, batrini neajutorati – delaolalta – cu gaze asfixiante, interzise inca de pe atunci de forurile internationale.

Din crimele comunistilor

Intelectualitatea era considerata parazitara, preotimea – “contrarevolutionara”, burghezia – “ex-popor”, taranimea – salbateca.

In foametea din anii 1921-1922 murisera peste 25 de milioane de oameni. Dar in acelasi timp, la indicatiile sadiste ale lui Lenin, tara trimite sute de tone de grine, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din strainatate ca acestea sa declanseze “revolutia mondiala”.

La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub presedintia lui Lenin, decide sa exporte aproape un milion de tone de griu peste hotare – pentru a infiinta cit mai multe partide comuniste in Europa.

“Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Intr-o telegrama din 1918 trimisa lui Stalin, Lenin scria: “Este timpul sa incurajam declansarea revolutiei din Italia. Dupa parerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate si a tarilor cehe si a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocuparile leninistilor moscoviti din toate timpurile. Desi pina la 1917 Lenin mentiona in lucrarile sale ca Basarabia e teritoriu care apartine României, “…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc), dupa preluarea puterii se razgândeste si la 12 aprilie si 18 aprilie 1918, la citeva saptamini, dupa ce Sfatul Tarii votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protesteaza, in viziunea lui Lenin, desi votarea a fost “o manifestare a vointei poporului”, ea “este in flagranta contradictie cu normele dreptului international”, dind indicatii – caz unic in experienta diplomatica mondiala –sa fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd Diamandi.

Intr-o telegrama trimisa la 5 mai 1919 presedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care pina la 1918 in zeci de articole si cuvintari vorbise ca Basarabia e pamint românesc, cotropit de Rusia tarista, Lenin il apostrofeaza pentru abuzuri la Lugansk, condamnind intr-un fel si dorinta expansionista a Ucrainei de a ataca si cuceri România.

In aceeasi perioada Grigore Kotovski se lauda plin de grandomanie ca daca n-ar fi existat disciplina militara ar fi trecut de mult Nistrul cu cele citeva sute de cavaleristi ai sai ca sa “elibereze” România de sub calciiul boierilor si mosierilor exploatatori ((Енциклопедичeский словарь Гранат, Moscova 1927, pag. 218, in articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, intre altele, “уголовный герой и бандитский батька” – erou penal cu tata gangster).

Lenin, care-si zicea in anchete ca profesia sa ar fi cea de “scriitor” si care, deci, se considera intelectual, va spune despre toata intelectualitatea rusa: reprezentantii acesteia “…cred ca sint creierul natiunii.

In realitate, nu sint creierul, ci dejectiile ei (“гавно нации”) (pag. 393). El afirmase nu odata ca intelectualitatea trebuie lichidata, iar literatura sa fie o anexa a partidului bolsevic: “problema literaturii trebuie sa devina parte componenta a muncii de partid”.

Despre L. Tolstoi va zice ca e “mosier”, un idiot intru Hristos”, despre V. Korolenko: e “un felistin jalnic”, despre M. Gorki, ca “mai crede in Tatuca Tarul”.

La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualitatii ruse sa fie expulzata peste hotare, iar intelectualitatea ucraineana “sa fie deportata in zone indepartate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale si stiintifice – Saliapin, Bunin, Berdeaiev, Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. isi parasesc patria.

Partidul a decis si soarta celor ramasi: el hotara cine si ce sa scrie, cine avea dreptul sa publice, cine putea fi laudat sau criticat, cine – decorat, cui sa i se dea onorarii grase etc.

Si totul se facea in functie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului. Se mai spunea ca V.I.Lenin “iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodata la nici un spectacol.

Au fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe cind se aflau la Berna, in strainatate, dar, marturiseste consoarta sa, “mergeam la teatru si plecam dupa primul act”. Deci, acest om care n-a vazut la viata lui nici o piesa pina la capat va propune dupa revolutie sa fie inchis Bolsoi Teatr – mindria Rusiei din toate vremurile – cu indicatia stricta:

“Se vor pastra doar citeva zeci de artisti la Moscova si la Petrograd ca sa dea spectacole (ca dansatori si cintareti) pe baza de autofinantare” in fata clasei muncitoare. In rest toti marii artisti (inclusiv I. Saliapin) sint disponibilizati, ca inutili cauzei revolutiei.

Lenin, ca intelectual care dispretuia intelectualii si ca scriitor care dispretuia scriitorii, stia: cu cit nivelul intelectual al maselor va fi mai scazut, cu atit acestea vor putea fi mai usor manipulate.

Lenin ii cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revolutie, seful GPU incluzind in ele toata elita societatii ruse.

Listele contin: numele a mii de profesori ai institutiilor superioare de invatamint, scriitori, artisti, medici, ingineri etc. Toti acestia sint suiti cu sila in trenuri, vapoare si expulzati din tara.

Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurind dictatura unui singur partid, cel bolsevic. Tot el creeaza CeKa, cu puteri nelimitate.

CeKa era stat in stat. Indicatiile erau urmatoarele:

“Daca vedeti pe cineva destept, imbracat cuviincios si care vorbeste corect ruseste –impuscati-l pe loc, pentru ca nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxa Rusa avea trecut pina nu demult (poate-l mai are si azi) numele lui Lenin in calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.

Dar n-a fost om care sa-l fi urit cel mai mult pe Dumnezeu, caruia a si incercat intr-un fel dupa 1917 sa-i ia locul. I se laudase bolsevicului G. M. Krjijanovski ca inca in clasa a cincea “mi-am smuls crucea de la git si am aruncat-o in lada de gunoi”. Ii numea pe preoti “contrarevolutionari in sutane”.

Cere de la CeKa rapoarte despre “reprimarea revolutionara a preotilor si a altor functionari religiosi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfintea “pedeapsa cu moartea pentru preoti”.

Indicatiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoteasca trebuia impuscat sau cel putin arestat. El va scrie in 1922, intr-o scrisoare adresata Biroului Politic:

“Cu cit va fi mai mare numarul victimelor din rindul clericilor reactionari si burghezi, cu atit mai bine”.

Intr-o alta scrisoare din acelasi an va indica: “Cu cât impuscam mai multi preoti, cu atât mai bine”. La 22 martie 1922 gaseste de cuviinta sa ceara la sedinta Biroului Politic “arestarea sinodului si a patriarhului” Bisericii Ortodoxe.

Patriotul Tihon e arestat si va muri in curind pentru ca el “si banda lui se opun fatis preluarii bunurilor bisericesti”. Sint confiscate raclele sfintilor rusi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sint dezbracate de aur si argint si profanate, zeci de tone de aur si argint, diamante, obiecte de pret sint rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite si vindute in strainatate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse tari.

Din 1918 pina in 1924 au fost impuscati “intre paisprezece si douazeci de mii de clerici si laici activi” (la Volkogonov, pag. 411).

Din cele 80 000 de biserici mai functionau 11 525. Prin decret a fost interzisa bataia de clopote pe tot intinsul “tarii lui Ilici”.

Orasul Simbirsk, in care se nascuse V. Lenin, avea in 1917 zeci de biserici, catedrale si manastiri. In urmatorii ani toate cladirile de cult, intre care si biserica in care a fost botezat Lenin, au fost aruncate in aer.

Cimitirele au fost rase de buldozere, in cimitirul Pokrovski a fost lasat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatal acestui monstru, caruia insa i-a fost distrusa crucea, inlocuita cu un insemn bolsevic.

antihristii

Tara avea nevoie de alta religie si de alti dumnezei. Religie noua, in conceptia lui Lenin, urma sa fie ideea comunist-bolsevica, iar noul dumnezeu era gata sa devina chiar el, paranoicul din Simbirsk.

Se sustine, fals, ca Lenin era de o “modestie legendara”. Dar inca in timpul vietii sale, atit el, cit si confratii sai de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau orase cu numele lor, isi ridicau monumente, plateau scriitori care sa scrie carti despre ei, pictori care sa le faca portrete, tot ei s-au mutat in apartamentele tarilor din Kremlin, isi editau operele complete (unele nescrise) etc.

In 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridica statui “lui V.I.Lenin in orasele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar in anul urmator inca in vreo 30 de localitati. De mentionat faptul ca “modestul” conducator pierdea zile intregi ca sa pozeze armatei de sculptori care urmau sa-l imortalizeze.

Inca in iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport in care cerea inaltarea “a cincizeci de monumente inchinate activitatii revolutionare”. Pentru ca ridicarea statuiilor noilor lideri intirzie, Lenin ii telegrafiaza lui Lunacearski: “Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi si monumente si sint profund indignat.

Te admonestez pentru neglijenta dumitale criminala. Sa-mi trimiti de urgenta lista vinovatilor pentru a fi trimisi in judecata. Rusine sabotorilor si tilharilor”. Vreo duzina de activisti, sculptori, pictori, arhitecti “sabotori”, care intirziasera sa-i inalte statui au fost impuscati.

Un nemernic caruia i s-au inaltat nenumarate  statui

Pe urma a mers totul mai bine: de “modestia” lui Lenin avea grija alt “mare modest” – I.V. Stalin, care in 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicatia, ca “in fiecare localitate din URSS sa fie inaltat cite un monument dedicat conducatorului proletariatului mondial”.

In 1990 in fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V.I. Lenin. Pentru edificarea acestora se platisera atitia bani citi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinte – pentru aproape un sfert de tara.

Tot ce-a spus Lenin era minciuna sfruntata. La 1 mai 1919 a declarat in fata multimii adunate in Piata Rosie: “Cei mai multi dintre Dumneavoastra, cei care inca nu aveti treizeci-treizeci si cinci de ani veti vedea inflorind comunismul”.

La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: “Generatia care are azi cincisprezece ani va trai peste 10 ani sau douazeci intr-o societate comunista”.

Hrusciov avea sa ne fixeze si el o data pentru venirea comunismului pe pamint: 1981. Voronin ne zice, ca daca-l lasam sa conduca tara inca 50 de ani, ne va arata si dinsul cum arata comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comunistii stiu doar sa minta convingator.

Lenin a murit acum 80 de ani.

Autopsia a dovedit ca moartea lui Lenin a fost provocata de “o afectiune incurabila a vaselor sangvine”, consecinta a unui sifilis netratat in tineretea “revolutionara”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, intre primii revolutionari bulgari, cu marturii care au fost reproduse acum citiva ani in presa de pe mapamond, inclusiv in “Literatura si arta” – homosexual si in exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe “frumuselul” Griska Zinoviev.

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg mentiona cu ironie: “E de ajuns sa te uiti la Krupskaia, ca sa-ti dai seama ca pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a si casatorit cu Krupskaia, tocmai pentru ca semana leit cu un barbat matahalos?!

Cu creierul ciuruit de sifilis

Savantii sovietici au creat dupa moartea lui Lenin un Institut special care sa-i studieze creierul. (Institutul Creierului lui V.I.Lenin, condus de Vogt), desi creierul la moartea lui in urma bolii era “cit o nuca”. Si nu prea era ce studia.

Dar V.I.Lenin se tragea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatal sau isi pierduse facultatile mintale in jurul virstei de 40 de ani.

Se stie ca V.I.Lenin a murit nebun: in ultimii ani de viata latra ca un ciine, in loc sa vorbeasca – scheuna jalnic, uitase sa citeasca si sa scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota in jurnalul sau ca maretul orator “spunea “nu” unde trebuia sa spuna “da” si invers.

Krupskaia e cea care il invata de la o vreme sa vorbeasca. In 1923 deprinsese doar citeva cuvinte. Iata cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reusise sa le insuseasca dupa luni de truda: “celula” (de inchisoare), “congres”, “taran”, “muncitor”, “popor” si “revolutie”.

“Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comunistii.

Atita timp cit faptele unui degenerat vor fi “vii” si luate drept modele, cit schizofreniile lui politice vor continua sa fie calauze pentru niste indivizi, care cred ca omul poate fi fericit numai intr-o cazarma, iar marile lui crime vor fi calificate drept “merite in fata istoriei”, pentru ca “orice crima in numele revolutiei estre morala”, (citata din V.I.Lenin), atita timp cit dintr-un om avid de singe se va face un sfint infailibil, o icoana la care sa se inchine generatii, – aceasta orbire evidenta nu poate fi decit o pedeapsa a lui Dumnezeu.

Iar comunistii de azi, care se considera continuatorii lui Lenin, ar trebui sa poarte deopotriva raspundere si pentru crimele lui. Care sint enorme.

Revolutiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omeneasca: cei care n-au vor sa aiba ca si cei care au, dar fara sa munceasca. Daca ar fi sa rezumam vastele invataturi ale lui Lenin, acestea ar fi citeva:

Daca doresti sa ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva si acel ceva va fi al tau!

In numele viitorului luminos – sa impuscam zece, o suta de milioane de oameni, “sa nu ne oprim indiferent de numarul mortilor” (Lenin), chiar daca nu vor ramâne decit citeva sute de mii, care merita cu adevarat sa fie fericite.

“Interesul maselor” poate fi folosit doar in interes propriu. Impuscati masele, invocind interesele maselor! Propovaduiti fara incetare ca statul trebuie sa fie condus de popor, si conduceti-l in numele lui, fara sa mai consultati poporul!

Unui comunist totul ii este permis. Orice ticalosie facuta de un comunist este morala, si orice ticalos daca-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: “Noi nu credem in moralitatea eterna si consideram perimate toate povestile despre moralitate!”. Cat si intr-o discutie cu bolsevicul Vladimir Voitinski, unde a precizat nevoia de ticalosi a bolsevicilor:

Partidul nu este o scoala pentru doamne… un ticalos poate sa fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru ca e ticalos”.

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba fata lumii sint metode teroriste. V.I.Lenin a fost parintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Ladin, Lenin Karlos “Sacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Venirea lui V.I.Lenin la putere in Rusia anului 1917 a insemnat un blestem pentru aceasta tara si pentru tarile peste care acest vast imperiu s-a latit sau a venit in atingere.

El a aruncat dezvoltarea acestei tari, dar si a tarilor carora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o suta de ani inapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.

Cit unii vor incerca sa ne faca sa mai credem ca ideile lui Lenin ne pot face fericiti vreodata, iar noi ii si vom crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos in afara istoriei de istoria insasi.

autor: Nicolae Dabija

Sursa: altermedia.info/istorie-alternativa/page/6/

29/10/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: