CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

După retragerea stăpânirii romane din Dacia Traiană


 

 

 

Harta Daciei romane

 

 

 

 

Dacia Traiană după retragerea stăpânirii romane

 

 

Provincia Dacia a cunoscut vreme de cinci generaţii (cea 100-275 d.Hr.) un masiv şi intens proces de romanizare, în urma căruia autohtonii daco-geţi, ramura de nord a tracilor, au devenit latinofoni, aidoma coloniştilor veniţi în provincie.

Împăratul Aurelianus (270-275), „văzând că Illyricum e devastat şi Moesia ruinată, a părăsit provincia transdanubiană întemeiată de Traian” şi, pentru a nu se spune că Imperiul Roman a pierdut Dacia, a întemeiat o nouă provincie cu acest nume, la sud de Dunăre, între cele două Moesii.

În noua provincie, împărţită nu peste mult timp în două – Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneană -, au fost strămutate armata, administraţia, înalţii demnitari şi aristocraţi, precum şi o parte a populaţiei latinofone din Dacia nord-dunăreană.

Evident, propaganda oficială romană, prin scriitorii puşi în slujba împăraţilor, a susţinut, în general, că întreaga populaţie a Daciei Traiane a fost retrasă la sud de fluviu, numai că acest lucru era imposibil din punct de vedere practic.

Pe de altă parte, atitudinea oficialităţilor este normală: ele nu puteau recunoaşte că un mare număr de cetăţeni romani au rămas fără protecţie, în afara graniţelor imperiului.

Populaţia Daciei la finele secolului III d.Hr. era de cca 800.000 de locuitori.

Niciodată în decursul istoriei, nici măcar în perioada contemporană, nu se cunoaşte o strămutare de populaţie de o asemenea amploare.

Este evident că nici romanilor, oameni practici prin excelenţă, nu le-a trecut prin cap că ar putea realiza aşa ceva.

De altfel, există o mărturie indirectă în acest sens: cu mai bine de 150 de ani înainte de Aurelian, la moartea lui Traianus (117), se spune că noul împărat Hadrianus, având de gând să abandoneze Dacia, a fost sfătuit de prieteni să n-o facă pentru ca „să nu cadă în mâna barbarilor atâţia cetăţeni romani”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Este clar, deci, că la 271-275 au rămas la nord de Dunăre un mare număr de provinciali ai fostei Dacii.

Nici măcar noua provincie sud-dunăreană – un teritoriu restrâns, cu propria reţea demografică – nu avea cum să absoarbă o populaţie atât de numeroasă.

Pe de altă parte, cercetările ultimilor 70 de ani au adus argumente solide, de natură arheologică, epigrafică, numismatică şi lingvistică, în favoarea continuităţii, a prezenţei populaţiei latinofone daco-romane şi protoromâneşti la nord de Dunăre, după retragerea aureliană.

În acest sens, stau mărturie zecile de aşezări şi cimitire de după secolul III, aparţinând dacoromânilor, mulţimea de monede şi tezaure postaureliene (cu precădere, circulaţia monedelor mărunte de bronz este semnificativă), inscripţiile în limba latină, prezenţa grupurilor de populaţie creştină latinofonă, evoluţia limbii române, hidronimia de origine daco-romană perpetuată până astăzi etc.

Continuitatea de locuire în regiunile din sudul Banatului, Olteniei, din Dobrogea şi chiar din sudul Munteniei, adică de pe Valea Dunării pe ambele sale maluri, nu poate fi pusă la îndoială şi datorită faptului că în aceste zone stăpânirea romană şi apoi romano-bizantină a continuat până spre 602 d.Hr., consolidându-se sub împăraţi precum Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565).

Dar, în Dacia nord-dunăreană, regiunea cu cea mai densă locuire, unde s-au păstrat cele mai numeroase mărturii ale prezenţei daco-romane după 275, este Podişul Transilvaniei.

Faptul nu are de ce să mire pe nimeni, deoarece Transilvania a fost o zonă căreia autorităţile romane i-au acordat o atenţie specială.

De altfel, raţiunea economică principală pentru care Dacia a devenit parte a Imperiului Roman au fost resursele Transilvaniei: aurul, argintul, alte minereuri, sarea.

Aceste resurse trebuiau exploatate în condiţii optime, fără incidente, opoziţii sau chiar răzvrătiri.

Aceste incidente riscau să apară – iar romanii ştiau acest lucru – deoarece tocmai în Transilvania fusese nucleul statului dac liber, capitala religioasă şi politică a dacogeţilor, precum şi centrul rezistenţei antiromane.

De aceea, în Transilvania a fost plasată capitala noii provincii – Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aici au rezidat cele mai multe legiuni şi trupe auxiliare (legiunile a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica, care au staţionat cvasipermanent în Dacia, şi-au avut garnizoanele la Apulum şi, respectiv, la Potaissa), aici au funcţionat, raportat la teritoriu, cele mai multe colonii şi municipii, cu cea mai numeroasă populaţie, faptul atestând existenţa în zona intracarpatică a celei mai active vieţi urbane din provincie.

În Transilvania s-a făcut cea mai intensă colonizare cu populaţie latinofonă ex Toto Orbe Romano (Eutropius), pentru extragerea eficientă a minereurilor, prelucrarea lor, cultivarea ogoarelor etc.

Romanitatea românilor, prioritar lingvistică şi spirituală, s-a manifestat însă în varii domenii, cum ar fi tehnicile de muncă sau structurile social-politice.

Astfel, după 275, se perpetuează la nord de Dunăre vechile artefacte romane, continuă prelucrarea metalelor ca şi activitatea minieră, extragerea sării şi construcţiile din piatră.

Contrar unor supoziţii, oraşele au continuat să fie locuite şi după retragerea aureliană, iar gradul de civilizaţie, inclusiv urbană, era net superior în raport cu barbarii.

De asemenea, în Dacia s-au păstrat diferenţierile sociale, mai exact distincţia dintre honestiores şi hum/flores.

Tezaurele în valoare de mii de sesterţi, personajele care dăruiesc candelabre bisericilor sau care poartă fibule cu inscripţii ca însemne ale puterii derivate din arsenalul funcţionarilor imperiali în secolul IV sunt suficiente mărturii în acest sens.

Marea majoritate a acestor mărturii sunt concentrate în interiorul arcului carpatic, adică în Transilvania.

Cu alte cuvinte, Transilvania a fost un nucleu al romanităţii orientale înainte de retragerea aureliană şi a rămas un asemenea nucleu şi ulterior. în aceste condiţii, era firesc ca Transilvania să fie centrul de formare a poporului neolatin, moştenitor al acestei romanităţi, anume poporul român.

Până la formarea deplină a acestui popor, însă, peste populaţia daco-romană, rămasă la nord de Dunăre fără scutul statului roman, sau abătut o serie de grave dificultăţi.

Încă înainte de retragerea oficială a autorităţilor imperiale, în timpul crizei de sub Gailienus (253-268), carpii – un trib de daci liberi – pătrund în Transilvania şi se adaugă vechilor comunităţi daco-romane.

După 275, aşezarea carpilor şi a altor daci liberi veniţi din Moldova, Crişana, Muntenia continuă în fosta provincie.

În Banat, au intrat atunci grupuri de sarmaţi iazigi de la apus de Tisa.

Contrar opiniei curente, goţii au pătruns mult mai târziu, în secolul IV, după 350, pe teritoriul provinciei.

Descoperirile aparţinând lor, mai precis vizigoţilor, sunt mai numeroase la sud şi est de Carpaţi, ceea ce demonstrează că masa lor era situată în afara fostei provincii romane Dacia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aici, unii dintre vizigoţi se vor creştina şi vor trece în imperiu, la sud de Dunăre.

Ceilalţi, în 376, în regiunile est-carpatice, vor fi înfrânţi de năvălitorii huni şi vor trece şi ei, în mare măsură, la sud de fluviu sau, cei puţini rămaşi, se vor topi treptat în masa populaţiei băştinaşe.

Ostrogoţii au trecut mai târziu peste teritoriile nord-dunărene, în drumul lor spre Apus (secolul V).

Hunii, populaţie nomadă de neam turanic, venită din Asia, provoacă o perturbare generală printre germanicii din regiunea Dunării de Jos. După victoria lor din 376, hunii nu pătrund în vechea Dacie, ci trec prin păsurile Carpaţilor Păduroşi (Nordici) în Câmpia Panonică.

De aici, mai ales sub „regele” lor Attila, vor organiza numeroase expediţii de jaf, unele şi asupra daco-românilor din Banat, Oltenia şi Transilvania. „Imperiul” hunilor dispare în 454, când ei sunt învinşi de germanicii gepizi la Nedao.

Gepizii, stăpâni formali asupra Daciei timp de peste un secol, sunt prezentaţi ca o populaţie liniştită {quieta gens), trăitoare mai ales în părţile vestice, în Crişana şi pe valea Mureşului.

Ei au convieţuit cu autohtonii, în 566, ei sunt zdrobiţi de către longobarzi şi avari.

Cei din urmă, de neam turanic ca şi hunii, vor profita de victoria asupra gepizilor şi vor prelua dominaţia asupra unor regiuni din Europa Centrală, avându-şi centrul („ringurile avare”) în Câmpia Panonică.

Unele descoperiri arheologice le atestă prezenţa modestă în Transilvania, în secolele VII-VIII.

După expediţii de pradă în peninsulele Balcanică, Italică şi în Germania, avarii sunt înfrânţi în 796 de către franci şi bulgari, după care viitorul împărat Carol cel Mare le desfiinţează „khaganatul” (statul).

Populaţiile barbare enumerate până în prezent – goţi, huni, gepizi, avari -, deşi au provocat mari bulversări pe teritoriul nord-dunărean prin jafurile şi distrugerile comise, nu au putut schimba în mod hotărâtor soarta populaţiei daco-romane din Dacia.

Există mărturii clare că această populaţie, rămasă în vechile aşezări sau retrasă din calea năvălitorilor în locuri mai ferite din zona colinară şi de munte, pe văile superioare ale râurilor, s-a adaptat situaţiei create şi a supravieţuit.

Pe de altă parte, populaţiile migratoare şi-au avut centrele vremelnicelor lor stăpâniri în afara Daciei, de obicei în Pannonia, şi de acolo şi-au organizat expediţiile de pradă spre est. Lungi perioade de timp, însă, raporturile au fost paşnice, în sensul că şefii migratorilor percepeau o cotă-parte sub formă de tribut din roadele muncii autohtonilor.

Uneori, grupuri de migratori s-au stabilit printre daco-romani, au convieţuit cu aceştia şi au sfârşit prin a fi asimilaţi. În raport cu toţi ceilalţi năvălitori, situaţia slavilor prezintă o serie de particularităţi.

Ei au jucat în ţinuturile romanice dunărene rolul pe care l-au avut populaţiile germanice în apusul Europei.

Izvoarele literare şi arheologice atestă prezenţa slavilor pe teritoriul de azi ai României, în anumite zone extracarpatice, în a doua jumătate a secolului VI.

O bună parte a lor trec prin Moldova şi Muntenia spre Peninsula Balcanică, unde înaintează până în Grecia şi spre ţărmul Adriaticei.

Şi la sud, ca şi ia nord de Dunăre, slavii au găsit o populaţie romanizată, peste care şi-au impus propria dominaţie, lordanes şi Procopius din Caesarea scriu despre atacurile slavilor împotriva Imperiului Bizantin.

Pe teritoriul României, cei mai mulţi slavi au pătruns în secolul VII. Ei se ocupau cu creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi cu agricultura, cultivând mai ales mei şi ovăz.

La nord de Dunăre, deşi destul de numeroşi în comparaţie cu alţi migratori, slavii au sfârşit prin a fi asimilaţi de daco-romani, protoromâni şi români.

Până prin secolul al XII- lea, ei au exercitat însă asupra românilor anumite influenţe în domeniul vieţii materiale, al organizării social-politice şi al limbii.

 

 

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs

09/10/2015 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , ,

8 comentarii »

  1. Textul este plin de inexactitati si erori, insa nu ma mira graba:

    1. pe timpul domniei lui Traian depopularea Peninsulei Italice a fost impiedicata prin edict. Ca o paranteza, aproape toate studiile de specialitate concluzioneaza ca o forma de latina se vorbea doar intr-o parte a provinciei Latium si atat.

    2. este cunoscut ca atat grecii, cat si romanii ii numeau barbari pe toti cei care erau straini de lumea lor, deci e vorba de o nominare generica

    3. retragerea majoritatii colonilor din provincia nord-dunareana este probata de sapaturile arheologice, concluzia este a depopularii locatiilor romane cu pana la 90% – 95%. Inutil sa spunem ca autohtonii geto-daci raman pe loc. Dupa retragerea aureliana, singurul oras in care viata urbana continua, in limitele aproximative ale normalitatii, este Sucidava, motivul pentru care va fi aleasa si locatia podului peste Dunare, in vremea lui Constantin.

    4. Prezenta a doua legiuni, la nord de Dunare, din care LVM ajunge abia in 169, nu are nicio relevanta, fiindca in afara de legiuni mai existau si alte forte de represiune.

    5. Nu exista nicio sursa care sa estimeze la 800 000 populatia din provincie. Luand in calcul factori colaterali, populatia in vremea stapanirii romane era cel putin dubla.

    6. LXIII si LVM sunt retrase, prin ordin, la anul 259 si trimise sa lupte impotriva lui Ingenuus. Practic acesta e anul in care provincia se rupe de Roma, fiindca dupa acest an urmeaza proclamarea ca imperator a generalului Regalian. Acesta guverneaza independent peste cinci provincii. Dupa uciderea sa ii urmeaza sotia sau mama, lucrurile nu sunt pe deplin lamurite, insa se stie sigur ca Dacia a fost pierduta atunci. Anul 271 este cel al reocuparii unor zone si recunoasterii oficiale a retragerii, evacuarii administratiei si colonilor.

    7. La vremea aceea nu avea cine sa daruiasca candelabre bisericilor pentru simplul motiv ca biserici au inceput sa se construiasca cateva secole mai tarziu.

    8. Nu se spune nimic despre faptul ca sub toti imparatii romani provincia a fost atacata de grupari ale dacilor liberi si nici despre faptul ca in provincie au avut loc 5 rascoale, dintre care doua s-au transformat in razboaie civile si s-au intins pe parcursul a mai multi ani.

    9. nu se spune nimic despre faptul ca imperiul lui Aurelian nu mai era imperiul lui traian, avusesera loc o multime de schimbari iar factorul traco-dac dobandise substanta pana ajunsese sa influenteze politica imperiului

    10. nu exista nici un fel de urme semnificative care sa ateste prezenta unei mase de coloni pe teritoriul provinciei nord-dunarene, dupa perioada aureliana, ceea ce parvine autohtonilor prin comert e altceva, acestea sunt povesti si atitudini neserioase. Constantin are control asupra unei zone limitate cateva decenii mai tarziu, nu se stie pentru cati ani.

    11.

    NICI MACAR NOUA PROVINCIE DUNAREANA – UN TERITORIU RESTRANS, CU PROPRIA RETEA DEMOGRAFICA – NU AVEA CUM SA ABSOARBA O POPULATIE ATAT DE NUMEROASA.

    I. A. Pop

    Nu numai ca avea cum, ba chiar a absorbit-o, dupa cum spun cinci autori antici, numai ca e vorba de majoritatea colonilor nord-dunareni nu foarte numerosi. Numele localitatilor noi sunt aproape identice cu cele parasite la nord de Dunare. Aproape toate au fost identificate pe teren de prof. Nicolae Gostar, in Bulgaria si Serbia.

    Comentariu de Gerula | 15/05/2016 | Răspunde

    • D-ta scapi din vedere chiar titlul articolului si vorbesti despre lucruri care nu au legatura cu subiectul acestuia. In plus incerci sa-l combati pe dl.acad.prof.Ioan Aurel Pop cu niste pareri proprii, neargumentate si neprobate de documente sau vestigii arheologice.

      Comentariu de cersipamantromanesc | 15/05/2016 | Răspunde

  2. Cred ca se vede cata legatura are ce spun eu cu subiectul in cauza. Sa nu ne mai ascundem dupa degete, profesorul in cauza contesta toate sursele sursele antice si cele care urmeaza acestei perioade, fiindca altfel nu ar fi avut cum sa ajunga la concluzia romanizarii, implicit a renuntarii traco-dacilor la propria limba. Probabil nu sunteti atent la ce am scris, studiile contesta romanizarea.

    Comentariu de Gerula | 16/05/2016 | Răspunde

  3. Nu va ajuta cu nimic aroganta si faptul ca va faceti ca nu intelegeti. Este si motivul pentru care va privesc cu un fel de compasiune. Romanizarea este o iluzie personala asumata intai de Grigore Ureche si Miron Costin, fata de care Cantemir s-a pozitionat moderat, alimentati in pohta de a-si gasi origini imperiale in colegii iezuite din Ungaria si Polonia, ma refer la primii doi, unde au invatat. Apoi teoria a fost preluata de Scoala Ardeleana, din alte ratiuni, dupa cum nu se poate sa nu stiti, dar nu numai.

    Sa nu-mi spuneti ca a-ti sustine linia de continuitate demna, ba chiar glorioasa, are legatura cu cine stie ce panslavism, fiindca am sa va privesc cu o si mai mare compasiune. Fiindca s-a incercat si acest lucru, focalizând asupra denominarii. Putem continua sarabanda ineptiilor cu care se improsca ADEVARUL ISTORIC. Care e unul singur.

    Fireste ca la textul lui Pop am avut cateva consideratii de facut, in graba, insa ele sunt mult mai multe. La acea vreme, domnule, sensul cuvântului TRIBURI, in cazul traco-dacilor, era altul decat cel pe care vi-l imaginati. Numele de Carpi si Costoboci, ca sa ma refer doar la gruparile cele mai importante ale celor perceputi generic ca daci liberi, era similar cu numele regionale ale celor din ,,tarile,, istorice de astazi… maramureseni, fagaraseni, jieni/momarlani, musceleni, moti etc. Traco-dacii erau autohtoni care aveau ocupatii legate de pamantul pe care durau, sper ca nu contestati. Cum erau organizati, se cam cunoaste de la greci si latini. Aveau asezari stabile, cetati, dave, complexuri religioase. Faptul ca atunci ciobanitul era puternic, asa cum a ramas pana acum vreun secol, a alimentat seva aceea launtrica care a curs ca un sange prin arterele Neamului Vechi. Cel mai vechi si cel mai numeros neam din Europa, dupa cum spun Herodot si cum stiau toti anticii. Iar acest lucru este probat de vestigii si artefacte. Si sa nu-mi spuneti ca nu exista o legatura densa intre vechile culturi identificate pe un teritoriu atat de vast, inca de acum 5000 – 7000 de ani, cam acelasi teritoriu pe care locuiau traco-dacii, si traco daci, fiindca am sa va prtivesc cu o infinita mila. Si am sa va intreb: unde a disparut populatia de pe un asemenea areal urias, din Asia Mica pana la Baltica? Ian cititi interviul cu directorul muzeului din Kernave, Lituania, care vorbeste pe larg despre vestigiile si artefactele geto-dacilor ajunsi pana la ei, ba si a strabunilor lor, fie interviurile si studiile specialistilor polonezi ai perioadei, fie ucraineni, exemple, ca sa inceapa sa vi se contureze cat de cat o imagine a celor cu care aveti de-a face.

    Comentariu de Gerula | 16/05/2016 | Răspunde

    • Se pare ca d-ta nu ai clara notiunea de romanizare.
      Cand o vei stapani,ai sa-ti dai seama ca nici un istoric seriosnu neaga temelia dacica a acestui popor, numai ca recenta isterie dacopata este pur si simplu o diversiune prin care se incearca mutilarea istoriei noastre.

      Comentariu de cersipamantromanesc | 17/05/2016 | Răspunde

  4. Ce mai poti spune, cand habar nu ai de realitatea acelor vremuri. Unora le-au trebuit ani. Eu sunt suficient de intelept sa acord circumstante. In acest caz notorietatea unor istorici nu tine de cald, ba dimpotriva. Cu cat o sa se indaratniceasca mai mult sa intretina confuzia, cu atat mai mult vor fi obiect de repulsie si batjocura. E la fel de simplu. Istoria nu e targuiala, nu e joc de sah.

    Comentariu de Gerula | 20/05/2016 | Răspunde

    • Ma bucur ca d-ta ai o parere buna despre propria intelepciune si mai ales sa vad ca te consideri superior unor istorici deja consacrati.

      Comentariu de cersipamantromanesc | 21/05/2016 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: