CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

17 iulie 1940 – Adolf Hitler ii scrie regelui Carol al II-lea

La cativa ani dupa venirea la putere a lui Hitler in Germania, situaţia din Europa a devenit  din ce in ce mai tensionată.

Hitler, tot mai sigur pe el, solicita regiunea sudetă, parte a teritoriului cehoslovac, locuit de populatie de origine germană.

Ameninţa că va ocupa militar regiunea, dacă nu i se dă satisfacţie. Au loc negocieri.

Marea Britanie şi Franţa nu sunt pregătite să se confrunte cu maşinaria de război germană, aşa că îndeamnă Praga să cedeze.

Mai mult, la sfîrşitul lui septembrie 1938, semnează la Munchen cu Germania şi Italia în acest sens.

Primul ministru francez Eduard Daladier şi cel britanic, Neville Chamberlain au cedat în faţa pretenţiilor lui Hitler şi Mussolini.

  În loc să fie satisfăcute pretentiile nazistilor, cum credea Parisul şi Londra, pretenţiile lor au crescut şi mai mult, nereusind decât să ațâțe poftele celor doi dictatori.

Stalin şi Hitler îşi faceau  calculele lor, căutând alianţe, dar mai ales înarmându-se.

România îşi aştepta ceasul ei, văzând cum laţul se strânge tot mai mult.

Regele Carol al doilea căuta o ieşire. Între 12-20 noiembrie 1938 a făcut, însoţit de fiul sau Mihai, o vizită oficială în Marea Britanie şi Franta pentru a se informa despre starea de spirit a politicienilor din cel doua capitale occidentale, dar şi pentru a cere sprijin.

La Londra, prima etapă a călătoriei, a fost aşteptat la gara Victoria de regele George al Vl-lea, de primul ministru, Neville Chamberlain, de alţi miniştri.

Lucrurile încep sub bune auspicii, dar rămîn aici. Britanicii se arată rezervaţi.

Nu doresc să se implice mai mult în sudestul Europei şi nici să irite Germania, care afişa pretenţia de a fi cea mai mare putere de pe continent.

Spiritul conciliator de la Munchen este la Londra foarte puternic.

Marea Britanie spera să se înţeleaga cu Hitler şi să prevină astfel izbucnirea unui război pentru care nu era pregătită.

A doua etapa a călătoriei, la Paris, dă aceleaşi rezultate.

Oficialii francezi, privesc spre Berlin şi nu doresc să dea garanţii suplimentare Romaniei.

Practic, regele Carol nu a obţinut nimic, nici la Londra, nici la Paris…

Îşi calcă pe inima şi se decide să meargă în Germania pentru a-l întîlni pe Hitler, chiar dacă il detesta.

La 24 noiembrie în Alpii bavarezi, la Berghof. A fost un dialog al surzilor. Germania avea cu totul alte interese.

Carol era îngrijorat de graniţele României, ameninţate de Ungaria, Bulgaria si URSS.

Il scruteaza pe dictatorul german cu privire la intentiile sale.

Hitler îi tine un discurs despre forţa militară a Germaniei, căreia nimeni nu i se poate opune.

Carol înţelege ameninţarea. Se se intoarce la Bucureşti fără să fi obţinut nimic, dar având o imagine exacta a situatiei dramatice in care se afla România.

România se găsea izolată, fără apărare, între forţe cărora nu avea cum să le reziste.

Drama consta mai ales în faptul că nu depindea de ea însăşi.

Era la discreţia marilor puteri europene, Germania URSS, Marea Britanie şi Franta.

Or, pentru ele, România era o monedă de schimb, care se putea trafica în cazul unui troc.

regele2

 

 Carol al II- lea si Hitler in 1938

 In martie 1939, patriarhul Miron Cristea, se stinge din viaţă la Nisa, iar prim ministru este desemnat Armand Călinescu, un fidel al regelui.

Carol s-a oprit asupra lui pentru a conduce Guvernul în vremuri extrem de tulburi.

La cîteva zile de la desemnarea sa trebuie să facă faţă primei crize de mari proporţii: Cehoslovacia cade victimă tancurilor germane.

Când se întîmplă asta – la 15 martie – Armand Călinescu fusese numit abia de 9 zile.

Hitler nu şi-a respectat angajamentele luate în septembrie la Munchen faţă de Daladier şi Chamberlain.

Şi de data asta Franţa şi Marea Britanie s-au rezumat la cîteva proteste diplomatice.

Drama Cehoslovaciei a fost o lovitură puternică pentru România. Cehoslovacia era aliata României în Mica Înţelegere.

Scopul comun era să se apere de forţele care voiau să revizuiască tratatele de la Versailles şi Trianon.

Odată cu sacrificarea Cehoslovaciei, sistemul de alianţe de după primul război mondial s-a prăbuşit.

Graniţele României Mari nu mai erau deloc sigure.

În faţa agresiunii Germaniei şi a ameninţărilor venite de la Est, România a rămas singură.

Ea a încearcat o politică de neutralitate şi de obţinere de garanţii pentru graniţele sale din partea marilor puteri.

La 13 aprilie Marea Britanie şi Franţa 1939 s-au angajat să acorde ajutor pentru prezervarea independenţei României în faţa unei agresiuni străine.

Cât de sigure erau aceste garanţii rămânea de văzut.

Germania facea presiuni din ce în ce mai mari asupra Bucureștiului. La sfîrșitul lui martie 1939 a fost semnat cu Berlinul un acord comercial, in urma caruia, din punct de vedere conomic, România intra in zona de interese germane.

Mașiăaria de razboi a lui Hitler avea nevoie de petrolul și grînele românești. România spera în schimb să obțină sprijin în cazul unui conflict cu Ungaria sau a unei agresiuni sovietice.

În acel an, deja, principalul client al exporturilor românesti era Germania, iar Germania devenea  principalul furnizor de produse pe care România le importa.

După negocieri prelungite în culise, între URSS, Marea Britanie și Franța, Stalin preferă să se înțeleagă cu Germania.

La 23 august 1939, la Moscova, cei doi miniștri de externe, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, semnează un act prin care cele două două state îşi stabilesc de comun acord sferele de influență și își împart între ele Europa de Est. Consecinţele se văd repede.

La 1 septembrie 1939, Polonia este atacată de Germania.

Al doilea război mondial a început.

Marea Britanie şi Franţa care asistaseră pasive la agresiunile lui Hitler, se hotărăsc să riposteze si la 3 septembrie declară război Germaniei.

La 17 septembrie URSS invadează dinspre est și Polonia se păbușește, în ciuda unei rezistențe eroice.

Blindatele germane defileaza  la Varsovia.

Desi la 6 septembrie, România s-a declarat neutră, Guvernul este de acord să primeasca refugiații polonezi.

Veștile din Polonia nu sunt singurul semn al dezastrului…

La 21 septembrie, primul ministru Armand Călinescu este ucis de un grup de legionari. Echipa morții ocupă pentru cîteva minute clădirea radiodifuziunii din strada Berthelot şi anunţă asasinatul.

Regele Carol dă ordin ca făptașii să fie executați și cadavrele să fie expuse la locul atentatului. România a intrat in zodia Satanei, cum va scrie mai tîrziu regele Carol.

Ofensiva Germană dupa citeva luni de acalmie se reia. Austria, Cehoslovacia, Polonia.

In 9 aprilie 1940, urmează Danemarca.

Dupa numai 4 zile Copenhaga capitulează. Norvegia rezistă doar o săptămînă.

Belgia, Olanda, Luxemburg rezista două săptămini cu totul.

Se credea ca adevărata încercare va veni cînd mașinăria germană se va confrunta cu cea a Franței, la fel de puternică, de instruită și de bine echipata.

Carol se aștepta ca seria victoriile militare blitzkrieg să înceteze, dar Franţa capitulează dupa numai șase săptămîni.

Este momentul decisiv al ruperii echilibrului de forțe din Europa.

Zilele Romaniei, asa cum se constituise dupa tratatul dela Versailles sunt numarate.

Căderea Franței a fost un șoc la București. Numai Anglia mai rezista, dar Anglia era departe. Ea însăși va trebui să lupte din răsputeri pentru a supraviețui impotriva agresiunii submarinelor lui Donitz și avioanelor lui Goering.

URSS, după ce a incheiat razboiul cu Finlanda, a ocupat republicile baltice, și a ridicat pretentii asupra Basarbiei, și mai nou, Bucovinei.

România complet izolată își așteapta sfirșitul.

Carol al II-lea s-a menținut pe plan extern într-o poziție de neutralitate și a declarat că România își va apăra cu armata teritoriul în fața oricărei agresiuni, dar evenimentele au luat un curs ireversibil.

La 26 iunie, ministrul de externe sovietic, Molotov, înmînează ministrului român la Moscova, Davidescu, cererea Kremlinului de cedare a Basarabiei și transferul Bucovinei către URSS.

La București, Carol convoacă Consiliul de coroană pe 27 iunie.

Pozitța sa este că trebuie refuzat ultimatumul și opusa rezistență armată pe graniță.

Dar punctul său de vedere nu este sustinut decât de 11 din cei 27 membri ai Consiliului.

Printre ei, Nicolae Iorga, Ernest Urdăreanu, Victor Iamandi.

O a doua întîlnire a Consiliului de coroană, în seara același zile, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic.

Ceilalți sunt de părere că Armata nu poate rezista atacului sovietic, mai ales că de la Sofia și Budapesta existau semnale că România va fi atacată.

O mobilizare a armatei în Est, spun ei, ar expune țara unei catastrofe. Ar duce practic la dispariţia statului român, împărţit între sovietici, unguri şi bulgari.

România ar fi putut rezista unei ofensive a Armatei roşii numai două săptămîni. Carol se înclină.

În incercarea de a cîștiga timp, propune negocieri. Molotov refuză și dă Guvernului român o zi pentru a a accepta cererea Kremlinului, și numai 4 zile pentru a evacua teritoriile cerute.

Era vorba de aproape 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia, iar cu nordul Bucovinei de 5.396 km pătrați și o jumătate de milion locuitori.

Carol notează în jurnal : “ Mi-e ruşine de mine însumi.”

Începînd cu 28 iunie Basarabia şi Bucovina sunt evacuate de autoritățile române. Este un exod. Se petrec scene dramatice.

Armata română se retrage fără a trage un foc de armă. La fel au procedat cehii şi danezii în fața Germaniei. Totuşi Finlanda a opus rezistenţă Armatei roşii.

Atmosfera în România este una de disperare şi neputinţă.

Pe plan diplomatic Romania face încercări de a-și îmbunătăți situatia.

La 1 iulie Guvernul român renunță la garantiile anglo-franceze acordate in aprilie 1939.

Era un gest simbolic, dorind să arate o reorientare a politicii externe.

Guvernul da declarații de apropiere de Gremania și Italia, în speranţa că stăpânii Europei – vor cruța România.

Era prea tirziu… Primul ministru Ion Gigurtu şi ministrul de externe Mihail Manoilescu merg la Berlin și Roma la sfîrşitul lunii iulie, încercînd să salveze situația.

Zadarnic. Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative, iar Hitler ii cere printr-o scrisoare regelui să înceapa negocieri cu acestea și să accepte să cedeze teritorii.

Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea (17 iulie 1940)

 

„Maiestatea Voastră,

Evenimentele, ca şi unele consultări determinate de ele, nu mi-au îngăduit până azi să exprim opiniile mele despre propunerile pe care Maiestatea Voastră mi le-a comunicat. Trebuie să vă rog să admiteţi că situaţia extraordinară şi pericolele pe care le prezintă constituie explicaţia absolutei francheţi a gândurilor pe care doresc să le exprim.

L-am informat pe duce despre această scrisoare. […]

După războiul mondial, România, favorizată de o şansă excepţională, a dobândit de la trei state teritorii pe care, după părerea mea, nu le mai poate păstra mult timp din punctul de vedere al politicii de forţă.

Alta ar fi fost situaţia dacă România ar fi reuşit să realizeze asimilarea internă a acestor teritorii din punct de vedere etnic şi politic sau dacă slăbiciunea militară a ţărilor vecine ar fi rămas permanentă.

Prima alternativă nu s-a putut materializa, iar pe cea de-a doua nu ar putea conta nimeni dintre cei care au cunoştinţă  de legile ce guvernează evoluţia naţiunilor.

Dacă România este astăzi silită pe calea concesiei să înapoieze teritoriile pe care le-a dobândit, aceasta nu reprezintă altceva decât ceea ce previziunea omenească trebuia să se aştepte a se întâmpla într-o zi.

Îmi pare deja un mare câştig faptul că Ungaria – după cum consider că am motive să cred – nu insistă asupra unei definiri strict juridice a revendicărilor ei, ci este gata să le negocieze pe baza unui compromis echitabil. […]

Eu am făcut însă şi guvernului ungar următoarea declaraţie clară:

În eventualitatea că nu ar exista nici o posibilitate de înţelegere paşnică între România, Ungaria şi Bulgaria, Germania – la rândul ei – ar putea anunţa în mod clar că de acum înainte ea se va dezinteresa total faţă de viitoarea evoluţie în sud-estul Europei.

Reichul german este destul de puternic pentru a se proteja el însuşi, cu promptitudine şi prin propria forţă, împotriva ameninţării oricărei agresiuni.

Totuşi, eu nu voi permite niciodată ca Wehrmachtul german să fie angrenat într-un conflict pentru chestiuni care sunt absolut disproporţionate cu jertfele cerute de un război. Dacă România, Ungaria şi Bulgaria consideră că nu pot ajunge la o înţelegere, convingerea mea este că această atitudine nu va aduce beneficii nici uneia dintre aceste ţări, ci, din contra, le va aduce pedeapsa tuturor.

În acest caz, nu mă simt chemat să întreprind ceva spre a ţine sub control evoluţia viitoare. […]

Dacă Maiestatea Voastră ar fi acum în măsură să revadă punctul de vedere al României în acest sens şi ar fi dispusă să mă informeze despre aceasta, aş face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca şi  guvernelor ungar şi bulgar.

Dacă, pe de altă parte, Maiestatea Voastră ar considera că nu poate fi de acord cu modul meu de a raţiona, eu nu îl voi mai  continua în viitor, ci, pur şi simplu, voi informa guvernele ungar şi bulgar că guvernul german, la rândul lui, nu vede calea pe care ar putea porni la soluţionarea acestor probleme.

Dacă totuşi ar fi posibil să se ajungă la o reglementare satisfăcătoare între cele trei ţări printr-o asemenea atitudine, aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei interesaţi, mai mult decât orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai târziu, ar duce inevitabil la noi crize.

Adolf Hitler „

Nu a trecut mult  si pe 30 august 1940  era semnat Dictatul de la Viena,  prin care România ceda aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei, în favoarea Ungariei, act impus de Germania Nazistă şi Italia fascistă sub titlul de „arbitraj”.

  Pe 7 septembrie 1940, urmare a presiunilor Germaniei naziste, între România şi Bulgaria s-a semnat Tratatul de la Craiova. Conform prevederilor acestuia, România a cedat Bulgariei partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul), cu o suprafata de 7500 km².

 

Bibliografie (surse) :

23 August 1944. Documente, vol. I, 1939-1943, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.

http://www.stelian-tanase.ro/carol-al-doilea-o-domnie-tulbure/

09/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

După retragerea stăpânirii romane din Dacia Traiană

 

 

 

Harta Daciei romane

 

 

 

 

Dacia Traiană după retragerea stăpânirii romane

 

 

Provincia Dacia a cunoscut vreme de cinci generaţii (cea 100-275 d.Hr.) un masiv şi intens proces de romanizare, în urma căruia autohtonii daco-geţi, ramura de nord a tracilor, au devenit latinofoni, aidoma coloniştilor veniţi în provincie.

Împăratul Aurelianus (270-275), „văzând că Illyricum e devastat şi Moesia ruinată, a părăsit provincia transdanubiană întemeiată de Traian” şi, pentru a nu se spune că Imperiul Roman a pierdut Dacia, a întemeiat o nouă provincie cu acest nume, la sud de Dunăre, între cele două Moesii.

În noua provincie, împărţită nu peste mult timp în două – Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneană -, au fost strămutate armata, administraţia, înalţii demnitari şi aristocraţi, precum şi o parte a populaţiei latinofone din Dacia nord-dunăreană.

Evident, propaganda oficială romană, prin scriitorii puşi în slujba împăraţilor, a susţinut, în general, că întreaga populaţie a Daciei Traiane a fost retrasă la sud de fluviu, numai că acest lucru era imposibil din punct de vedere practic.

Pe de altă parte, atitudinea oficialităţilor este normală: ele nu puteau recunoaşte că un mare număr de cetăţeni romani au rămas fără protecţie, în afara graniţelor imperiului.

Populaţia Daciei la finele secolului III d.Hr. era de cca 800.000 de locuitori.

Niciodată în decursul istoriei, nici măcar în perioada contemporană, nu se cunoaşte o strămutare de populaţie de o asemenea amploare.

Este evident că nici romanilor, oameni practici prin excelenţă, nu le-a trecut prin cap că ar putea realiza aşa ceva.

De altfel, există o mărturie indirectă în acest sens: cu mai bine de 150 de ani înainte de Aurelian, la moartea lui Traianus (117), se spune că noul împărat Hadrianus, având de gând să abandoneze Dacia, a fost sfătuit de prieteni să n-o facă pentru ca „să nu cadă în mâna barbarilor atâţia cetăţeni romani”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Este clar, deci, că la 271-275 au rămas la nord de Dunăre un mare număr de provinciali ai fostei Dacii.

Nici măcar noua provincie sud-dunăreană – un teritoriu restrâns, cu propria reţea demografică – nu avea cum să absoarbă o populaţie atât de numeroasă.

Pe de altă parte, cercetările ultimilor 70 de ani au adus argumente solide, de natură arheologică, epigrafică, numismatică şi lingvistică, în favoarea continuităţii, a prezenţei populaţiei latinofone daco-romane şi protoromâneşti la nord de Dunăre, după retragerea aureliană.

În acest sens, stau mărturie zecile de aşezări şi cimitire de după secolul III, aparţinând dacoromânilor, mulţimea de monede şi tezaure postaureliene (cu precădere, circulaţia monedelor mărunte de bronz este semnificativă), inscripţiile în limba latină, prezenţa grupurilor de populaţie creştină latinofonă, evoluţia limbii române, hidronimia de origine daco-romană perpetuată până astăzi etc.

Continuitatea de locuire în regiunile din sudul Banatului, Olteniei, din Dobrogea şi chiar din sudul Munteniei, adică de pe Valea Dunării pe ambele sale maluri, nu poate fi pusă la îndoială şi datorită faptului că în aceste zone stăpânirea romană şi apoi romano-bizantină a continuat până spre 602 d.Hr., consolidându-se sub împăraţi precum Constantin cel Mare (306-337) şi Iustinian (527-565).

Dar, în Dacia nord-dunăreană, regiunea cu cea mai densă locuire, unde s-au păstrat cele mai numeroase mărturii ale prezenţei daco-romane după 275, este Podişul Transilvaniei.

Faptul nu are de ce să mire pe nimeni, deoarece Transilvania a fost o zonă căreia autorităţile romane i-au acordat o atenţie specială.

De altfel, raţiunea economică principală pentru care Dacia a devenit parte a Imperiului Roman au fost resursele Transilvaniei: aurul, argintul, alte minereuri, sarea.

Aceste resurse trebuiau exploatate în condiţii optime, fără incidente, opoziţii sau chiar răzvrătiri.

Aceste incidente riscau să apară – iar romanii ştiau acest lucru – deoarece tocmai în Transilvania fusese nucleul statului dac liber, capitala religioasă şi politică a dacogeţilor, precum şi centrul rezistenţei antiromane.

De aceea, în Transilvania a fost plasată capitala noii provincii – Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aici au rezidat cele mai multe legiuni şi trupe auxiliare (legiunile a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica, care au staţionat cvasipermanent în Dacia, şi-au avut garnizoanele la Apulum şi, respectiv, la Potaissa), aici au funcţionat, raportat la teritoriu, cele mai multe colonii şi municipii, cu cea mai numeroasă populaţie, faptul atestând existenţa în zona intracarpatică a celei mai active vieţi urbane din provincie.

În Transilvania s-a făcut cea mai intensă colonizare cu populaţie latinofonă ex Toto Orbe Romano (Eutropius), pentru extragerea eficientă a minereurilor, prelucrarea lor, cultivarea ogoarelor etc.

Romanitatea românilor, prioritar lingvistică şi spirituală, s-a manifestat însă în varii domenii, cum ar fi tehnicile de muncă sau structurile social-politice.

Astfel, după 275, se perpetuează la nord de Dunăre vechile artefacte romane, continuă prelucrarea metalelor ca şi activitatea minieră, extragerea sării şi construcţiile din piatră.

Contrar unor supoziţii, oraşele au continuat să fie locuite şi după retragerea aureliană, iar gradul de civilizaţie, inclusiv urbană, era net superior în raport cu barbarii.

De asemenea, în Dacia s-au păstrat diferenţierile sociale, mai exact distincţia dintre honestiores şi hum/flores.

Tezaurele în valoare de mii de sesterţi, personajele care dăruiesc candelabre bisericilor sau care poartă fibule cu inscripţii ca însemne ale puterii derivate din arsenalul funcţionarilor imperiali în secolul IV sunt suficiente mărturii în acest sens.

Marea majoritate a acestor mărturii sunt concentrate în interiorul arcului carpatic, adică în Transilvania.

Cu alte cuvinte, Transilvania a fost un nucleu al romanităţii orientale înainte de retragerea aureliană şi a rămas un asemenea nucleu şi ulterior. în aceste condiţii, era firesc ca Transilvania să fie centrul de formare a poporului neolatin, moştenitor al acestei romanităţi, anume poporul român.

Până la formarea deplină a acestui popor, însă, peste populaţia daco-romană, rămasă la nord de Dunăre fără scutul statului roman, sau abătut o serie de grave dificultăţi.

Încă înainte de retragerea oficială a autorităţilor imperiale, în timpul crizei de sub Gailienus (253-268), carpii – un trib de daci liberi – pătrund în Transilvania şi se adaugă vechilor comunităţi daco-romane.

După 275, aşezarea carpilor şi a altor daci liberi veniţi din Moldova, Crişana, Muntenia continuă în fosta provincie.

În Banat, au intrat atunci grupuri de sarmaţi iazigi de la apus de Tisa.

Contrar opiniei curente, goţii au pătruns mult mai târziu, în secolul IV, după 350, pe teritoriul provinciei.

Descoperirile aparţinând lor, mai precis vizigoţilor, sunt mai numeroase la sud şi est de Carpaţi, ceea ce demonstrează că masa lor era situată în afara fostei provincii romane Dacia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aici, unii dintre vizigoţi se vor creştina şi vor trece în imperiu, la sud de Dunăre.

Ceilalţi, în 376, în regiunile est-carpatice, vor fi înfrânţi de năvălitorii huni şi vor trece şi ei, în mare măsură, la sud de fluviu sau, cei puţini rămaşi, se vor topi treptat în masa populaţiei băştinaşe.

Ostrogoţii au trecut mai târziu peste teritoriile nord-dunărene, în drumul lor spre Apus (secolul V).

Hunii, populaţie nomadă de neam turanic, venită din Asia, provoacă o perturbare generală printre germanicii din regiunea Dunării de Jos. După victoria lor din 376, hunii nu pătrund în vechea Dacie, ci trec prin păsurile Carpaţilor Păduroşi (Nordici) în Câmpia Panonică.

De aici, mai ales sub „regele” lor Attila, vor organiza numeroase expediţii de jaf, unele şi asupra daco-românilor din Banat, Oltenia şi Transilvania. „Imperiul” hunilor dispare în 454, când ei sunt învinşi de germanicii gepizi la Nedao.

Gepizii, stăpâni formali asupra Daciei timp de peste un secol, sunt prezentaţi ca o populaţie liniştită {quieta gens), trăitoare mai ales în părţile vestice, în Crişana şi pe valea Mureşului.

Ei au convieţuit cu autohtonii, în 566, ei sunt zdrobiţi de către longobarzi şi avari.

Cei din urmă, de neam turanic ca şi hunii, vor profita de victoria asupra gepizilor şi vor prelua dominaţia asupra unor regiuni din Europa Centrală, avându-şi centrul („ringurile avare”) în Câmpia Panonică.

Unele descoperiri arheologice le atestă prezenţa modestă în Transilvania, în secolele VII-VIII.

După expediţii de pradă în peninsulele Balcanică, Italică şi în Germania, avarii sunt înfrânţi în 796 de către franci şi bulgari, după care viitorul împărat Carol cel Mare le desfiinţează „khaganatul” (statul).

Populaţiile barbare enumerate până în prezent – goţi, huni, gepizi, avari -, deşi au provocat mari bulversări pe teritoriul nord-dunărean prin jafurile şi distrugerile comise, nu au putut schimba în mod hotărâtor soarta populaţiei daco-romane din Dacia.

Există mărturii clare că această populaţie, rămasă în vechile aşezări sau retrasă din calea năvălitorilor în locuri mai ferite din zona colinară şi de munte, pe văile superioare ale râurilor, s-a adaptat situaţiei create şi a supravieţuit.

Pe de altă parte, populaţiile migratoare şi-au avut centrele vremelnicelor lor stăpâniri în afara Daciei, de obicei în Pannonia, şi de acolo şi-au organizat expediţiile de pradă spre est. Lungi perioade de timp, însă, raporturile au fost paşnice, în sensul că şefii migratorilor percepeau o cotă-parte sub formă de tribut din roadele muncii autohtonilor.

Uneori, grupuri de migratori s-au stabilit printre daco-romani, au convieţuit cu aceştia şi au sfârşit prin a fi asimilaţi. În raport cu toţi ceilalţi năvălitori, situaţia slavilor prezintă o serie de particularităţi.

Ei au jucat în ţinuturile romanice dunărene rolul pe care l-au avut populaţiile germanice în apusul Europei.

Izvoarele literare şi arheologice atestă prezenţa slavilor pe teritoriul de azi ai României, în anumite zone extracarpatice, în a doua jumătate a secolului VI.

O bună parte a lor trec prin Moldova şi Muntenia spre Peninsula Balcanică, unde înaintează până în Grecia şi spre ţărmul Adriaticei.

Şi la sud, ca şi ia nord de Dunăre, slavii au găsit o populaţie romanizată, peste care şi-au impus propria dominaţie, lordanes şi Procopius din Caesarea scriu despre atacurile slavilor împotriva Imperiului Bizantin.

Pe teritoriul României, cei mai mulţi slavi au pătruns în secolul VII. Ei se ocupau cu creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi cu agricultura, cultivând mai ales mei şi ovăz.

La nord de Dunăre, deşi destul de numeroşi în comparaţie cu alţi migratori, slavii au sfârşit prin a fi asimilaţi de daco-romani, protoromâni şi români.

Până prin secolul al XII- lea, ei au exercitat însă asupra românilor anumite influenţe în domeniul vieţii materiale, al organizării social-politice şi al limbii.

 

 

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs

09/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

Teodosie Rudeanu, un boier muntean cronicar al domniei lui Mihai Viteazul

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este teodosie_rudeanu_large.jpg

De viaţa şi activitatea cronicarului Teodosie Rudeanu (foto sus), s-au ocupat numeroşi istorici, istoriografi şi cronicari ai timpului sau.

Îi putem aminti pe Nicolae Iorga; V. Haneş, S. Puşcariu; N. Cartojan; Dan Simonescu; Al. Piru; Şt. Ştefănescu; Dan Zamfirescu; Nicolae Stoicescu; I. C. Chiţimia; Oc. Ungureanu, Ioan Ciucă ş.a.

Aşadar în multe istorii, documente, cronici,  istorii ale literaturii române ş.a., sunt relatate, poate nu suficient de detaliat, viaţa şi activitatea marelui boier, logofăt, cronicar, diplomat, strateg, aşa cum îl menţionează şi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1918, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1979, p. 757-758, de unde aflăm că s-a născut în satul Flămânda, comuna Galicea, jud. Vâlcea, fără să se cunoască anul naşterii.

Bunicii sau străbunicii sai erau originari din Gorj. 

Marele boier Teodosie Rudeanu  s-a născut pe meleaguri vâlcene, fiind primul copil din cei nouă, ai lui Gheorghe logofătul, care isi avea resedinta  la Ruda, în stânga Oltului, pe Topolog. 

Era cunoscut ca un boier influent, inteligent şi se bucura de o mare reputaţie, fiind înrudit cu marile familii de boieri olteni.

Se înrudea într-un grad destul de apropiat cu boierii Buzeşti şi mai vârtos prin căsătoria lui Stroie Buzescu cu Sima, sora lui Teodosie Rudeanu si avea moșii în peste 15 sate vâlcene, care se întindeau de la Runcu la Popești și Slătioara.

Teodosie Rudeanu a fost o personalitate de seamă a epocii, a făcut parte din sfatul țării 35 de ani, cu unele intermitențe, începând cu domnia lui Petru Cercel, în timpul căruia devine mare spătar.

A fost căsătorit de două ori, cu Stanca, fiica lui Radu ban (după V. Brătulescu), care moare la 24 de ani, și cu Dobra din Mănești.

De-a lungul timpului a urcat în demnitati  importante in Muntenia, astfel că în anul 1584 era „mare spătar”.

Mihai Viteazul, devenit domn al Ţării Româneşti, a văzut în Teodosie Rudeanu un bun cunoscător al treburilor ţării sale; aşa se face că il va face în anul 1594 „mare vistiernic”, pentru ca mai apoi, în 1596 acesta  să devină „mare logofăt”.

  Viaţa şi cariera lui se împletesc strâns  pentru o perioadă, cu domnia lui Mihai Viteazul, Rudeanu sprijinind acţiunile voievodului în desfăşurarea campaniei antiotomane.

Logofătul îl însoţeşte pe Mihai Viteazul în campania din Transilvania, având cumuland aceeaşi funcţie de mare logofăt pentru ambele ţări.

Făcând parte din Divanul din Alba Iulia, Rudeanu îndeplineşte diferite sarcini militare, administrative şi financiare.

În perioada campaniei lui Mihai Viteazul împotriva domnului Moldovei, Ieremia Movilă, Rudeanu va fi  un timp guvernator al Ardealului, ceea ce ne arata ca de acum acesta face parte din randul oamenilor  de încredere ai marelui voievod .

Teodosie Rudeanu înţelegea bine proiectele şi intenţiile lui Mihai Viteazul, punându-şi întreaga sa pricepere  în slujba domnitorului pe care l-a sprijinit neconditionat  în campania antiotomană.

În scurtă vreme, voievodul Mihai Viteazul a vazut  în Teodosie Rudeanu un sprijin real, si, bazându-se pe capacitatea lui intelectuală, l-a numit  in „solia boierilor munteni”, sub conducerea mitropolitului Ţării Româneşti de atunci, pentru a încheia un tratat cu Sigismund Bathory la Alba Iulia (1595).

Tot mai des, marele logofăt Teodosie Rudeanu îşi lăsa semnătura pe documente importante emise de Cancelaria voievodului Mihai Viteazul:

„Jurământul către împăratul Rudolf al II-lea” (1598); „Tratatul” încheiat cu Andrei Bathory (1599) şi ca o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, Mihai Viteazul îl alătură pe Teodosie Rudeanu în campania sa din Transilvania, numindu-l „mare logofăt” şi pentru ţinutul Ardealului şi ca să fie şi mai convingătoare preţuirea acordată acestuia, îl numeşte în Divanul din Alba Iulia.

În timp ce voievodul Mihai Viteazul pornea campania împotriva lui Ieremia Movilă (domn al Moldovei), Teodosie Rudeanu a avut misiunea de a rămâne guvernator al Ardealului.

După Unirea Moldovei şi a Transilvaniei cu Ţara Românească, Mihai Viteazul îl trimite pe Teodosie Rudeanu ca sol la împăratul Rudolf al II-lea, la Praga, cu o misiune specială.

 

Numai că marea izbândă a lui Mihai Viteazul de a alipi Moldova şi Transilvania cu Ţara Românească, sub acelaşi sceptru, nu era privită cu ochi buni de cancelariile occidentale, fapt pentru care Unirea, a  durat atât de puţin, din păcate.

După înfrângerea marelui voievod Mihai Viteazul, Teodosie Rudeanu trece de partea Movileştilor din Moldova, devenind „mare logofăt” al lui Simion Movilă (1602), ca în 1618 să aibă acelaşi rang, dar de data aceasta sub domnia lui Gavrilă Movilă.

Teodosie Rudeanu s-a remarcat nu numai prin diplomaţie, strategie militară şi acţiuni financiare, dar a lăsat urme şi în istoriografia Ţării Româneşti, prin  ce a scris în Cancelaria Domnească din Târgovişte, o  Cronică adusă la zi până în anul 1597, document ce se referea la domnia şi faptele lui Mihai Viteazul; foarte probabil  scrise  în limba română.

Este singurul istoriograf contemporan care a scris cu exactitate despre Mihai Viteazul şi faptele sale măreţe, lăsând posterităţii informaţii însemnate, neconsemnate de alte izvoare istorice.

 

Doi duşmani: Împăratul Rudolf al II-lea  si Sultanul Mehmed al III-lea

O interpretare a acestei cronici o dă şi diplomatul silezian Balthazar Walther – care făcea parte din solia poloneză la cancelaria lui Mihai Viteazul – cronică ce este încorporată în descrierea acestuia referitoare la „faptele săvârşite de Ioan Mihai, domnul Ţării Româneşti”, scrisă în limba latină.

În țară, scrisurile lui Rudeanu stau la baza cronicii lui Stoica Ludescu din timpul lui Șerban Cantacuzino și a Cronicii Buzeștilor, despre care se spune că a fost scrisă de Sima, soția lui Stroe Buzescu.

De altfel, mare parte din istoria marelui voievod al Țării Românești pe care o cunoaștem azi o știm pe baza cronicilor lui Rudeanu, cu nimic mai prejos fiind decât mari cronicari moldoveni cum ar fi Neculai Milescu

Cronica lui Teodosie Rudeanu a fost continuată de Petre Grigorovici Armeanul, în limba latină. Petre Grigorovici făcea parte din oamenii apropiaţi ai voievodului Mihai Viteazul.

Redacţia mai completă a cronicii oficiale traduse în latină a fost folosită în scopuri diplomatice, la curtea împăratului Rudolf II şi la aceea a arhiducelui Maximilian.

Textul lui Petru Grigorovici Armeanul a servit la redactarea celor două rapoarte întocmite de Mihai Viteazul, unul în italiană, adresat ducelui Ferdinando de Medici, la 16 februarie 1601, celălalt în latină, adresat lui Rudolf II, la 17 ianuarie 1601.

Nu se ştie dacă cronica oficială întocmită de Rudeanu a fost continuată şi pentru perioada 1599-1601.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este teodosie_rudeanu_large.jpg

Teodosie Rudeanu (m. 24 mai 1621), a fost şi un ctitor de lăcaşuri crestine  şi isi doarme somnul de veci de acum 388 de ani, în ctitoria sa, Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” a fostului Schit Flămânda, situată în satul Valea Râului, comuna Galicea, unde a fost inmormantat in ziua de 28 mai 1621.

Piatra tombală, așezată în pronaos, în partea din dreapta, având în câmp cinci motive ornamentale, are o inscripție deteriorată, care astăzi nu mai poate fi citită. Reproducem textul așa cum l-a descifrat regretatul Constantin Bălan, în urmă cu mulți ani:

„Aceas[tă] piatră [este] [pre] groapa jupa[n(ului) Theod(o)sie logofet, feciorul logofetulu Ivan d(in) Ruda] […] [și s-au p]rista[vit | în zilel(e) Radu(lui) voevod s(i)n Mi(h)ni voevod, luna mai 2[8] zile], [v(ă) l(ea)]t 7129 [1621]”.

Tot în pronaos, în partea stângă se află și mormântul soției sale, Stanca: „A răposat roaba lui Dumnezeu, jupânița Stanca a jupânului Teodosie mare spătar, fiica lui Balea [sau Vladul] ban din Cocorăști, în zilele domnului, Petru voievod, luna mai, în [.], ziua înălțarea Domnului; și a fost milostivă, în tinerețea ei la 24 de ani; în anul 7092; și blândă la casa ei […] veșnica ei pomenire”.

Biserica Ruda – lăcașul care păstrează secretul asasinatului loialiștilor lui Mihai Viteazu

Biserica din satul Ruda cu hramul „Sfinții Voievozi’, sat care face parte din comuna Budești, aflată la intrarea în Râmnicu Vâlcea dinspre Argeș, pe malul stâng al Oltului, a fost ridicata ca biserică de curte la reședința boierilor Rudeni în deceniul opt al secolului al XVI-lea.

In 6 octombrie 1579, în biserică a fost înhumat un pretendent domnesc, pe nume Radu, mărturia aflându-se pe o piatră de mormânt păstrată astăzi în colecția muzeală a preotului Vețeleanu de la Trăistari (Ocnele Mari), fără a putea însă nici până azi să fie elucidate legăturile de familie ale acestuia cu boierii Rudeni.

De altfel, numele satului „Ruda” provine de la această familie boierească și a devenit, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, locul de reședință ales de Ivan Rudeanu, mare medelnicer, de la care pornește de altfel genealogia boierilor Rudeni, intrați în prim plan în vremurile eroice care au marcat trecerea lui Mihai Viteazul prin istoria românilor.

Urmașii lui Ivan Rudeanu, prin mama lor, Maria din Periș, se înrudesc cu Basarabii (mama Mariei din Periș, Caplea, fiind nepoata lui Vlad Călugărul, iar tatăl său, Neagoe din Periș, un mare feudal și mare dregător în timpul lui Radu de la Afumați, este cel care împreună cu cumnatul său Drăgan postelnicul, îl omoară pe Radu de la Afumați în biserica Schitului Cetățuia din Râmnicu Vâlcea, în 1529).

Conform istoricului Nicolae Bănică-Ologu, Ivan Rudeanu a avut șapte fii (Teodosie, Tudor, Chirca, Oprea; Staico, Pârvul, Iștfan) și două fiice (Caplea și Stana).

Revenind la biserică, specialistul în patrimoniu, prof. Ligia Rizea spune că „are azi o înfățișare modestă, datorată modificărilor făcute de-a lungul timpului, unele cauzate de multele cutremure ce au trecut peste ea de-a lungul secolelor, altele, mai recente, datorate unor intervenții nepotrivite și mai ales ignorării valorii ei de document istoric neprețuit pentru istoria județului Vâlcea, dar și pentru istoriografia națională”.

Foto: Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”a fostului Schit Flămânda, ctitoria boierului cronicar  Teodosie Rudeanu

Are planul deptunghiular și absida altarului poligonală, în cinci laturi. Ea nu a fost pictată de la început, ci, cel mai probabil spre 1624, an din care datau icoanele împărătești montate în catapeteasmă, astăzi rămasă în biserică doar cea înfățisând-o pe Maica Domnului cu pruncul Iisus Hristos, cealaltă, înfățișându-l pe Iisus Hristos, fiind furată din biserică după anul 1990.

Secretul acestei biserici se află însă în pereții pridvorului. În pereții pridvorului închis al bisericii, adăugat ulterior, sunt zidite trei pietre de mormânt, două dintre ele datând din 2 și 21 mai 1601, menționând cinci membrii ai familiei Rudeanu, morți în împrejurări violente, precum și numele unui preot.

Care este da fapt misterul acestor morți?

„Vom reconstitui evenimentele ce s-au succedat din toamna anului 1600 până la asasinarea lui Mihai Viteazu lângă Turda. În toamna anului 1600, după înfrângerea de la Mirăslău (8/18 septembrie), urmată cele de la Năieni (12 octombrie), Ceptura (14 octombrie) și Bucov (20 octombrie), Mihai Viteazul se retrage aici, la Ruda, unde stă probabil până la lupta de la Curtea de Argeș din 25 noiembrie, pe care o pierde, de asemenea. Mihai se retrage peste Olt pe la Râmnic, se întâlnește pentru ultima dată cu boierii lui de încredere, frații Buzești, Udrea Băleanu, Baba Novac și Banul Mihalcea.

În acest timp, Teodosie Rudeanu și Gașpar Korniș erau din august în drum spre Praga cu solie pentru împăratul Rudolf al II-lea”, spune Rizea.

Căderea lui Mihai îi determină pe cei doi soli să nu continue misiunea încredințată de Mihai Viteazul, care se hotărăște să plece el însuși la Praga să solicite ajutor.

În acest timp, Simion Movilă, cu ajutorul marelui hatman al Poloniei Ioan Zamoyski, preia tronul Țării Românești.

Boierii munteni se supun lui Simion Movilă, dar acesta pornește o opresiune împotriva lor, le confiscă averile pe care le dă boierilor moldoveni, întârzie numirea banului Craiovei, titlu care revenea Buzeștilor.

Buzeștii rămân în Oltenia, iar Teodosie Rudeanu, întors din Transilvania, așteaptă desfășurarea evenimentelor la moșia sa de la Ruda, spune istoricul Nicolae Bănică-Ologu în articolul „Teodosie Rudeanu, marele logofăt al lui Mihai Viteazul, și Simion Movilă” (Revista Buridava nr 3/1979).

Din punctul de vedere al reputatului istoric vâlcean, între Mihai Viteazul și boierii săi de încredere a existat o legătură permanentă, o strategie pusă la cale de comun acord.

El aduce argumente în acest sens, mai ales în ceea ce-l privește pe Teodosie Rudeanu, o personalitate marcantă a epocii și cronicar al evenimentelor din timpul domniei lui Mihai Viteazul, asupra căruia însă planează cele mai multe îndoieli cu privire la loialitatea față de domn după toamna anului 1600. Adică, în traducere liberă, acesta ar fi jucat la două capete.

„În mai 1601, boierii munteni conduși de Udrea banul din Băleni și Negrea spătarul pun la cale un complot împotriva lui Simion Movilă, cei doi fiind loialiști ai lui Mihai.

Dar sunt prinși și decapitați, rămânând întrebarea evident, cine a trădat? În iunie se ridică împotriva lui Simion Movilă și Buzeștii, alături de care se regăsește și Teodosie Rudeanu, de această dată. Simion Movilă este alungat, iar în prima jumătate a lunii iulie, Mihai Viteazul este din nou proclamat domn.

Însă, în acest interval de timp, până la alungarea de pe tron, se produce o mare tragedie de la curtea boierească de la Ruda, consemnată pe două lespezi funerare care azi sunt zidite în pereții din pridvorul Bisericii ‘Sfinții Voievozi’ din satul Ruda” spune Rizea.

Tragedia începe pe 2 mai 1601, nefiind prezent la moșie, într-un mod ciudat, Teodosie Rudeanu, în momentul când sunt uciși Chirca, fiul lui Tudor postelnic și mama lui, Stanca, ‘în zilele lui Io Mihai voievod’ și se încheie în 21 mai 1601, cînd sunt uciși „jupânița Caplea, jupâneasa jupânului Iștfan logofăt și doi copii, pe nume, Ion și Neaga; și a pierit și popa Marincea; în zilele lui Io Mihai voievod’.

Toți cei uciși sunt rude apropiate ale lui Teodosie Rudeanu, respectiv, două cumnate și trei nepoți (Stanca, prima soție a fratelui său Tudor postelnicul și Chirca fiul lor și Caplea, soția fratelui mai mic, Iștfan logofătul și cei doi copii al lor, Ion și Neaga).

Toți cad pradă furiei lui Simion Movilă, dezlănțuit împotriva revoltei boierilor loialiști lui Mihai Viteazul, iar cele două pietre funerare mărturisesc adeziunea fraților Rudeni Tudor și Iștfan, fiindcă, deși domnitor era Simion Movilă, iar Mihai Viteazul era pe undeva prin Austria, pe ambele se face mențiunea ‘în zilele lui Io Mihai voievod’.

„Nu știm cât de adâncă a fost drama Rudenilor, dacă marele logofăt Teodosie Rudeanu, printr-o bizară coincidență nu era la moșie în aceste zile, dacă și-a trădat sau nu domnul și familia, asta rămâne să stabilească cercetarea istorică autorizată.

Ce știm însă cu precizie este că această cercetare nu trebuie să ocolească biserica de la Ruda, și că această biserică este depozitara unui tezaur istoric care se cere respectat, restaurat și făcut cunoscut. Este locul unde este, dacă e să vorbim în termenii de azi, locul crimei și pot fi analizate pe baza unor mărturii ale epocii scrise, circumstanțele acestui măcel”, a mai spus Rizea.

Pe 9 august 1601, Mihai Viteazu este ucis la Câmpia Turzii, iar Țara Românească se scufundă din nou în convulsii, unirea celor trei principate se destramă, urmând ca abia la 1918 ceea ce realizase domnitorul muntean să se îndeplinească definitiv.

 

Surse: http://www.ramnic.ro/articole/; AGERPRES / ( autor: Liviu Popescu,

09/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: