CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1705: INSEMNARILE UNOR CALATORI DESPRE UNGURII DIN LOCALITATEA CIOBURCIU DE PE MALUL NISTRULUI


1705: INSEMNARILE UNOR CALATORI DESPRE UNGURII DIN LOCALITATEA CIOBURCIU DE PE MALUL NISTRULUI

1 Votes

 

 

 

Comunitatea ungurilor de la Cioburciu

   Satul Cioburciu feste o localitate rurala aşezata într-o luncă pe malul drept al cursului inferior al fluviului Nistru,atestata inca  din anul 1362.

Dupa ce turcii au luat  Cetatea Alba in 1484, Stefan cel Mare a incurajat dezvoltarea unui targ la  Cioburciu, iar in noua asezare a venit un grup de unguri care a ramas aici.

Într-un act din 1528, localitatea este  menţionata ca târg cârmuit de un  pârcălab, ceea ce arata ca   avea un rol militar.

La Cioburciu au fost descoperite ruinele unei cetăţi cu numele „Guşa”, care se atribuia timpului domniei lui Ştefan cel Mare (sec. XV), ruinată de cazacii lui Hmelniţchi, în urma unei invazii de peste Nistru din 1585, când cetatea a fost ştearsă de pe faţa pământului.

Din 1538 va intra în componenţa raialei Bender, iar la sfarsitul secolului al XVI-lea va deveni posesiune a hanilor Crimeei.

Cioburciu era numit sat in insemnarile calatorilor unguri Michali Bay si Gaspar Papay, care in martie 1705 au trecut prin localitatile din lungul Nistrului si mentionau ca, alaturi de românii bastinasi, in acest sat mai locuiau si unguri.

Romanii aveau preot, iar ungurii duceau lipsa de fețe bisericesti. Ungurii vorbeau nu numai in limba lor, dar posedau si limba româna.

Insemnarile calatorilor unguri creeaza un tablou al situatiei de atunci a localitatii:

«In 20 martie, plecand din Palanca, am poposit pe malul Nistrului, in satul unguresc numit Cioburciu… Acesta e pe jumatate românesc. Acesti (unguri – n.n.) vorbesc inca ungureste, pana in ziua de azi.

Este sat de iobagi (supusi – n.n.) in posesiunea hanului, tinand de Casla Hanului. Mai sunt inca 30 de gospodarii, au multi copii si slugi: sunt oameni cu stare buna, se plang ca de vreo câtiva ani n-au preot, fiind, de altfel, catolici.

Se casatoresc, sporesc, se inmultesc intre ei fara preot, ba chiar se gasesc copii de 4-5 ani, ai unor asemenea casatoriti fara preot, care inca nu sunt botezati… Tin la religia lor, incat, desi se afla preot roman in satul lor, prefera sa-si ingroape copiii nebotezati, decat sa-i boteze un preot roman.

Le-ar trebui un preot care sa stie ungureste, caci ei in afara de limba româneasca si cea ungureasca nu cunosc alta».

Odata cu micsorarea numarului catolicilor, scadeau si legaturile lor cu lumea apuseana a ungurilor, ei integrandu-se tot mai mult in comunitatea lingvistica si spirituala a bastinasilor. Aceasta concluzie poate fi desprinsa din insemnarile preotului de origine ungara Stefan Lipai, care in anii 1706-1709 fusese paroh la Cioburciu:

«1706. Am sosit la locul dorit, anume la Cioburciu… Ati fost informat despre starea oamenilor de aici, dar ea e cu totul altfel decat ati fost informati: cand am ajuns la ei, nici n-au vrut macar sa vina la mine, doar o femeie, al carui copil de doi ani se lupta cu moartea, m-a rugat sa-l botez, ceea ce am si facut.

Nici macar garda n-as fi gasit, daca nu venea cu mine la Iasi un om care are o fata acolo, caci acestia (catolicii de la Cioburciu – n.n.) toti sunt tot asa de rai, ca si tatarii si romanii (adica, reprezentantii altor confesiuni – n.n.). Dupa aceea am trimis sa-i cheme: vor sa ma tina sau nu? Nici nu mi-au trimis raspuns. Totusi… mai pot ramanea si voi pune suflet ca sa-i luminez. Mi-ar parea rau daca n-as putea sa raman din pricina rautatii lor. Ma despart de cartile mele multe si bune, chiar daca va trebui sa cersesc, pana voi avea un singur om care sa-mi asculte glasul, voi ramane acolo fara a tine seama de neomenia lor, nadajduind la Dumnezeu in noroc».

Dupa acea data, pe masura ce numarul ungurilor de la Cioburciu se micsora vertiginos, informatia despre ei e tot mai saraca.

La 1747, episcopul catolic din Bacau mai mentiona Cioburciul printre parohiile din Moldova supuse lui.

Iar pentru anul 1766 misionarul P. Zold adauga precum ca cei mai multi unguri de la Cioburciu inca isi pastrau limba – se spovedeau in limba ungara.

Dar o parte din ei vorbeau deja numai romaneste. Acestia au ramas in continuare la Cioburciu, devenind romani cu nume de familii unguresti (Somoti, de exemplu).

Peste putin timp la Cioburciu nu se mai intalneau  persoane care sa se considere unguri.

 

Sursa: Ion Chirtoaga, Targuri si cetati din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – inceputul secolului al XIX-lea), Editura «Prut International», Chisinau, 2004)

 

02/10/2015 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: