CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gheorghe Gheorghiu- Dej şi începuturile „comunismului naţional” în România


 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Gheorghiu s-a nascut la Bârlad, in familia muncitorului Tanase Gheorghiu si a sotiei sale,Ana, in ziua de  8 noiembrie 1901. 

A fost liderul comunist al României din anul 1948, până la moartea sa şi Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965.

A urmat invatamantul gimnazial  la Moinesti, in corpul vechi al actualei Scoli nr. 1 „Stefan Luchian”, din localitate.

S-a calificat in meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR.

In 1930 a intrat in randurile Partidului Comunist Roman.

A fost  arestat din  martie 1933 pana in august 1944, ispasind o condamnare de 12 ani de inchisoare, ca urmare a rolului jucat in organizarea grevei de la Atelierele Grivita,  incepandu-si executarea pedepsei in inchisoarea Doftana.

In 1936 este ales membru al CC al PCR, devenind lider al factiunii din inchisori a partidului (termenul face distinctia dintre comunistii incarcerati in tara si cei aflati in exil in Uniunea Sovietica – factiunea moscovita).

Dat fiind statutul sau de lider comunist de frunte, in 1943 este transferat in lagarul de la Targu Jiu, unde isi va petrece cea mai mare parte a detentiei din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

A fost inchis in aceeasi celula cu Nicolae Ceausescu (ajuns şef al statului român în perioada 1965-1989), devenind mentorul politic al acestuia.

In august 1944, Dej a evadat din lagărul de la Târgu Jiu, actiunea fiind  pusă la cale de Emil Bodnăraş, care se afla la conducerea Partidului Comunist Român.

 

 

 

 

Imagini pentru ion gheorghe maurer

Ion Gheorghe Maurer        Emil Bodnaras

 

 

Bodnăraş i-a desemnat pe avocatul Ion Gheorghe Maurer şi pe Mihail Roşianu, secretarul Regionalei Oltenia  în ilegalitate al PCR şi inspector şcolar pentru judeţele Gorj şi Vâlcea, să se ocupe de evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu Jiu.

Roşianu fusese numit inspector şcolar în ’43, de către I.C. Petrescu, secretar de stat în Ministerul Învăţământului şi unul dintre liderii Tineretului Naţional Tărănesc.

Evadarea a avut loc în seara unei zile din perioada 9-12 august 1944. Există mai multe variante cu privire la ziua în care a avut loc evadarea.

Cei doi ar fi trebuit să fugă la ora 21.00, în timpul schimbului santinelelor.

 

 

 

 

Foto: Dej si Patriarhul Justinian Marina

Viitorul Patriarh Justinian Marina şi-a datorat  ascensiunea în ierarhia Bisericii, faptului că l-a ajutat, pe vremea cand era un simplu preot, să se ascundă în casa parohială a acestuia din Rm. Vâlcea, pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, dupa  evadarea  din lagar.

 Curand, Dej va ajunge la Bucureşti şi foarte curând va prelua  controlul partidului împreună cu grupul Pauker-Luca, întorsi din Uniunea Sovietică în septembrie 1944.

El era membru al Comitetului Central al PCR din 1935. 

Va fi ales secretar general al partidului comunist iesit din ilegalitate, la Conferinţa Naţională din octombrie 1945 si  a condus partidul împreună cu Pauker, Luca şi Teohari Georgescu, pana in 1952, cand a epurat conducerea partidului de membrii factiunii moscovite in frunte cu Ana Pauker, liderul neoficial al partidului , care se bucurase multa vreme de sprijinul lui Stalin.

 

 

 

 

Ana Pauker

Istoricii consemneaza ca Gheorghiu-Dej a fost cel care a decis asasinarea lui Foriş în 1946 , arestarea lui Pătrăşcanu în 1948 şi executarea acestuia  în 1954.

 

 

 

 

 Ștefan Foriș

 

Lucretiu Patrascanu

 

In 1946-1947, el a fost membru al delegatiei romane conduse de Gheorghe Tatarescu, la tratativele de pace de la Paris.

La nivel politic, toate initiativele romanesti trebuiau sa aiba aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de asa natura tendintele antisemite ale liderului de la Kremlin, din ultima parte a vietii sale, incat a obtinut permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiasca, acuzati de „cosmopolitism”.

In aceasta actiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securitatii Statului, creat cu sprijinul sovietic.

Miscarea lui politica s-a inscris in cadrul mai general al epurarilor, care s-au declansat odata cu Procesele de la Praga si al Complotului doctorilor de la Kremlin.

Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totusi sa fie considerat un antisemit.

Desi cei mai multi politicieni epurati erau evrei (in frunte cu Ana Pauker), in tabara proprie se aflau in egala masura evrei, asa cum a fost Gheorghe Gaston Marin.

El a tintit in principal cresterea gradului de control asupra partidului si s-a folosit de nationalism si antisemitism pentru a castiga simpatia populara.

Pana la moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politica insuflata de la Moscova, represiune care viza intreaga societate romaneasca. (In Romania fusese instaurat un regim penitenciar asemanator Gulagului sovietic, principalul lagar fiind cel al Canalului, infiintarea carui fusese personal sugerata de Stalin).

Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat in laturi sa elimine si lideri de etnie romana, cazurile cele mai cunoscute fiind acelea ale eliminarii fizice a lui Stefan Foris si a  lui Lucretiu Patrascanu.

Cel putin in cazul celui din urma, motivul inlaturarii lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Patrascanu era unul dintre membrii factiunii secretariatului si unul dintre nationalistii ferventi ai partidului.

Reformele lui Nikita Hrusciov si   declansarea procesului de destalinizare, l-au deranjat pe Dej, pentru ca ii punea in primejdie pozitia din fruntea partidului, dat fiind statutul sau  de stalinist de pana atunci.

De aceea el a ales sa  devina la sfarsitul deceniului al saselea, arhitectul unei noi politici externe si economice semiautonome in cadrul Pactului de la Varsovia si a CAER-ului.

 

Atitudinea politica a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalenta.

Daca in 1954 el hotara eliberarea a numerosi prizonieri politici, dar, in acelasi an Securitatea organiza un nou val de arestari ale oponentilor regimului si  noi epurari.

Multi dintre supravietuitorii acestui nou val de arestari au fost eliberati in 1964, cand Dej mai era inca in fruntea partidului si statului.

 

Un alt  val de represiune a fost initiat dupa infrangerea de catre sovietici a revolutiei maghiare din 1956.

Unii dintre liderii acestei miscari antisovietice in frunte cu Imre Nagy, au fost detinuti de sovietici o vreme chiar in Romania.

 

Perioada de dupa Stalin

In acest timp, au fost initiati numerosi pasi pentru eliminarea influentei SovRomurilor si pentru eliminarea influentei culturale a URSS-ului, (desfiintarea editurii Cartea Rusa, de exemplu).

In 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul sau protejat, Nicolae Ceausescu), a obtinut o victorie politica importanta, reusind sa determine guvernul sovietic sa retraga ultimii militari ai Armatei Rosii de pe teritoriul Romaniei.

Dupa aceasta data, Dej a incurajat sentimentele antisovietice.

Astfel,in scrierile istorice a inceput sa se faca referiri la Basarabia romaneasca, iar in ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx, care faceau referire la imperialismul tarist si la ocuparea teritoriilor romanesti, teritorii  care faceau parte atunci din Uniunea Sovietica.

In 1961, Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Parvulescu, au incercat destituirea lui Dej din functia de prim-secretar al partidului, dar nu au reusit (datorita esecului de a castiga sprijinul lui Alexandru Moghioros).

Sub acuzatia de „Deviationism de dreapta” ei au fost apoi  scurt epurati din organele de conducere ale partidului.

In ultimii sai ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotararea stabilirii de relatii diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii.

Astfel de initiative au fost incurajate de SUA, presedintele Lyndon B. Johnson considerand ca Romania devenise un stat comunist prieten (friendly communist country) in contextul Razboiului Rece.

In actiunile de strangere a relatiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului.

 

Personalitatea şi rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

 

Personalitate puternică şi contradictorie, Gheorghe Gheorghiu Dej s-a afirmat în prim-planul vieţii politice, din 1948 şi până la moartea sa în martie 1965.

A urmărit cu tenacitate două ţeluri esenţiale: întărirea Partidului Muncitoresc (Comunist) Român, a regimului „democrat-popular” si păstrarea şi consolidarea poziţiei personale în fruntea partidului.

A fost solidar cu ceilalţi membri din conducere în edictarea legilor şi măsurilor considerate atunci absolut necesare regimului de democraţie populară, în economie (industrie, finanţe, comerţ), în administrarea statului, în justiţie, învăţământ, armată.

Solidar cu ceilalţi tovarăşi din conducerea efectivă a P.M.R., împarte răspunderea pentru represiunea generalizată şi repetatele încălcări ale propriei „legalităţi socialiste” – abuzuri, bătăi, violenţe şi procese prefabricate de securitate, deportări, deţineri fără lege. Nu a exprimat vreodată un regret pentru represiunea aplicată la scara întregii ţări.

După 1953, a introdus pe etape „legalitatea socialistă” şi a dispus încetarea represiunii generalizate.

A ştiut să asculte necondiţionat de stăpânul de la Kremlin, Iosif Vissarionovici Stalin.

Când Cominform-ul a denunţat politica promovată de Iosip Broz Tito (iunie 1948), Gheorghiu Dej „s-a solidarizat cu poziţia P.C. (b) al U.R.S.S. şi a caracterizat comportarea conducătorilor iugoslavi ca trădătoare” raportau Jdanov, Malenkov şi Suslov lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Dej a  publicat apoi articolul „Clica lui Tito – duşman de moarte al socialismului” şi a prezentat în noiembrie 1949, la următoarea şedinţă a Cominform-ului, raportul pregătit la Moscova şi intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâna unor asasini şi spioni.

Dar după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, relaţiile bilaterale cu iugoslavii au fost  reluate, iar mareşalul Tito a fost   întâmpinat la Bucureşti (1956) cu deosebită cordialitate de Gheorghiu Dej.

Colaborarea cu Iugoslavia va rămâne constantă, iar liderul român a rostit o alocuţiune în faţa parlamentului iugoslav, fiind primul dintre conducătorii comunişti care a beneficiat de un asemenea protocol.

A avut un deosebit simţ politic în dirijarea politicii externe a Republicii Populare Române şi a ştiut să urmeze sfaturile lui Ion Gh. Maurer secondat de Corneliu Mănescu şi de diplomaţii din centrala M.A.E.

Schimbarea de esenţă pe care realizat-o a fost restabilirea relaţiilor cu ţările Europei de Vest şi cu Statele Unite ale Americii odată cu slăbirea dependenţei de Uniunea Sovietică, dar menţinând apartanenţa R.P.R. la aria de dominaţie politico-militară a U.R.S.S., potrivit cu aranjamentele dintre cele trei puteri învingătoare – U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie (1943-1945).

„Ghiţă ai să citeşti în ziare că România se află în război cu Statele Unite” – ar fi spus Ion Gh. Maurer lui Gheorghiu Dej, când ambii au aflat de amplasarea rachetelor sovietice în Cuba.

Ca urmare, Gheorghiu Dej trimite într-o misiune ultraconfidenţială pe Mircea Maliţa care a comunicat Secretarului de Stat Dean Rusk că, în caz de conflict între S.U.A. şi U.R.S.S., Republica Populară Română, nu va participa decât dacă va fi atacată.

Totodată, a dat asigurări că pe teritoriul român nu sunt amplasate rachete sovietice. Comunicarea a fost socotită atât de importantă, încât conducerea SUA nu a împărtăşit-o aliaţilor din N.A.T.O.

Politica de autonomie şi de păstrare a unei linii proprii în politica internă şi externă, a fost exprimată în documentul, viu comentat pe plan internaţional şi bine privit de opinia publică din România, intitulat Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Principiile enunţate în Declaraţia din Aprilie 1964 au fost aplicate şi în anii următori. Publicarea Declaraţiei din Aprilie a fost posibilă şi fiindcă Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş au reuşit să sugereze conducerii sovietice şi lui Nikita Hrusciov, retragerea trupelor sovietice aflate în România din 1944.

 

 

 

Foto: Gheorghiu Dej si primul secretar al PCUS, Hrusciov

Prezenţa acestor trupe, spuneau ei, nu mai era necesară întrucât R.P.R. avea în jur numai ţări prietene şi aliate, iar regimul democrat popular intern se consolidase deplin.

Pentru considerente proprii ale politicii externe a U.R.S.S. conducerea sovietică a adoptat acest punct de vedere şi a dispus plecarea din România a trupelor, care, în fiecare gară importantă din ţară, au fost întâmpinate cu alai, fanfară, mâncare şi manifestări de prietenie şi solidaritate!

A fost, fără îndoială, o certă reuşită a politicii externe a lui Gheorghiu Dej.

În politica internă a ştiut să-şi apere şi să-şi întărească poziţia proprie, eliminându-şi fără ezitare, prin intermediari, adversarii – Foriş, deţinut ilegal, apoi ucis cu ranga (1946); Lucreţiu Pătrăşcanu, eliminat fizic în urma unui proces prefabricat, cu acuzaţii inventate, proces pe care Gheorghiu Dej l-a urmărit îndeaproape, prin intermediul lui Iosif Chişinevschi; Vasile Luca a murit în închisoare. Ceilalţi (de exemplu, Teohari Georgescu şi Ana Pauker) au fost neutralizaţi complet din viaţa politică.

Dacă în edificarea orânduirii democrat populare şi în represiunea generală împotriva „duşmanului de clasă”, conducerea P.M.R. a fost solidară, între liderii comunişti a avut loc o confruntare surdă pentru putere, însoţită de o intrigă mereu reluată.

Lovitura de maestru a lui Gheorghiu Dej a fost eliminarea, în 1952, de la conducerea P.M.R., a lui Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu.

În mai 1952 cetăţenii ţării au aflat cu totală surprindere şi nedumerire că unii din liderii văzuţi până atunci pe panouri mari la toate serbările oficiale, se făcuseră „vinovaţi” de „deviere de dreapta şi aventurism de stânga” (cum o fi asta? nota D.C.G.), de subminarea „rolului conducător al partidului”, de stimularea „elementelor capitaliste de la sate şi oraşe”, de încălcarea „în mod aluziv şi grosolan” a legalităţii populare etc., etc.

Eliminarea acestor rivali (din care doi vechi cominternişti – Vasile Luca şi Ana Pauker), a avut loc cu aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Nimic nu mişca în democraţiile populare (excepţie Iugoslavia), fără acordul stăpânului de la Kremlin.

Nu avem dovada documentară – se află, probabil (posibil), în arhivele sovietice – dar era practic imposibil în 1952 ca schimbări la un asemenea nivel în conducerea P.M.R. să aibă loc fără aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin. După 1953, Dej a reuşit, prin mecanismele obişnuite ale vieţii de partid, să-şi îndepărteze şi alţi rivali potenţiali.

La Congresul al III-lea P.M.R. (iunie 1960) Gheorghiu Dej era liderul necontestat al partidului şi statului. A beneficiat de această poziţie trei ani şi jumătate.

De urmărit şi felul cum a evoluat acţiunea sa în politica internă. În impunerea instituţiilor şi mecanismelor statului democrat popular (după model sovietic) nu a făcut rabat – nici el, nici ceilalţi lideri – indiferent de confruntările şi intrigile de culise dintre ei. La fel şi cu lupta de clasă declanşată de sus în jos; duşmanul de clasă trebuia descoperit şi „nimicit”.

Până în 1952 inclusiv, presiunea şi represiunea au mers crescendo, promovate de toată conducerea P.M.R. Apoi, din 1953, la început prin indicaţiile primite de la Moscova, ulterior din proprie iniţiativă, chingile impuse cetăţenilor au început să slăbească, foarte încet şi sub control.

La retragerea trupelor sovietice (1958) şi odată începută faza a doua (şi ultima) a colectivizării agriculturii, represiunea s-a făcut din nou simţită în mediul rural, dar şi în lumea cărturarilor (evenimentele din Ungaria 1956).

Din 1962 relaxarea s-a generalizat. Satele de deportare au fost desfiinţate, deţinuţii politici graţiaţi de executarea restului pedepsei (14.056 persoane din care 90% în ultimii trei ani ai cârmuirii lui Dej).

Începând cu 1960, liderul P.M.R. a promovat o politică de deschidere în planul artei, literaturii, în domeniul istoriei şi umanistic, o revenire treptată spre valorile şi conceptele tradiţionale ale culturii româneşti, inclusiv readucerea, fie la Institutele Academiei fie în învăţământ sau alte sectoare, a specialiştilor formaţi înainte de 1944. Este fără îndoială că fără girul lui Gheorghiu Dej o asemenea politică nu ar fi fost pusă în practică. Tot el, în august 1965 a declarat public că în RPR a încetat lupta de clasă.

A ştiut să se consulte şi să pună în aplicare sugestiile şi ideile altora. S-a sfătuit repetat cu specialiştii în construirea barajelor (Bicaz şi pe Bistriţa). A colaborat direct cu I.G. Maurer în elaborarea politicii externe.

Până în 1964 Gheorghiu Dej nu a dat semne că puterea deplină i-ar fi schimbat mintea şi purtarea. Avea spontaneitate când era într-un cadru mai restrâns.

Iată pe Gheorghiu Dej la şedinţa Biroului Politic al P.M.R. din 26-27 februarie 1963: dacă deciziile politice s-ar lua de la un centru suprastatal – spunea el – „atunci guvernele ţărilor ce mai au de făcut, pot să se ducă la vânătoare în fiecare zi”[1]. Referitor la aceeaşi temă, a planificării suprastatale, Dej adăuga: „O să le dăm pâinea şi cuţitul şi să aşteptăm ca ei să taie felioare”! Ştia să formuleze esenţialul.

La aceeaşi întâlnire a Biroului Politic: „Problema cea mai importantă, care trebuie privită cu un înalt simţ de răspundere de către fiecare dintre noi este problema aceasta a suveranităţii, unde nu putem face nici un fel de concesie” (sublinierea D.C.G.)[2].

Punând în aplicare o politică de relaxare, Gheorghiu Dej şi-a dat seama de nevoia de a oferi ceva ce poate fi înţeles de majoritatea cetăţenilor.

Drept urmare, procentul alocat fondului de acumulare a fost redus sensibil. Mărirea fondului destinat consumului s-a văzut relativ repede în mediul urban prin mărfurile şi alimentele puse la dispoziţia cumpărătorilor.

În mediul rural, supus până 1962 ofensivei finale a colectivizării, efectele au fost cu totul modeste. Oricum, în 1964/1965 regimul democrat-popular nu mai avea temerea permanentă a ostilităţii opiniei publice. Supravegherea generală continua, fireşte.

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, România era o altă ţară, alta decât aceea din 1945-1947. Clasa politică tradiţională fusese lichidată şi individual şi ca factor constitutiv. Fusese înlocuită cu ierarhia de partid şi aparatul ei.

Puterea aparţinea în exclusivitate Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.

Industria, finanţele, comerţul, transporturile, minele, de mult naţionalizate, erau gestionate de aparatul statului democrat-popular. Odată cu industrializarea, clasa muncitoare crescuse numeric dar şi calitativ.

Ţărănimea tradiţională, cu temeiul în proprietatea individuală a pământului, fusese colectivizată. Intelighenţia tehnică lucrase de la început în noul regim; lumea artistică; literară, ştiinţifică s-a integrat treptat.

Regimul era recunoscut pe plan internaţional şi ţara devenise membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Împărţirea Europei în cele două zone, aceea de sub dominaţie sovietică şi Vestul, era un fapt împlinit, statornicit, recunoscut şi juridic.

În România, ca şi în celelalte „democraţii” răsăritene (Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), transformarea politică, socială, economică şi culturală, era un fapt împlinit.

O altă Europă incepea sa prinda contur, iar România se afla în această parte a continentului.

[1] Mihai Retegan, Război politic în blocul comunist în anii 1960. Documente, Editura RAO, Bucureşti, 2000, p. 71.
[2] Război politic…, pp. 85 şi 189.

 

 

Surse:

 

cultural.bzi.ro/viata-fostului-lider-comunist-gheorghe-gheorghiu-dej ; art-emis.ro/istorie/ personalitatea-si-rolul-lui-gheorghe-gheorghiu;  adevarul.ro/

28/09/2015 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: