A fost o vreme când România încerca să oprească la graniţă imigranţii ilegali italieni

”A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa era mai mult sau mai puţin ca şi azi. Italienii mergeau spre România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca  proiectanţi, constructori, dulgheri sau chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti. Sigur imigranţi clandestini.

Aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. Nedoriţi de nimeni, suntem încă priviţi cu suspiciune şi cu ură.

La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a italienilor.

Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu”, scrie Stefania Parmeggiani în La Reppublica.

În prima jumătate a secolului trecut, România a reprezentat un veritabil magnet pentru italieni.

În mai multe perioade, au avut loc fenomene migratoare din Italia către România, ajungându-se ca în 1935 în România să fie înregistraţi 60.000 de cetăţeni italieni.

Ultimul flux migrator a avut loc în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când mii de persoane căutau să se refugieze în ţara noastră din Italia lui Mussolini.

Prima migraţie importantă a italienilor în România a avut loc la începutul secolului al XX-lea. 12.000 de cetăţeni din Peninsulă au venit să lucreze în construcţii. Muncitorii italieni au construit în România drumuri, poduri, căi ferate, bănci, şcoli, biserici.

Cei mai mulţi au ajuns în Transilvania, Bucovina, Banat şi Basarabia. Motivul a fost în principal cel economic.   S-au stabilit şi au întemeiat comunităţi în locuri diferite din ţară.

S-au aşezat acolo unde au găsit de lucru corespunzător pregătirii şi profesiei lor. Totuşi, cei mai mulţi italieni puteau  fi întâlniţi în oraşe.

Marea comunitate care a existat la Târgovişte prin anii 1937, a impus la un moment dat necesitatea înfiinţării unei agenţii consulare italiene.

Conform recensământului realizat de Ministerul Afacerilor Externe din Italia, numărul de emigranţi italieni în România a crescut de aproape zece ori mai mult de trei decenii, crescând de la 830 în 1871 la mai mult de 8.000 în 1901.

Fenomenul a continuat şi după Primul Război Mondial, astfel încât în 1935 statisticile arată o cifră de 60.000 de cetăţeni italieni în ţara noastră.

În 1942 Ministerul de Interne al Italiei a încercat să oprească emigrarea italienilor în România, unde aceştia erau prost văzuţi.

În Bombay, de exemplu, cine avea de-a face cu proxenetismul era numit „italian”.

Documente dintr-o epocă în care cei care treceau graniţele erau săracii Italiei, când criminali, când victime ale fărădelegilor.

 

 

Imigranti italieni 

 

A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparţinea italienilor… iar viaţa  lor era mai mult sau mai puţin asemanatoare cu cea a emigrantilor de azi.

Italienii plecau in  România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca proiectanţi, constructori, dulgheri, chiar mineri sau muncitori în fabricile româneşti.

 

 

Foto: Urmasi ai emigrantilor italieni, constructori ai socialismului in România.

 

Sigur, mulţi dintre ei erau imigranţi clandestini, aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea României în Uniunea Europeană.

Nedoriţi de nimeni, românii sunt  încă priviţi in Italia de azi cu suspiciune şi cu ură.

La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a lor.

 

 

Ştearsă complet din memoria Italiei, răsturnând prejudecăţile, chestiunea emigraţiei italiene în România a iesit din praful aşternut pe documentele aflate la Arhivele de Stat ale Italiei, prin intermediul unei expoziţii  intitulate :

„Urme ale emigrării italiene şi din Parma, între secolele al XVI-lea si al XX-lea”.

Italienii, la fel ca toți emigranții, au reprezentat nu numai o problemă de securitate, ci și o resursă economică importanta, astfel încât dictatorul Mussolini, după cum reiese din una dintre circularele pe care le-a emis, a interzis plecarea forței calificate de muncă din Italia  în străinătate . 

Expoziția documentează o serie de fluxuri de emigrare ilegale, care  au avut  loc între anii  1925 și 1973, cand imigrantii italieni  au ajuns în Franţa si Corsica, dar și în alte țări, cu paşapoarte turistice și apoi au ramas acolo ilegal, in timp ce alții au plecat în baza unei vize de tranzit, şi nu au mai părăsit  țarile în care declaraseră ca se aflau doar în trecere.

Alții si-au procurat  pașapoarte false sau bilete de călătorie trimise prin poştă din America, pretinzând  oficial, că pleaca în vizita la  rude și prieteni.

In  fapt, o dată ajunsi de cealaltă parte a oceanului, erau așteptaţi de proprietarii  de terenuri, care îi forțau să lucreze în schimburi epuizante, fără plată, pentru a achita costurile calatoriei  Italia – SUA.

Aceste materiale  aflate in arhiva Ministerului Afacerilor Externe, descriu tabloul  unei epoci, nu prea indepartate, in care italienii erau incriminaţi, nedoriţi sau exploataţi, exact asa cum sunt in zilele noastre, românii.

Sunt prezentate peste o sută de documente, multe dintre ele inedite.

Printre acestea, o scrisoare circulara cu ştampila Ministerului de Interne Italian, trimisă în 28 august 1942 către toate chesturile de poliţie din Italia, Ministerului de Afaceri Externe, Guvernului Dalmaţiei, Direcţiei de poliţie din Zara şi către Înaltul Comisariat din Lubliana.

Circulara in cauza continea un ordin  extrem de precis: să se ia măsuri pentru ca cetăţenii italieni să nu emigreze în România.

Carmine Senise, unul dintre participanţii la complotul împotriva lui Mussolini,  cel care a propus arestarea Ducelui la Vila Savoia, a fost înaltul reprezentant al Poliţiei italiene care condamna comportamentul italienilor care emigrau în România:

„Legaţia italiană din Bucureşti raportează că cetăţeni italieni sosiţi în România cu viză temporară, după expirarea permisului de şedere nu părăsesc România, provocând probleme cu autorităţile de poliţie din România, pentru comportamentul şi ţinuta lor nu întotdeauna exemplare, dar şi pentru implicarea acestora în activităţi încă neclare”.

Situația îl îngrijora foarte mult:

„Având în vedere afluxul tot mai mare de italieni către România se dispune ca cererile de călătorii în străinătate să fie evaluate cu deosebită severitate, în special cu privire la comportamentul moral sau convingerile politice ale celor interesaţi precum şi motivele invocate pentru călătorie.

Doar cererile care vor dovedi un caracter imperativ şi de necesitate absolută vor ajunge la Oficiul de Paşapoarte din Ministerul de Externe.”

Un exemplu al comportamentului care scandaliza opinia publică, poate fi şi o altă scrisoare din expoziţie, cea a consulului italian din India, care în 1893 informa patria-mamă, că în Bombay toţi cei care aveau de-a face cu proxenetismul erau numiţi “italieni”.

O asociere de idei deloc măgulitoare, dacă eşti italian.

Italienii, ca orice alţi emigranţi, nu reprezentau doar o problemă de siguranţă ci şi o resursă economică, astfel încât Mussolini, după cum reiese dintr-o circulară expusă în expoziţie, a interzis exportul de mână de lucru calificată şi specializată.

Puteau ieşi din Italia doar  italienii simpli fără niciun fel de pregătire, care alimentau  reţelele de imigraţie clandestină, care existau şi atunci ca şi acum.

 

 

Expoziţia „Urme ale emigrării italiene şi din Parma, între secolele al XVI-lea si al XX-lea”, prezintă documente despre  emigraţia  italiană, contribuind  la rememorarea unei epoci nu prea îndepărtate, în care in locul românilor, purtând stigmatul infracţionalităţii, nedoriţi şi în acelaşi timp exploataţi, erau italienii.

 

 

 Se calculează că la sfârșitul secolului al XIX- lea, aproximativ 10-15% dintre emigranții plecati din provincia italiana Veneto, au ales România.

Acestea au fost de multe ori de migrații sezoniere, în construcții, construcția de căi ferate, activități forestiere sau miniere etc.

Un „manual” pentru imigrantul italian în Balcani și  România, publicat în 1910, se concentra asupra procedurilor birocratice necesare emigrării, este impresionant .

La  emigrare, italienilor le era recomandat să  aplice pentru un pașaport – ștampilat în mod corespunzător de către un consulat român – și sa aiba incheiat un contract de muncă înainte de plecare cu  angajatorul din România si de asemenea, ei trebuiau  să obțină o  licență specială care să se aplice la Ministerul de Interne. 

Sunt aceleași proceduri birocratice pe care Italia le-a cerut imigranților români, până la intrarea țării lor în Uniunea Europeană.

Cateva mii de  italieni  au rămas în  România, iar migranților care între timp au renunțat la cetățenia italiană, Statul Român le-a recunoscut, după căderea regimului comunist, statutul de limbă minoritară, precum și dreptul de a fi reprezentat în Camera Deputaților, de către propriul parlamentar.

 După aproape un secol, un secol și jumătate, de la începutul povestii italienilor din România, comparând tratamentul la care sunt supusi românii aflati in ​​Italia, cu cel al italienilor din România, se constata in continuare in Italia, existenta unui  fenomen xenofob larg raspandit antiromânesc.

 

Surse:

 

http://sergiobontempelli.wordpress.com/2008/09/07/italianiinromania/

Traducere şi adaptare după articolul „Quando i clandestini eravamo noi e la Romania non voleva gli italiani” de Stefania Parmeggiani, La Reppublica – Italia.

http://www.identitatea.it/quando-gli-italiani-emigravano-in-romania/#

http://parma.repubblica.it/dettaglio/quando-i-clandestini-eravamo-noi-e-la-romania-non-voleva-gli-italiani/

Publicitate