O zi neagră in istoria românilor – 75 de ani de la Diktatul de la Viena.VIDEO
Foto: Regele Carol al II-lea si Hitler
Referindu-se la felul în care a fost primită delegaţia guvernamentală română, care a vizitat Germania hitleristă, în 26 iulie 1940, Mihail Manoilescu, participant la ea, arată că Ribbentrop a fost „de o răceală înfiorătoare; nu a avut nici cel mai mic cuvânt de înţelegere sau simpatie pentru situaţia noastră.
Ne-a spus că România Mare s-a format graţie unei întâmplări şi că ea este constituită prin neîndreptăţirea ungurilor şi bulgarilor şi că aceştia, cu drept cuvânt, cer astăzi – în momentul în care tratatele de pace de la Trianon şi Saint-Germain sunt inexistente – o „revizuire” .
Caracterizînd atmosfera în care s-au purtat negocierile referitoare la pretenţiile teritoriale ale Ungariei faţă de România, George Sofronie scrie că „aceste negocieri au fost concepute de către Guvernele de la Berlin şi Roma ca fiind calea propice pentru sacrificarea şi pedepsirea, încă o dată, a României, printr-o concesie „liber consimţită” (?) în favoarea Ungariei” .
Expresia acestei atitudini a Puterilor Axei a fost şi inconsecvenţa politicii lor faţă de diferendul româno-maghiar şi nerespectarea cuvântului dat de Hitler şi Mussolini cu privire la poziţia lor faţă de acest diferend.
Cu ocazia vizitei delegaţiei guvernamentale române la Berchtesgaden, din 26 iulie 1940, Hitler a declarat că nu doreşte să se amestece în diferendul româno-maghiar, nici pe calea unei intervenţii, nici printr-un arbitraj.
De asemenea, el a acceptat ca România să negocieze, în mod direct, cu Ungaria diferendul dintre ele, în mod liber şi fără termen (până cînd trebuie încheiate negocierile).
Referitor la discuţiile purtate de delegaţia română cu Hitler, Mihail Manoilescu scria: „în sinteză, la Berchtesgaden s-au stabilit anumite principii şi linii precise şi coerente, iar Hitler a rămas angajat faţă de noi să le respecte” .
Din păcate, ele nu au fost respectate!
In decurs de o lună, de la vizita delegaţiei române la Hitler, a intervenit o schimbare fundamentală în poziţia Germaniei faţă de diferendul româno-maghiar.
Această schimbare şi-a găsit expresia în schimbarea metodei acceptată în ce priveşte soluţionarea diferendului.
Dacă, la început, s-a acceptat ca metodă tratativele directe între România şi Ungaria, tară intervenţia Puterilor Axei, apoi s-a trecut la acţiuni de constrângere şi ultimative ale Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste faţă de România.
Această schimbare în politică hitleristă şi-a avut originea în situaţia nouă, care s-a ivit în desfăşurarea războiului, Hitler pregătindu-se pentru atacarea Uniunii Sovietice.
Miniştrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei au fost convocaţi la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părţilor preacceptarea necondiţionată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena.
În dimineaţa zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe.
Iar Iuliu Maniu, în şedinţa Consiliului de Coroană al României, din noaptea de 30 spre 31 august 1940, declară „nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român este a se atribui catastrofei de atunci (cedarea Basarabiei şi Bucovinei, N.A.), care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile” .
La 30 august 1940, factorii politici decizionali din România (Consiliul de Coroană, Consiliul de Miniştri), au dezbatut şi acceptat propunerea germano-italiană privind reglementarea contenciosului teritorial cu Ungaria.
Hotărârea a fost comunicată la ora 3.50.
Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.
Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.
În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, a carui populaţie era compusă, conform recensământului românesc din 1930, din 2.393.300 de locuitori, dintre care 1.176.479 etnici români, 911.411 etnici maghiari, 138.800 evrei şi 68.268 germani.
In paralel, s-a produs o refugiere masivă spre Transilvania de Nord a multor etnici maghiaril spre zona cedata Ungariei, din localităţi aflate în restul Transilvaniei, ramase sub administratie romaneasca, proces dublat de o refugiere a românilor în sens invers, spre Romania.
Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940).
1 – Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.
2 – Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.
3 – Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.
4 – Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
5 – Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
6 – Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.
7 – În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.
Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului.
Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile. Prin acest DIKTAT impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat.
Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.
Despre acest eveniment trist, istoricul Silviu Dragomir consemna: “…în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.
Cedările teritoriale româneşti au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe şi incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu şi a cercurilor conducătoare româneşti de a angaja acţiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare naţională.
Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deşi se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, consimţind treptat la toate pretenţiile revizioniste formulate.

5 septembire 1940. După Dictatul de la Viena, Miklos Horthy intră în Satu Mare cu un detaşament de husari

Harta pierderilor teritoriale suferite de Romania in 1940, ca urmare a presiunii fortelor revizioniste in frunte cu Germania nazista si URSS.
ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul-II-, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.U95-1642.
Capitolul -VII-TRANSILVANIA ÎN CEL DEAL II-LEA RĂZBOI MONDIAL
7.1. DICTATUL DE LA VIENA DIN 30 AUGUST 1940Dr. Marţian Niciu, Dr. Mihai Racoviţan, Dr. Ioan Ţepelea, Vasile Lechinţean, Vasile Ciubăncan, Dr. Liviu Ţîră
Surse : http://www.istoriatransilvaniei.ro/http://www.universulromanesc.com/http://www.dcnews.ro/dictatul-de-la-viena
https://www.youtube.com/watch?v=xEsY9xvKw2w
Extratereştrii in istoria umanităţii
Man în black. OZN-uri. Reptilieni. Persoane răpite de extratereştrii…
Industria Hollywood-iană a exploatat la maxim aceste subiecte şi oficial ni se spune că „toate acestea există doar în filme”.
Există civilizaţii extraterestre? Sunt acestea în contact cu Pământul?
O scurtă incursiune în dosarele istoriei ne arată şi o altă faţă a poveştilor cu extratereştri.
De această dată, va propunem una care există nu doar pe ecranele cinematografelor.
Fiecare aspect al vieţii pe pământ atrage gânduri de diferite tipuri.
„În timp ce lumina călătoreşte cu circa 300.000 de kilometri pe secundă, gândurile ajung practic instantaneu la locul de destinaţie.
Acestea călătoresc mai repede decât lumina în toate direcţiile, pătrunzând în minţile altor oameni şi producându-le, prin fenomenul subtil al rezonanţei, gânduri similare.
Astfel, fiecare are propria lui lume a gândurilor, şi toate aceste lumi se dizolvă în marele ocean al Minţii Cosmice. Cea mai bună explicaţie este că manas, sau substanţa minţii, umple ca un eter întregul spaţiu, servind drept vehicul pentru gânduri, la fel cum prana este vehiculul pentru sentimente, lumină şi electricitate, iar aerul pentru sunet”, explică Swami Shivananda.
Există anumite aspecte care privesc toate fiinţele umane de pe acest pământ şi referitor la care oamenii au fost obişnuiţi să gândească, aproape toţi, la fel.
Un astfel de aspect este mişcarea Pământului în sistemul solar; un altul este contactul cu civilizaţiile extraterestre. Percepţiile şi concepţiile comune ale oamenilor creează aşa-numita „realitate consensuală”. Aceasta nu reaprezintă întotdeauna adevărata realitate.
Cum a fost percepută mişcarea Pământului de-a lungul istoriei
„Almagesti”, lucrarea de bază a astronomiei până în timpul Evului Mediu, cuprindea, pe lângă un catalog al stelelor cunoscute, o expunere amănunţită a reprezentării geocentrice a universului – reprezentare în care Pământul este fix şi imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotaţie pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar (cum îl numim astăzi).
Ptolemeu, autorul acestei lucrări, respingea ideea conform căreia Soarele se află în centrul sistemului solar. Ideea universului heliocentric a fost susţinută întâia oară de filosofii pitagorieni Aristarchos din Samos şi Seleukos din Seleukia, şi recunoscută abia după 1300 de ani, prin contribuţiile lui Nicolaus Copernic, Johannes Kepler şi Galileo Galilei.
Copernic
Nicolaus Copernic scrie în 1512 „Comentariolus”, o lucrare în care descrie sistemul solar în model heliocentric. Acest manuscris era destinat doar celor apropiaţi. În 1530 Copernic încheie opera „De Revolutionibus Orbium Coelestium” („Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti”), lucrare destinată publicului, dar care va fi publicată abia în 1543.
În tratatul său, Copernic reia vechea ipoteză heliocentrică şi descrie cele trei tipuri de mişcări ale Pământului: în jurul axei proprii („rotaţie”), în jurul Soarelui („revoluţie”) şi în raport cu planul eliptic, menţinând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit delimitat pe cer de stelele fixe.
Între 1543 şi 1600 au existat puţini adepţi ai sistemului copernician, printre cei mai renumiţi aflându-se Galileo Galilei şi Johannes Kepler. Cei mai înverşunaţi oponenţi ai teoriei lui Copernic au provenit din rândul clerului, pentru că sistemul propus de acesta era în contradicţie cu doctrina oficială a Bisericii Catolice.
În vremurile respective Biserica Catolică nu putea admite ideea că Pământul ar fi o simplă planetă care se învârte, împreună cu alte planete, în jurul Soarelui.
Descoperirea unui centru de gravitaţie în afara Pământului contrazicea teoria lui Ptolemeu asupra cosmosului şi intra în conflict cu doctrina aristoteliană, acceptată oficial de Biserica Catolică.
Inchiziţia a stigmatizat drept eretică această reprezentare cosmologică şi chiar i-a interzis lui Galileo Galilei să-şi susţină teoriile. Abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu apariţia lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicii cereşti, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.
Dovezi ale faptului că există extratereştrii