CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Chestiunea optanților unguri din teritoriile cedate de Ungaria dupa Tratatul de la Trianon, României

La 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii.

Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921.

Articolul 45 al Tratatul de la Trianon preciza :

„Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la articolul 27, Partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”

Iar in Articolul 47  al aceluiasi tratat se   mentiona:

 

„România recunoaşte şi confirmă faţă de Ungaria angajamentul de a consimţi la inserţiunea într-un Tratat cu Principalele Puteri Aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe cari aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosibesc prin rassă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii, precum şi pentru a ocroti libertatea transitului şi a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni.

Proporţia şi natura sarcinelor financiare ale Ungariei pe cari România va avea să le ia pe seama sa pentru teritoriul pus sub suveranitatea ei vor fi fixate conform cu articolul 186, Partea IX (Clauze financiare), a Tratatului de faţă.

Convenţiuni ulterioare se vor regula toate chestiunile cari n-ar fi regulate prin Tratatul de faţă şi cari ar putea lua naştere din cesiunea zisului teritoriu.”

Chestiunea optanților unguri

 

– retrocedarile ilegale din Transilvania contestă Tratatul de la Trianon –

O analiză de Prof. Univ. Dr. Ioan Sabău-Pop1. Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”

După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918 au trebuit rezolvate multe chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului Stat român, de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional, ale cetăţeniei locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi nu în ultimul rând de dreptul de proprietate.

În privinţa dreptului de proprietate era de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate aparţinând statelor implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate pe teritoriul Transilvaniei care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau alte entităţi constituite juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii, etc.) pe de altă parte. Pentru bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro – ungară ca stat imperial, erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu – zis şi a doua, cele care reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală.

Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867 când s-a născut pactul dualist.

Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică.

Este spre exemplu teritoriul din zonele grănicereşti, garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale armatei şi autorităţilor imperiale, (Fondurile publice”entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II – lea şi Maria Tereza).

În ce le priveşte după anul 1920, guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară şi rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica preluarea de către Statul Român.

De exemplu aşa s-a întâmplat cu o clădire publică în Braşov redenumită „Casina maghiară” şi Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov.[1]

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între statele succesoare, au revenit Statului la care s-a transmis teritorial o provincie, în cazul nostru Transilvania revenind României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României, cu obligarea de a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi.

O situaţie aparte o prezintă însă regimul juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.

În cazul Transilvaniei, după primul război mondial s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice puternicele stări de lucruri ale relaţiilor feudale prezente încă în Transilvania începutului de sec. XX, instituite de marii proprietari latifundiari unguri, întru – totul ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor devastatoare produse de război, a atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale s-au impus atât în România cât şi în statele succesoare imperiului o serie de reforme şi de alte măsuri legislative pentru a soluţiona contenciosul istoric cu Ungaria, foarte greu de clarificat, pe de o parte şi de a reorganiza ţara prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor care s-au şi realizat prin Constituţia de la 1923, pe de altă parte şi în fine, de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru populaţia românească aflată într-un grad insuportabil de pauperizare seculară.

A fost adoptată Legea reformei agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria; interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi totodată pentru locuitorii Transilvaniei care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei habsburgice care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune care trebuia exprimat într-un anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a Ungariei, sau fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi nici să accepte Unirea dar foarte important au ales cetăţenia ungară sau în orice caz nu au preferat cetăţenia română şi au plecat în străinătate.

De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei agrare, exproprierii şi corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace în îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie împărţite prin împroprietărire au constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine sau declaraţi unguri din Transilvania care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului, ei au „optat” pentru cetăţenia ungară sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Tratatul de la Trianon a schimbat nu numai harta Europei, dar si soarta unor natiuni, inclusiv a natiunii române.

Disputa juridică care a amplificat conflictul atât cu guvernul Ungariei cât şi cu categoria „optanţilor” a fost născută de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), sau care au rămas cetăţeni unguri după ce ei au optat pentru cetăţenia ungară.

În intenţia Statului român era aplicarea Reformei agrare din 1921 fără nici o discriminare.

Acest lucru i-a nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la mai toate forurile politice şi juridice atât din România cât şi în plan internaţional.

Ungaria a făcut din această dispută o politică de stat cu prioritate.

Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi.

Instanţele româneşti în anii 1921 – 1923 au confirmat legitimitatea exproprierilor şi a reformei agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada, după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun în august 1919, în august 1919, chiar cu sprijinul armatei române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horty.

Optanţii unguri cu proprietăţi în Ardeal au sesizat Guvernul hortyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că prin măsurile de aplicare a reformei agrare şi tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”.

România a aplicat un tratament egal pentru toate proprietăţile supuse exproprierii şi mai apoi atribuirii în mici suprafeţe pentru populaţia fără avere, chiar recunoscut acest model de „optanţi” ei pretindeau că li se cuvine un tratament preferenţial.[2]

Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute.

Este o constatare pe care o face un contemporan, Onisifor Ghibu, cărturar polivalent care a scris despre procesul (procesele) optanţilor, „se cunoaşte, dar cred că nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.[3]

După ce Conferinţa ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul, Guvernul Ungariei a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia permanentă a opiniei publice mondiale pretenţiile Ungariei care ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept.

Pe lângă pretenţiile exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate s-au depus eforturi constante de a câştiga simpatia şi sprijinul cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile dinaintea primului război mondial, folosită ca pretext.

Fenomenul s-a desfăşurat astfel:După formarea statelor naţionale după primul război mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale.

Ungaria a fost supusă acestui proces şi a „pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric.

Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin Tratatul de la Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde au avut proprietăţi întinse un număr de cca 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare.

Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate şi România care şi-a extins suveranitatea naţională asupra Transilvaniei (Legea reformei agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi Crişana).

Un număr însemnat de cca 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau aproape 80 la sută din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar al cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au opus măsurilor de expropriere adoptate de România.

Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a statului român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare ca cetăţeni unguri au pretins să fie exceptaţi de la expropriere solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal chiar dacă s-au expatriat părăsind cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din vremea feudalilor”.[4]

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice.

Pretindeau că li se cuvine un tratament ca foşti stăpâni, în cazul nostru al Transilvaniei şi stabilirea despăgubirii să fie pe măsură în cadrul reformelor agrare.

Poziţia Guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară.

Au răspuns fără echivoc că problemele legate de organizarea politică şi economică prin reforma agrară din fiecare ţară constituie o chestiune absolut de proprie de suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor.

Astfel că această chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără nici un fel de alte discuţii, finalizându–se simplu cum a considerat în viziune proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România problema optanţilor unguri a luat o altă turnură la care au concurat 2 factori în principal.

Cercurile de interes ale optanţilor înfiltrate în sferele puterii din România timpului sprijinite puternic din aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi pe de altă parte, factorii decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate.

A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a fost sesizată.

Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept.

Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere, prin intermediul Guvernului Ungar au cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români.

Din cele consemnate în documentele la îndemâna şi analizate de istorici [5] se pretindea o despăgubire globală de peste 33 miliarde lei care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20% pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere.

După ce contenciosul a trecut la instanţele internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă. Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie cu pretenţiile emise ceea ce era insurmontabil, bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei.

Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura a dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces – verbal care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor.

Delegatul Guvernului Ungar a participat la redactare şi a semnat procesul – verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în numele guvernului.

S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la Ligă cu contele Apponyi.

La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant, erau necesare clarificări, în acelaşi timp România nu a reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico – juridic readus în actualitate.

Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea lui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei.

Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri afirmă că Apponyi chiar fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii feudale maghiare care a menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate economică existentă dinainte de Revoluţiile de la 1848, tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător pentru misiunea acordată, vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută şi atitudine diplomatică, care captiva auditoriile în mod deosebit cel neiniţiat în domeniu.

grof Apponyi Albert

Sarcina principală a lui era să tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la început.Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român stăpân pe argumente, cu dreptatea de partea lui nu a mai luptat cu aceeaşi forţă.

Dornic de afirmare şi orgolios nu a vrut să rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor, era o ocazie remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, ţinea mult la propria persoană faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă.

Este tot atât de adevărat că toate premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie.

Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv, spontaneitatea oratorică dubla foarte mult, chiar acoperea nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici, număr de persoane, suprafeţe, etc. şi o putere genială de a specula pe greşelile şi argumentele adversarilor dovedite atât în procesele de răsunet din ţară şi ce interesează aici pentru interesele României.

Este dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe Apponyi şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate amorală” dublată de imposibilitate financiară pentru că cererea de plată în aur depăşeşte de peste 2 ori şi jumătate cifra totală a bugetului român.

Nicolae Titulescu

Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual că România are perspectiva unei economii moderne că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv ca semn al unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi: Aceasta a făcut să trateze pe picior de egalitate atât optanţii unguri cât şi proprietarii români” [6].

Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în direcţia că reforma agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată.”

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu, în prima etapă dobândind un succes covârşitor prin semnarea procesului verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos Transilvania din feudalism în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la 1867, şi că, în definitiv chestiunile de reformă şi de proprietate ţin de suveranitatea României, constituie o politică internă fără să poată fi internaţionalizată.

2. Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene unde simpatiile împărtăşite pentru România şi Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi jertfele aduse de poporul român s-a mai atenuat, fie considerând ca o misiune îndeplinită, fie mai ales de angrenarea în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici interesele ţării au fost trecute în plan secundar.

Au început să apară germenii care săpau la temelia României Mari şi din interiorul ţării, lupta pentru putere şi averi orchestrată chiar de Casa Regală au dat semnele de slăbiciune ale Statului Român, simpatia occidentală erodată sau diminuată.

După război toţi actorii s-au concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie.

Era propice pentru România să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o încetinea.

Prudenţa şi poate ignoranţa în egală măsură cu dezinteresul pentru destinele ţării care ne urmăresc ca o fatalitate istorică până în zilele noastre, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu acumulare în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.

Este şi situaţia generată de procesul politico – istoric al optanţilor unguri care a stat la rădăcina proceselor aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitral de la Paris.

Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în toate fazele îndelungatului proces dar aceasta după ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor, adică, caracterul intern al reformei agrare este discutabil şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale.

Repetăm nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în provincia Slovacă 25 la sută din populaţie era de origine maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri şi la fel în cazul Iugoslaviei unde situaţia de proprietate în provincia Novi – Sad era asemănătoare.

Se pune legitim întrebarea, cum de a reuşit Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului, cât timp reforma agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată de România, istoria maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea mari proprietăţi, în fine capitala Ungariei feudale a fost la Pojon (Bratislava zilelor noastre).

Este un argument că diplomaţia românească şi drept consecinţă reprezentaţii săi cel puţin în problema analizată, nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul care ar fi trebuit chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat, figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu.

Titulescu şi Apponyi se cunoşteau foarte bine, acelaşi contemporan al lor (Onisifor Ghibu) susţine că lui Titulescu i-a surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza României.

Era un prilej deosebit pentru Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care nu poate să fie pierdut. Era o muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice necesita o documentaţie amplă: statisticile demografice; de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice, componenţa populaţiei pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea economică, stadiul de dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate, etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi la cererea lui Guvernul român a angajat cca 50 de specialişti cu notorietate din toată Europa, au fost preferaţi profesori la universităţi europene din Franţa (17 universităţi) la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care la rândul lor total necunoscători au trebuit să se documenteze.

S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după primul război mondial.

La solicitarea Guvernului Franţei adresat Academiei Franceze prin universităţile de renume dar şi pentru a fi utilizat ca material informativ şi documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-au publicat în volum: „

La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE – et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations – „, publicată în anul 1927, când disputa procesuală era în toi.

Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi păreri cel puţin în aparenţă neutre, care susţineau partea României.

Generozitatea Guvernului Român era dictată de credinţa că dreptatea este de partea lui şi au fost cooptaţi şi alţi cercetători.

Este cazul profesorilor erudiţi din Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi influente din aceste ţări erau de partea Ungariei.

Ex. au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor prof. J.E.G. de Montmorency, profesor de drept la Universitatea din Londra; prof. Karl Strupp, profesor la Facultatea de drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare, partea bună a documentării este că în urma selecţiei făcute s–au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii din faţa Ligii Naţiunilor.

Însă foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite despăgubiri pentru optanţii unguri când litigiul a devenit de drept privat.

Titulescu a coordonat apărarea României dar nu a fost singurul actor în scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au fost invitate pentru explicaţii şi în fine la Tribunalul arbitral.

I-au fost alături Alexandre Millerand, a fost prim – ministru al Franţei şi Sigmund Rosenthal un remarcabil maestru al barei şi cunoscător al dreptului internaţional.

Rosenthal avea o bogată experienţă, fiind preţuit de Brătianu însuşi care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris.

El a lucrat în sub – comisia privind responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului.

A fost un jurist remarcabil, cu vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru documentare proprie, în cercetarea dovezilor şi stabilirea faptelor.

A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei civile şi comerciale de pe lângă Ministerul Justiţiei, şi din 1923 face parte din Comisia de reparaţii de la Paris, pentru aplicarea art. 181 din Tratatul de la Trianon.

Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul optanţilor unde a debutat ca reprezentant al României.

După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să fixeze onorariul, la care i-a răspuns cu demnitate „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces constituie cel mai frumos onorariu al vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat, ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal.

Acurateţea argumentelor sale, concluziile şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada eforturilor sale susţinute cu tenacitate.

Într-adevăr contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite, lumea reprezentată de Titulescu un liberal şi democrat european şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent pe Apponyi, acesta vorbea în numele unei aşa – zise „patrii maghiare sfinte” care a fost nedreptăţită la Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate, chiar şi prin restituirea/despăgubirea proprietăţilor rămase în Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, la Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii unguri, între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor şi pentru cele mai multe hotărârile pronunţate.

Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.[7]

În urma proceselor, care, purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste șapte ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important fiind ce al optanţilor de la Balle, în Franţa.

România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria, stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată.

Statul Român a luat măsura exproprierii după care în baza Legii reformei agrare din 1921 a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi.

În succesiunea lor evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor” este o eroare cu atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în cazul acestora.

Note: [1] Clădirea reclamată şi redenumită „ Casina maghiară (sau ungară)” , a constituit obiectul unui litigiu soluţionat în faţa instanţelor româneşti în anii 1924 – 1926 în acest sens Decizia nr. 2794/1929, Casaţia Română, publicată în Buletinul Curţii de Casaţie şi Justiţie 1929, partea II, p.p.. 186 – 193, reeditată şi comentată de: I. – D. Chiş, Cartea funciară, vol. I, Legea nr. 7/1996, Ed. U.J., 2012, p. 147 – 152.

Speţa citată pune în discuţie chestiunea dacă actele de vânzare ale statului maghiar a bunurilor de orice natură din Ardeal, în raport cu legile maghiare trebuie recunoscut de Statul Român.

S-a statuat că dispoziţiile de ordine publică într-o lege ungară, nu pot naşte un obicei cu putere de lege. Imobilul a devenit proprietatea statului român potrivit Legii din 2 noiembrie 1921.

Cu alte cuvinte legile publice maghiare nu-şi mai găsesc aplicare pe teritoriul Transilvaniei. [2]

Bibliografie (surse):

  V. Nistor: Mari avocaţi ai României, Ed. U.J., 2011, p. 269 – 271.
[3] O. Ghibu: Oameni între oameni. Amintiri. Reeditare, Ed. Eminescu, 1990, p. 320 – 328.
[4] Onişor Ghibu: Op. cit. p. 321.
[5] A se vedea Vasile Nistor, op. cit. p. 270.
[6] Vasile Nistor, citat preluat, op. cit. p. 27.
[7] A se vedea Jugement du Tribunal arbitral romano-hongrois dans une affaire – type d´optant hongrois, in „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE et les optans hongrois de Transylvanie devant la Societe de Nations” op. cit., p. 5-12, Paris, la 10 janvier 1927.

Ziarul Natiunea.ro

22/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 22 AUGUST. VIDEO

 

 

 

 

22 august, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 392: După moartea lui Valentinian al II-lea, Eugeniu devine imparat al Imperiului Roman de apus cu sprijinul lui Flavius Arbogastes, sau Arbogast, un general franc ajuns Magister militum (titlu în armata romană, acordat acelora care erau împuterniciți guvernatori ai  Imperiului Roman). 

 Flavius Eugenius (mort la 6 septembrie  394), a fost un uzurpator al tronului imperial, împotriva împăratului Teodosie I.

Deși era creștin, a fost ultimul împărat roman care  a sprijini politeismul.  

 

 

 

 

476: Barbarul Odoacru este numit Rex Italiae de catre trupele sale.

Odoacru ( in latina Flavius Odoacer) (n. 433- d.493), a fost  rege al Italiei din  anul  476 până la moartea sa. Se consideră că  domnia sa a marcat  sfârșitul Imperiului Roman în Europa de Vest și începutul Evului Mediu.

El este consemnat ca fiind primul conducator de origine non-romană care a  domnit peste  toată Italia.

Odoacru a fost  general  foederati în Italia,apartinand unui trib  germanic, care a condus o revoltă  in urma careia  l-a detronat  la 4 septembrie 476 pe ultimul imparat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustus.

 

 

 

 

 

 

Cu toate ca toată puterea din Italia era în mâinile lui, a domnit în numele imparatului  Julius Nepos, care ramaseses doar la conducerea Dalmatiei.

Cand Nepos a fost ucis de soldații săi in anul 480,Odoacru a invadat Dalmația și l-a învins pe generalul Ovida, încorporând Dalmația în regatul său, ramanand client al împăratului  Zenon de la Constantinopol.

 

 

 

565: Misionarul crestin, Sfantul Columban  a vazut un monstru in lacul Loch Ness din Scotia.

 

 

 

 

 

 

În anul 565, Sfântul Columban, un călugăr irlandez, a plecat spre Munții Scoției pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu printre păgânii care traiau in acele tinuturi.

Când a sosit pe malul lacului Loch Ness, a zărit un grup de localnici care tocmai așezau în mormânt  trupul unui bărbat. Călugărul a întrebat în ce împrejurări a murit bărbatul, iar oamenii au răspuns, îndurerați, că nefericitul fusese ucis de monstrul care locuia în acel  lac.

Columban le-a cerut oamenilor să îl conducă până la lac unde,in scurt timp, din apele învolburate și-a făcut apariția o creatura  înfricoșătoare.

Columban și-a ridicat mâinile, strigând: “Piei din ochii mei, creatură a iadului!”.

În aceeași clipă, monstrul s-a scufundat din nou în adâncuri.

Din acea zi, în Scoția locuitorii pagani s-au convertit la crestinism  și, totodată,  au luat amploare legendele legate de acel monstru, relatarile privitoare  la  acesta  continuand  pana in zilele noastre.

 

 

 

 

1233: Primul Ban de Severin, Luca, este menționat  intr-un document din timpul regelui Andrei al II-lea al Ungariei (1205–1235). 

 

 

 

1456: Vlad Ţepeş a  început a doua domnie a lui în Țara Românească (până în noiembrie 1462).

 

 

 

 

 

 

 

1485: Regele Angliei, Richard al III-lea, a murit în bătălia de la Bosworth , bătălie ce a marcat sfârșitul dinastiei Plantagenet și victoria casei de Lancaster în Războiul celor Două Roze.

 

 

Fișier:Battle of Bosworth by Philip James de Loutherbourg.jpg

Bătălia de la Bosworth 

 

 

 

 

1531: In bătălia de la Obertin domnul moldovean Petru Rareș a fost înfrânt de poloni.

Trupele poloneze comandate de  hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) au recucerit Pocuția, de la moldoveni.

 

 

 

1599: A încetat din viaţă compozitorul italian Luca Marenzio, un foarte   admirat   autor de madrigaluri, supranumit „compozitorul divin””; (n. 1553).

 

 

 

 

 

A compus muzică religioasă: mise, motete, Sacri concenti, dar si laică : 500 de madrigale (9 volume), ,,Villanelle ed arie alla napolitana’’ ( 5 volume).

 

 

 

1639:  Compania Britanică a Indiilor de Est a achiziționat o bucată de teren  pe care a înființat orașul Madras, astăzi denumit Chennai.

 

 

 

 

1642: Începutul războiului civil în Anglia,  între partizanii regelui Carol I și Parlament. Regele declară Parlamentul englez, trădător.

 

 

 

 

1647: S-a născut fizicianul francez Denis Papin, inventatorul precursorului motorului cu aburi și oalei sub presiune.

 

 

 

Cercetarile sale au inclus o descriere a unui motor cu aburi in 1690, similar cu cel construit și pus în funcțiune de către Thomas Newcomen în 1712, an in care se crede ca Papin ar fi decedat.

 

 

 

 

1785: Imparatul austriac Iosif al II-lea, da o Patenta prin care aboleste iobăgia  in Transilvania.

 

 

 

1806: A murit Jean-Honoré Fragonard, pictor, desenator şi gravor francez (”Sărutul pe furate”, ”Jurămîntul dragostei”, ”Sărbătoare la Saint-Cloud”); (n.5 aprilie 1732).

 

 

 


 

 

Jean-Honoré Fragonard  a fost un reprezentant al stilului rococo din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Totuși, deoarece a creat în toate stilurile epocii, nu poate fi perfect încadrat într-un anumit curent.

 

 

 

1846: SUA anexeaza  teritoriul New Mexico.

 

 

 

 

 

 

 New Mexico facea parte în 1846 din teritoriile care au fost cedate de Mexic, ca urmare a războiului mexican-american.

Ulterior, el a devenit un stat component al  Statelor Unite, in data de 6 ianuarie 1912.

 

 

 

 

1850: A încetat din viaţă poetul romantic banatean,  Nikolaus Lenau, autorul poemelor dramatice: “Savonarola” şi “Faust”; (n. 13 august 1802).

 

 

 

 

 

 

 

1860: S-a născut inginerul Paul Gottlieb Nipkow, unul dintre părinţii televiziunii.

A inventat reflectorul parabolic asimetric de baleiaj, precursorul televizorului; (m. 24 august 1940).

 

 

 

 

1862: S-a născut compozitorul Claude Debussy, considerat a fi cel mai important compozitor de pian, după Frederic Chopin; (m. 25 martie 1918).

 

 

 

 

 

 

 

1864: Douăsprezece țări Europene au semnat  din iniţiativa lui Henri Dunant,  Convenţia internaţionala de la Geneva privitoare la acordarea statutului de neutralitate răniţilor de război şi personalului sanitar militar.

A fost înfiinţată Crucea Roşie.

 

 

 

 

 

 

 

1883:  A încetat din viaţă scriitorul rus Ivan Sergheevici Turgheniev, autorul operelor “Un cuib de nobili” şi “Fum”; (n. 28 octombrie /9 noiembrie 1818).

 

 

 

 

 

 

 

 

1884: S-a nascut Raymonde de Laroche, prima femeie pilot din lume.

A murit la 18 iulie 1919, cand avionul pe care il pilota s-a prabusit inaintea aterizarii.

 

 

 

 

 

 

Acestei aviatoare temerare i s-a inaltat o statuie pe aeroportul Le Bourget, Paris.

 

 

 

 

1890: A încetat din viaţă poetul Vasile Alecsandri, redactor şi proprietar al revistei “România literară”, membru fondator şi membru de onoare al Academiei Române; a publicat prima culegere de poezie populară românească; (n. 21 iulie 1821).

La Mircești, județul Iași, România, se stinge din viață Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău, Moldova), poet, prozator și dramaturg român.

 

Vasile Alecsandri (n.1821-d.1890), poet, prozator și dramaturg român
 

 

 

La 22 august 1890, la Mircești, județul Iași, România, se stinge din viață Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău, Moldova), poet, prozator și dramaturg român. Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.

Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în “Dacia literară“, și cu pieseta “Farmazonul din Hîrlău“. După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în ”Calendar pentru poporul românesc”.

Creația sa literară e reprezentată de cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, “Doinele“.

Al doilea grup de poezii, “Lăcramioare“, apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, ”Lăcrămioarele” demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace.

Ciclurile de poezii intitulate “Suvenire” (1853) și “Margăritarele” (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri.

Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale.

Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.

 

 

 

 

1892: S-a născut astronomul Victor Daimaca; a descoperit, la 3 septembrie 1943, o cometă omologată de Uniunea Astronomică Internaţională, pe care a numit-o “Cometa Daimaca”; (m. 20 mai 1969).

 

 

 

 

1893: S-a născut scriitoarea Dorothy Parker, autoare a volumelor “Enough Rope” şi “Big Blonde”; (m. 7 iunie 1967).

 

 

 

 

 

 

 

 

1902: S-a născut Leni Riefenstahl, una dintre cele mai controversate personalităţi feminine ale secolului XX, dansatoare, actriţă, regizoare de film. 

 Filmele sale, realizate din ordinul lui Adolf Hitler – „Olympia”, „Triumph des Willens” – , deşi demonstrau talentul de cineast al regizoarei, i-au adus oprobriul lumii artistice.

 

 

 

 

 

 

 

 

In anul 2002, ultimul ei film, documentarul „Impresii sub apă”, difuzat de canalul de televiziune ARTE, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, a fost considerat o adevărată capodoperă, însă cometariile criticilor nu au omis să pună în evidenţă răspunderea morală a creatorului de artă; (d.08.09.2003).

 

 

 

 

1904:  S-a născut sculptorul român Gheorghe D. Anghel, autorul bustului lui Mihai Eminescu aşezat în faţa Ateneului; (m. 7 aprilie 1966).

 

 

 

 

 

 

1904:  S-a născut fostul lider chinez Deng Xiaoping, este creditat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism şi a  deschis calea  creşterii  rapide a  economiei  si  a deschiderii acestei tari  spre lume.

 

 

 

 

 

 

Este cel care a ordonat in ziua de 4.06.1989, represiunea mişcării studenţeşti din Piaţa Tienanmen a capitalei chineze; (d. 19.02.1997).

 

 

 

 

1908: S-a  născut fotograful şi pictorul   Henri Cartier Bresson.

 

 

 

 

A cutreierat întreaga lume şi a fost primul fotograf “capitalist” acceptat să fotografieze liber în Blocul Sovietic.

A fondat împreună cu Robert Capa, în 1947, agenţia de fotografie Magnum; (d.3 august 2004).

 

 

 

 

 

1909: A avut loc primul miting aviatic internațional, organizat la Reims in  Franța.

 

 

 

 

1910: După cinci ani de protectorat, Coreea a fost anexată  de Japonia. Numele Coreea a fost  înlocuit cu vechea denumire Joseon.

 

 

 

 

1917: A murit Ecaterina Teodoroiu (nascuta  Cătălina Toderiu).

 

Ca voluntar in  Primul Război Mondial, s-a remarcat în luptele de pe Jiu. In timpul bataliei de  la Varnița și Muncelu, ofensivă a armatei germano-austro-ungare este oprită de Armata Română cu pierderi grele. În cursul acestei bătălii, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent.

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost împușcată în piept. Ultimele ei cuvinte au fost: „Înainte băieți, sunteți cu mine!”

A fost înmormântată în satul Poieni, comuna Fitionești, județul Vrancea.

Osemintele sale au fost strămutate în iunie 1921 la Tg. Jiu în mormântul monument din centrul orașului.

 

 

 

 

1917:  S-a născut criticul şi istoricul literar Alexandru Piru, autorul lucrării “Istoria literaturii române de la început până azi”; (m. 6 noiembrie 1993).

Alexandru Piru  a fost   profesor de literatură la Facultatea de Litere a Universității din București si unul dintre asistenții lui George Călinescu, alături de Dinu Pillat și Adrian Marino, pînă la „radierea” (îndepărtarea) acestuia din Facultate, și a îngrijit re-editarea monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini și pînă în prezent”, semnând prefața ediției a doua, publicată în 1982 de Editura Minerva.

Este de asemenea autorul unor importante lucrari de istorie a   literaturii române :”Istoria literaturii române de la origini până la 1830″ (publicată în 1977), Istoria literaturii române (publicată postum în 1994) și nu în ultimul rând foarte utila Istorie a literaturii române vechi, considerată a fi a doua ca valoare după cea interbelică a lui Nicolae Cartojan.

 

 

 

 

 

 

Alexandru Piru este și autorul unei retrospective a deceniului literar cinci, intitulată Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 (apărută în 1968). În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

1917: S-a născut  John Lee Hooker, solist vocal şi instrumentist, o legenda blues-ului american cu peste o sută de albume înregistrate, câştigător al Premiilor Grammy; (m. 21 iunie 2001).

 

 

 

 

 

 

 

 

1920: S-a nascut Ray Bradbury, scriitor american de romane SF, fantasy, horror și mister; (”Cronici marţiene”, ”Farenheit 451”).

 

 

 

 

ray-bradbury-zen

A decedat la 5 iunie 2012 in Los Angeles, California.

 

 

 

1920: Se deschide  primul Festival de muzică “Mozart” de la Salzburg.

 

 

 

 

 

 

 

 

1922: A decedat Michael Collins, unul dintre eroii luptei pentru independenţa Irlandei, fata de Imperiul Britanic.

 

 

 

 

 

A fost lider al revoluţionarilor irlandezi, ministru de finanţe în guvernul Irlandei, director al serviciului de spionaj al IRA, membru al delegaţiei irlandeze în timpul negocierilor cu englezii, comandant al Armatei Naţionale Irlandeze ; (n.16.10.1890).

 

 

 

 

 

1933: S-a nascut renumita actriţă italiană de origine croată, Sylva Koscina.

 

 

 

 

 

 

 

 

1941: Generalul Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareșal.

 

 

 

 

 

 

 

 

1942: Al Doilea Război Mondial: Brazilia declară război puterilor Axei (Germania, Italia și Japonia).

 

 

 

 

1949: S-a nascut Diana Nyad, inotatoare american a, primul om care a reuşit să traverseze înot distanta dintre Bahamas şi Florida; (1979).

 

 

 

 

1958: A încetat din viaţă scriitorul francez laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1937; (n. 23 martie 1881).

 

 

 

 

 

 

 

 

Motivația Juriului Nobel: „pentru vigoarea artistică și adevărul cu care a înfățișat atât conflictele umane cât și anumite aspecte fundamentale ale vieții contemporane, în ciclul romanesc „Les Thibault”.

 

 

 

 

1963: S-a nascut scriitorul si jurnalistul  român Bogdan Teodorescu.

 

 

 

 

 

 

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

 

 

 

 

1968: Papa Paul al VI-lea ajunge la Bogotá in Columbia.

 

 

 

 

 

 

A fost  prima vizită a unui papă în America Latină.

 

 

 

 

1968: Marea Adunare Naţională din România a adoptat “Declaraţia cu privire la principiile de baza ale politicii externe a României”, transmisa parlamentelor si guvernelor din toate tarile lumii si Organizaţiei Naţiunilor Unite, declaratie  care sublinia coordonatele politicii de independenta ale tarii.

 

 

 

 

1969: Decret de înființare a Academiei de Știinte Medicale din Romania.

 

 

 

 

 

 

 

1972: A încetat din viaţă fizicianul Ştefan Procopiu, cercetător în domeniul magnetismului, Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din Iaşi, membru al Academiei Române.  

 

 

 

 

 

 

 

A  descoperit “Efectul Procopiu” de de polarizare a luminii. (n. 19 ianuarie 1890).

A fost desemnat în două rînduri în comisia de recomandări la Premiul Nobel; (n.19 ianuarie 1890).

 

 

 

 

1972:  Rhodesia a fost eliminata de la Jocurile Olimpice, cu doar patru zile înainte de ceremonia de deschidere de la  Munchen, Germania, la insistentele tarilor africane care considerau regimul colonistilor albi condus de Ian Smith, rasist si ilegal.

 

 

 

 

Preşedintele CIO, Avery Brundage cu logo-ul olimpic în fundal

 

Foto: Fostul preşedinte al Comitetului Olimpic International Avery Brundage

 

 

 

 

1978: A murit Jomo Kenyatta, luptător pentru independenţă şi primul preşedinte al Kenyei (1964–1978).

El a devenit în multe ţări o figură–simbol pentru tendinţa consecventă de africanizare din domeniul economiei şi al administraţiei.

La sfârşitul anilor ’60, prin măsurile dure întreprinse pentru anihilarea opoziţiei, a devenit, practic, un dictator; (n.20.10.1891).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1981: A încetat din viaţă poetul avangardist Saşa Pană (pseudonimul lui Alexandru Binder), autorul operelor “Călătorie cu funicularul” şi “Culoarea timpului”; (n. 8 august 1902).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1985: A încetat din viaţă marele actor  Octavian Cotescu.

 

 

 

 

 

 

 

A facut parte din generaţia de aur a teatrului romanesc si a jucat  în numeroase filme precum “Secretul lui Bachus” , “Buletin de Bucureşti”, “Eu, tu şi Ovidiu”; (n. 14 februarie 1931).

 

 

 

 

 

1989: Este descoperit primul inel al planetei  Neptun.

 

 

 

 

 

 

 

 

1990: Turkmenistanul isi proclama suveranitatea fata de  U.R.S.S.

 

 

 

 

 

 

1991: Se reintroduce drapelul de stat tricolor al Rusiei.


 

 

 

 

 

 

Aceasta zi este decretata  in Federatia Rusa “Ziua Drapelului”.

 

 

 

 

 

 

 

 

1999: A decedat Tudor Popescu, dramaturg, scenarist şi publicist român (“Satana cel Bun şi drept”, “O dragoste nebună, nebună, nebună”);(n.08.09.1930).

 

 

 

 

2000: A murit Hary Maiorovici, compozitor român, membru de onoare al Academiei Internaţionale de Cultură din Roma; a compus muzica pentru mai mult de 100 de filme, fiind distins cu 17 premii internaţionale; (n.6 septembrie 1918).

 

 

 

 

 

2002: A murit Horia Liman, scriitor şi publicist elveţian de origine română; a fost distins cu premiul internaţional ‘‘Friedrich Schiller ’‘, în anul 1993, pentru două din romanele sale în limba franceză ‘‘ L’ echeance ”şi ‘‘ Les Bottes ”; (n. 12 septembrie 1912).

  A făcut parte din cercul „Sburătorul” si a fost redactor-șef al revistei „Contemporanul” (1946-1957). A redactat si o „Antologie a poeților români din Occident”.  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

 

 

 

 

 

 

Sfantul Mucenic Agatonic

 

 

 

 

 

 

Sfantul Mucenic Agatonic  

 

 

 

Sfantul Mucenic Agatonic a fost cetatean al Nicomidiei. A convertit la crestinism pe multi pagani. Din porunca imparatului Maximian (284-305), comisul Evtolmie ajunge in Nicomidia.

Aici, afland ca principele Nicomidiei devenise crestin, a poruncit ca acesta sa fie exilat in Tracia.

Din cauza lui Evtolmie au pierit multi crestini, dintre acestia ii amintim pe Zinon, Teoprepie, Achindin si Severian. Sfantul Agatonic a fost ucis in localitatea Silviria, impreuna cu principele Nicomidiei si alti crestini.

Tot astazi, facem pomenirea:
– Sfintei Mucenite Antuza si a Sfantului Mucenic Atanasie, episcopul;
– Mucenicilor Harisim si Neofit;
– Sfintilor Mucenici Irineu, Or si Oropsis.

 

 

 

 

 

VIDEO: ASTAZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Crestin Ortodox.ro;

  2. Istoria md;

  3. Istoricul zilei.com;

  4. Mediafax.ro;

  5. Wikipedia.ro;

  6. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  7. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric.

 

 

 

22/08/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Gândul zilei

 

 

 

 

Iata cum stau lucurile azi: Profesorii se tem de directori. Directorii se tem de inspectori. Inspectorii se tem de Ministerul Educatiei. Ministerului ii e teama de parinti. Parintii se tem de copiii lor. Copiilor nu le e teama de nimic!

 

 

 

 

– Milton Berle –

 

 

 

 

 

 

milton berle photo: Milton Berle 70ff908e.jpg

 

 

 

 

 

Milton Berle (născut Milton Berlinger la 12 iulie 1908 – decedat pe 27 martie 2002), a fost un actor de comedie american si moderator in emisiuni de televiziune.

Se spune si ca a fost  prima mare vedeta a televiziunii americane, fiind alintat de milioane de telespectatori cu diminutivul „Unchiul Miltie”, sau „domnul televiziune”, în timpul  asa numitei „Epoci de aur” a televiziunii.

La data de 5 decembrie 2007, guvernatorul Californiei, Arnold Schwarzenegger  si Prima Doamna, Maria Schriver, i-au acordat lui  Berle  un loc în California Hall of Fame, situat in Muzeul de istorie al Californiei.

 

22/08/2015 Posted by | UMOR | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: