CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gândul zilei

 

“Primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra, poate fi considerat inventatorul civilizaţiei.”

– Sigmund Freud  –

 

 

 

 

Sigmund Freud (născut Sigismund Schlomo Freud (n. 6 mai 1856 – d.23.09.1939), a fost un celebru medic neurolog evreu austriac, fondator  al şcolii psihologice de psihanaliză, considerat a fi părintele psihanalizei care  studiaza inconștientul, mecanismele de apărare, actele ratate sau simbolistica viselor.

 Contribuția esențială a lui Sigmund Freud, constă în punerea în evidență a existenței și acțiunii inconștientului în viața psihică și în explicarea pe această bază a personalității umane.

În plus, el a dezvoltat o nouă teorie (teoria psihanalitică), precum și o metodologie terapeutică aferentă, care  urmărește ameliorarea funcționării psihicului, uneori cu aplicații în patologiile mentale.

In ultimele decenii au devenit din ce in ce mai numerosi criticii sai in lumea stiintei si conform acestor critici, școala psihanalitică are mai curând caracteristicile unei mișcări politice sau religioase decât ale unui curent științific, Freud transformându-se în profetul  acesteia.

 

13/08/2015 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Buni, răi, sunt fraţii noştri!“. DIN ISTORIA ROMANILOR SUD-DUNARENI

 

 

 

              Prof. Vasile Barba, Freiburg / Germania                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 Din                  

  

 Foto: Prof.Vasile Barba

 

 Din istoria românilor sud-dunăreni 

Prin 1930 cu prilejul  unei vizite oficiale într-un oraş mai sudic al Dobrogei, Nicolae Iorga – atunci, pentru puţină vreme, prim-ministru – asculta cu multă atenţie o interesantă dare de seamă, prezentată de prefectul judeţului.

Raportorul înfăţişa realizări îmbucurătoare, dar şi neajunsuri determinate de o acută febră a emigrărilor şi imigrărilor în acea zonă.Am trăit acest eveniment cu emoţiile elevului ce eram atunci, însoţind pe tatăl meu – unul dintre fruntaşii celor colonizaţi, invitat să participe la analiza privind colonizarea.

 Era perioada dintre cele două războaie mondiale, când au avut loc, în Sud-Estul Europei, dislocări mai mari sau mai mici de populaţii după criterii naţionale sau  numai  religioase.                  

Din Grecia de pilda  au fost smulsi  atunci  circa 500000 de turci, desi in decurs de  cateva secole acestia prinsesera  radacini adânci acolo, şi au fost transplantaţi în câmpiile Anatoliei, care nu erau nici mai fertile şi nici mai puţin fierbinţi. Erau însă… „musulmane“.

Sub supravegherea şi sprijinul financiar al Ligii Naţiunilor, au poposit în schimb pe câmpiile Macedoniei, alipite Greciei în urma păcii de la Bucureşti din 1913, circa 1.200.000 de „creştini”. Au fost aduşi din Caucaz, de pe coastele apusene ale Asiei Mici, din Istanbul şi din împrejurimile acestuia. Unii dintre aceştia nu cunoşteau decât limba turcă. Erau în schimb… „ortodocşi“.

În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler poruncise să fie aduşi în interiorul Reich-ului nemţii din Dobrogea, deşi aceştia îşi creaseră rosturi mulţumitoare în mai multe sate în care, decenii la rând, îşi înfrăţiseră truda cu aceea a românilor autohtoni.

Din aceeaşi Dobroge, chemarea Islamului a mişcat cartiere şi chiar sate întregi.

În locul celor plecaţi, care aveau să ducă multă vreme dorul traiului liniştit din localităţile în care se născuseră, soseau, împinşi de ineluctabile nevoi economice, moldoveni, bănăţeni şi olteni, sătui de truda pe moşiile altora şi dornici să aibă propriul lor petec de pământ.

Dorinţa de afirmare liberă, ca oameni de limbă latină ce erau, îi pornea din Pind spre singura ţară a romanităţii răsăritene şi pe păstorii vlahi – sau aromâni, cum se recomandă chiar ei obişnuind să folosească un „a“ protetic la unele cuvinte care încep cu o consoană şi mai ales cu „r“ –, hotărâţi să-şi făurească un nou destin în sau lângă vechile vetre româneşti din Dobrogea.

Într-o perioadă de câţiva ani – cu începere din 1925 –, potrivit cu datele publicate în 1935, fuseseră împroprietărite în Dobrogea 12.412 familii, sosite din alte provincii ale ţării, şi 6.553 familii cu aproximativ 30.000 de aromâni.

Firesc, administraţia locală era confruntată cu probleme numeroase, complexe, unele deosebit de gingaşe.

Acolo unde în locul blajinilor turci – preciza darea de seamă – se instalau şi mai blajinii moldoveni, modeşti în pretenţii, răbdători şi docili, sarcinile administraţiei de stat erau uşoare. Se întâmpinau însă mari dificultăţi cu oltenii şi mai ales cu aromânii.

Întrucât se adresa unei personalităţi bine informate şi cu sentimente binecunoscute, darea de seamă reliefa totodată faptul că atât oltenii, cât şi aromânii/„macedonenii“ erau ageri, întreprinzători, perseverenţi în atingerea ţelurilor pe care şi le propuneau. Nu se ascundea nici insatisfacţia administraţiei că nu putea potoli neastâmpărul acestora.

Într-adevăr, cei veniţi din Oltenia ca şi cei sosiţi „de peste mări şi ţări“ se împăcau mai greu cu starea de lucruri din administraţia coruptă şi birocrată, generatoare de situaţii care puneau sub semnul întrebării nu numai viabilitatea noilor gospodării, dar, uneori, chiar sănătatea şi viaţa celor ce speraseră într-un trai mai bun şi mai demn.

În concluziile documentatei dări de seamă, pe care Iorga o ascultase cu atenţie până la capăt, se propunea limitarea împroprietăririi în Dobrogea cu familii ce proveneau din Oltenia şi neacordarea de noi aprobări pentru intrarea în ţară a altor familii de aromâni.

Propunerea îl nemulţumise pe Iorga. Se simţea aceasta în tonul puţin iritat cu care întrebase: „Credeţi oare că aceştia nu sunt buni pentru noile noastre rosturi aici?“

Şi, fără să aştepte răspuns, a adăugat: „Socot, dimpotrivă, că aceşti neastâmpăraţi – olteni şi macedoneni – ar trebui să fie mai mulţi aici unde, la nevoe, ar putea avea rolul protector pe care îl au pentru ogoare perdelele de salcâmi create împotriva vânturilor negre.“

Prefectul raportor a încercat să atenueze consideraţiile negative, făcute mai ales la adresa aromânilor, dar nu s-a putut abţine de la precizarea că „unii dintre ei sunt deosebit de incomozi, chiar răi“.

Cu privirea-i scrutătoare, Iorga şi-a fixat câteva clipe interlocutorul, a clătinat uşor din cap a tăgadă şi a pus capăt dialogului, respingând fără echivoc propunerea de a se refuza aromânilor intrarea în ţară.

Apoi, a încheiat discuţiile printr-o scurtă reflecţie adresată tuturor celor care aveau urechi de auzit:

„Buni, răi, să nu uităm că sunt fraţii noştri; la bine şi la rău ei vor fi mereu alături de noi.“

În glasul lui Iorga, glas blând de botoşănean, mai marele judeţului, care avea „auz bun“, şi întreaga asistenţă, au simţit vibrând neînduplecata hotărâre a istoricului, moştenită poate de la strămoşii săi – oameni din Pind de la Adriatica -, care îşi  trimiseseră pe la 1860 odrasla ca negustor în Botoşani, galangiul (marinar al flotei imperiale turceşti), Gheorghe Iorga.

Nicolae Bănescu, în Elogiul academic din 15 mai 1945, amintea şi el că marele istoric s-a născut în Botoşani „dintr-o familie care cobora, după tată, din oameni întreprinzători de la Pind“.

La rândul său, filologul italian Gino Lupi, în Storia della litteratura romana (Florenţa 1955) aşază pe strămoşii lui Iorga într-o familie de macedo-români, veniţi în Moldova să facă negustorie.

 

Atitudinea lui Iorga în favoarea aromânilor nu era determinată însă numai de şuviţa de sânge aromân care curgea în vinele lui. Ea era aceea a uneia dintre marile personalităţi militând pentru unitatea întregii romanităţi răsăritene plămădite, timp de două milenii, într-un spaţiu imens cuprins între Marea Adriatică şi Marea Neagră, între înălţimile sudice ale Pindului şi cele nordice ale Carpaţilor.

Era atitudinea marelui istoric şi vizionar care cunoştea mai bine decât oricine potenţialul biologic al acestei ramuri sudice crescute pe vigurosul trunchi al latinităţii răsăritene şi care dăduse Bizanţului împăraţi capabili.

Când acesta a încetat de a mai fi latin, a creat cele dintâi Vlahii – ţări de limbă latină în Răsărit –, independente încă din secolul X. A dat apoi unui mare stat vlaho-bulgar, la sud de Dunăre, vestita familie împărătească a Asăneştilor.

 

 

( Imagine cu distributia teritoriala a dialectelor aromane – cu verde)

 

 

Mai cunoştea Iorga, prea bine, şi meritele mari ale puţinilor aromâni care se stabiliseră în trecut printre fraţii lor din stânga Dunării, dându-le pe mireanul Barila (1624-1693), care a devenit mitropolitul poet Dosoftei, pe Andrei Şaguna (1809-1873), care a condus destinele poporului român din Transilvania în secolul deşteptării lui naţionale, pe marele filantrop Emanoil Gojdu (1802-1872), care a lăsat o avere imensă pentru cultivarea românilor transilvăneni.

A mai venit din sudul Dunării neamul Mocioneştilor, în mod deosebit Andrei Mocioni (1812-1880) şi Alexandru Mocioni (1841-1899), aflaţi în secolul XIX în fruntea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria.

Dăduseră aromânii meseriaşi iscusiţi, negustori pricepuţi, scriitori şi oameni politici valoroşi de care luase cunoştinţă Iorga în mai toate arhivele pe care le scotocise.

Aromâni fuseseră şi multi medici, dintre care unii cu renume mondial, precum acea trinitate despre care savantul V. Bologa scria că „a dominat timp de decenii medicina din Principate“: Silvestru C. Filitti, C. Darvari, D. Caracaş (tatăl Catincăi Caracaş, mama lui Al. Odobescu).

Puţini câţi erau în trecut, în spaţiul romanităţii nord-dunărene, aromânii au dat jurişti, de seamă ca Gh. Danielopol sau C. Dissescu, valoroşi artişti plastici ca D. Paciurea sau Camil Ressu, pe George Vraca, Alexandru Papană – aviatorul, astronomul Nicolae Coculescu, istoricul A.D. Xenopol, mulţi generali competenţi (Darvari, Papană, Mandrini, Petala, Macridescu, Coandă, Niculeanu, Uică), arhitecţi talentaţi, ca Iotu, Culina, Simota, mulţi profesori universitari de mare prestigiu, ca I. Carageani, Iuliu Valaori, George Murnu, Teodor Capidan, Cezar si Victor Papacostea, Tache, Pericle şi Valeriu Papahagi etc. etc. Îndreptăţit era aşadar Iorga să presupună că dacă aromânii ar fi în număr mai mare printre noi, am avea câştig şi mai mult de la ei.

Iorga nu se înşela. În a doua jumătate a secolului XX, numărul aromânilor din România era în jur de 100.000.

Deşi constituiau mai puţin de 0,5% din populaţia ţării, s-au făcut remarcaţi aproape în toate domeniile de activitate: industrie, agricultură şi zootehnie, comerţ, sănătate, ştiinţă, cultură, învăţământ.

S-ar putea umple pagini întregi cu numele celor care se evidenţiază ca fruntaşi în fiecare domeniu pe tot cuprinsul ţării.

Academicianul Elie Carafoli, artiştii plastici Lucreţia şi Ion Pacea, Toma Caragiu, Ion Caramitru, Cristian Gaţu tot din Pind îşi trag obârşiile.

Din 228 de specialişti, câţi cuprinde Dicţionarul de lingvişti şi filologi români (Bucureşti 1978), 19 sunt aromâni (8% din totalul acestor specialişti, deşi în totalul populaţiei sunt de 20 ori mai puţini); mulţi poeţi, foarte mulţi medici, dar şi mai mulţi dascăli, unii dintre ei ilustrând catedre universitare.

Desigur, aromânii au şi ei minusuri. Dar Iorga aprecia că ele nu le anulează meritele.

Ca istoric îşi putea explica mai bine decât autorităţile care i se plângeau neastâmpărul, puţina disciplină şi supunere a celor care nu cunoscuseră niciodată iobăgia şi trăiseră veacuri de-a rândul în adăposturile lor din Munţii Pind, fără stăpâni, deasupra lor având doar cerul şi pe Cel de Sus.

 

 

 Revista AGERO, Stuttgart-Germania 

 Autor:Prof. Vasile G. Barba – Germania

 

13/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

DOSARE ISTORICE – 1941: Secţia a II-a Informaţii din Marele Stat Major al Armatei Române analizează propaganda revizionistă maghiară

 

 

 

Imagini pentru Harta Romaniei dupa Marea Unire de la 1918

Harta României dupa Marea Unire de la 1918

 

 

 

 

Propaganda revizionistă ungară în analiza Secţiei a II-a Informaţii din Marele Stat Major.

Studiu de caz: manualul Istoria naţiunii ungare, Constituţia, Geografia pentru clasele IV-VI ale şcolilor populare (1941).

 

 

În conformitate cu sarcinile şi misiunile sale, printre alte obiective, Secţia a II-a Informaţii din Marele Stat Major, prin Biroul 1 Informaţii, Frontul de Vest, a monitorizat atent mass-media din Ungaria pentru a constata în ce măsură un «gentlemen agreement» este respectat de ambele state, pentru a nu inflama starea de spirit a populaţiei prin articole vitriolante, care să accentueze suferinţele fizice şi morale ale celor rămaşi sub stăpânirea ungară.

Rezultatul acestei monitorizări a fost elaborat lunar şi înaintat către Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Simpla statistică lunară atestă o amploare cantitativă şi calitativă a Ungariei, în raport cu presa din România, care nu a ratat nicio ocazie de a se prezenta ca un lider regional şi, pe de altă parte, de a denigra România prin critici faţă de administraţia din perioada 1918-1940, prin promovarea neadevărului istoric şi prin propaganda de a prelua întreaga Transilvanie.

Atacurile «sub centură» la adresa României au avut la bază conferinţe, anchete de presă, articole de fond semnate de jurnalişti renumiţi, prezentarea unor cărţi/volume privind suferinţele şi nedreptăţile îndurate în perioada interbelică, toate acestea vizând menţinerea unei psihoze a drepturilor asupra Transilvaniei şi o presiune constantă asupra opiniei publice internaţionale pentru obţinerea teritoriului revendicat.

Analiştii militari au verificat datele şi interpretarea evenimentelor incluse în acest manual destinat elevilor, viitori tineri, intelectuali sau nu, dar în orice caz elemente care oricând puteau fi chemate sub arme pentru apărarea patriei sau «eliberarea » teritoriilor revendicate.

Pentru Guvernul de la Budapesta manualele şcolare reprezentau prima etapă a unei propagande extrem de insidioase, una care să planteze seminţele urii şi intoleranţei faţă de toate statele vecine Ungariei, considerate deţinătoare ale unor teritorii aparţinând de drept şi pe vecie regatului Sfântului Ştefan sau monarhiei dualiste, atât de detestată de naţiunile oprimate.

Cei care au analizat manualul au constatat că autorii şi-ai propus să strecoare în sufletele şcolarilor convingerea de dreptatea stăpânirii ungare asupra întregului teritoriu cuprins „în interiorul cununei carpatice”.

 

Pentru a-şi atinge scopul, au fost inserate mai multe neadevăruri istorice, unele având la bază teoriile elaborate de Franz Josef Sulzer, Johann Christian von Engel şi Eduard Robert Roesler, cum că la venirea ungurilor în Transilvania nu se aflau decât „câteva colonii” slave şi bulgare, iar românii s-au format la sud de Dunăre şi au ajuns în Arcul Intracarpatic după secolul al XII-lea.

Sârbii s-ar fi refugiat în Ungaria de sud, unde au primit adăpost şi ajutor împotriva expansiunii otomane, însă „în loc să se amestece cu ungurii” au devenit, în timp, duşmanii acestora, arătându-şi astfel nerecunoştinţa.

La rândul lor, mai multe comunităţi de germani de rit catolic s-au stabilit în anumite zone din regatul ungar, mai ales în oraşe, „iar pe marginea de Est a marelui şes maghiar au coborât românii”.

Revoluţia de la 1848 este prezentată în contextul luptelor de emancipare a ungurilor, împotriva căreia Guvernul imperial de la Viena a început „să aţâţe” alte naţionalităţi.

Astfel, croaţii au cerut formarea unei armate puternice cu care au ameninţat revoluţia de la Budapesta, iar românii şi sârbii au ucis „pe bieţii locuitori neapăraţi ai satelor maghiare şi germane”.

În timpul Primului Război Mondial, Armata Română a atacat „pe neaşteptate” în Ardeal, însă a fost învinsă de trupele imperiale austro-ungare şi germane.

Totuşi, manualul recunoaşte că, în 1919, Armata Română a reuşit să învingă armata bolşevică ungară la Tisa şi a ocupat Budapesta, însă aici ar fi practicat „jafuri necontenite” timp de trei luni şi jumătate.

În perioada următoare conflagraţiei mondiale, „noii stăpâni” ai fostelor teritorii dualiste i-au alungat pe unguri şi pe germanii maghiarofili dezorganizând economia şi finanţele, astfel că Ungaria a ajuns „în starea cea mai jalnică” din cauza statelor naţionale apărute în 1918.
Anul 1940 a adus, firesc în opinia autorilor, „descompunerea României”, care a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord în favoarea URSS şi Cadrilaterul, restituit Bulgariei.

Prin al doilea «arbitraj» de la Viena (30 august 1940), mai exact sub presiunea Germaniei şi Italiei, Ungariei i-a fost „restituit” Nordul şi Estul Ardealului şi astfel „a recucerit Carpaţii Răsăriteni în toată lungimea lor”.

Partea a doua a manualului – Constituţia – începe prin crearea unui cadru propice de victimizare. Se menţionează că Ungaria a avut multe bogăţii, pe care le-a pierdut datorită Tratatului de la Trianon şi, evident, a sărăcit. Din acest motiv, statul „a trebuit să recurgă la contribuţia cetăţenilor… care se numeşte dare de stat”.

 

Cu alte cuvinte, taxele şi impozitele plătite de cetăţenii unguri sunt o consecinţă directă şi dureroasă a Tratatului de la Trianon, iar bogăţiile solului şi subsolului, care au ajuns prin rapturi nedrepte în stăpânirea altor ţări, trebuie recuperate.

O altă formă de persuasiune a fost inclusă în capitolul trei – Geografia -, unde harta Ungariei Mari – cu Ardealul, Slovacia, Voivodina, oraşul Fiume ş.a. – era prezentată ca fiind actuală şi nu doar până în 1918.

Pentru a accentua confuzia, toate numele localităţilor din teritoriile fostei monarhii dualiste au fost scrise în limba ungară. În privinţa Transilvaniei, chiar dacă la data respectivă aceasta fusese artificial scindată, harta menţiona că zona de sud, rămasă României, se afla „sub ocupaţie”.

Locuitorii cei mai numeroşi ai Transilvaniei sunt maghiarii şi românii, însă maghiarii şi saşii au o cultură „mult mai înaintată” decât urmaşii daco-romanilor.

Explicaţia oferită elevilor pentru situaţia numerică a populaţiei din Transilvania a fost aceea că, de-a lungul secolelor, ungurii „au îngăduit” ca unele teritorii să fie colonizate cu diverse populaţii, iar acestea, în timp, s-au înmulţit şi i-au depăşit.

De asemenea, după alungarea definitivă a otomanilor din bazinul dunărean, regiunile pustiite de războaie, molime şi exoduri au fost repopulate cu „alte neamuri”, de alte limbi, religii şi datini.

În context, românii sunt consideraţi imigranţi care au venit şi s-au aşezat pe teritoriul regatului ungar începând cu sfârşitul secolului al XII-lea.

Aici, însă, se recunoaşte supremaţia numerică a populaţiei, dar singura caracterizare este una eminamente negativă: „printre români analfabeţii sunt în mare număr”.

Analiştii Secţiei a II-a Informaţii au concluzionat că manualul are rolul de „a sădi în sufletele şcolarilor români din Ardealul de Nord” următoarele idei:

 

  1. Ungurii sunt cel mai vechi popor din Ardeal.

  2. Românii au imigrat de abia începând cu secolul al XII-lea.

  3. Ei au fost primiţi „voios”, ca şi celelalte naţionalităţi.

  4. Starea culturală a românilor este inferioară stării culturale a ungurilor şi saşilor, deoarece printre aceştia se află mulţi analfabeţi.

  5. Hotarele Ungariei sunt cele de dinainte de 1918.

  6. Impozitele către stat sunt o consecinţă a Tratatului de la Trianon.

Presa şi publicaţiile ungare au continuat să fie monitorizate de specialiştii militari în surse publice, care, constant, au elaborat materiale direcţionate către beneficiarii legali.

În ansamblu, Secţia a II-a şi-a îndeplinit cu profesionalism sarcinile şi misiunile clasice şi cele asimetrice, pe timp de război, consacrându- se ca una dintre cele mai solide instituţii ale sistemului de securitate naţională.

 

 

dr. Alin Spânu

 

Condeiul Ardelean

 

 

Harta administrativ-teritorială a României în 1940

Harta administrativ-teritorială a României, dupa pierderile teritoriale  din 1940

 

13/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: