CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum a ajuns opinca româneasca pe Parlamentul din Budapesta

9-Parlamentul-Ungariei-1919-Armata-Romana-la-Budapesta-Foto-Roncea-Ro-Ziaristi-Online-Arhivele-Nationale

Foto: Militari romani in fata Parlamentului din Budapesta

 

 

 

Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau  aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919.

A apărut iniţial în cartea sa „Huzarul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu , „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010.

 

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta
(din însemnările generalului Marcel Olteanu)

 

 

„… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători.

Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.

Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis:

“Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă”…

„Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”

Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt.

Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

„Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”…

“Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.

Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.

“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.

“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.

– Cum îl cheamă?
– Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.

Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie.

Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…

De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet:

“Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:
– Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui.

L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.

Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea.

Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători.

Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi.

Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.

O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă…

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt:

„Peste tot, domnule general”. Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru.

Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: „Peste tot, domnule general.

În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”

– Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:

– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor.

El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: „faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

 

 

Fişier: RomanianCavalryBudapest.png

Cavaleristi romani la Budapesta

 

 

General Marcel Olteanu
Huzarul Negru”, 1926

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

                                                   http://www.istoria.md/

 

Bibliografie (surse):
  • Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010

09/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Când o să mor, aș vrea să se întâmple totul cât mai liniștit, ca la bunicul meu, în somn – nu țipând ca pasagerii din mașina lui.

 

 

 

 

 

– Jack Handey –

 

 

 

 

 

 

 

 Imagini pentru Jack Handey –photos

 

 

 

 

Jack Handey este  un umorist american născut la 25 februarie 1949, in San Antonio, Texas, Statele Unite.

A primit  Premiul Primetime Emmy, pentru cel mai bun scenariu al unei emisiuni de varietati si a fost nominalizat pentru  Premiul Asociaţiei Scenariştilor Americani – Secțiunea Comedie/Variety/Talk -Series

 

09/08/2015 Posted by | UMOR | , , , , , | Lasă un comentariu

O ISTORIE MAI PUTIN CUNOSCUTA: GUVERNUL NATIONAL-LEGIONAR DIN EXIL DE LA VIENA DIN 1944

Image615

După lovitura de la 23 august 1944 din Romania,  Horia Sima, seful Garzii de Fier,  a fost chemat la Hitler,  unde au discutat despre organizarea  rezistenţei românesti  in fata  înaintării sovietice.

Germania a  acordat fonduri de întreţinere  legionarilor si  le-a dat acces liber la postul «Radio Donau», susţinandu-i in  crearea unei „Armate Naţionale de Eliberare”, formată in principal din legionari.

Liderii legionari s-au deplasat in diverse cantonamente de internaţi şi de prizonieri, ca să facă recrutări.

Guvernul de la Viena. Depunerea jurământului în 10 decembrie 1944

Horia Sima a organizat la Viena un  guvern în exil şi o „armată naţională”, compusă (potrivit unor surse legionare) din 12.000 de voluntari, respectiv, două regimente, dintre care unul rămas „în formare”.

Acestea erau compuse din militari români trimişi în Germania  pentru specializare şi internaţi în lagăre de prizonieri după23 august 1944,  prizonieri din luptele ulterioare actului de la 23 august şi legionari.

Instrucția unităților s-a făcut la centrul Döllersheim,  situat la 90 km nord-vest de Viena.

Șeful armatei naționale era Generalul Platon Chirnoagă, Ministru de Război în guvernul de la Viena, având ca personal de conducere pe Lt. Col. Ciobanu, pe Colonelul Alexandrescu și pe Comandorul Bailla pentru chestiuni de aviație.

Colonelul Alexandrescu supraveghea instrucția trupei și se deplasa deseori la Döllersheim.
S-a convenit cu autoritățile germane ca șeful operativ al diviziei românești în pregătire să fie un ofițer german, pentru înlesnirea operativitatii  ei în ansamblul frontului.

Primul comandant al diviziei a fost Colonelul Alfred Ludwig, care a fost înlocuit în Ianuarie 1945  de  Colonelul Fortenbach.

Îndată după formarea guvernului, primul regiment a depus jurământul de credință. Comandantul primului regiment a fost maiorul Wehnert, iar comandanții de batalioane, căpitanii Opriș și Dreve.

Legionarii s-au împrăștiat prin toate companiile pentru a face legătura  între vechii refugiați, foștii prizonieri și ofițerii și subofițerii din Germania care au aderat la armata națională.

Crăciunul anului 1944 a fost sărbătorit în mijlocul unei mari animații, punându-și speranțe în eficacitatea noilor arme germane.

Propaganda din lagărele de prizonieri, condusă de Vasile Mailat, Toader Ioraș, Vasile Posteucă și Eugen Teodorescu, dăduse roade.

Mii de prizonieri au aderat la armata națională, încât se constituiseră două regimente și al treilea era în formare.

Image587

În fotografie  ii vedem pe  Horia Sima, șeful Guvernului din exil, comandanți ai Armatei Naționale și ofițeri nemți.

Foto:  Horia Sima rosteşte la Radio Donau din Viena, la 26 august 1944, proclamaţia către ţară.

Guvernul naţional roman de la Viena s-a constituit în 10 Decembrie 1944 şi a avut următoarea formaţie:

Preşedinte de Consiliu: Horia Sima.

Ministru de Externe: Mihail R. Sturdza.

Ministru de Interne şi de Muncă: Vasile Iasinschi.

Ministru al Armatei: Generalul Platon Chirnoagă.

Ministru de Finanţe: Corneliu Georgescu.

Ministru al Propagandei: Grigore Manoilescu.

Ministru al Cultelor: Vladimir Cristi.

Titularul Episcopiei Româneşti din Vest: Mitropolitul Visarion Puiu.

Cabinetul a fost completat la începutul lui Ianuarie 1945 cu numirea Prof. Ion Sângiorgiu la Educaţia Naţională.

Profesorul Sângiorgiu trecuse linia frontului în Decembrie 1944 şi a ajuns la Viena în Ajunul Crăciunului.

Cum pe atunci şeful guvernului se afla la Baden am Wien de sărbători, Prof. Sângiorgiu a fost adus în această localitate, unde au avut loc conversaţiile.

Sediul guvernului era la Hotel Imperial, unde îşi aveau camerele şi cei mai mulţi miniştri.

Ambasadorul Altenburg, care reprezenta până atunci interesele Germaniei în Grecia, a fost delegat de Ministerul de Externe German să îndeplinească aceeaşi funcţiune pe lângă guvernele român şi bulgar din exil, cu sediul la Viena.

Nicolae Petraşcu plecând în ţară, în locul lui a fost numit Secretar General al mişcării Comandantul Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu. Autorităţile din Viena au pus la dispoziţia mişcării Palatul Lobkowitz. Aici s-a instalat Secretariatul General cu toate serviciile lui. Vice-Secretar General al mişcării a fost numit Dr. Iosif Dumitru, iar ajutorul lui imediat a fost Dr. Ion Fleşeru.

Primul consilier al Ministrului Altenburg a fost Prof. Emst Gamillscheg, perfect cunoscător al limbii române prin studiile de filologie romanică ce le-a întreprins în spaţiul carpato-dunărean. Până la 23 August a fost în ţară, unde a funcţionat ca preşedinte al Asociaţiei Germano-Române.

Formarea guvernului de la Viena a coincis cu serbarea studenţească de 10 Decembrie, care s-a ţinut în după masa aceleiaşi zile în Palatul Lobkowitz.

Au participat legionarii din Viena, membri guvernului şi toate autorităţile germane acreditate pe lângă guvernul român, în frunte cu ministrul Altenburg. S-au ţinut cuvântări şi s-au cântat cântece legionare.

La Alt-Aussee activitatea guvernului de la Viena a continuat cu aceeaşi intensitate. Grija principală a fost de a se menţine contactul atât cu regimentul care lupta pe Oder cât şi cu unităţile rămase la Döllersheim.

Când ruşii şi americanii se apropiasera si ameninţau să ocupe şi ultimul refugiu al guvernului naţional, s-au luat măsuri pentru evacuarea românilor concentraţi la Alt-Aussee.

În grupuri mici, au fost împrăştiaţi pe toată întinderea spaţiului austro-german.

În 10 Februarie 1945, Horia Sima face o vizită Mitropolitului Visarion la Kitzbühel, unde îşi avea reşedinţa, pentru a se consulta asupra evenimentelor.

 

Surse: radionationalist.org,; Napoca news; miscarea-legionara.net si Wikipedia ro.

09/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: