Cum au fost smulse nordul Bucovinei si Tinutul Herta din teritoriul Romaniei?

 Molotov semnează Pactul            Stalin şi Ribbentrop,                                                                   Kremlin, 23 august 1939

 

 

 

 

 

Cum ne-a luat Molotov Bucovina si Tinutul Hertei

Cum au fost smulse nordul Bucovinei si Tinutul Herta din teritoriul Romaniei? A cui a fost ideea de a rapi aceste provincii romanilor si a le atasa URSS-ului? Cine a fost direct responsabil pentru aceasta actiune?

Viaceslav Mihailovici Molotov, care timp de trei decenii a avut, dupa Stalin si Lenin, cea mai inalta functie in conducerea URSS, a marturisit plin de satisfactie in conversatiile cu poetul – biograf Felix Ciuev cum s-au inghesuit toti membri Biroului Politic al URSS sa-l felicite pentru obtinerea Bucovinei si a Tinutului Herta in negocierile cu Hitler, pentru ca nici unul dintre ei nu a crezut posibila aceasta manevra.

Pentru a putea intelege prezentul trebuie mai intii aflat si descifrat trecutul din sumedenia de fapte inedite insuficient cunoscute sau peste care, din diferite calcule politice ale vremii, s-a lasat intentionat sa se astearna colbul uitarii.

Historia este o revista vie, inepuizabila, care din arhive de ’’circuit inchis’’ sau eminamente secrete, scoate la iveala documente si intimplari ce au decis soarta omenirii –conflicte majore pornite din orgolii marunte, razboaie si lungul alai de catastrofe ce le incumba, unele putind fi evitate desi ’’atirnau de un fir de par’’’, sau impartirea cinica a zonelor de influenta pe glob.

Asupra unor astfel de momente extrem de importante pentru soarta Romaniei s-a aplecat cu migala Michael Nicholas Blaga in recenzia cartii Molotov remembers.

Inside Kremlin Politics, scrisa de fostul ministru de Externe al lui Stalin si presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului (functie de sef al Guvernului, echivalenta in zilele noastre celei de prim-ministru).

Tot din amintitirle lui Molotov publicate in respectiva carte aflam si ca Moscova acuza acum Romania ca a fost marul discordiei dintre Germania hitlerista si Uniunea Sovietica stalinista (Razvan Dupleac).

Cartea de amintiri a lui Molotov –Molotov remembers. Inside Kremlin Politics (Amintirile lui Molotov. In interiorul politicilor Kremlinului)– prezinta interes si pentru cititorii romani, deoarece descrie circumstantele in care Romania a pierdut nordul Bucovinei si Tinutul Herta in anul 1940, odata cu Basarabia.

’’Nu cunosteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop.

Nu stiam geografia granitelor dintre Rusia, Germania si Austro-Ungaria. Am cerut sa trasam granitele in asa fel incit orasul Cernauti sa ne apartina noua. Germanii mi-au spus:

«Dar voi n-ati avut niciodata Cernautiul, el a apartinut Austriei.

Cum puteti sa-l cereti?», «Ucrainenii il cer!

Sunt ucraineni care traiesc acolo, ei ne-au ordonat sa facem asta!», «Dar Cernauti n-a fost niciodata oras rusesc, a fost parte a Austriei si apoi a Romaniei!» a raspuns Friederich von der Schulenburg, ambasadorul german la Moscova.

«Da, dar ucrainenii trebuie sa se uneasca!», «Nu sint multi ucraineni acolo… Hai sa nu discutam chestiunea asta!», «Trebuie sa luam o decizie. Ucrainenii sint acum in ambele parti, in Ucraina Trans-Carpatica si in partea de est; toata asta apartine Ucrainei si dumneavoastra vreti sa pastrati o bucata in afara ei? Imposibil. Cum se poate asta?», «Cum se cheama asta… Bukovina».

Schulenburg s-a foit in fotoliu, a oftat si apoi a zis: «Voi raporta guvernului meu». A raportat si Hitler a acceptat’’ (pag. 11).

Am ales sa asez in debutul acestui articol exact cuvintele prin care Molotov descrie cum a smuls din teritorul Romaniei provinciile romanesti mentionate.

Nici vorba de un ordin al ucrainenilor in acest rapt teritorial.

A fost ideea lui Molotov ca, odata cu Basarabia, sa ceara de la Hitler si Bucovina.

Toti membrii Biroului Politic -scrie Molotov cu satisfactie- s-au inghesuit sa-l felicite ulterior pentru obtinerea Bucovinei si a Tinutului Herta, pentru ca nici unul dintre ei n-a crezut posibila aceasta manevra; si si-au exprimat deschis scepticismul la initierea ei de catre Molotov, odata cu ultimatumul asupra cedarii Basarabiei…

Aceste dezvaluiri ale lui Molotov confirma justetea pozitiei lui Nicolae Iorga, care s-a opus la Consiliul de Coroana ca aceste teritorii sa fie cedate Rusiei fara vreo rezistenta din partea Romaniei.

Carol al II-lea si clasa politica romaneasca de atunci au admis pierderea provinciilor fara sa traga un singur foc de arma! (…) Molotov sustine ca l-a adus pe Hitler la disperare

Mai sint insa si alte dezvaluiri uluitoare pentru cititorii romani ai cartii lui Molotov. El descrie cum a reusit sa-l scoata din sarite pe Hitler cu pretentiile Rusiei asupra Romaniei.

In vizita de stat efectuata de Molotov la Berlin in noiembrie 1940, el a purtat tratative directe cu Hitler privind impartirea lumii intre Rusia si Germania, dupa 15 luni de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

Acel pact, semnat la 23 august 1939, prevedea ca Germania si Rusia sa pastreze liniste la granitele lor comune atunci, dupa desfiintarea Poloniei, si, in acest scop, sa nu aiba trupe militare in tari vecine Rusiei.

Molotov i-a reprosat lui Hitler ca nu respecta aceasta prevedere a pactului si ca a dus trupe militare in Romania si in Finlanda.

Cererea lui Molotov ca Germania sa-si retraga trupele din Romania s-a izbit de rezistenta surda a lui Hitler, care nici nu voia sa discute subiectul acesta.

’’«De ce aveti acele trupe acolo? Cum putem discuta probleme majore daca nu putem sa convenim in coordonarea actiunilor noastre in aspecte secundare?»

El o tinea pe a lui («Mofturi, fleacuri») si eu pe a mea. El a devenit agitat. Eu am persistat. Intr-un cuvint l-am adus la disperare” (pag.15-16).

O alta clauza a Pactului Ribbentrop-Molotov prevedea ca nici una dintre partile semnatare nu va initia actiuni internationale in terte tari, fara consultarea in prealabil a celeilalte parti semnatare a pactului.

Molotov i-a reprosat lui Hitler ca a violat si aceasta clauza a pactului, oferind Romaniei garantii de aparare a integritatii sale teritoriale, dupa semnarea de catre ministrul roman, Mihail Manoilescu, a cedarii Ardealului de nord Ungariei (Dictatul de la Viena).

Rusia nu fusese consultata in prealabil – a subliniat Molotov.

Nedumerit, Hitler a replicat iritat ca el a dat Rusiei tot ce a cerut si ca, pe linga Basarabia, Rusia a luat si Bucovina care a fost teritoriu austriac, deci se cuvenea sa apartina Germaniei.

 

 

 

Foto: Protocolul Aadiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în germană

Romania, marul discordiei dintre Germania si Rusia?

Molotov a justificat nemultumirea Rusiei fata de garantiile date Romaniei de Hitler prin faptul ca granita naturala a Rusiei era pe linia Carpatilor rasariteni si nu pe raul Prut.

’’Deci acum vreti toata Moldova!’’, a spus Hitler.

In acel moment s-a produs o ruptura serioasa in atmosfera discutiilor dintre cei doi negociatori, moment care face obiectul atentiei istoricilor din Occident, intrucit asta l-a convins pe Hitler ca nu se poate baza pe rusi.

Mai mult chiar, documente din arhivele germane atesta ca, imediat dupa plecarea lui Molotov din Berlin, Hitler a ordonat generalilor sai intocmirea Planului Barbarossa de atacare a URSS-ului.

Merita studiat si din perspectiva americana acest moment crucial al intrevederii lui Molotov cu Hitler la Berlin, intrevedere care s-a incheiat atit de rau pentru cele doua tari gigant.

Jurnalistul american William Shirer, aflat la Berlin in acea perioada, scrie in cartea sa, The Rise and Fall of the Third Reich (Ascensiunea si prabusirea celui de-Al Treilea Reich), ca, la reprosul lui Molotov ca Germania a dat garantii Romaniei, Hitler i-ar fi declarat exasperat acestuia ca tarile lor sint prea mari pentru a se certa pentru niste petece de pamint din Romania.

Hitler a schimbat subiectul discutiei si i-a propus lui Molotov ca Rusia sa faca presiuni asupra Turciei pentru controlul Stramtorii Dardanele si, mai ales, Rusia sa invadeze Peninsula Arabiei cu preluarea tuturor statelor de acolo (Arabia Saudita, etc).

 

  Modificările hotarelor 1938-1948, consecinţă a Pactului Ribbentrop – Molotov (Ribbentrop-Stalin)

 

 

 

Aici s-a rupt filmul negocierilor pentru ca Molotov, in loc sa ceara timp de gindire sau detalii, asa cum i-a reprosat Stalin la sosirea sa la Moscova, i-a dat lui Hitler un raspuns negativ care l-a ofensat pe acesta in asa masura incit a precipitat decizia sa de a invada URSS-ul.

Rusii acuza acum Romania ca a fost marul discordiei dintre Germania si Rusia, care a dus la agresiunea lui Hitler contra URSS. Restul este istorie.

Nu Beria a fost responsabil de Marea Teroare Dar cartea lui Molotov cuprinde si alte aspecte inedite si interesante pe linga cele referitoare la Romania.

De exemplu, la moartea lui Lenin s-a pus problema cine sa-i ia locul de presedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, echivalentul de azi al functiei de prim-ministru.

Adjunctii lui Lenin la guvern erau Kamenev, Tiurupa si Rikov.

Desi Kamenev avea cele mai multe voturi de sprijin, a fost preferat Rikov deoarece Kamenev era evreu, iar functia trebuia sa fie ocupata de un rus get-beget. (…)

Un alt aspect interesant din cartea de fata este acela ca Stalin, si nu Lavrenti Beria, poarta raspunderea istorica pentru uciderea atitor oameni in decursul istoriei URSS. Practic, Molotov il exonereaza complet de orice vina pe Beria in acest subiect intunecat. ’’

Beria a fost numai un functionar in acea vreme. El muncea numai pentru a-si asigura interesele proprii.

In opinia mea au fost excese, dar aceste excese au fost provocate de Stalin.

Beria se temea foarte tare de Stalin. El n-ar fi mers asa departe, dar Stalin, in opinia mea, a impins lucrurile un pic prea mult. (…)

Nu, eu nu l-am considerat niciodata pe Beria a fi principalul raspunzator al terorii.

Am sustinut intotdeauna ca raspunderea principala apartine lui Stalin si acelora dintre noi care au aprobat teroarea si au fost activi in implementarea ei.

Iar eu am fost intotdeauna activ si am fost in favoarea adoptarii acestor masuri.

Nu am regretat niciodata si nu voi regreta vreodata ca am actionat foarte brutal. Dar greseli au fost facute, desigur’’. Printre victimele terorii a fost si scriitorul Maxim Gorki, otravit de Yagoda.

Stalin n-a avut o moarte naturala, teorie la care adera si Molotov, care scrie ca Beria i s-a confesat in luna mai 1953 ca el, Beria, i-a scapat pe toti de Stalin, ca altfel erau impuscati la ora aceea.

N-a precizat insa cum i-a scapat de Stalin, prin otravirea lui sau prin blocarea accesului medicilor la Stalin, care a zacut paralizat 15 ore pe podeaua vilei sale de la Kuntevo, fara vreo interventie medicala.

Molotov mai scrie in aceste memorii ca la moartea lui Stalin n-a fost timp sa i se confectioneze o uniforma noua si l-au pus in sicriu intr-o uniforma veche, reparata in graba.

Suprem paradox si ironie a vietii: omul cel mai puternic din lume n-a avut la moartea sa un costum nou, pe care sa-l arate lumii in sarcofag de sticla!

Lenin si Stalin n-au lasat in urma lor carti de memorii, dar acum, ridicind cortina asupra secretelor statului sovietic, avem memoriile lui Molotov, care, dupa Lenin si Stalin, a avut timp de decenii cea mai inalta functie din conducerea URSS: el a fost comunist timp de 80 de ani si a decedat la 8 noiembrie 1986, la virsta de 96 de ani.

MICHAEL NICHOLAS BLAGA – Revista HISTORIA.

Cartea de amintiri a lui Molotov – Molotov remembers. Inside Kremlin Politics (Amintirile lui Molotov. În interiorul politicilor Kremlinului) 

 

 

Cititi si : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/06/28/pactul-ribbentrop-molotov-nota-ultimativa-sovietica-26-iunie-1940-raspunsurile-guvernului-roman-27-si-28-iunie-1940-video/

Publicitate

RAZBOIUL SECRET PENTRU DISTRUGEREA ROMANIEI. VIDEO

 

 

Așa vă place istoria papalitații ? (VII)

Vatican (Roma) – Basilica si Piata  San Pietro

 

 

 

 

O ISTORIE A CRIMELOR PAPALITĂȚII

(Continuarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/11/asa-va-place-istoria-papalitatii-vi/)

 

 

Succesorii Papei Leon şi jefuirea Romei

Cei care iau apărarea Bisericii Catolice spun că după Leon al X-lea a urmat un „Papă cu adevărat religios“, fără însă a-şi motiva afirmaţiile.

Din informaţiile pe care le avem la dispoziţie, se pare însă că acesta a fost ridiculizat de către locuitorii Romei şi că fost papă puţin peste un an de zile.

Conclavul care l-a ales, ţinut într-un moment în care jumătate din Germania era cuprinsă de revolta protestantă, este descris de către profesorul catolic F. H. Kraus în The Cambridge Modern History ca „un spectacol al celor mai dezonorante bătălii politice văzute vreodată în papalitate“ (ed. 1902, la subtitlul „Conclave“).

 

Conflictele provocate de lăcomia pretendenţilor ajung într-un punct fără ieşire, moment în care Adriaan Florenszoon Boeyens (1459–1523), un olandez din Utrecht care nu vorbea italiană, a fost ales Papă „in absentia”.

El a sosit la Roma sub numele de Papa Adrian al VI-lea (1522–1523). El a promis reforma Bisericii. Papa spunea: „Noi, prelaţii şi clericii, ne-am abătut de la calea cea dreaptă şi de multă vremea nici unul dintre noi nu a făcut fapte bune, nu, chiar nici unul“.

Secretele Sfinţilor Creştini, Episcopul J. W. Sergerus, 1685, retipărită în 1897, pag. 227

Şi, dat fiind că, după moartea papilor, târârea prin noroi a statuilor acestora era o tradiţie, noul Papă a emis o bulă prin care declara acest obicei ilegal.

După ce i-au furat vinul din beciuri ca răspuns la aceasta, locuitorii Romei şi-au bătut joc de el minimalizându-i total existenţa.

Adrian al VI-lea a murit pe 14 septembrie 1523, iar romanii şi-au exprimat ura pentru străin printr-o satiră „într-un limbaj care nu mai fusese auzit de pe vremea lui Bernard de Clairvaux“ (d. 1153).

The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1954, op. cit., pag. 137-139

Mai târziu Biserica a recunoscut cu sinceritate că Papa Adrian al VI-lea „a fost urât de toată lumea şi că nimeni nu l-a iubit“, adăugând că „oricum ar fi privit, pontificatul ultimului Papă ne-italian nu a fost decât un episod minor“ (ibid.).

Conclavul următor a durat 20 de zile, iar cardinalii erau atât de dornici să primească o nouă serie de mite încât au făcut o parade ţanţoşă până la Capela Sixtină îmbrăcaţi ca nişte cavaleri la modă, cu pălării cu pene, veste colorate, mantii, pinteni de argint şi robe care fluturau. Giulio de’ Medici (1478–1534), un copil din flori din marea familie florentină, le-a făcut oferta cea mai mare şi a devenit astfel Papa Clement al VII-lea (1523–1534).

În timpul pontificatului său, în 1527, a avut loc căderea Romei.

Povestea acestei căderi e una extraordinară, ce se constituie într-un nou episod puţin cunoscut din istoria bizară a Bisericii Catolice, însă spaţiul limitat ne împiedică să o redăm în detaliu.

Papa Clement a fost la fel de necredincios şi de infam precum vărul său, Papa Leon al X-lea, atrăgându-şi dispreţul şi ura tuturor celor care au avut de a face cu el.

Excesele lui au şocat Europa, subterfugiile sale pline de laşitate şi stilul său corupt provocând cucerirea şi jefuirea Romei de către trupele regelui Spaniei, Carol al V-lea (1500–1558; care avea să devină împăratul Sfântului Imperiu Roman, 1530–1558).

Înfuriat de perfidia lui Clement, împăratul şi-a trimis armata condusă de cardinali împotriva Romei pe 6 mai 1527, iar atacul a fost atât de sălbatic încât populaţia Romei a scăzut de la 98.000 la 32.000 în numai opt zile. În carnagiu au fost ucişi şi 147 de elveţieni din garda Vaticanului.

 

 

 

Carol al V-lea (Quintul), 1500 – 1558, a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman din 1519 până la abdicarea sa în 1556.Carol al V-lea la Mühlberg, pictură de Tizian, 1548.	Papa Clement al VII-lea, 1478 – 1534, a fost cardinal din 1513 până în 1523 şi papă din 1523 pană în 1534.Portret de Sebastiano del Piombo, 1526-1527

Încă o dată, nepotismul papal şi lăcomia pentru teritorii a adus ruina Romei, de această dată însă marele oraş a suferit cel mai brutal atac din istorie. Roma a fost devastată, bisericile i-au fost profanate, bibliotecile jefuite, locuitorii ucişi, iar călugăriţele violate şi ucise prin tortură de ceea ce Biserica a numit „o bandă de derbedei“.Enciclopedia Catolică, Pecci ed., ii. pag. 166Scriitorii catolici au contracarat acest episod prin activitatea diverşilor reformatori ai Bisericii din alte părţi ale Italiei contemporani cu Clement şi prin refuzul lui Clement de a gratifica divorţul regelui Henric al VIII-lea de Caterina de Aragon.

Dar, după spusele Cardinalului Cajetan, „judecata poporului era dreaptă… din această cauză papalitatea ţintea să devină «guvernul ideal» al unor clerici spirituali plin de credinţă“.Enciclopedia Catolică, xii, pag. 767-769             

   Toate acestea se întâmplau la decenii distanţă de mult-trâmbiţata „reformă a conducerii şi membrilor“ Bisericii promisă de Papa Alexandru al VI-lea.Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 32-33Şi iată cum grajdurile lui Augeas fuseseră curăţate într-o singură zi. Papalitatea, aşa cum se consemnează pentru a şaptea oară în Enciclopedia Catolică, „s-a prăbuşit până la cele mai joase standarde“, dar acum promitea să devină „guvernul ideal“.

Vaticanul recunoştea că „cererea de reformă a Bisericii era, de fapt, justificată“.Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 264-265Frauduloasa Carte a PapilorCeea ce azi am putea numi „politica externă“ a papalităţii, în cei 631 de ani acoperiţi de acest articol, a dus la o mulţime de războaie brutale şi vărsare de sânge în Italia şi Europa.

Papalitatea ar putea fi absolvită de acuzaţia de cruzime invocând dorinţa cu orice preţ a papilor de a poseda regate în această lume şi venituri. În atingerea acestui scop, oficiul papal are un trecut de corupţie şi criminalitate fără precedent care se întinde pe secole.

Pentru a ascunde acest lucru Biserica a născocit biografii ale papilor care nu sunt altceva decât „ficţiuni inteligente şi salvatoare“.

Contradictions in the Catholic Encyclopedias: A Record of Conflictions in Accredited Church Expositions, Maiorul Joseph Wheless [judecător, SUA],American Bar Association Journal, 1930 [număr volum necunoscut]

Puţini cititori ştiu cât de uşor este de demonstrat că versiunile populare ale istoriei papilor, ce sunt folosite astăzi cu mare folos în cercurile creştine, sunt contrafăcute.

Vaticanul a inundat lumea cu informaţii false despre papi, cel mai obscen exemplu fiind celebra sau infama Carte a Papilor (Liber Pontificalis) şi Catalogul Liberian, ambele versiuni renumite pentru variantele fictive ale vieţilor mitice ale primilor „succesori ai Sfântului Petru“.

Enciclopedia Catolică, ix, pag. 224-225; şi Ed. Pecci, ii, pag. 371.Aceste cărţi sunt o colecţie de diatribe pompoase care descriu pontificatele unor papi devotaţi şi docili, din care mulţi nici nu au existat, având un aer de falsă ingenuitate care îl amuză pe cititor.

Liber Pontificalis.

Cartea Papilor este o lucrare oficială, scrisă şi păstrată la Vatican, care în introducere pretinde că „păstrează întru eternitate istoria vieţilor sfinte şi a minunatelor fapte ale capilor Bisericii Universale“.

Enciclopedia Catolică, ix, pag. 224Cu toate astea, la o citire atentă a rezumatului vieţii fiecărui Papă, se poate observa că Biserica nu ştie în fapt nimic despre viaţa pontifilor din primele şase-şapte secole şi că nici unul dintre aceştia nu este un personaj istoric bine definit.

Toţi papii sunt prezentaţi cu haloul sanctităţii, însă Părintele Delehaye, unul dintre cei mai importanţi investigatori catolici ai acestui gen de literatură, spune: „nu există nici o dovadă că genealogiile papale sunt bazate pe surse anterioare“.

The Legends of the Saints, Părintele Delehaye, Ed. engl. 1907, citată şi dezvoltată în The Popes and Their Church, Dr. Joseph McCabe, C. A. Watts & Co., Londra, a doua ediţie revizuită, 1924, pag. 13Pe scurt, secole la rând nu au existat papi creştini ci părinţi mithraici ai Romei, iar „capul părinţilor [mithraici], un soi de Papă, care locuia întotdeauna la Roma, avea titulatura de Pater Patrum“.

Enciclopedia Catolică, x, pag. 402-404.Unii dintre aceşti papi îşi luau numele chiar după zeul Zoroastrian, un foarte bun exemplu în sensul acesta fiind Papa Hormisdas (514–523), al cărui nume este varianta persană a lui Ahura Mazda.

Despre numele lui Biserica afirma că „ridică o problemă interesantă“ şi adăuga un comentariu straniu:

„Sfântul Hormisdas a fost canonizat într-o tradiţie neoficială“.The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Publishers to the Holy See, Londra, 1964, pag. 81„Multitudinea de episcopi recalcitranţi pe care îi avea în subordine“ erau devoţi ai lui Ahura Mazda şi susţineau tradiţia mithraică (ibid.).

Trebuie să înţelegem că mulţi papi din vechime, care sunt prezentaţi acum ca nişte redute ale virtuţii ce nu aveau nimic de a face cu mizeriile vieţii de zi cu zi, în fapt nici n-au existat.

Biserica a recunoscut că biografiile papale întocmite de ea (Cartea Papilor şi Catalogul Liberian) nu sunt prezentări inocente ale unor oameni pioşi şi erudiţi, ci ficţiuni:

„Critica istorică tratează de multă vreme acest text într- un mod exhaustiv… în special în ultimele decenii“ (sec. XIX şi începutul sec. XX) (Enciclopedia Catolică, v, pag. 773-780; şi ix, pag. 224-225, passim) şi a categorisit-o ca fiind „fără baze istorice“ (ibid., passim).

Biserica a mărturisit că această Carte a Papilor e o consemnare contrafăcută, compilată retrospectiv în maniera înşelătoare a majorităţii scrierilor clericale. Această mărturie se găseşte în Enciclopedia Catolică:

„La începutul majorităţii copiilor de manuscris se face o legătură falsă între Papa Damasus I [366–383] şi Sfântul Ieronim [c. 347–420]. Aceste scrisori erau considerate autentice în Evul Mediu. Duchesne [istoric papal, 1584–1640] a dovedit în mod exhaustiv şi convingător că primele biografii, de la cea a Sfântului Petru la cea a lui Felix al III-lea [al IV-lea, d. 530], au fost compilate cel mai târziu în timpul pontificatului urmaşului lui Felix, Bonifaciu al II-lea [530–532].

Cei care au compilat Liber Pontificalis au folosit şi unele scrieri istorice, fragmente apocrife [de exemplu Recunoaşterile Pseudo- clementine], Constitutum Sylvestri, Scrierile contrafăcute ale aşa-numitului „Sinod de 275 de episcopi al lui Silvestru“ etc., precum şi Procesele romane ale martirilor din secolul al V-lea.

La final, compilatorii au atribuit aleator papilor de pe listele lor o serie de decrete papale luate din surse lipsite de autenticitate. În plus au atribuit papilor de la începuturi reglementări liturgice şi disciplinare din secolul al VI-lea.

Autorii sunt ecleziaşti romani, unii dintre ei de la Curtea Romană… în Liber Pontificalis se consemnează faptul că papii au dat decrete care s-au pierdut sau au fost interpretate greşit, sau care poate că n-au existat niciodată.

Mai târziu papii au folosit ocazia pentru a întocmi o falsă scrisoare (al cărui nume este menţionat în Liber Pontificalis) ce putea fi folosită în diverse ocazii şi pe care au atribuit-o papei.Enciclopedia Catolică, v, pag. 773-780 şi ix, pag. 224-225; de asemenea pentru detalii despre frauduloasa Carte a Papilor, vezi Annales Ecclesiastici, op. cit., manuscrisul xi, şi De Antiqua Ecclesiae Disciplina, op. cit. 

Lipsa de autenticitate a „Cărţii Papilor” este astfel dezvăluită, fiind în acest mod revelată şi folosirea cu bună ştiinţă a conţinutului său fals.

Teologul şi deistul Anthony Collins (1676–1729), în celebrul său Discurs al gândirii libere (1713), a pus amplu în discuţie răspândirea literaturii superficiale în spaţiul creştin. El spune (pag. 96):

„Pe scurt, aceste texte false sunt foarte comune, fiind întâlnite în toate cărţile publicate de preoţi sau de oamenii bisericii.

În mod cert ele susţin autoritatea scrierilor anterioare care au fost contrafăcute, contorsionate sau corupte din alte motive decât cele de a oferi suport pentru articolele de credinţă, ceea ce le probează ingeniozitatea sinistră.“

Fervoarea eforturilor moderne de a suprima, de a pune într-o lumină diferită, de a falsifica şi ascunde adevărata fire a papilor, pe care nici un istoric din afara Bisericii nu o poate aproba, îi face la fel de vinovaţi pe urmaşi precum pe înaintaşii Bisericii care au stabilit acest sistem.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Vaticanul şi-a consolidat imaginea, angajând artişti manierişti anonimi să realizeze portrete pioase ale papilor din secolele anterioare.

După reglementarea de către Conciliul de la Trent a standardizării imaginilor biblice, Cardinalul Carol Borromeo, cândva valetul Papei Sixtus al V-lea (1585–1590), a înaintat a moţiune în Primul Conciliu Provincial (1565) prin care se interzicea pictarea personajelor creştine fără aprobarea Bisericii.

Carol Borromeo, 1538 – 1584, sfânt italian, cardinal al Bisericii Catolice, văzut de admiratorii săi ca un lider al Contra Reformei, a fost canonizat de către Papa Paul al V-lea în 1601.Portret de Giovanni Ambrogio Figino

Moţiunea a fost admisă, din acel moment artiştii având nevoie de aprobarea scrisă a Cenzorului Artistic al Sfântului Oficiu în toate chestiunile legate de iconografia creştină.

Episcopii au fost desemnaţi să îi instruiască pe artişti cu privire la prezentarea standard a diverselor subiecte din Evanghelie, aceştia neavând voie să înceapă vreo lucrare fără aprobarea Bisericii.

Astfel, din necesitate, pictorii îi zugrăveau întotdeauna cu bună ştiinţă pe papi cu chipuri senine deşi aceştia erau în realitate „oameni cu caractere dubioase“.

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, i, pag. 326

 

Aceste picturi apar în lucrările moderne ca simple creaţii ale minţilor unor artişti, căci înainte de secolul al XVI-lea «nu există nici un portret autentic al vreunui Pap㻓.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 16.

 

Concluzie

Astfel, în cercetarea noastră focalizată asupra „bunătăţii şi luminii“ creştinătăţii, am reuşit în condiţiile date, doar să zgâriem puţin suprafaţa istoriei papalităţii aşa cum a fost ea consemnată chiar de către Biserică.

Acest articol nu este altceva decât o schiţă rudimentară a portretului câtorva papi din cei 264 înşiraţi în lucrarea The Popes: A Concise Biographical History (op. cit.), o prezentare cosmetizată a vieţilor lor, care exclude punerea în discuţie a secolelor cu pontificate duble, triple sau cvadruple.

 

Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.

Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa.

Mai este apoi povestea puţin cunoscută a lui Alberic al III-lea, Conte de Tusculum, care a cumpărat Sfântul Scaun pentru fiul său de 12 ani, Theophylactus (Benedict al IX-lea; vezi prima parte) şi de indolenţa Bisericii moderne în descrierea acestuia ca:

„…unul dintre cei mai tineri papi, ales unanim de o comisie specială spre bucuria fericiţilor cardinali desemnaţi legitim.

 

Benedict al IX-lea

Cardinalul Camerlengo este cel care l-a anunţat pe noul Papă la opt dimineaţa în prima zi, iar apoi cardinalii i-au adus primul omagiu (adoratio).

După încheierea Conclavului, membrilor acestuia li s-au oferit anumite distincţii şi remuneraţii.“

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, iii, pag. 255

Acesta  a devenit imediat o rușine pentru papalitate. Episcopul Benno de Piacenza l-a acuzat pe Benedict al IX- lea de „multe adultere josnice și crime” , iar unul dintre succesorii săi, Victor al III- lea  a scris despre „violuri sale, crime și alte acte de nedescris,”  spunand ca „viața lui ca papă a fost atât de josnica si execrabila, că ma  infior cand  mă gândesc la ea. „

De asemenea, vom povesti cu o altă ocazie despre Conclavul care a ales Papă un cardinal ce îngrozise întreaga Europă prin ordonarea masacrului de la Cesena din 1379, în care au fost ucişi toţi bărbaţii, femeile şi copiii oraşului.

Violenţa din spatele acestui incident cumplit evidentiază adevărata natură şi adevăratele motivaţii ale capilor Bisericii Catolice, această poveste fiind o palmă usturătoare peste obrazul eticii şi pretenţiilor reprezentantilor ei.

Din astfel de incidente transpare faptul că papalitatea a privit credinţa adepţilor sai doar ca pe o uşoară formă de nebunie.

Biserica susţine că alegerea fiecărui Papă a fost ghidată de Sfântul Spirit, numai ca  acest „ghidaj „a fost susţinut indirect, dar eficient, de mita, armate, flote şi arme.

Istoria papalităţii arată că papii şi-au justificat prin cuvântul lui Hristos cumplitele războaie şi principiile infernale pe care s-a fundamentat peste un mileniu de activităţi criminale nesancţionate de nimic.

 Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.

Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer, sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa.

Puterea papalităţii s-a sprijinit pe „dreptul sabiei“ (Bula Unam Sanctam, Bonifaciu VIII, 18 noiembrie 1302; prezentată în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126), pe care Biserica Romano Catolică o invocă cu emfază în al său ezoteric cod de legi canonice.

 

Şi orice s-ar putea crede despre fermitatea papilor în a-şi menţine şi extinde puterea în această lume, nu se poate trece cu vederea sau apăra nepotismul şi corupţia din oficiul papal.

Cardinalul Roberto Francesco Romulus Bellarmino (1542–1621) a recunoscut aceste lucruri admiţând că „Papalitatea aproape că a eliminat creştinismul“, iar mai târziu eruditul enciclopedist Denis Diderot (1713–83) a adăugat în Enciclopedia sa:

„De la fondarea sa într-un loc rau famat şi murdar din afara Romei, situat printre clădirile în ruină de pe malul îndepărtat al Tibrului şi se întindea până la marginile mlăştinoasei Ager Vaticanus [Câmpia Vaticanului], în care a fost adăpostită Biserica papilor … ea s-a transformat într-o chronique scandaleuse [o cronică a scandalurilor], iar supravieţuirea ei te face să reflectezi asupra naturii minţii umane care permite ca un sistem atât de imoral să se perpetueze.

O astfel de asociere poate fi un bun motiv de pierdere a credinţei.

Cei care studiază adevărata istorie, cunosc atât de bine aceste fapte încât legătura dintre ierarhia papală, brutalitate şi trădare, precum şi neglijarea cu bună ştiinţă a reformelor, evocă spectrul prăbuşirii spirituale a credinţei catolice.“

În vremurile noastre indulgente, unii scriitori ai Bisericii încearcă să purifice profilurile papilor trecutului, însă Dr. Ludwig Pastor (1854–1928), istoric catolic german al papalităţii, a admis plin de francheţe aroganţa lor nemăsurată, observând că „dovezile împotriva Sfinţilor Părinţi sunt atât de puternice, încât este imposibil ca reputaţia lor să fie salvată“.

History of the Popes from the Close of the Middle Ages, Ludwig Pastor Freiherr von Campersfelden; citat în A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, op. cit., vol. 2.

 

Puterea spirituală pe care o posedă papii, considerată atât de importantă pentru creştini, a creat cea mai promiscuă, plină de cruzime şi infamă instituţie cunoscută în istoria civilizaţiei.

Cel care încearcă să-i găsească scuze încercând să îi convingă pe cititori că papii au fost o forţă constructivă a istoriei, contrazic flagrant faptele istorice.

The Cambridge Modern History, o autoritate raţională, afirmă că „rar s-au mai pomenit standarde mai scăzute de moralitate decât cele care au înflorit în timpul pontificatelor de la sfârşitul Evului Mediu“ (vol.1, pag. 673).

La acestea se poate adăuga opinia autorului acestui articol, bazată pe mulţi ani de cercetare, că adevărata dimensiune a depravării oficiului papal este dată de faptul că ea a început dinainte de perioada Sfântului Imperiu Roman al lui Carol cel Mare (d. 814) şi a continuat mult după Conciliul de la Trent (1545–63), fiind eradicată doar sub presiunea protestantismului.

Majoritatea catolicilor nu cunosc adevărata istorie a Bisericii, nici caracterul aspru şi profan al papilor ei.

Însă pe măsură ce ajung să străpungă barierele pe care ierarhia catolică le-a pus în calea adevărului, văd tot mai clar că imaginea impunătoare şi demnă de încredere a papilor este falsă.

Afirmaţiile moderne că papii au promovat revoluţia în gândire a Europei, este o mistificare plină de tupeu a faptelor.

Lumea poate afla acum că papalitatea, în loc de a ghida Europa pe drumul civilizaţiei, a întreţinut chiar şi prin cei mai iluştri reprezentanţi ai săi, de-a lungul a secole întregi, o stare de conflict şi de degradare.

Oficiul papal este unic în istoria religiei, nu doar din cauza proporţiei uriaşe de figuri dezonorante care au ocupat scaunul papal, ci mai ales din cauza sângelui vărsat în apărarea puterii sale, necinstei exponenţilor săi şi a trecutului încărcat de trădarea propriilor idealuri.