CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Așa vă place istoria papalitații ? (IV)


O ISTORIE A CRIMELOR PAPALITĂȚII

 

Un trădător al credinţei 

În eforturile de a-şi îmbogăţi familia – pe cei din neamul Gaetani – în special pe Pietro, un fiu cu un caracter extrem de îndoielnic – Bonifaciu al VIII- lea a intrat într-un conflict acut cu familia Colonna, o familie cu influenţă ce avea reputaţia de a-i fi alungat în repetate rânduri pe papi din Roma.

Când cardinalul Ştefan de Colonna, fratele Cardinalului Ioan de Colonna, a confiscat o încărcătură cu aur şi argint destinată familiei Gaetani, Bonifaciu al VIII-lea a excomunicat întreaga familie Colonna decretând o cruciadă împotriva acestora.

Familia a replicat printr-un manifest în care îl acuza pe Bonifaciu de a fi obţinut scaunul papal prin fraudă şi îl chema la judecată în faţa Conciliului General. Sub conducerea unuia dintre cardinalii săi, armata lui Bonifaciu a distrus proprietăţile familiei Colonna împrăştiindu-i membrii prin toată Europa.

În unele cronici, Bonifaciu al VIII-lea este acuzat că ar fi întreţinut relaţii intime cu o contesă franţuzoaică.

Nu putem confirma acest lucru însă contrazicem varianta catolică oficială care preaslăveşte bunătatea şi învăţăturile lui prin fapte de netăgăduit cum ar fi nepotismul şi simonia sa.

La fel au fost şi edictele sale, menite să-i întărească în mod absolut autoritatea.

La începutul celui de-al şaptelea an al pontificatului său, în 1296, Bonifaciu a emis primul dintre cele mai faimoase două edicte papale din istoria creştinismului.

Tonul acestuia amintea de fulgerele papale ale lui Grigorie al VII-lea (1073–1085), iar cuvintele din deschiderea sa, Clericis laicos, i-au dat numele.

Prima propoziţie din acest edict este o afirmaţie plină de adevăr care revelează moralitatea jalnică în care zăcea creştinismul: „Trecutul arată că laicii au fost ostili faţă de papalitate, iar experienţa noastră arată fără tăgadă că acest lucru este valabil şi în prezent.“

Lipsa de simpatie faţă de papi reflecta probabil îndoiala subzistentă cu privire la pretenţia descendenţei lor divine.

Acest edict care îl viza în mod special pe regele Franţei, Filip al IV-lea, nepotul Sfântului Ludovic, nu şi-a atins ţinta.

Mai apoi, pe 18 noiembrie 1302, Bonifaciu al VIII-lea şi-a emis imoralul „Edict al Celor Două Săbii“ (Unam Sanctam, „Unul Sfântul“), care trasa cadrul esenţei creştinătăţii pentru secolele ce urmau. Edictul papal declara că Biserica controla „cele două săbii“ adică cele două puteri:

„Amândouă săbiile se află în puterea Bisericii, cea spirituală şi cea trecătoare: cea spirituală e mânuită de Biserică prin braţul clerului: cea lumească prin braţul armatei sale… iar puterea spirituală are dreptul de a o stabili şi ghida pe cea lumească şi de asemenea de a o judeca atunci când nu acţionează cum se cuvine… Prin urmare, oricine se opune celor două săbii ale Bisericii, se opune legii lui Dumnezeu.“

Edictul Unam Sanctam, Bonifaciu al VIII-lea, 18 noiembrie 1302; prezentare în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126

Sub Bonifaciu Biserica Catolică a devenit un suzeran secular care a cucerit vaste teritorii care sunt cunoscute în istorie ca şi „Statele Papale“. Abia în 1870 baionetele patrioţilor italieni au reuşit într-un final să recupereze regiunile furate şi să le redea Italiei unite.

La acea vreme italienii, sub Victor Emmanuel al II-lea, regele Sardiniei şi Piedmontului, a luat înapoi Roma şi teritoriile papale adiacente şi a declarat Oraşul Etern capitală a noului Regat Unit al Italiei.

Statele Papale, cu o suprafaţă de 39.495 km2 şi trei milioane de locuitori plătitori de taxe, au fost astfel scoase din portofoliul de investiţii al Vaticanului şi au dispărut pentru totdeauna de pe harta Europei – şi din istorie.

Biserica, cu excepţia a 108 acri de pământ pe care se află Vaticanul, nu mai conducea nici o zonă pământească europeană însuşită abuziv, iar suveranitatea sa lumească a luat sfârşit. Însă povestea lui Bonifaciu al VIII-lea nu se termină aici. În Enciclopedia Catolică îi sunt dedicate nouă pagini inutile în care se recunosc lipsurile caracterului său, dar se fac încercări disperate de a se evita orice acuzaţii mai grave.

Cu toate acestea, primele ediţii din Encyclopaedia Britannica spun adevărul despre acest papă, descrierea sa fiind făcută de către profesorul Rockwell, un distins istoric ecleziastic. El explică ostilitatea faţă de acest papă prin următoarea frază:

„Lăcomia, pretenţiile pline de îngâmfare şi aroganţa pe care le afişa adesea i-au atras mulţi duşmani… mulţi credeau că era de aceeaşi teapă cu Diavolul“.

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., 1797.

Este interesat de remarcat că după publicarea celei de a 11-a ediţii în 1898, Biserica Catolică a cumpărat Encyclopaedia Britannica, iar în foarte scurt timp noi ediţii lipsite de conţinut „jignitor la adresa Bisericii“ au înlocuit versiunile anterioare care s-a ordonat să fie distruse (History in the Encyclopedia, D. H. Gordon şi N. L.Torrey, New York, 1947; de asemenea, The Good News of the Kingdoms, Norman Segal, Australia, 1995).

Într-un mod de a acţiona stabilit, în 1943, Encyclopedia Britannica a fost arondată Universităţii Romano-Catolice din Chicago.

Encyclopedias: Their History Throughout the Ages, 1966, două ediţii; a doua ediţie oferă o atenţie deosebită Encyclopaedia Britannica.

În deceniile următoare, misionarii Bisericii au umblat din uşă în uşă în întreaga lume pentru a vinde Encyclopaedia Britannica cosmetizată la milioane de oameni care nu aveau habar de ceea ce se întâmpla.

Persoanele care pot compara ediţiile anterioare cu cele „sub autoritatea Bisericii“ ar trebui să facă acest lucru pentru a avea confirmarea că o nouă istorie „cosmetizată“ a creştinismului, din care se omitea informaţia dăunătoare, a fost scrisă şi publicată.

Unele dintre comentariile negative la adresa Papei Bonifaciu al VIII-lea au fost şterse, iar alte propoziţii au fost modificate, însă numele profesorului Rockwell a fost păstrat.

Istoria medievală Cambridge (ediţiile Gwatkin şi Whitney, The Macmillan Co., 1911–13, vol. vii, pag. 5), care consemnează sentimentul general al istoricilor moderni, spune: „dovezile par clare că el [Bonifaciu al VIII-lea] a fost un sceptic care şi-a ascuns batjocura sub mitră“.

Regele Filip al IV-lea al Franţei, susţinut de avocaţi civili preocupaţi să îi exalte autoritatea împotriva celei a Papei, s-a opus Edictului Unam Sanctam al lui Bonifaciu al VIII-lea.

El a convocat Parlamentul din Paris în faţa căruia l-a pus la îndoială pe papă, acuzându-l de erezie, simonie şi lăcomie.

Bonifaciu a fost acuzat explicit de „vrăjitorie, colaborare cu Diavolul, lipsă de credinţă în Iisus Hristos, de a fi declarat că păcatele cărnii nu sunt păcate şi de a fi provocat moartea Papei Celestin şi a altora.

A mai fost acuzat că ar fi avut un anumit «idol» în care sălăşluia un «spirit diabolic» pe care obişnuia să îl consulte… iar o voce ciudată îi răspundea.“

A History of the Popes, Dr Joseph McCabe, C. A. Watts & Co, London, 1939.

În 1303, Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost arestat la Anagni, unde se refugiase, şi a fost predat la Paris pentru a fi judecat. Sciarra Colonna şi familia sa năpăstuită se afla la tribunalul francez unde a fost judecat. Un Conciliu General a fost convocat la Universitatea din Paris.

În faţa a cinci arhiepiscopi, a 22 de episcopi, a unei mulţimi de călugări şi fraţi, Bonifaciu al VIII-lea şi-a bătut joc aşa cum îi era obiceiul de religie şi morală făcând următoarea afirmaţie memorabilă:

„Nu a fost nici un Iisus Hristos, iar Euharistia e doar făină şi apă. Maria nu a fost mai virgină decât propria mea mamă şi există tot atâta rău în adulter cât a îţi freca mâinile una de cealaltă.“

A History of the Popes, McCabe, ibid.

El a fost transferat înapoi la Roma sub o escortă puternică, asigurată de familia Orsini, căci exista temerea că trupele papale vor încerca să îl salveze. Era atât de cuprins de accese de furie încât unii dintre cronicarii de renume ai vremii susţin că înnebunise şi că s-a sinucis.

Acest fapt este puţin probabil. Se pare că a murit în închisoare o lună mai târziu în octombrie 1303, probabil otrăvit sau ştrangulat şi nu din cauza „şocului suferit în urma atacului brutal asupra sa“ aşa cum opinează Biserica.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 239

Duşmanii săi au împrăştiat în străinătate zvonul că în ultimele sale clipe ar fi mărturisit asocierea cu demonul şi că în momentul morţii flăcări i-ar fi ieşit pe gură.

Papii alungaţi din RomaDezastrul şi scandalul pe care l-au provocat şi au fost provocate de războaiele papale externe şi interne, sângele, teroarea şi condiţiile de indescriptibilă decădere socială care au făcut ca toate acestea să fie posibile în numele lui Hristos nu pot fi decât palid imaginate.

Lipsa de popularitate a papilor era atât de mare încât de-a lungul secolelor mulţi au fost asasinaţi sau alungaţi din Roma de către mulţime sau de către duşmanii imperiali.

Timp de peste 240 de ani între 1119 şi 1445, papii au fost evacuaţi în mod regulat cu forţa din Roma şi şi-au avut fieful fie la Avignon, Anagni, Orvieto, Viterbo, Siena, Florence, Pisa şi Perugia.Nu mai târziu de 1119, de exemplu, localnicii s-au revoltat împotriva Papei Gelasius al II-lea (1118–1119), care a fugit la Gaeta, în sudul in Italiei, coborând Tibrul într-o bărcuţă.

În timp ce încerca să scape, mulţimea furioasă alerga pe malul râului, aruncând cu pietre şi săgeţi şi înjurându-l sălbatic.În mod similar, Papa Grigorie al VIII-lea (1187) a fost atât de urât de oameni pentru crima de a-şi fi orbit duşmanii (cum a fost Papa Adrian al III-lea, 884–885) încât locuitorii Romei l-au legat pe spatele unei cămile şi au defilat cu el pe străzile Romei, urlând obscenităţi la adresa lui şi lovindu-l cu pietre până ce l-au ucis.Enciclopedia lui Diderot

Pentru a evita acuzaţiile de crimă ce urmau să i se aducă, Papa Calixtus al II-lea (1119–1124) a profanat mormântul Sfântului Petru şi a fugit la Constantinopol cu „panourile de argint de pe uşi“, „plăcile groase de argint“ care acopereau altarul şi „o statuie solidă de aur“.

A History of the Popes, McCabe, op. cit.Ultimul papă a cărui evacuare din Roma a fost consemnată este Eugeniu al IV-lea (1431–1447), care şi-a petrecut mai mult de nouă ani în exil prin bordelele din Neapole.

Enciclopedia lui Diderot

În 1309, în timpul pontificatului lui Clement al V-lea (1305–1314; Bertrand de Got, 1264–1314), romanii şi-ai manifestat puternic dezgustul faţă de papalitate, încât a fost nevoie ca întreaga administraţie papală să fie evacuată din Roma la Avignon, în sudul Franţei.

 
 

Papa Clement al V-lea

 
Acesta a fost oraşul în care papii au locuit permanent timp de 70 de ani până în 1377, în palate construite în spatele unor fortificaţii de piatră, unde şi-au creat o administraţie birocratică complicată.În cercurile evreieşti expulzarea a fost numită „captivitatea babiloniană a papilor“. Întreaga Europă a fost cuprinsă de resentimente împotriva instituţiei papale.Celebrul cercetător şi om de stat italian Francesco Petrarca (1304–1374) a locuit ani de zile în suburbiile Avignonului şi a compilat o mulţime de detalii despre viaţa papilor pe care îi studia.

El a lăsat în urmă unul dintre cele mai uimitoare tablouri ale caracterului sordid al papalităţii din literatura creştină.

Petrarca a fost cel mai mare intelectual al vremii sale, iar suveranii zilei se întreceau să îl aibă la curtea lor. În cartea sa Letters without a Title, el a descris curtea papală de la Avignon ca „fierbând bolborositor, obscenă, îngrozitoare… o fântână de suferinţă în care Iisus Hristos este batjocorit, unde sesterţii [banii] sunt preamăriţii, unde cinstea e considerată nebunie şi înşelăciunea înţelepciune… toate acestea se găsesc adunate acolo“ (Scrisoarea. VII).

Petrarca spunea că Avignonul întrecea în viciu orice oraş din vechime, căci nimeni nu cunoştea viaţa şi literatura medievală mai bine decât el. El dă detalii asupra veseliei obscene a vieţii la curtea papală care „urla ca o plagă morală… o şcoală a falsităţii şi un templu al ereziei“ (Scrisoarea XVIII).În calitate de prieten al familiei Colonna, Petrarca a fost invitat să vorbească în Senatul Romei şi în duminica de Paşti din 1341 a venit la Capitoliu îmbrăcat în veştmintele prietenului şi admiratorului său, regele Robert al Neapolelui.

Acolo a formulat nişte acuzaţii extrem de grave la adresa papilor de la Avignon şi a cardinalilor lor, spunând, pe scurt, că fuseseră „…măturaţi în potopul celor mai obscene plăceri, într-o incredibilă furtună a decăderii, în cea mai oribilă şi mai nemaiauzită eşuare a castităţii.

Ataşamentul papilor de Avignon se datorează faptului că au construit acolo un paradis al plăcerii, un loc celest în care locuiesc fără să aibă vreun dumnezeu, de parcă vor trăi acolo la nesfârşit.“ (Scrisoarea VIII).

Foto: Faţada Palatului Papal de la Avignon, ridicat în timpul pontificatelor lui Benedictal XII-lea şi Clement al VI-lea.

El a adăpostit curtea papală şi centrul administrativ până în 1377. Extravaganţele curţii papale au fost extrem de criticate în Europa.

Hedonistul papă Clement al VI-lea (Pierre Roger, 1291–1352; papă 1342–52) a cumpăra Avignonul de la regina Neapolelui şi a făcut din Palatul Papilor unul dintre cele mai strălucitoare palate din Europa.

O curte luxoasă în care rudele şi oaspeţii Papei erau în continuu distraţi prin baluri, banchete şi turniruri.

Judecata lui Petrarca cu privire la Clement a fost cumplit de severă.El avea atât relaţii personale cât şi epistolare cu Clement şi îl descria pe acesta astfel: „…corupt de plăceri, chel, cu faţa roşie, cu coapse grase, acoperite pe jumătate de roba prea scurtă… aplecat nu atât de vârstă cât de ipocrizie. Impresionant nu prin elocvenţă, ci prin tăcerea încruntată, el străbate încăperile prostituatelor, răsturnându-l pe cel umil şi călcând în picioare justiţia.

Petrarca, Scrisori fără Titlu (Epistolae sine nomine), University Press, USA, 1969, Letter Misc.VII, pag. 98Petrarca mai scria că Clement al VI-lea ieşea ocazional călare prin oraş „…înconjurat nu de o mulţime pătrunsă de respect, ci de una care îi aruncă insulte şi batjocură… el se află în fruntea unei procesiuni pompoase, urcat pe un cal alb, mimând sfinţenia.În faţa sa merg servitorii lui în veşminte strălucitoare, gesticulând pentru a atrage atenţia, suflând din trompete şi fluturând steaguri papale.“

 

Pope Avignon - Clement VI 

Foto: Papa Clement al VI-lea; (n. 1291 d. 1352). A fost papa  Bisericii Catolice cu sediul la Avignon din 7 mai 1342, până la moartea sa.

Petrarca vorbeşte despre efortul excesiv şi imensul timp alocat de Clement al VI-lea pentru a-şi pregăti paradele, iar „pe cal îi era o frică continuă că cel mai slab vânt i-ar putea răvăşi veşmântul parfumat“ (Scrisoarea. XV).

„Cel mai bun“ papă din perioada Avignon, după standarde catolice, a fost Jacques Fournier (1285–1342) care, la înscăunarea lui în mănăstirea dominicană de la Avignon pe 8 ianuarie 1335 şi-a luat numele de Benedict al XII-lea (1334–1342).Însă unii contemporani ai săi, printre care era episcopul Mollet, un eminent istoric catolic al papilor din Avignon, nu erau de aceeaşi părere.

Acesta îl considera „un Nero, moartea laicilor, o viperă a clericilor, un mincinos şi un beţiv“. 

A History of the Popes, McCabe, op. cit., pag. 115Episcopul Mollet admite că Benedict al XII-lea obişnuia să bea mult, dar Evanghelia spune că şi Iisus Hristos obişnuia să bea (Matei 11:19; Luca 7:34).

Unii autori spun că acesta este papa de la care a pornit zicala „beat ca un papă“ şi că duritatea şi aroganţa lui au diminuat mult influenţa pozitivă pe care a putut-o avea.

Avignon e locul în care au fost produse o serie de documente false, numite azi Falsele Decrete Isidoriene.În această imensă fraudă, papii şi asociaţii lor au compilat o serie de scrisori fictive pe care le-au datat cu câteva secole mai înainte şi în care au inclus o serie de „legi oficiale“ care făceau din Biserică stăpânul absolut al întregii Europe, Asiei Mici şi Egiptului. Voltaire (1694–1778) numeşte Decretele Isidoriene „cel mai îndrăzneţ şi mai măreţ fals care a dus lumea de nas vreodată“.

Au mai fost apoi remarcabilele şi uriaşele Falsuri Pseudo-Areopagite şi regretabila agăţare de acestea a papalităţii după ce falsul fusese demonstrat.

Dar dat fiind că aceasta nu este o istorie a Bisericii Romane ci a papilor, vom lăsa subiectul falsurilor catolice pe altă dată. 

(Va urma)

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/07/asa-va-place-istoria-papalitatii-iii/

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

08/07/2015 - Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: