CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Așa vă place istoria papalitații ? (III)


Foto: Vatican

Motto:

„Mulţi dintre papii secolelor XIII – XVI au continuat stilul de viaţă criminal, însetat de sânge şi lasciv al predecesorilor lor corupţi, atingând noi culmi de depravare pe care Biserica modernă încearcă din răsputeri să le treacă sub tăcere.”

Tony Bushby

Inchiziţia şi cruciadele împotriva cultului cathar

„Gloriosul secol al XII-lea”, care s-a ridicat deasupra Erei Întunecate a credinţei, a fost inaugurat de o inchiziţie teribilă şi o cruciadă de 35 de ani împotriva membrilor cultului cathar (uneori numiţi albigenzi).

„Prin acest termen (inchiziţie) se refereau în mod normal la o instituţie ecleziastică specială care combătea sau reprima erezia” (Enciclopedia Catolica, viii, p.26) – prin „erezie” se înţelege „cei cu opinii diferite”.

Apariţia inchiziţiei a fost singurul moment în istoria creştină când Biserica s-a unit sub acelaşi scop şi a vorbit la unison.

Inchiziţia a devenit o instituţie creştină permanentă şi, pentru a justifica principiile tribunalului, papii au introdus un instrument convingător, sub forma unei serii adiţionale de documente fictive intitulate „Decretele falsificate ale lui Graţian”. Falsurile adunate sunt unele din cele mai mari înşelătorii cunoscute vreodată.

Trăsăturile mai întunecate ale acestei perioade nu sunt subiecte de dispută între istoricii autoritari, însă trebuie să acţionăm cu o discriminare severă.

În această perioadă a istoriei creştine, sute de mii de oameni au fost măcelăriţi de biserică şi aproape jumătate din Franţa a fost pustiită.

În 1182, Papa Lucius al III-lea (1181-1185, d.1185) a căpătat controlul oficial al Bisericii, iar în 1184, a declarat cultul cathar eretic şi a autorizat cruciada împotriva lui.

O cruciadă era un război instigat de biserică pentru aşa zise motive religioase, fiind autorizată de către papă.

Cu 86 de ani înainte, în 1096, Papa Urban al II-lea (1042-1099, papă între 1088-1099) a aprobat prima din cele opt cruciade care de-a lungul timpului s-au extins la un total de 19, şi au fost continuate de-a lungul a 475 de ani (1096-1571).

Erezia, spunea biserica, era o lovitură dată lui Dumnezeu şi era datoria fiecărui creştin să omoare ereticii.

Chiar şi mai înainte,  Papa  Grigorie  al  VII-lea  (1020-1085,  papă  între 1073-1085) a declarat oficial că „uciderea de eretici nu înseamnă crimă” şi a decretat că este legal pentru biserică şi pentru militanţii acesteia să omoare pe cei ce nu cred în dogma creştină.

Până în secolul al XIX-lea, papii obligau monarhii creştini să declare erezia ca fiind o crimă ce se pedepsea cu moarte de către codul civil; dar nu erezia a fost cea care a instigat cruciada împotriva cultului cathar: scopul acesteia a fost să „ofere papalităţii pământuri şi venituri adiţionale iar papii s-au angajat în comiterea de brutalităţi, ameninţări şi tot soiul de stratageme pentru a-şi atinge scopul” (The Story of Religious Controversy, Dr. Joseph McCabe, 1929, p. 40).

Catharii, un grup de oameni paşnici şi pioşi, au fost aleşi de organizaţia creştină pentru a fi distruşi.

Ne este greu astăzi să realizăm tulburarea creată de creştinism şi patima campaniilor aspre ale papilor împotriva catharilor şi mai târziu împotriva discipolilor lui Frederic al II-lea şi a Cavalerilor Templieri.

Cathari izgoniți din Carcassone.

Papa Celestin al III-lea (1106-1198, papă între anii  1191-1198), a susţinut decizia anterioară a Papei Lucius al III-lea de a înlătura toţi catharii de pe faţa pământului.

Pentru a realiza acest lucru, la începutul secolului al XIII-lea, Papa Inocenţiu al III-lea (Lotario di Segni, 1161-1216,  papă între 1198-1216), „unul dintre cei mai mari papi ai Evului Mediu” (Enciclopedia Catolică, viii, p. 13) a poruncit lui Dominic de Guzman (1170-1223) să formeze un grup de adepţi nemiloşi numiţi „armata catolică” (Enciclopedia Catolică, v, p. 107), şi o forţă iniţială de 200.000 de pedestraşi a fost formată cu ajutorul a 20000 de cavaleri.

Mulţimea  i-a etichetat drept „tăietori de capete” dar Dominc i-a considerat „oastea lui Iisus Hristos” (idem) şi mai târziu a sporit numărul acestora cu încă 100.000.

Scriitorul catolic episcopul Delany (d.c. 1227) a spus că forţa luptătoare a bisericii s-a extins la 500.000 de soldaţi şi a luptat împotriva unui popor obişnuit şi neînarmat, care a văzut că, în practică, sistemul religios papal era frivol şi fals. Cruciada împotriva catharilor a început în 22 iulie 1209 şi a fost o demonstraţie crudă a militanţilor bisericii.

Arnaud Amaury (d. 1225), abatele din Citeaux, comanda trupele purtând un steag pe care era o cruce verde şi o sabie, iar membrii nobilimii franceze, printre care şi ducele de Burgundia şi contele de Nevers, îl însoţeau.

Adevărul este că atunci când armata era activă, era clar direcţionată şi controlată de   „biserica lui Hristos”.

Urmând instrucţiunile abatelui Amaury, biserica a întreprins unul din cele mai sângeroase masacre umane din istoria sa.

Ce a urmat a fost groaznic. Cruciada a pornit din Bézier şi unele cronici spun că locuitorii oraşului au fost masacraţi într-o  săptămână. 

Unii  consideră  numărul  persoanelor decedate în jurul a 40 000 de bărbaţi, femei şi copii. Se spune că pe parcursul primelor zile 6000 sau 7000 de oameni au fost duşi sistematic la biserica Sf. Magdalena şi măcelăriţi individual.

Este păcat că nu avem documente pe care să ne putem baza, cu privire la populaţia oraşului Bézier.

Se poate spune că era unul din oraşele mari, prospere, şi bine populate pentru acele vremuri.

Ceea ce se remarcă cu privire la masacrul din 22 iulie 1209 este natura lipsită de discernământ a acestuia. Răul avea să urmeze.

Este remarcabil că, până în vremuri recente, nu au existat comentarii despre ororile bisericii împotriva catharilor.

În ultimele decenii, odată cu creşterea interesului pentru catharism, au fost făcute încercări din parte catolicilor de a minimaliza proporţiile acestor atrocităţi şi magnitudinea măcelului până la irelevanţă.

Asemenea eforturi de a suprima adevărul istoriei creştine, deşi nu în totalitate reuşite, par să fi fortificat credinţa celor care doresc să creadă.

Modul în care scriitorii catolici prezintă acum aceste crime groaznice ale papalităţii este ruşinos.

Faptul că papii au săvârşit aceste crime în numele lui Hristos este un lucru nefericit în special pentru creştini.

Dacă acceptăm scuza bisericii, cum că aceşti cruciaţi erau oameni stăpâniţi de un sentiment religios profund, care au pornit să înăbuşe o masă de oameni care nu credeau în creştinismul profesat în mod formal, atunci acceptăm o minciună.

Ceea ce este dincolo de orice îndoială este că, atunci când armata catolică a fost mobilizată, era cea mai teribilă maşinărie de ucis pe care Europa a văzut-o vreodată.

Faptul că papii puteau autoriza o asemenea tragedie umană într-o aşa zisă epocă luminată este o dovadă a orbirii care poate fi generată de „credinţa oarbă”.

După Bézier, trupele bisericii au mărşăluit triumfal până la Carcassonne, cea mai mare fortăreaţa a vremurilor respective.

Aceasta putea fi considerată drept un premiu ce putea fi obţinut numai după luni sau ani de asediu, dar care însă a cedat după numai o lună de la jaful oraşului Bézier. (Marea erezie, Dr. Arthur Guirdham, Neville Spearman, Jersez, 1977).

Europenii s-au cutremurat atunci când au auzit că alţi 5000 de oameni au fost masacraţi în Marmanda pe 26 septembrie 1206 şi Guillaume de Tudèle înregistrează o descriere înspăimântătoare a ciopârţirii bărbaţilor, femeilor şi copiilor de către „oastea lui Hristos”. Trebuie să reflectăm cum aşa zisa propovăduire a învăţăturilor lui Hristos a ajuns să fie baza unei asemenea agresiuni exuberante împotriva fiinţelor omeneşti.

Înregistrările catharilor şi literatura acestora au fost distruse la fel de nemilos ca şi membrii cultului de către biserică iar aceste dovezi sunt oferite de Enciclopedia Catolică sub un nume de capitol mascat: „Catharii”.

Nefiind în stare să dobândească victorii continue şi zdrobitoare în luptă datorită fortificaţiilor catharilor, papii au adoptat o politică oficială de distrugere sistematică a fermelor, clădirilor, viilor, lanurilor de grâne şi livezilor acestora.

Devastarea cauzată de armata catolică a fost imensă şi pierderile culturale sunt greu de înţeles. Istoricii estimează că peste 500 de sate şi oraşe au dispărut de pe faţa pământului în urma devastărilor.

După trei secole şi jumătate de brutalitate şi cruzime, dispreţul din Europa s-a adâncit atunci când s-a dat ultima luptă împotriva catharilor, la castelul fortificat Monteségur, în 1244.

Mai târziu biserica a confesat naiv că motivul măcelului fără precedent şi al distrugerii catharilor a fost „bogăţia acestora… şi ofensa adusă preoţilor catolici, cauzată de ignoranţă, laicitate şi de vieţile scandaloase ale catharilor”. (Enciclopedia Catolică, i, p. 268). „Inchiziţia”, spunea episcopul Bruno de Segni, un scriitor catolic al secolului al XVI-lea, „a fost inventată pentru a-i prăda pe cei înstăriţi de bogăţii.

Papa şi preoţii acestuia erau ameţiţi de lascivitate; îl dispreţuiau pe Dumnezeu pentru că religia lor fusese înecată într-un potop de bogăţii.” (O istorie a papilor, McCabe, idem).

Din aceeaşi perioadă datează şi plângerea nunţiului papal Elmeric, care spunea că interesul papalităţii de a persecuta s-a diminuat pentru că „nu mai existau eretici înstăriţi”.

Există cumva vreo paralelă la aceste motivaţii în istoria religiilor? Se crede că jignim atunci când refuzăm să vorbim cu evlavie despre conducerea divină a „Sfintei Biserici Romane”.

Scriitorii creştini, ce manifestă o indiferenţă obişnuită faţă de adevăr, ar dori ca noi să uităm aceste întâmplări şi să acceptăm născocirea că „Sfinţii Părinţi” erau oameni de o pioasă integritate.

Însă răul avea să urmeze.

Ne aflăm încă la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea şi ne oprim acum asupra vieţii Papei Inocenţiu al III-lea (1198–1216) (v. poza), pe care mulţi catolici îl pun deasupra celorlalţi, privindu-l ca pe una dintre principalele forţe constructive ale evoluţiei civilizaţiei europene.

Când a fost ales în 1198, el a pretins ca prefectul, care reprezenta Sfântul Imperiu Roman şi senatorii, care reprezentau poporul roman, să îi jure lui credinţă, în calitate de Papă.

În acelaşi an, el a făcut să dispară toate consemnările anterioare cu privire la istoria Bisericii, înfiinţând Arhiva Secretă.
(Enciclopedia Catolică, xv, pag. 287.)

Biserica recunoaşte: „Din păcate, doar puţine documente [ale Bisericii] anterioare anului 1198 au fost făcute publice“ (Encyclopaedia Biblica, Adam & Charles Black, Londra, 1899).

Această afirmaţie relevă faptul că aproximativ 1200 de ani de istorie creştină zac ascunşi în seifurile de la Vatican, necunoscuţi publicului.

Pentru a-i supune pe nobili, Inocenţiu i-a dat o mare putere şi o imensă avere fratelui său. Nepotismul acestuia şi comportamentul său despotic au stârnit un val de mânie, astfel că în 1203 romanii s-au răsculat încă o dată şi i-au alungat pe Inocenţiu şi pe fratele lui în provincie.

După mult timp Inocenţiu s-a întors la Roma şi şi- a transformat vechiul Palat Papal într-o fortăreaţă greu de cucerit.

El a acţionat cu întreaga lipsă de scrupule şi cu întregul despotism specifice „marilor Papi“, fără să-i pese de vărsarea de sânge pe care a provocat-o.

În timpul Celui de-Al Patrulea Conciliu Lateran din Aprilie 1215, Inocenţiu al III-lea a condamnat Magna Carta şi a cerut ca evreii să poarte îmbrăcăminte distinctă.

El a decretat de asemenea că oricine va fi prins citind din Biblie să fie omorât cu pietre de către „soldaţi şi miliţie“. (Enciclopedia lui Diderot, 1759).

Dar scopul principal al Conciliului său era elaborarea unui plan de expansiune militară, intenţia sa finală fiind aceea de a domina întreaga Europă – un Weltherrschaft în care intenţiona să îi supună judecăţii Sfântului Scaun pe toţi regii şi prinţii.

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie al IX-lea încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

Papa Grigorie al IX-lea – detaliu dintr-o frescă din secolul al XIII-lea; biserica Sacro  Speco, Subiaco, Italia

„Armata catolică“ a lui Dominic (Enciclopedia Catolică, v, pag. 107) era ocupată cu anihilarea catharilor din sudul Franţei, iar Inocenţiu avea nevoie de încă o armată pentru o intervenţie în Germania.

În această direcţie, el a cerut sfatul consilierului său militar, Episcopul Grosseteste (d. 1227), unul dintre cei mai eminenţi prelaţi ai epocii, întrebându-l de unde ar mai putea recruta noi trupe, iar sfatul acestuia a fost: „din rândul populaţiei catolice, adepţii lui Hristos, trupuri în care sălăşluieşte întotdeauna şi Diavolul“.

(Enciclopedia lui Diderot, op. cit., detaliat în From St. Francis to Dante, G. G. Coulton, David Nutt, Londra, 1908 ed., pag. 56.)

Din multele secole de istorie creştină, aşa cum a fost ea consemnată chiar de Biserică, nu e greu să aduni astfel de consideraţii clericale fascinante, acesta fiind doar un exemplu despre ceea ce credea ierarhia papală despre credincioşi.

Amestecul Papei în Germania şi, mai târziu, la Constantinopol a avut un deznodământ dezastruos, unica sa victorie fiind împotriva catharilor neînarmaţi.

„Acesta este fără îndoială motivul pentru care istoricii i-au refuzat titlul de «cel Mare» pe care altfel se pare că l-ar fi meritat“
(The Popes: A Concise Biographical History, Burns & Oates, Editura Sfântului Scaun, Londra, 1964, pag. 226; Georgius L. Craven.)

La cincizeci şi cinci de ani Inocenţiu a fost „ucis de sabie în cruciada [împotriva maurilor] hotărâtă în timpul Conciliului Lateran“
(Enciclopedia Catolică, viii, pag. 16.)

Cuvintele Papei Grigorie al IX-lea (1227–1241; Ugolini di Conti, 1143–1241) sunt o confirmare a atitudinii opresive a Bisericii faţă de abaterile de la credinţă, el ordonând clerului său să predice„omului laic ca atunci când aude vreo vorbă nepotrivită la adresa credinţei creştine să apere credinţa nu cu vorba ci cu sabia, pe care să o înfigă în măruntaiele aceluia până la plăsele“.
(Cronicile Cruciadelor, G. de Villehardouin, pag. 148.)

Locuitorii Romei au fost atât de ofensaţi de răutatea Papei Grigorie încât l-au alungat din oraş de trei ori în şapte ani, iar la moartea sa, salutată cu o bucurie nestăvilită, s-au răspândit în rândul creştinătăţii o mulţime de porecle şi poveşti pline de dispreţ despre el.

În 1243, Sinisbaldo Fieschi (c. 1207–1254), originar din Genova, a urmat în scaunul papal iar măcelul a continuat neabătut.

El şi-a luat numele Inocenţiu al IV-lea (1243–1254) şi „şi-a întrecut toţi predecesorii prin ofensivele sale feroce şi lipsite de scrupule“.
(Cronicile lui Richard din San Germano, xii, pag. 507.)

După anihilarea definitivă a catharilor, el a îndreptat ofensiva militară a Bisericii asupra familiei împăratului Sfântului Imperiu Roman, Frederick al II-lea (1194–1250).

Frederick, numit cu dragoste „minunea lumii“, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen. Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale.

Frederick s-a plâns că Papa, pe care l-a numit „un balaur de soi otrăvitor“, aspira la poziţia de monarh feudal al întregii Europe şi a luptat împotriva încercărilor lui de a-i confisca vastele domenii. Iată confirmarea Bisericii asupra acestui măcel, citată din Enciclopedia Catolică:

Frederick al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, a fost ultimul mare monarh al dinastiei Hohenstaufen.
Familia sa a rezistat armatei catolice, Frederick şi mai apoi fiul său petrecându-şi vieţile în vâltoare luptelor cu trupele papale.

Friedrich al II-lea – detaliu de pe coperta cărţii sale De arte venandi cum avibus (Despre arta de a vâna cu păsări).

„Papa Alexandru al IV-lea (1254–1261) … se lăsa cu uşurinţă influenţat de şoaptele linguşitorilor şi înclina să asculte sugestiile răuvoitoare ale oamenilor lacomi… el a continuat politica Papei Inocenţiu al IV-lea de război şi exterminare a urmaşilor lui Frederick al II-lea … iar oamenii s-au ridicat împotriva Sfântului Scaun… unitatea creştinismului era de domeniul trecutului.“
(Enciclopedia Catolică, i, pag. 287-288)

„Unitatea“ este o noţiune relativă pentru creştinism, pentru că nu a existat vreodată şi nu există nici acum.

Cetăţenii Romei au susţinut cauza familiei lui Frederick şi au pus mâna pe arme, făcând încă o dată ca un papă să se retragă în grabă în provincii.

Povestea următorilor patru papi este aproape în întregime povestea luptelor cu familia lui Frederick al II-lea – luptă care ajunsese atât de nedreaptă, atât de vizibil mânată de ură şi lăcomie pură, încât a dezgustat creştinătatea şi continuă să-i dezguste pe toţi istoricii ne-catolici de astăzi.

Apoi, înregistrată în documentele Bisericii, a urmat una dintre cele mai ciudate pontificate din istoria papalităţii:

„La zece zile după moartea lui Nicolae al IV-lea (1292), cei doisprezece cardinali s-au adunat la Roma.

Aveau să treacă însă doi anişi trei luni până ce ei să dea Bisericii un papă.“
(The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 19)

Istoria acestor alegeri speciale (care în prezent se numesc conclavuri) este îmbibată de corupţie şi este unul dintre cele mai uimitoare volume de literatură istorică religioasă care încă stă să fie dezvăluit.

În orice caz, în 1294, din nişte motive obscure, cardinalii obosiţi de atâtea discuţii au hotărât să îl înscăuneze pe Pietro di Morrone (1215–1296) ca Papă, sub numele de Celestin al V-lea.

Înainte şi în timpul pontificatului său, el a dus o viaţă de pustnic într-o peşteră din munţii sălbatici din Abruzzi, în sudul Romei.

În legătură cu Celestin ni se dezvăluie o altă dovadă de ignoranţă şi simplitate lipsită de simţ critic a oficiului papal, trăsături ce au durat mai mult de 1500 de ani de istorie creştină. Cardinalii s-au îngrijorat când umilul călugăr le-a ordonat să vină în peştera lui, dar i-au dat ascultare şi acolo l-au consacrat ca papă.

Într-una din referinţele noastre principale, The Popes: A Concise Biographical History, Celestin e descris ca un om „cu învăţătură puţină şi o totală lipsă de experienţă lumească“ (pag. 238). Cu toate acestea, în absenţa papei, puternica maşinărie a Ecclesia Militans a înflorit sub conducerea cardinalului războinic din Ostia, Latino Malabranca, un om cu o vastă experienţă militară.
(Enciclopedia lui Diderot.)

Regele Carol al II-lea al Neapolelui, care dorea să intre în graţiile papei şi-a trimis un reprezentant la peşteră pentru a-l escorta pe acesta la Neapole pentru o întrevedere.

Celestin a sosit provocând un adevărat scandal public prin acordarea de privilegii extraordinare şi nelimitate lui Carol. Cardinalii, realizând în sfârşit că Papa era „de o simplitate dezastruoasă“, au fost nevoiţi să voteze demisia sa.
(The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964, pag. 87.)

În fruntea celor care au făcut presiuni asupra lui să abdice a fost Benedetto Gaetani (sau Caetani) (1234–1303), un prelat bogat şi puternic cu ambiţii înalte.

Mulţi credeau că Gaetani a montat un tub de vorbit în pereţii camerei papei, iar astfel o „voce din Ceruri“ i-a cerut lui Celestin să demisioneze. Celestin al V-lea a fost convins că „Dumnezeu îi vorbise“ şi a abdicat.

În 1296, Gaetani a cumpărat de la cardinali Scaunul Papal pentru 7.000 de florini de aur, devenind Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294–1303).

Celestin a fost imediat întemniţat într-o fortăreaţă sinistră şi a fost tratat cu atâta brutalitate încât a murit la scurt timp.

Va urma

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/06/asa-va-place-istoria-papalitatii-ii/

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

07/07/2015 - Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , ,

Un comentariu »


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: