CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Așa vă place istoria papalitații ? (II)


 

 

 

Vatican (Roma) – Basilica San Pietro

 

 

Motto:

 

„Institutia papala detine o colectie de neegalat de acte de coruptie si criminalitate, acumulata de-a lungul secolelor, iar adevarata istorie a papilor este plina de scandaluri, cruzime, depravare, domnie a terorii, razboaie si coruptie morala.”

 

  Tony Bushby

 

 

 

 

 Cercetătorul și jurnalistul australian Tony Bushby, descrie bine documentat in  lucrarea sa intitulata „Istoria crimelor papalității”, publicata  în revista  NEXUS new times magazine, istoria vieții de huzur și promiscuitate a unor conducători ai  bisericii catolice.

John Cardinal Farley (1916), istoric catolic si arhiepiscop de New York, a admis subtil ca „vechile legende despre vietile lor desfrânate pot fi partial adevarate… faptul ca ei nu au insistat cu severitate asupra virtutii sexuale, iar injustitia a fost o abatere generala a curtii papale, desi probabil ca ideea de îmbunatatire morala era mereu prezenta în mintea lor” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, 1897, iii, p. 207).

  Cardinalul Farley a adaugat acest comentariu:„Papii au fost conducatori temporari ai teritoriului civil si au trebuit fireste sa forteze restabilirea sau extinderea situatiei Bisericii pâna la încheierea pacii … încercarile lor de a purifica Ducatul Romei le-a pricinuit o durere profunda datorita necesitatii de a recurge la violenta, daravând mila ca motivatie… au fost pierdute vieti în slujba adevarului, caci baza legala pentru biserica crestina pentru a detine si transmite proprietati în vederea obtinerii de venituri a fost data [papilor] de împaratul Constantin în 312.” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, ii, p. 157–169)

Comentariile acestui inalt prelat  merita desigur atentia noastra, deoarece  ele ne redau  povestea putin cunoscuta a conducatorilor catolicismului mondial si dezvaluie faptul ca prezentarea actuala a multora dintre papi  drept repere morale incoruptibile nu este adevarata.

În prefata unei carti papale oficiale transmisa spre publicare de Sfântul Scaun, numita „Papii: o scurta istorie biografica”, cititorul crestin este pregatit cu tact pentru confruntarea cu câteva fapte neplacute legate de suveranii pontifi, fiind pus in fata acestei recunoasteri apologetice:

„Unii catolici s-ar putea sa fie surprinsi când vor citi biografiile papale din aceasta carte. Se poate ca viziunea noastra despre rolul pe care îl joaca papa în cadrul Bisericii sa aiba nevoie de o oarecare ajustare.”

(The Popes: A Concise Biographical History, ed. Eric John, Burns & Oates, Editori ai Sfântului Scaun, Londra, 1964, p. 19, aprobata pentru tiparire de Georgius L. Craven)

 In aceasta istorie biografica, Sfântul Scaun nu a considerat ca ar fi prudent sa publice detaliile complete ale naturii adevarate a curtii papale.

Istoria sa reala este amestecata cu „secole de trafic de functii ecleziastice, înselatorie, scandaluri, imoralitate, agresiune, fraude, crima si cruzime, adevarata fire a papilor fiind prezentata astazi, cu buna-stiinta, în mod fals de catre Biserica”
(A History of the Popes, dr. Joseph McCabe [1867–1955], C. A. Watts & Co., Londra, 1939).

Biserica a pastrat timp de secole o arhiva vasta cu vietile papilor care, pâna în secolul al XI-lea, erau numiti „patriarhi ecumenici”, existând si istorisiri despre excese uimitoare.

Arhivele catolice oficiale prezinta confesiuni extraordinare despre ticalosii ce se petreceau în rândurile întregului cler catolic, iar implicatiile acestora capata noi dimensiuni când sunt examinate în lumina pretentiei Bisericii de pietate indubitabila în ierarhia bisericeasca.

Comitetele redactionale ale lucrarii Enciclopedia Catolica pretind ca aceasta este „un exponent al adevarului catolic” (în prefata) si ca ceea ce este prezentat în ea este preluat în principal din arhive, fara prejudecati.

Pentru a continua ideea, sunt de un real folos  câteva jurnale papale, scrisori si rapoarte ale unor ambasadori straini la Sfântul Scaun catre guvernele lor, documente monastice, rapoarte senatoriale romane, precum si de acces la registre oficiale stravechi ale tribunalelor ecleziastice din Londra.

De mare ajutor în aceasta investigatie a fost si posibilitatea utilizarii unei versiuni originale a Enciclopediei lui Diderot, volum a carui distrugere a fost ordonata de papa Clement al XIII-lea imediat dupa publicarea sa, în 1759.

Piosul istoric si autor catolic episcopul Frotheringham, a extins acest rezumat al liderilor crestini pâna în vremea sa:

„Multi papi au fost oameni cu vieti pline de dezmat. Unii erau magicieni (ocultisti); altii erau cunoscuti pentru razvratire, razboaie, masacre si imoralitate, avaritie si simonie. Altii nu erau buni crestini, ci criminali de rând si dusmani a tot ceea ce era bun.

Unii erau copii ai Diavolului; multi erau sângerosi; unii nu erau nici macar preoti. Altii erau eretici. Daca un papa este eretic, el de fapt nu este papa.” (The Cradle of Christ, episcopul Frotheringham, 1877; vezi si Enciclopedia Catolica, xii, p. 700-703, publicata cu aprobarea arhiepiscopului Farley)

Si chiar au fost eretici, multi papi recunoscând public neîncrederea în Evanghelii, dupa cum vom vedea.

Aceste fapte sunt binecunoscute istoricilor catolici care le spun cititorilor ca papii erau oameni virtuosi si competenti cu „minti religioase elevate”. (The Papacy, George Weidenfeld & Nicolson Ltd, Londra, 1964).

Realitatea este ca unii erau preocupati doar de interesele lor, nu de cele ale lui Dumnezeu, si ca au cultivat un sistem papal viciat mai asiduu decât îndraznesc scriitorii catolici sa scrie deschis despre istoria Bisericii.

Ei au fost dispretuiti de laici si, atunci când conditiile economice mai bune au trezit mintea unei clase mijlocii europene aflata în dezvoltare, a existat o revolta pe scara mare împotriva lor.

Arhivele crestine arata ca papii erau departe de prezentarea moderna a caracterului lor si ca prin încercarea de a-i portretiza cu un trecut pios, Biserica a realizat o fatada doctrinala ce-i prezinta cu nerusinare, în mod înselator, drept ferventi credinciosi.

Având în minte modelul secolului al XX-lea despre papalitate, este greu de imaginat cum a fost aceasta în secolul al XVI-lea sau al XIV-lea, ca sa nu mai vorbim despre secolul al X-lea sau al VIII-lea.

Unii dintre cei numiti acum exponenti ai „virtutii crestine” au fost ucigasi brutali, iar „crimele împotriva credintei reprezentau înalta tradare si puteau fi pedepsite cu moartea” (Enciclopedia Catolica, ed. Farley, xiv, p. 768).

Papii se îmbaiau în sânge pentru a-si realiza obiectivele pamântesti si multi dintre ei si-au condus personal   armatele pe câmpul de lupta.

Biserica a ordonat „armatei sale seculare” sa-si impuna cu forta dogma asupra umanitatii prin „crima în masa” (The Extermination of the Cathars, Simonde de Sismondi, 1826), iar clerul, preluând în fiecare zona rolurile functionarilor locali, nu pare a-si fi recapatat vreodata spiritul religios” (Enciclopedia Catolica, ed. Farley, i, p. 507).

Deoarece linia papilor începe în chip neclar, în aceasta cercetare se porneste  din anul 896, când „un grup de nobili cu pasiuni porcine si brutale, dintre care multi nu puteau nici macar sa-si scrie propriile lor nume” (Annals of Hincmar, arhiepiscop de Reims; pub. c. 905), a pus stapânire pe institutia papala si a facut-o sa dispara pentru urmatorii 631 de ani, pâna în 1527 când, prin subterfugiile papei Clement al VII-lea (1523–1534), Roma a cazut în fata armatei împaratului Carol al V-lea.

Intr-o scurta evaluare a doar câtiva papi ai acelor secole putem citi: „La moartea papei Formosus (896) pentru papalitate a început o epoca de profunda umilire, cum nu a mai fost cunoscuta înainte sau dupa aceea. Dupa ce succesorul lui Formosus, Bonifaciu al VI-lea guvernase pentru doar 15 zile, Stefan al VII-lea [VI-lea] a fost numit pe scaunul papal. În furia sa oarba, Stefan nu numai ca l-a ponegrit pe Formosus, dar i-a batjocorit si corpul.

Papa Stefan a fost strangulat în închisoare în vara lui 897, iar urmatorii sase papi (pâna în 904) au fost si ei implicati în luptele dintre partidele politice rivale. Cristofor, ultimul dintre ei, a fost rasturnat de Sergius al III-lea (904-911).” (Enciclopedia Catolica, ii, p. 147)

Astfel de perioade de „profunda umilire” a papalitatii s-au repetat destul de des, ajungând chiar pâna în secolul XXI, când a fost expusa magnitudinea pedofiliei în rândul preotimii (Apology of Pope John Paul II, martie 2002).

Această pictură rară, reprodusă dintr-o ediţie din secolul al XVII-lea a lui Antapodosis, un text vechi de o mie de ani, scris de episcopul Liutprand de Cremona care a murit în anul 972, îl reprezintă pe papa Ştefan al VII-lea (al VI-lea) supraveghind exhumarea cadavrului papei Formosus în vederea procesului. Un detaliu interesant al acestei picturi este boneta papei, care aminteşte de „coroana cu coarne” purtată de clanul Cezar.

Papa Stefan al VII-lea [VI-lea], „un preot batrân, mâncacios si bolnav de guta” (episcopul Liutprand de Cremona, c. 922–972), a fost cel care a ordonat exhumarea cadavrului putred al Papei Formosus la opt luni de la moartea acestuia. Ia legat apoi cadavrul în pozitie verticala de un scaun si l-a judecat pentru încalcarea canoanelor. În fata corpului în descompunere si îmbracat în purpura si aur au stat papa, episcopii sai, nobilii Romei si Lamberto din Toscana.„Procesul” a fost o farsa grotesca si obscena. Papa se plimba înainte si înapoi si tipa la cadavru, declarându-l vinovat. Un diacon, aflat lânga cadavrul fostului papa, raspundea în numele sau. În acest incident macabru, numit astazi în mod pios „Sinodul Cadavrului”, papa decedat a fost condamnat cum se cuvine, i s-au smuls vesmintele, i s-au taiat trei degete de la mâna dreapta, iar ramasitele au fost aruncate în Tibru.„În aceasta afacere dezgustatoare, el [papa Stefan al VII-lea (VI-lea)] nu poate fi iertat pentru ceea ce a urmat.

Dupa ce la detronat pe raposatul papa, el i-a anulat si toate actele, inclusiv hirotonisirile. Faptele sale groaznice si hidoase au provocat o reactie violenta în Roma, iar la sfârsitul lui iulie sau începutul lui august papa Stefan a fost întemnitat si mai apoi strangulat.” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p. 160)

Sunt aratate astfel limitarile mentale morbide ale vechilor papi. Datorita acestor dovezi întelegem de ce calugarii de la manastirea Eulogomenopolis, numita astazi Monte Cassino, au descris sediul Asinarian (numit ulterior palatul Lateran) drept „un lacas al mâniei, o casa a crimei… un loc al viciilor exotice”.

Domnia nelegiuita a prostituatelor 

Episcopul Liutprand de Cremona, al carui lucrare Antapodosis se ocupa cu istoria papalitatii între anii 886-950, ne-a lasat o imagine remarcabila a viciilor papilor si episcopilor, poate cu o urma de gelozie:

„Vânau pe cai cu harnasamente ornamentate cu aur, iar dupa vânatoare participau la banchete cu dansatoare si se culcau cu prostituate nerusinate în paturi cu cearsafuri de matase si cuverturi brodate cu fir de aur.

Toti episcopii din Roma erau casatoriti, iar sotiile lor îsi croiau rochii de matase din vesmintele sacre.” Iubitele lor erau doamnele nobile de frunte ale orasului si „doua femei voluptoase ale imperiului”, Teodora si fiica ei Marozia, ce „au condus papalitatea secolului al X-lea” (Antapodosis, ibid.).

Renumitul istoric al Vaticanului, cardinalul Caesar Baronius (1538–1607) a numit acea perioada „domnia prostituatelor”, care „a facut loc domniei si mai scandaloase a proxenetilor” (Annales Ecclesiastici, folio iii, Antwerp, 1597).

Tot ce dezvaluie episcopul Liutprand în detaliu despre Teodora este ca ea l-a constrâns pe un tânar si frumos preot sa-i împartaseasca pasiunea si ca i-a obtinut numirea ca arhiepiscop de Ravenna. Mai târziu, Teodora si-a chemat iubitul arhiepiscop din Ravenna si l-a facut papa – papa Ioan al X-lea (papa între anii 914-928, m. 928).Papa Ioan al X-lea este tinut minte în principal ca un comandant militar. A aparut personal pe câmpul de lupta împotriva sarazinilor si i-a învins.

A favorizat nepotismul si si-a îmbogatit familia, conduita sa pregatind terenul pentru o degradare si mai profunda a papalitatii. I-a invitat pe unguri, (care erau înca în acea vreme niste asiatici semicivilizati) sa vina si sa lupte împotriva inamicilor sai si a adus astfel o noua si teribila epidemie asupra tarii sale.

Nu avea nici un fel de principii în conduita sa diplomatica, politica sau particulara. A dat-o cu dispret la o parte pe Teodora si a ademenit-o pe tânara si fermecatoarea fiica a lui Hugh de Proventa în dormitorul sau papal. Respinsa, Teodora s-a casatorit apoi cu Guido, marchizul de Toscana, si a întreprins o lovitura de stat împotriva lui Ioan al X-lea. Teodora a murit brusc în urma unei presupuse otraviri, iar Ioan al X-lea a intrat într-o disputa apriga cu Marozia si nobilii de frunte ai Romei.

Ioan l-a adus la Roma pe fratele sau Petru, l-a înnobilat si i-a acordat atributii importante pe care nobilii mai în vârsta ajunsesera sa considere ca le apartineau. A început astfel o lupta interna pentru putere.

Nobilii, condusi de Marozia, i-au gonit din oras pe papa Ioan, pe Petru si trupele lor. Papa si fratele sau si-au marit armata si s-au întors la Roma, dar oamenii lui Marozia au patruns în palatul Lateran si l-au omorât pe Petru în fata papei. Ioan a fost capturat, detronat în mai 928 si omorât prin sufocare cu o perna în castelul Sant’ Angelo.Marozia si gruparea sa l-au numit papa pe Leon al VI-lea (928), dar l-au înlocuit sapte luni mai târziu cu Stefan al VIII-lea (al VII-lea).

Acesta a guvernat timp de doi ani, apoi Marozia i-a dat papalitatea fiului ei, Ioan al XI-lea (cardinal între 910-936; papa între 931-35).

El era fiul nelegitim al papei Sergiu al III-lea, dupa cum „confirma Flodoard, un scriitor demn de încredere al epocii” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p. 162).

Sergiu preluase anterior papalitatea cu forta, cu ajutorul mamei Maroziei, Teodora.

Atât Teodora cât si Sergiu au avut un rol important în maltratarea cadavrului lui Formosus, iar Sergiu a fost acuzat mai târziu ca si-a omorât cei doi predecesori.

Biserica s-a aparat, dar facând asta a dezvaluit ca el nu a fost singurul papa ce a avut relatii sexuale cu Marozia:„În mod obisnuit se crede ca papa Sergiu, desi de vârsta mijlocie, a avut o legatura cu tânara Marozia, careia i-a facut un fiu, viitorul papa Ioan al XI-lea.

Cea mai mare parte a informatiilor pe care le avem despre cariera Maroziei si despre scandalurile din Roma în care au fost implicati ea si o serie de papi provin din surse ostile si pot fi exagerate.”

(The Popes: A Concise Biographical History, ibid.)Printr-o dictatura sacerdotala, Marozia a condus crestinatatea timp de câteva decenii din castelul papal de lânga biserica Sf. Petru si s-a ocupat de tot ce tinea de crestinism, cu exceptia problemelor minore.

Nu putea sa semneze cu numele ei, totusi ea era conducatoarea Bisericii Crestine – fapt cunoscut de istoricii care au cunostinte elementare despre papalitate.

Ea era agresiva într-un mod tandru, extrem de ignoranta si complet lipsita de scrupule. A numit în functii episcopi-razboinici nemilosi pentru a-si întari factiunea si a triumfat asupra oponentilor sai.

Pentru a traduce literal cuvintele populatiei din Roma, era numita „prostituata papilor”, fiind direct responsabila de alegerea si instalarea a cel putin patru papi.

Apologetii moderni spun ca aceste numiri de papi au fost „scandaloase”, dar acei papi sunt acceptati acum de Biserica drept succesori „legitimi” ai Sf. Petru. În acea vreme, totusi, mase mari de oameni au criticat farsa obscena în care se transformase papalitatea si i s-au opus cu dispret si mânie.Dupa ce a devenit papa, Ioan al XI-lea s-a îmbolnavit si Marozia a instalat temporar în scaunul papal un calugar mai vârstnic.

Acesta a refuzat sa demisioneze si a fost introdus cu forta într-o celula unde a fost supus la un regim de înfometare care i-a provocat moartea. Ioan al XI-lea si-a reluat apoi pozitia si si-a cheltuit averea ramasa angajând soldati pentru a restabili ordinea în Roma.

Orasul fremata de revolta împotriva Bisericii si a înfioratoarei lipse de morala clericala raspândita pe tot cuprinsul Italiei. Ioan al XI-lea a început apoi sa recupereze si sa protejeze bogatele domenii seculare ale papalitatii, dar a murit în 936.

Astfel, din aceasta descriere condensata, aflam cu uimire despre zilele în care femei de moravuri usoare conduceau Sfântul Scaun si despre o doctrina crestina ce nu era înca bine dezvoltata.Comertul cu functia papala  

Oricât de incredibil ar parea, papalitatea s-a scufundat apoi într-un abis si mai adânc de imoralitate, stare în care a ramas pentru aproape o mie de ani. Istoricii crestini ascund cu gratie firea adevarata a papilor, spunând ca nu i-au considerat niciodata „impecabili”, ignorând faptul ca ei au comis acte ce ofenseaza orice standard de decenta umana.Papa Ioan al XII-lea (Octavian, cardinal între 937-955, papa între 955-964, The Popes, A Concise Biographical History, ibid., p. 166-167) a facut si el parte din succesiunea papilor lipsiti de pietate si si-a început cariera lipsita de glorie prin invocarea zeilor si zeitelor pagâne în timp ce arunca zarurile la jocuri de noroc. A toastat în cinstea Satanei în timpul unei petreceri si a însarcinat-o pe amanta sa, prostituata Marcia, cu conducerea bordelului sau din palatul Lateran (Antapodosis, ibid.).

Marozia, numită şi „prostituata papilor”, a fost direct responsabilă de alegerea şi instalareaacel puţin patru papi.

Ea a condus creştinătatea timp de câteva decenii din castelul papal de lângă biserica Sf. Petru şi   s-a ocupat de tot ce ţinea de creştinism.

Apologeţii moderni  spun   că   aceste numiri  de  papi  au  fost „scandaloase”,dar acei papi sunt acceptaţi acum de Biserică drept succesori „legitimi”ai Sf.Petru.

 

„Îi placea sa fie înconjurat de femei roscate”, spunea calugarul cronicar Benedict de Soracte, iar la procesul care i s-a intentat pentru ca ar fi omorât un oponent, preotii apropiati lui l-au acuzat sub juramânt ca avusese relatii incestuoase cu surorile sale si ca violase calugarite (v. „Analele din Beneventum” în Monumenta Germaniae).

El si amantele sale s-au îmbatat atât de tare la un banchet încât au dat accidental foc la cladire.

E dificil de imaginat un suveran pontif mai departe de sfintenie decât el, totusi, într-o epoca în care viata medie a unui papa era de doi ani, el a ramas pe tron timp de zece ani. Oricum, viata i-a fost curmata brusc si violent când, conform cronicarilor piosi, a fost omorât de Diavol în timp ce viola o femeie într-o casa din suburbie. Adevarul este ca Sfântul Parinte a fost batut atât de crunt de sotul înfuriat al femeii respective încât a murit dupa opt zile. Împaratul Otto a cerul apoi clerului sa aleaga un preot cu o viata respectabila ca succesor al lui Ioan al XII-lea, dar nu a fost gasit nici unul.

Noul papa, Leon al VIII-lea (963–965), era un laic luat din „serviciul civil si trecut prin toate rangurile preotesti într-o singura zi” (ibid.). Leon al VIII-lea este considerat de Biserica din zilele noastre drept „un adevarat papa”, dar „alegerea sa este o încurcatura” – una pe care canonicii nu s-au straduit sa o lamureasca (ibid.).Enciclopedia Catolica ne furnizeaza si alte descrieri ale degradarii papalitatii:„Papii «Benedict», de la al patrulea pâna la al noualea inclusiv (IV-IX), apartin celei mai întunecate perioade a istoriei papalitatii… Benedict al VI-lea (973) a fost aruncat în închisoare de anti-papa Bonifaciu al VII-lea (m. 983) si strangulat din ordinul sau în 974.Benedict al VII-lea a fost un laic ce a devenit papa cu forta, detronându-l pe Bonifaciu al VII-lea.Papa Benedict al IX-lea [cardinal în 1012-1055/1065/1085; papa în 1032-1045, 1047, 1048] a fost o sursa de scandal pentru Biserica prin viata sa turbulenta.

Succesorul sau, papa Grigorie al VI-lea [1044-1046], îl convinsese pe Benedict al IX-lea sa renunte la Scaunul Sf. Petru, înzestrându-l pentru aceasta cu valoroase posesiuni.” (Enciclopedia Catolica, i, p. 31)Anti-papa Bonifaciu al VII-lea a fost descris de Gerbert (care va deveni papa Silvestru al II-lea, 999-1003) ca „un monstru oribil ce depaseste în criminalitate tot restul omenirii”, dar „scandalul” papei Benedict al IX-lea merita o mentionare speciala. Numele sau era Grottaferrata Teofilatto (Theophylact, în unele documente) si a învins în 1032 în lupta ucigasa pentru averea papalitatii. I-a excomunicat imediat pe liderii care îi fusesera ostili si a stabilit rapid o domnie a terorii.

A deschis oficial usile „palatului papilor” pentru homosexuali si l-a transformat într-un bordel cu barbati, bine organizat si profitabil (The Lives of the Popes in the Early Middle Ages, Horace K. Mann, Kegan Paul, Londra, 1925). Conduita sa violenta si imorala i-a deranjat pe locuitorii Romei care, în ianuarie 1044, l-au ales în locul sau pe Ioan de Sabine, sub numele de papa Silvestru al III-lea. Silvestru a fost însa atacat de fratii lui Benedict si a trebuit sa fuga pentru a-si salva viata.Benedict al IX-lea a vândut apoi papalitatea nasului sau, Giovanni Graziano, care a devenit papa Grigorie al VI-lea, dar în 1047, Benedict a reaparut si a revendicat papalitatea.

Biserica a adaugat ca era „…imoral… crud si indiferent fata de lucrurile spirituale. Declaratia privind depravarea sa dezvaluie dezinteresul sau fata de problemele religioase, lipsa lui de respect pentru o viata ascetica fiind binecunoscuta. A fost cel mai rau papa de la Ioan al XII-lea” (The Popes: A Concise Biographical History, ibid., p. 175).Dupa moartea sa, antreprenorii de pompe funebre au refuzat sa-i confectioneze un sicriu.

Urmatorul paragraf din Enciclopedia Catolica este semnificativ pentru a evidentia depravarea morala a întregii preotimi:„În momentul alegerii lui Leon al IX-lea în 1049, potrivit marturiilor Sf. Bruno, episcop de Segni, «întreaga Biserica era cuprinsa de ticalosie, sfintenia disparuse, justitia pierise si adevarul fusese îngropat; Simon Magul domnea asupra Bisericii, ai carei papi si episcopi erau înclinati spre lux si pacate trupesti.

Pregatirea stiintifica si ascetica a papilor lasa mult de dorit, standardele morale ale multora dintre ei fiind foarte joase, iar practica celibatului nemaifiind respectata.Episcopii îsi obtineau functia prin modalitati neobisnuite, vietile lor fiind în neconcordanta cu profesia, îndeplinindu-si datoriile nu de dragul lui Hristos ci pentru câstiguri lumesti.Membrii clerului erau dispretuiti în multe locuri, iar ideile lor avare, luxul si imoralitatea au devenit definitorii pentru viata clericala.

Daca autoritatea ecleziastica a decazut la nivelul capilor Bisericii, a decazut în mod necesar si în rândul restului preotimii. Proportional, autoritatea papala nemaifiind respectata de multi, a crescut resentimentul împotriva Curiei si a papalitatii.»” (Enciclopedia Catolica, vi, p. 793-794; xii, p. 700-703) Papa Leon al IX-lea (episcop 1002, m. 1054) a fost un aventurier lipsit de scrupule care si-a petrecut pontificatul facând turul Europei cu o trupa de cavaleri înarmati si a lasat lumea mai rea decât o gasise.

Biserica l-a numit „Lapsi” (pacatos), admitând cu timiditate ca „s-a abatut de la credinta… a decazut prin oferirea de sacrificii unor falsi zei (thurificati)… nu se stie de ce s-a dezis de religia sa” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, iii, p. 117).Sf. Petru Damian (1007-1072), cel mai înversunat cenzor al epocii sale, a zugravit o imagine înfricosatoare a decaderii moralitatii clericale în paginile teribile ale Cartii Gomorei [Book of Gomorrah], un curios document crestin care a supravietuit în mod remarcabil unor secole de ascunzisuri si arderi de carti organizate de Biserica.

El a scris: „O tendinta naturala de a omorî si de a brutaliza apare în rândul papilor. Nu au nici o înclinatie spre a-si învinge poftele lor abominabile; multi par a fi angajati în moravuri usoare si, folosind libertatea de care dispun, savârsesc toate crimele.”Dupa ce a cercetat o viata întreaga vietile papilor, lordul Acton (1834–1902), istoric englez si editor fondator al lucrarii The Cambridge Modern History, a rezumat astfel atitudinea papala militarista:

„Papii nu au fost doar ucigasi pe scara mare, ci au si facut din asasinat o baza legala a Bisericii Crestine si o conditie a salvarii.” (The Cambridge Modern History, vol. 1, p. 673-677)Poate ca ei l-au luat ca exemplu pe Iisus Hristos care a emis aceasta învatatura ucigasa: „Aduceti-i aici pe dusmanii mei care nu ma vor ca rege si omorâti-i în prezenta mea” (Evanghelia dupa Luca, 19:27, manuscrisul de la Muntele Sinai al Bibliei, British Museum, MS 43725, 1934).

Biblia catolica prezinta o abordare mai blânda:

„Iar  pe dusmanii mei, care nu accepta domnia mea asupra lor, aduceti-i încoace si ucideti-i în fata mea” (Luca 19:27). Papii de astazi fac tot ce sta în puterea lor pentru a-l prezenta pe Iisus drept un profet al pacii, dar se abtin cu grija sa discute despre acest pasaj din Evanghelii care anuleaza tot ceea ce îsi propune crestinismul sa reprezinte.

Vasele de razboi ale papalitatii și schismele papale  

În timpul Sf. Petru Damian gasim o referinta despre existenta unei marine papale formata din marinarii-razboinici crestini. A fost initial întemeiata în anul 881 de catre Papa Ioan al VIII-lea (papa între anii 872-882; d. 882), dar detalii publice ale dimensiunilor sau misiunilor acesteia nu exista (Enciclopedia Britanica, vol.6, 1973, p.572).

Totusi, dintr-o referinta unica ulterioara, înregistrata în 1043, despre „flota luptatoare a Papei” (Enciclopedia lui Diderot, 1759), aflam
ca aceasta era înca operationala la momentul respectiv.

Aceasta înregistrare extraordinara a fost gasita în documente care au apartinut odata puternicei familii romane Crescenti, care a jucat un rol important în razboaiele papalitatii de la mijlocul secolului al X-lea si începutul secolului al XI-lea.

Marina Papei era înca functionala în secolul al XVI-lea, la 700 de ani dupa întemeiere, deoarece Papa Grigorie al XIIIlea (n.1502; Papa între 1572-1585) l-a însarcinat pe Giorgio Vasari (1511-1574) cu pictarea unui tablou al flotei în timp ce aceasta era acostata în portul Messina din Sicilia.Adevarata valoare a acestor însemnari referitoare la forta militara a papalitatii anuleaza actuala prezentare a crestinismului, facuta de catre Biserica, ce sustine ca acesta a adus lumii numai „farmec si lumina”.

Scuzându-se pentru secole de pandemoniu cauzate de papi si musamalizând actiunile lor, Vaticanul a recunoscut ca pe vremea Papei Alexandru al II-lea (1065-1073) „biserica a fost scindata de schismele anti-papale, simonie si incontinenta clericala” (Enciclopedia Catolica, i, p. 541).

Aparitia mai multor papi care operau simultan în conflict unii cu ceilalti este un episod putin cunoscut al istoriei crestine si ofera dovezi clare ale existentei unor oponenti puternici, ce planuiau sa dobândeasca controlul unic al statului papal.

„De-a lungul istoriei sale biserica a fost de multe ori deranjata de pretendentii la scaunul papal… rivalitatea creata a fost întotdeauna un motiv de scandal, uneori de violenta si de varsare de sânge (Dictionarul Catolic, Virtue & Co, Londra, 1954, p. 35).În vremurile moderne, biserica i-a catalogat pe anti-papi ca „diavoli pe scaunul Sf. Petru”, pretinzând ca erau numiti în mod ilegal (Dictionarul Catolic, idem).

Aceasta distinctie însa este pur arbitrara pentru ca fiecare papa multiplu era ales în mod canonic la adunarile bisericesti. Iata o confesiune extraordinara din partea Bisericii:„În momente diferite ale istoriei bisericii, pretendenti ilegali ai tronului papal s-au ridicat si au exercitat frecvent functii pontificale, sfidând adevaratul ocupant al Scaunului.

Dupa spusele cardinalului Hergenrother (d. 1890), ultimul anti-papa a fost Felix al V-lea (1439-1449). Aceeasi autoritate enumara 29 în urmatoarea ordine… (numindu-i).” (Enciclopedia Catolica, i, p. 582).Fiecare ierarhie papala opozanta era sustinuta de factiuni militare formidabile, iar subiectul luptelor dintre papi este unul mult prea vast pentru a putea fi rezumat aici.

Luptele lor pentru putere erau dirijate de o amaraciune teribila iar cuvântul „schisma” nu este suficient de puternic pentru a descrie profunzimea furiei dezlantuite de-a lungul secolelor în interiorul religiei crestine.

Istoricii catolici recunosc ca „poate chiar si acum nu este absolut sigur care din cele doua ramuri papale erau papii si care erau anti-papii sau care anti-papa era cu adevarat anti-papa” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, iii, 107; de asemenea, Dictionarul Catolic, idem).

 

 

 

Un ornament dintr-o copie Cisterciană a DecretumGratiani, aratând puterea regilor ca fiind subordonată Bisericii. Aici regele este arătat ca primind autoritatea sa de a conduce de la Biserică.

Decretum Gratiani este o colecţie de texte patristice, hotărâri papale şi decrete conciliare care au devenit începând cu secolul XII, textele standard din canon.

 

Aceasta este gândirea clericala rationala dar exista mult mai mult dincolo de aceasta parte stranie si aceasta se poate gasi în cartea intitulata „Secretele parintiilor crestini”, scrisa în 1685 de episcopul roman Joseph W. Sergerus (d.c. 1701).

El ofera dovezi provenite din arhivele ce i-au fost puse la dispozitie de catre Biserica, ce demonstreaza ca în anumite perioade ale istoriei papale au existat patru papi care ocupau scaunul(-ele) papal(e), fiecare în cladiri, orase sau tari diferite, operând independent cu proprii cardinali si propriul personal si sustinând propriile consilii canonice. Scriitorul îi enumara, iar un exemplu din cele 12 seturi cvadruple de papi este acela al Papei auto-proclamat Benedict al XIV-lea (1425) care, ani de-a rândul, a fost rivalul papilor Benedict al XIII-lea (1427), Clement al VIII (1429) si Martin al V-lea (1431). În vremuri mai recente, istoricii bisericii au folosit referinte ingenioase pentru a vorbi despre al patrulea membru al unui set cvadruplu ca despre „opusul anti-papilor” (Papii: O istorie biografica concisa), si au declarat ca „acesta nu este locul discutiilor (în cartile de referinta ale Bisericii) despre meritele sau motivele pretendentilor multiplii” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, iii, p. 107-108; Dictionarul Catolic).Introducerea cuvântului „anti-papa” a fost o miscare retrospectiva a bisericii pentru a elimina realitatea simultaneitatii papilor si astfel pentru a oferi o succesiune ministeriala continua a papilor de la Sf. Petru pâna la actualul Benedict al XVI-lea.

Totusi, cercetarea propriilor însemnari ale Bisericii releva faptul ca afirmarea unei continuitati papale neîntrerupte este falsa. Episcopul Bartolomeu Platina (1421-1481), un istoric crestin si primul prefect (1475-1481) al bibliotecii Vaticanului a recunoscut ca descendenta directa „a fost întrerupta în perioade repetate dupa Nicolae I (papa între 858-867); un interval de 8 ani, 7 luni si 9 zile, etc.”.

Acele pauze sunt pios numite „vacante” si sunt înregistrate de episcopul Platina ca însumând „127 de ani, cinci luni si noua zile” (Vitae Pontificum [„Vietile Papilor”], episcopul Platina, publicat pentru prima data în 1479; de asemenea în Enciclopedia Catolica, xii, p. 767-768). Totusi Platina nu a reusit sa înregistreze „vacantele” care s-au petrecut de-a lungul celor aproape noua secole ce l-au precedat pe Nicolae I, pentru ca „din pacate, putine din înregistrarile (apartinând Bisericii) anterioare anului 1198 au fost facute publice” (Enciclopedia Biblica, Adam & Charles Black, Londra, 1899). Initiatii din cler cunosc scrieri ce au drept scop înregistrarea descendentei papilor falsi, declarând:

„Cât despre asa zisele cataloage ale succesiunii episcopilor din diferite sinoduri de pe vremea apostolilor, expuse de unii scriitori eclesiastici, ele sunt pline de falsificari si inventii ulterioare. Astfel au venit episcopii diocezani, ai caror oficii sunt considerate ca fiind corupte si necinstite …si pilde ale vanitatii laice.” (Standardele autentice si recunoscute ale Bisericii din Roma, J. Hannah, DD, 1844, p.414).

 

 

 

Acest mozaic al Papei Inocenţiu al III-lea, ce îl arată în jurul perioadei în care a devenit papă, la vârsta de 37 de ani (c. 1198), provine din vechea bazilică a Sf. Petru.

 

Inocenţiu al III-lea a guvernat „una din cele mai ruşinoase episoade ale istoriei creştine” (Papalitatea, idem, p.67).

Datorită vehemenţei sale în confruntarea cu „ameninţarea eretică” (Enciclopedia Catolică, viii, p.16), numele său a devenit ulterior sinonim cuvântului cruzime (Enciclopedia lui Didero).

Totusi, învatatul filantrop în domeniul Bibliei, Desiderius Erasmus (c. 1466-1536) a avut dreptate atunci când a afirmat ca „succesiunea este imaginara” (Erasmus, Adnotari din Noul Testament, fol. Basle, 1542) pentru ca pur si simplu portretizarea actuala este contrara faptelor istorice înregistrate.

La aproape 50 de ani dupa domnia Papei Alexandru al II-lea (d. 1073), o factiune influenta si opusa l-a ales pe Lamberto de Bologna ca Papa Honorius al II-lea (1124-1130) iar biserica a mentinut doi papi rivali, ambii fiind înversunati luptatori, având vieti sângeroase, depravate si un stil de viata luxos. Nu exista dubii ca Honorius era hotarât sa cumpere sau sa îsi faca loc fortat pe scaunul papal si chiar a reusit, pastrându-si pozitia pe întreg parcursul vietii sale.

Dupa moartea sa, alti doi papi, Anacletus al II-lea (1130-1138) si Inocentiu al II-lea (1130-1143) au fost alesi si hirotonisiti în aceeasi zi de catre factiuni clericale opuse. Înainte de a fi ales, Pietro Pierleoni (ca anti-papa Anacletus al II-lea) era liderul militar al unei armate rivale iar familia acestuia s-a luptat de-a lungul a 50 de ani (în total) pentru controlul asupra Scaunului Papal – o confruntare numita subtil de biserica de astazi „Razboiul de cincizeci de ani”.

Daca putem crede pe dusmanii acestuia, el a dezonorat oficiul papal prin imoralitatea grosolana si lacomia pentru bani. Când Pierleoni a murit în 1138, factiunea sa l-a ales pe Victor al IV-lea pe scaunul papal (Enciclopedia Catolica, i, p. 447).

Biserica a ramas într-un conflict înversunat, fiind înca divizata de controlul a doi papi, dintre care niciunul nu poseda o Biblie, fiecare operând independent (Confesiunile unui preot catolic francez, Mathers, New York, 1837).Proportiile pacatelor papale sunt oferite de cuvintele bisericii prin editia Enciclopediei Catolice a lui Pecci (1897):„La momentul înaltarii lui Grigorie al VII-lea pe tronul papal (1073-1085), lumea crestina traia în conditii deplorabile.

Pe parcursul perioadei devastatoare de tranzitie care a urmat imediat dupa dizolvarea imperiului carolingian, o perioada teribila de razboi, jafuri, violenta si coruptie în institutiile superioare, o perioada când în Europa societatea parea condamnata la distrugere si ruina, biserica nu a fost capabila sa scape de degradarea generala la care parea nu numai ca a contribuit dar pe care probabil a si cauzat-o.

Secolul al X-lea, probabil cel mai trist din analele crestinatatii, este caracterizat de remarca cardinalului Baronius (istoric al Vaticanului, 1538-1607): 
„Iisus dormea în potirul Bisericii”.” (Enciclopedia Catolica, ed. Pecci, ii, p. 289, 294, passim; si vi, p. 791-795).Un alt eveniment straniu din analele crestinatatii ne duce în secolul al XII-lea si aceasta dovada ne face sa ne întrebam ce era în mintea papilor.

Dupa un conclav intrigant ce a durat 10 saptamâni, Gherardo Caccianemici a fost ales papa în anul 1144 si a adoptat numele de Lucius al II-lea. Istoricii catolici moderni îl privesc ca pe „stâlpul Bisericii Romane” (Papii: O istorie biografica concisa, idem, p.215), dar adevarul este foarte diferit. Italienii priveau cu groaza noua politica papala prin care Papa Lucius al II-lea a ordonat o cruciada împotriva propriei „turme” din Roma.

Unsprezece luni mai târziu, acesta a condus personal trupele papale în batalie si a atacat orasul. Totusi, rezidentii, condusi de Giordano (Jordan) Pierleoni, s-au ridicat împotriva sa si armata papala a fost înfrânta si a suferit mari pierderi de vieti omenesti. Ranit grav în lupta, Lucius al IIlea a murit datorita ranilor pe 15 februarie 1145 (Enciclopedia Papilor: Sfântul Scaun de la A la Z, Matthew Bunson, Crown, New York, 1995). 

(Va urma)

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/?s=asa+va+place+istoria+papalitatii partea I-a

Surse:  Tony Bushby, Istoria crimelor papalității, NEXUS new times magazine ; jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalității-

06/07/2015 - Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , ,

Un comentariu »


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: