CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SPIONAJUL UNGAR ÎN ROMÂNIA

 Să ne cunoaștem (IN)AMICII! (2)  Balázs F. Attila, păpușar din Dunaszerdahely (Slovacia), un Amerigo Vespucci al timpurilor noastre a descoperit și “explorat“ Noua Danemarcă (R. Moldova)!

In  istoria relațiilor dintre România și Ungaria „au fost și etape sau momente în care amenințarea existenței românilor din «terra ultrasilvana» a cunoscut praguri critice, uneori paroxistice, peste care nu trebuie să se aștearnă vălul uitării.”

Începuturile spionajului ungar în România au o istorie a lor. Până la declanșarea Primului Război Mondial, activitatea serviciilor secrete ungare față de România a fost, în general, de mai mică anvergură.

Totuși, trebuie să remarcăm faptul că organele contrainformative românești au identificat, în primăvara anului 1877, numeroși agenți ai spionajului austro-ungar, care culegeau informații de pe teritoriul țării noastre, informații pe care le ofereau turcilor.

Astfel, la 28 mai 1877, „consulul general al Austro-Ungariei la București a cerut lămuriri la Ministerul de Război în legătură cu un anume Christoforovics, suspus austro-ungar (…), arestat la Giurgiu pentru activitate de spionaj și legături cu agentul ungur Rudolf Epstei (…) Documentele vremii mai consemnează și numele altor agenți austro-ungari care culegeau informații”.

La Viena, în primăvara anului 1877, „s-au purtat tratative secrete între generalul maghiar Klapka și emisarul Înaltei Porți, Midhat-pașa, care au avut, ca scop, organizarea unor acțiuni conspirativ-teroriste împotriva trupelor româno-ruse angrenate în război cu Imperiul Otoman.

Tot în anul 1877, nemeșul Ugran Gabor, din Secuime, și colonelul de honvezi Medhyanszki Gábor au pus bazele unui grup diversionist-terorist format din 1.200 de voluntari, majoritarea secui, a cărui misiune principală era să treacă munții în Moldova, pentru a arunca în aer podul de peste Siret (de la Adjud), în vederea dezorganizării liniilor de operații româno-ruse.

De acolo, grupul diversionist urma să coboare spre Muntenia, pentru a continua seria sabotajelor în vederea dezorganizării transporturilor trupelor aliate, care operau dincolo de Dunăre, în Balcani.”

Era începutul unor acțiuni conspirative „organizate împotriva Statului Român”, chiar dacă ele nu aveau acceptul oficial de la Viena.

„Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, gradual, atât Germania, cât și Austro-Ungaria au trimis în România o adevărată armată de spioni (…) Misiunea lor principală era de a intra (sub acoperire: negustori, comis-voiajori, oameni de afaceri etc.) în contact cu o serie de personalități ale vieții economico-financiare, culturale și, evident, politico-militare românești, inclusiv din preajma Palatului regal”.

Centrele de spionaj din Viena, Budapesta, Innsbruck, Sofia „erau dotate cu aparatură specifică acțiunilor de profil”, „moderne pentru perioada amintită”.

Pe spațiul românesc, activitatea era coordonată de contele Ottokar Czernin, din partea Austro-Ungariei, și de baronul Hilmar von Bossche-Haddenhausen, din partea Germaniei”. Se urmărea, mai ales, obținerea unor informații militare, prin înființarea „Secției de spionaj pentru România”.

Fruntașii politici români „erau strict supravegheați”. Agitațiile din satele românești de pe Valea Crișului Negru, acțiunile liderilor politici transilvăneni români, toate făceau parte din rapoartele agenților secreți, urmare a operațiunilor speciale, organizate de serviciile de la Budapesta, în cele de spionaj fiind implicat, direct, premierul ungar.

Atât în anii neutralității, cât și după intrarea României în Primul Război Mondial, s-a dat o adevărată bătălie „pentru obținerea și descifrarea codurilor diplomatice folosite de Ministerul de Externe al României”, mai ales prin recrutarea directorului general al poștelor, colonelul Victor Verzea.  

  Se intensifică acțiunile spionajului ungar de la sfârșitul Primului Război Mondial și în primii ani interbelici, pe mai multe planuri.

În toamna și în iarna anului 1918 sunt organizate grupări terorist-diversioniste „care urmăreau să reprime în sânge mișcarea de eliberare națională a românilor transilvăneni”.

Destrămarea Imperiului Austro-Ungar în urma semnării Tratatului de la Trianon, 1920

 Harta: Destrămarea Imperiului Austro-Ungar în urma semnării Tratatului de la Trianon, 1920

Apariția acelor organizații paramilitare, „de sorginte naționalist-șovină”, constituie „temelia și forța de șoc a regimului fascisto-horthyst, instaurat, în Ungaria, la 1 martie 1920″.

Sunt asasinați, sălbatic, numeroși români din mișcarea națională. Cazurile de la Făget, Crasna, Șimleu, Tășnad, Nușfalău sunt o dovadă a cruzimii „Căștilor de Oțel” și a „Gărzilor Roșii”.

Programul naționalist-revizionist ungar, din 1920, de după Tratatul de Pace de la Trianon (când în Parlamentul Ungariei s-a strigat „Nem! Nem! Soha!” – „Nu! Nu! Niciodată!”), cuvântările incitatoare ale lui Horthy, toate au fost urmate de elaborarea unor planuri ofensive ale doctrinei hungariste, susținute, la 1848-1849, de Kossuth Lajos. Totul, sub fantasma Ungariei Mari și a mitului Coroanei Sfântului Ștefan! Totul, pentru realizarea programului revizionist!

Sub această dimensiune revizionistă are loc organizarea structurii și activităților serviciilor secrete ungare.

Între 1918-1940 spionajul ungar în România se intensifică.

În 1920, din însărcinarea lui Horthy Miklos, colonelul Zsolt creează „Serviciul de Informații Maghiare”, cu activitate mai ales în rândul populației maghiare din zona de frontieră și în județele Mureș, Ciuc, Odorhei, Harghita.

În sprijinul structurilor informative ungare, de un mare ajutor sunt organizațiile paramilitare constituite: „Asociația Ungară pentru Apărarea țării”, „Liga Revizionistă Ungară”, „Uniunea Maghiară de Apărare a Rasei”, „Garda Revizionistă”, „Comitetul pentru Apărarea Națiunii”, „Ordinul Vitejilor”, „Vânătorii Turanici”, „Divizia Secuiască”, „Organizația Levente”, toate cu caracter revizionist, oficine ale spionajului horthyst.

Comploturi antistatale, împotriva României, dirijate de Budapesta, au loc la Cluj, Târgu-Mureș, Târgu-Secuiesc, Oradea. Între anii 1938-1940 au loc mai multe acțiuni ale terorismului ungar de stat împotriva unității României, la Satu Mare, Carei, Oradea, Cehul Silvaniei, Zalău, Cluj, Marghita, Hunedoara, Târgu-Mureș, Odorhei, Miercurea Ciuc, Valea lui Mihai, Șimleul Silvaniei, Baia Mare, Sighet, Jibou, Dej, Șumuleu-Ciuc, Sfântu Gheorghe.

Cu toate că, până la 23 august 1944, atât România, cât și Ungaria făceau parte din aceeași alianță militară (Axa Berlin – Roma-Tokio), Budapesta „a recrutat și întreținut o vastă rețea de spionaj pe teritoriul țării noastre”. Spionajul horthyst, de natură diversionist-teroristă, prin acțiuni inițiate și desfășurate, de serviciile de informații ungare pe spațiul românesc sau împotriva intereselor României, înainte, pe timpul Diktatului de la Viena și pe vremea celui de Al Doilea Război Mondial, a campaniei din Est, s-a intensificat.

În luna martie 1941, la Arad este depistată și arestată organizația de spionaj condusă de cetățeanul ungur Jakob Pál, apoi, în 1942, tot la Arad, organizația lui Pavel Meszaros, dezertor din armata română, a soților Györffi, precum și a lui Marton Anton.   

     După actul insurecțional de la 23 august 1944, „între România și Ungaria a intervenit starea de război deschis”. Este reluat, cu precădere, spionajul militar. După capitularea Ungariei, elemente maghiare din Transilvania și din Ungaria susțin acea aberantă frontieră pe Carpați între cele două țări!

Cu sprijinul sovietic avea loc „un veritabil asalt pentru preluarea puterii” în Transilvania, maghiarii ocupând cele mai importante funcții publice. Au loc confruntări violente, interetnice, manifestațiile studențești de la Cluj sunt înăbușite de maghiarii de la „Dermata”.

Paralel cu instaurarea regimului comunist, NKVD creează noile structuri informative și de securitate ungare, controlate de consilieri sovietici, atrăgând elemente extremiste din rândul minorității maghiare din România, acțiuni coordonate de generalul Dalnok Veress, cu control subversiv direct de la Budapesta.

Sunt organizate, în spațiul transilvan, de către serviciile de informații ungare, grupări de rezistență: la Oradea (Grupurile Velko, Ásztalos), Salonta (Grupul Kiss), Arad, Timișoara, Mehadia, Alba Iulia, Cluj, Zalău, Turda, Târnăveni, Copșa Mică, Sibiu, Satu Mare, Baia Mare, Rodna, Bistrița, Târgu-Mureș (Grupurile Sziskai și Kovács), Gheorgheni, Odorhei, Miercurea Ciuc, Covasna, Brașov.

Deosebit de intense activități a avut Serviciul de Securitate al Ungariei, în spațiul românesc, în perioada 1949-1989, prin AVO, prin organizații naționalist-șovine, precum Cercul „Kossuth”, „Tineretul Secuiesc”, „Garda Populară”, „Cerbii Albi”, „Mișcarea de Rezistență”, „Organizația Secretă Revoluționară”, „Organizația Tineretului Maghiar din Ardeal”, „Banda teroristă din Sovata”, organizația subversivă de la Liceul din Miercurea Ciuc, Asociația Secretă „Harghita”, „Steaua Neagră” („Legiunea Morții”), toate apărute cu „scopul răsturnării puterii de stat românești din Transilvania, vizând alipirea Transilvaniei la Ungaria”, în aceste acțiuni antistatale fiind implicat și episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Marton Aron!

Serviciile secrete ungare și-au intensificat mijloacele informative, îndeosebi după 1968, când a fost desființată Regiunea Autonomă Maghiară, prin acțiunile antiromânești urmărindu-se „dezintegrarea României și crearea Ungariei Mari”, nostalgica ficțiune ungară.

„Schimbările structurale, intervenite în Europa de Est, odată cu anul 1989 – prăbușirea regimurilor comuniste, desființarea Pactului de la Varșovia și a C.A.E.R-ului -” au creat o nouă situație în „ecuația unor jocuri de interese geopolitice și de strategii politico-militare, prielnice naționalismului șovin, iredentismului, revizionismului și separatismului maghiar.”

S-a creat o mișcare revizionistă care viza România, Serbia, Croația, Slovacia și Ucraina, „prin inducerea haosului în această parte a Europei”, maghiarii urmărind „obținerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice” și „drepturi colective”.

Au loc modificări de ton și de accent din partea ungară. Manifestări antiromânești sunt organizate la televiziunea ungară, excelând prin atacarea Tratatului de la Trianon, contestarea dreptului istoric al României asupra Transilvaniei.

La 10 noiembrie 2001, în fața Ambasadei României de la Budapesta are loc o manifestație antiromânească, organizată de „Mișcarea de Tineret din 64 de Comitate”, de factură neofascistă, liderii referindu-se, apelând la exagerări și minciună, la așa-zisa „teroare la care este supusă populația maghiară din Transilvania”, prin „atrocitățile comise împotriva maghiarilor”, prin „teroare spirituală” și „dispariția vestigiilor ungare seculare, existente la Roșia Montană”, „de către cei acum aflați la putere, care au tutelat asasinarea maghiarilor”.

Totul, sub deviza: „Să piară Trianonul!”. O prezentare inversă a unei realități transilvane și a adevărului istoric.

Chiar și după accederea României în NATO și în UE, după semnarea Tratatului de bază între cele două țări, diplomația ungară „a continuat să vehiculeze aceleași idei iredentiste și revizioniste”, urmărind internaționalizarea pretinsei «probleme a Transilvaniei»”.

Tratatul de Pace de la Trianon, „nedreptatea istorică” făcută Ungariei, nereturnarea proprietăților bisericilor istorice ungare, toate sunt mereu incriminate, printr-o reîntoarcere la „trecutul Ungariei interbelice”.

În cadrul unei ceremonii festive din aula Parlamentului de la Budapesta, premierul Viktor Orban, decernând distincțiile „Corvin în lanț”, unor personalități, distincție creată de Horthy Miklos în anul 1930, recurgea la o „reînființare cu profunde conotații, cu declarata intenție de refacere a Ungariei Milenare.”

Manifestațiile de la Budapesta continuă, organizate de „Mișcarea Revizionistă Maghiară”, accent punându-se pe „obținerea dreptului de proprietate, de către etnicii maghiari, asupra unor mari terenuri agricole, a pădurilor și imobilelor, bineînțeles, pe căi ilegale, crearea, în Transilvania, a unei „subeconomii subversive”, prin edificarea unei „regiuni transfrontaliere”.

Accentul se pune pe „lipsa de drepturi a maghiarilor din România”, trâmbițată cu orice prilej.

Conceptele doctrinare ale revizionismului ungar vizând România, sfidând realitățile de natură istorică, sunt următoarele: „primatul” maghiar în Transilvania, „dreptul istoric” al celui venit în „terra deserta”. Adepții „Partidului Dreptății și Vieții Maghiare”, al lui Istvan Csurka, clamau: „Vrem înapoi Transolvania! Jos Trianonul!”.

În șirul acelor concepte doctrinare sunt cuprinse: panmaghiarismul „țării-mame”, contestarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920) și a celui de la Paris (1947), invocând falsul „drept istoric milenar” al statului ungar asupra teritoriilor stăpânite de Ungaria până în 1918, „transilvanismul”, ca formă a refuzului acceptării, de către fostele clase conducătoare ungare, „a noii apartenențe statale a Transilvaniei la România”.

Fluturând ideea unui „transilvanism federativ”, invocat cu orice prilej, ei urmăresc ca totul să se finalizeze prin „forma autonomistă”.

 

Au urmat alte forme ale ambițiilor minorităților maghiare, cea declarându-se „factor constitutiv de stat”, cum ar fi conceptul „discriminării pozitive”, acordarea „drepturilor colective”, „autonomia teritorială”, „cantonizarea României”, „euroregiunile”, ca instrumente ale revizionismului maghiar (cum ar fi „Euroregiunea Carpatică” și „Euroregiunea Dunăre-Mureș-Tisa-Crișuri”).

În urma „acțiunilor reformative, inițiate de Mihail Gorbaciov”, are loc noua structurare a serviciilor secrete ungare după 1989, totul sub visul și fantoma „Ungariei Mari a regelui Ștefan”, promotor avându-l pe Sürõs Mátyás, cu sfătuitorii lui de taină: Sütõ András, Kányádi Sándor, Domokos Géza, Fazekas János, Szabo T. Attila, adepți ai unei politici revizioniste cu accente naționalist-extremiste, șovine, neorevizioniste.

În spatele acțiunilor iredentiste se aflau Oficiul de Securitate al Republicii Ungara, Oficiul de Informații al Republicii Ungare, Oficiul de Informații Externe, Oficiul Siguranței Naționale, Oficiul Tehnic pentru Siguranță Națională, Oficiul Militar de Investigații, urmărindu-se interceptarea corespondenței și a convorbirilor telefonice, acțiuni de filaj, precum și percheziții secrete, comunicațiile guvernamentale, monitorizarea presei.

Propaganda în politica revizionistă ungară, beneficiind și de sprijinul președintelui Árpád Gõncz, cuprindea „Transilvania ca problemă de stat, obținerea hegemoniei politico-economice a Ungariei în Valea Dunării și în așa-zisul Bazin Carpatic, destabilizarea continuă, inclusiv dezmembrarea statelor vecine Ungariei.”

Este folosit internetul și diaspora în acțiunile propagandistice de natură revizionistă, prin dezinformarea opiniei publice internaționale, insistând pe acordarea autonomiei teritoriale a Transilvaniei, pe revizuirea prevederilor Tratatului de Pace de la Trianon și ale Conferinței de Pace de la Paris.

Sunt cunoscute, imediat după decembrie 1989, acțiunile dușmănoase ale acelui colonel Arny Sándor, fost cetățean român de etnie maghiară, emigrat în Ungaria, revenit, ulterior, ca atașat militar, care, împreună cu ambasadorul său în România au îndeplinit mai multe misiuni de spionaj în Transilvania.

Un alt „personaj straniu și controversat, prin anumite medii vehiculându-se ipoteza că este agent al structurilor ungare de spionaj”, este fostul pastor de Piatra Craiului, Tõkés László, ca agent A.V.O. (Securitatea Ungară).

„Sub acoperirea sutanei, cultivând diversiunea politică și religioasă, ura și răzbunarea”, el a fost implicat în foarte multe dintre acțiunile cu caracter revizionist în cei 25 de ani trecuți.

Din păcate, și astăzi, Ungaria, membră a Uniunii Europene, a NATO, ca și România, își „reiterează politica extremist-revizionistă, adoptând-o noilor realități, noii ideologii a revizionismului ungar, mascându-și pretențiile de anexare a Transilvaniei, de data aceasta sub chipul necesității „acordării autonomiei teritoriale așa-zisului ținut Secuiesc, autodeterminării și autoguvernării maghiare și secuiești” pe pământ străbun românesc!

 

Precizare. Acest editorial constituie o redare succintă a celor cuprinse în cartea „Spionajul ungar în România” – autori: Traian-Valentin Poncea și Aurel Rogojan.

 cuvantul-liber.ro/

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/spionajul-maghiar-in-romania/

Publicitate

05/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul, o enigmă istorică

Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul 
 

Când, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.

În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul.

Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor.

Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei “punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.

Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene.

Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului.

Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa.

În Asia Mică fură supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de “stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“.

Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.

Asadar, armatele otomane se aflau la al treilea asediu (1402) al Bizanţului, când căzu ca un trăsnet vestea apariţiei lui Timur Lenk în Anatolia.

El se îndrepta fulgerător spre ţinuturile lui Baiazid, cu o armată uriaşă, disciplinată şi călită-n lupte.

Prin întinsa sa reţea de spionaj, împânzită în întreaga Asie Mică, Timur aflase că sultanul otoman începuse să fie urât de populaţia anatoliană pentru costisitoarele sale campanii, pentru viaţa de lux şi petreceri ce-o ducea în palatul de la Bursa, cu frumoasa principesă sârbă Olivera, devenită soţia sa, şi pentru că nu rezistase ispitei alcoolului (zice-se, sub influenţa tinerei femei), fapte ce contraveneau flagrant preceptelor Coranului.

Apoi, principii de Germiyam, Karaman şi ceilalţi nu mai puteau răbda povara supunerii.

Or, apariţia lui Timur, care le promitea independenţa principatelor, era un minunat prilej de a relua lupta cu stăpânul de la Bursa. 

                   

Dezastrul din 28 iulie 1402.

     

Câmpia Ciubuk de lângă Ankara. În zori începu – după cum menţionează istoricul Ioseph von Hammer – “cea mai mare dintre toate bătăliile islamului.”

 

 

https://istoriiregasite.files.wordpress.com/2015/03/batalia-ankara-1402.jpg

Se întâlneau Timur, stăpânul Asiei şi Baiazid, spaima Europei.

Primul dispunea de aproximativ 700.000 de oameni, al doilea – de numai 300.000.

În afară de această inferioritate numerică, Baiazid avu încă de la început şi alte dezavantaje.

Mai întâi, nu era deloc sigur pe principii anatolieni, care luptau sub steagurile sale.

Apoi, armata sa, care tocmai ridicase asediul Constantinopolului şi venise în marş forţat până la Ankara, era obosită.

În sfârşit, Timur ocupase râuleţul Ciubuk, care pe-o zi călduroasă ca aceea ar fi fost mai mult decât necesar armatei însetate.

Rezultatul a fost dezastruos pentru armata otomană. Baiazid se văzu repede părăsit de trupele tătare (participante ca aliate la luptă), de detaşamentele principilor anatolieni, de propriii săi fii.

Deşi excelentele trupe sârbeşti, aflate ca vasale în oastea sa, s-au oferit să-i acopere retragerea, sultanul refuză să fugă şi se retrase cu garda sa de ieniceri pe o colină, unde se bătu ca un leu toată ziua.

Spre seară, văzând că totul e pierdut, acceptă, în sfârşit, să abandoneze lupta.Prea târziu.

În timp ce gonea, căutând să străpungă încercuirea lui Timur, calul i se împiedică de-o piatră şi căzu (alte izvoare menţionează că ar fi vrut să-şi adape calul). Până să încalece din nou, fu înconjurat, împreună cu mica sa escortă.

Se relatează că Baiazid avea atunci în mână un fel de baltag cu care ar fi putut să se apere, dar văzând că totul era definitiv pierdut, aruncă arma şi zise:

„Ei, iată-mă, ce mai aşteptaţi? Faceţi ce-aveţi de gând să faceţi!“ Şi se pregăti să moară.

Dar oamenii lui Lenk, după ce-l imobilizară, îl invitară: „Poftiţi, sunteţi oaspetele lui Timur Han!”

Prizonierul fu îndată condus la învingătorul său, care-l întîmpină în faţa cortului, îl primi cu cinste, se indignă că ai săi îi legaseră mâinile şi îl dojeni că luase parte personal la luptă, „deoarece suveranii trebuie să stea de-o parte şi să conducă”, nu să se aventureze în vâltoarea bătăliei.      

 

 

 

 

TIMUR LENK (1336 – 1405

 

 

În clipa când intra în cortul lui Timur, ca prizonier al acestuia, Baiazid părăsea şi scena istoriei. Misiunea sa se încheiase.

 

Cuşcă de fier sau litieră?
 

În vreme ce trupele lui Timur urmăreau resturile armatei otomane în retragere, Baiazid însoţea din oraş în oraş pe învingătorul său.

Un corp de armată mongol cuceri Bursa, captură ceea ce mai rămăsese din tezaurul Curţii otomane (cea mai mare parte fusese salvată de Süleyman, fiul cel mai mare al lui Baiazid), o prinse pe Olivera, soţia favorită a lui Yildirim, şi o trimise lui Timur.

Curând fu cucerit Izmirul (Smirna) şi restabilite principatele de Saruhan, Karamau, Germiyam şi altele, iar fiii lui Baiazid (Suleyman, Isa, Musa, Mustafa şi Mehmed), incitaţi de Timur, dar mai ales de propria lor sete de putere, începură o dispută acerbă pentru tronul de la Edirne (Adrianopol), noua capitală din 1402.

Ea avea să se termine abia în 1413, prin victoria lui Mehmed I Celebi (1413-1421). În Balcani se reluară luptele împotriva otomanilor, iar împăratul Bizanţului prestă omagiu şi plăti tribut hanului turcoman, în timp ce suveranii occidentali intrară în relaţii cordiale cu învingătorul adversarului lor de odinioară. Astfel, întreaga operă a lui Baiazid se destrămă.

Cuşcă de fier sau litieră?S-a scris destul de mult despre cele şapte luni şi două săptămâni de captivitate a fostului sultan; dar această perioadă nu este nici până astăzi elucidată şi există, credem puţine şanse de a fi luminată vreodată.

Explicaţia constă în faptul că izvoarele sunt confuze, tendenţioase şi contradictorii.

   S-au format două curente de opinii: unii istorici susţin că Baiazid a fost transportat într-o cuşcă de fier, fiind deci rău tratat de Timur, alţii pledează pentru o reinterpretare a izvoarelor şi legendelor în legătură cu această chestiune, acreditând teza că, în realitate, sultanul captiv a fost purtat într-o litieră; prin urmare, a fost tratat cu cinste.    

   În afară de aceste păreri au mai fost lansate şi altele. S-a afirmat, de exemplu, că Timur s-ar fi urcat pe cal punând piciorul pe spinarea lui Baiazid sau că fostul sultan ar fi fost hrănit laolaltă cu câinii hanului, din resturile de la masa acestuia.

S-a mai spus că Timur căuta să-l umilească pe Yildirim, obligând-o pe Olivera să danseze ca o sclavă în faţa curţii hanului şi a captivului însuşi.    

  Dar asemenea păreri sunt lipsite de orice bază documentară şi de orice logică. Să vedem ce spun izvoarele.

Prizonieratul lui Baiazid în cuşca de fier este menţionat de unii cronicari ca Ibn Arabşah, Phrantzes, Boucicault, Orudj ben Adil. Analizând însă critic aceste referiri, observăm că Ibn Arabşah e un duşman notoriu al lui Timur. El a căutat să-l compromită, punându-i în seamă o asemenea răzbunare.

Ca şi alţi istorici bizantini, Phrantzes, care a fost la turci, e pătruns de psihoza antiotomană. Mareşalul Boucicault, care fusese prizonierul lui Baiazid, trebuia să-şi ia cumva revanşa povestind despre umilinţa la care fusese supus „Fulgerul“.

În ceea ce îl priveşte pe Orudj ben Adil, el, ca şi alţi cronicari otomani care au reţinut episodul, scrie la aproape o jumătate de secol de cele întâmplate, iar izvoarele pe care le foloseşte pentru amintita perioadă nu ne sunt nici astăzi cunoscute.

În schimb, alte izvoare contemporane nu consemnează existenţa faimoasei cuşti. Germanul Schiltberger, de pildă, făcut prizonier de către Baiazid, la Nicopole, în 1396, şi de către Timur, la Ankara, în 1402, nu aminteşte nimic despre acest lucru.

Nu pomeneşte de cuşcă nici spaniolul Clavijo, oaspete la curtea lui Timur, deşi o astfel de captivitate a celebrului Baiazid ar fi fost un amănunt senzaţional pentru concetăţenii cărora le destina scrierile sale.

Cronicarul otoman Aşîkpasazade, care se bazează pe relatările unui martor ocular la bătălia de la Ankara şi însoţitor al lui Baiazid în captivitate până la moartea acestuia, scria: “Îl duceau pe Bayezid han într-o litieră (tahtirevan), asemenea unei cuşti (kafes), purtată de doi cai.

Totdeauna mergeau în faţa lui Timur, şi la popasuri litiera era depusă înaintea cortului său“.

Cunoscutul cronicar Neşri, şi ulterior Saadeddin, repetă acelaşi lucru. Nu menţionează episodul cuştii de fier nici cronicarul bizantin Laonic Chalcocondyl“.

Şi argumente filologice vin să infirme teoria cuştii de fier. Aşa cum a arătat marele turcolog austriac Ioseph von Hummer (părintele turcologiei), legenda a fost alimentată de confuzia provocată de cuvântul “kafes“. În limba turco-osmanã „kafes“ înseamnă nu numai „cuşcă“, ci şi „litieră“, care era în Orient un tradiţional mijloc de transport pentru femei şi bărbaţi de seamă.

După cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), sultanii asistau la dezbaterile Divanului imperial din spatele unei ferăstruici ce se numea „kafes”.

Înseamnă că padişahii stăteau, la propria lor curte, într-o cuşcă?

Deci “kafes” nu înseamnă neapărat “cuşcă”. Cum Baiazid fusese o personalitate marcantă, deşi prizonier, i s-a făcut cinstea de a fi dus într-o litieră.

Un alt argument pe care îl invocă partizanii cuştii de fier este acela că legenda unei astfel de captivătăţi a circulat totuşi în popor, mai ales în Anatolia.

Este foarte posibil ca respectiva legendă să se fi născut pe terenul nepopularităţii lui Baiazid din ultima perioadă a domniei sale şi să fi fost pusă în circulaţie de către adversarii săi, principii anatolieni, cărora sultanul le luase stăpânirile.

Dacă avem în vedere faptul că principele de Karaman i-a desfăcut mormântul, i-a ars cadavrul şi i-a aruncat cenuşa în cele patru vânturi, atunci să ne mai mirăm că alţi principi din Anatolia au putut să născocească fostului lor suveran o captivitate atât de umilitoare? Nu trebuie uitat apoi că starea de spirit antiotomană din Bizanţ şi din Europa a putut favoriza răspândirea acestei anecdote revanşarde şi cu iz oriental.

Dar – spune specialistul în literatura turcă, Koprülü – în Orientul islamic exista obiceiul închiderii prizonierilor într-o cuşcă de fier, deci era firesc să i se aplice şi lui Baiazid o astfel de formă tradiţională de umilinţă.

Savantul turc citează şapte exemple de captivi ai iranienilor, indienilor etc. Examinând însă cu atenţie lista, constatăm că şase dintre aceşti prizonieri nu fuseseră suverani, ci supuşi revoltaţi, iar al şaptelea – un suveran ţinut captiv de către un trib; nu era vorba deci de raporturi dintre un suveran şi alt suveran, de la egal la egal, cum era cazul între Timur şi Baiazid.

Dovadă că Timur l-a tratat pe Baiazid potrivit prestigiului şi rangului acestuia îl constituie şi faptul arătat mai sus şi confirmat de cronicari turci, că atunci când fostul sultan a fost adus pentru prima oară la el cu mâinile legate, Timur s-a indignat.      

 Prin urmare, izvoare, precum şi argumente de ordin istoric, filologic şi logic pledează contra tezei unei captivităţi a lui Baiazid într-o cuşcă de fier.

 

Asasinat sau sinucidere?

 

Trecuseră șapte luni de captivitate. Încercările de a-l elibera, fie răscumpărându-l, fie scoțându-l tainic (printr-un tunel) din captivitatea mongolă, eșuară.

Nerăbdător, Yilderim se adresă lui Timur rugându-l să nu-i distrugă statul și să-l pună în libertate.

,,Astăzi sunt eu înfrânt, mâine poți fi tu” – ar fi spus fostul sultan.

La acestea, Timur ar fi răspuns:

“Așa este.Dar până când te vei întoarce de la Samarkand, voi așeza pe tătari în țara ta.” 

Sultanul BAIAZID YILDERIM (1354 – 1402)

Aceste cuvinte l-au mâhnit adânc pe captiv, fiindcă înțelegea că va trebui să însoțească pe Timur până în capitala sa din Samarkand (Asia centrală), împodobindu-i carul de triumf, și că în acest răstimp statul otoman, dat pe mâna tătarilor, se putea destrăma.

Fire orgolioasă și impulsivă, Baiazid n-a putut suporta gândul unei asemenea umilințe.

Câteva picături de otravă aflate sub piatra inelului ce-l purta au fost suficiente.

Astfel muri la Akșehir, în Anatolia sudică, Yilderim Sultan Baiazid, în 9 martie 1403, după șapte luni și două săptămâni de captivitate.

Aceasta este doar o versiune (credem cea mai veridică și mai logică) a morții sale.

Prof. dr. Bedi Șehsuvaroglu, de la Universitatea din Istanbul, a adus noi argumente în favoarea tezei sinuciderii lui Baiazid, teză multă vreme ignorată.

El arată că în lumea islamică sinuciderea fiind considerată o crimă, urmașii lui Baiazid din dinastia otomană și cronicarii de la curtea lor, au căutat să treacă sub tăcere această moarte ,,eretică”.

Mai mult, unii suverani otomani au dezavuat pur și simplu pe Baiazid.

După o altă versiune, prizonierul lui Timur ar fi sfârșit de moarte naturală, cauzată, după unii de reumatism cronic, după alții de hipertensiune arterială sau de insuficiență respiratorie.

Este posibil ca aceste complicații, apărute pe fondul maladiv anterior al captivului, să fi fost provocate de starea deprimantă în care se afla mândrul sultan.

Ele nu exclud teza sinuciderii, ci o susțin.S-a lansat și teoria că Timur însuși ar fi dispus asasinarea prizonierului său, dar această supoziție nu rezistă în fața izvoarelor. Într-adevăr, ce interes ar fi avut Timur să distrugă un atât de prețios trofeu, tocmai în ajunul întoarcerii sale la Samarkand?

Din izvoare rezultă că, dimpotrivă, Timur se interesa îndeaproape de sănătatea captivului și-i trimitea chiar medicul său personal spre a-l îngriji.

Când, pe neașteptate, hanului i de aduse vestea morții lui Baiazid, el fu profund mâhnit.

După câteva zile, rămășițele pământești ale fostului sultan au fost trimise fiului acestuia, Mehmed Celebi, care avea să devină unicul stăpân al statului otoman. 

sursa: Mihai Maxim, Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul în Magazin istoric, Anul V, Numărul 8 (53), august, 1971

05/07/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prima ocupaţie sovietică a teritoriilor româneşti de la Est de Prut. CRONOLOGIE (1940 – 1941)

Doliu pentru Basarabia, București, România, 1940, sursă:siemprecipri.blogspot.com

Doliu pentru Basarabia in București, România, 1940

28 iunie 1940 – zi neagră din istoria românilor

28 iunie 1940 este o zi neagră din istoria românilor, este ziua începutului primei ocupaţii sovietice a teritoriilor româneşti de la Est de Prut.

Una din consecinţele ocupaţiei a fost instituirea terorii comuniste in  R.S.S.Moldoveneasca – creata U.R.S.S p[e o parte din teritoriul fostei Basarabii romanesti.

Cronologia terorii sovietice din prima ocupaţie sovietică a teritoriilor româneşti de la Est de Prut (1940-1941)

 

 Data

 Evenimentul

1940, 23-26 iunie

 

Comisarul poporului pentru Afacerile Externe ale URSS V. Molotov îl informează pe ambasadorul german la Moscova, contele Friedrich Werner von der Schulenberg, despre intenţia guvernului sovietic de a cere României cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de a recurge la forţă, dacă guvernul roman nu se declară imediat de accord cu aceste cedări teritoriale.

1940, 23 iunie

 

Un număr de circa 23 de avioane sovietice depăşesc frontiera cu România şi pătrund până deasupra oraşului Chişinău. Această activitate aeriană depăşeşte cadrul recunoaşterii din zilele precedente şi constituie o agresiune aeriană asupra României.

1940, 26 iunie

Comisarul poporului pentru Afacerile Externe ale URSS V. Molotov înmânează ministrului României la Moscova Gh. Davidescu, nota ultimativă a guvernului sovietic, prin care cere cedarea imediată teritoriilor româneşti de la Est de Prut, conform unei hărţi anexate. 

1940, 27 iunie, ora 17.00

 

La Bucureşti are loc o întrevedere între regele Carol al II-lea şi Killinger. Întrebat ce atitudine va avea guvernul roman faţă de untimatumul sovietic, regele Carol al II-lea s-a pronunţat hotărât că armata română poate să opună rezistenţă URSS cu condiţia ca Germania să împiedice ca Ungaria şi Bulgaria să atace pe la spate România.

1940, 27 iunie

Guvernul sovietic cere evacuarea teritoriilor revendicate în decurs de patru zile începând cu 28 iunie, ora 14.00 (ora Moscovei).

1940, 27 iunie

Guvernul roman declară că „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea decurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede nevoit să satisfacă condiţiile de avacuare specifice în răspunsul sovietic”

1940, 29 iunie

 

În dimineaţa zilei de 28 iunie guvernul de la Bucureşti a fost constrând să accepte official cedarea teritoriilor rămâneşti de la Est de Prut sovieticilor.

1940, 28 iunie

Forţele Armatei Roşii au ocupat oraşele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă.

1940, 28 iunie

Autorităţile comuniste încep arestările în masă in randul funcţionarilor care au activat în timpul administraţiei româneşti.

1940, 28 iunie – 3 iulie

În timp ce se retrageau, mulţi militari români au fost reţinuţi şi dezarmaţi de sovietici.

1940, 30 iunie

Apare primul număr al ziarului „Basarabia sovietică” în limbile română şi rusă. Iniţial ziarul era difuzat gratuit.

1940 28 iunie-1 iulie

Administraţia sovietică înstituită în regiune, a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultăţii de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Haşdeu”, Liceului „A. Russo”, Şcoalii Normale de Băieţi, Liceului „Regina Maria”, Facultăţii de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand”, Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru”, Închisorii Centrale, Şcolii Naţionale de Viticultură, Azilului „Cavalji”, Spitalului „Costiujeni”, Casei copilului, Ospătăriei Saracilor din Piaţa Nouă, 20, celor trei biserici militare, şi Bisericii greceşti.

1940, iunie-august

Autorităţile sovietice au arestat toţi foştii deputaţi din Sfatul Ţării rămasi in teritoriile ocupate.

1940, 2 iunie

La Moscova a avut loc şedinţa Biroului Politic al CC al PC(b) din URSS la care au participat Stalin, Molotov, Kaganovici, Beria, Hruşciov, Kalinin, Voroşilov la care s-au pus în discuţie „Problemele CC al PC(b) din Ucraina”.

1940, 3 iulie, ora 12.00

La ora 14.00 autorităţile sovietice de ocupaţie au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reuşit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze.

1940, 3 iulie

 

Preşedinţia Consiliului de Coroană a declarat această zi – Zi de Doliu în România.

La ora 13.00 toată populaţia Ţării a păstrat un minut de reculegere. Circulaţia a fost complet suspendată în întreaga ţară la aceeaşi oră pentru un minut.

1940, 9 iulie

Conform hotărârii CCP din URSS pe teritoriile româneşti ocupate au început a activa tribunalele militare care urmau să examineze „infracţiunile contarevoluţionare şi de banditism”. În acest fel, autorităţile de la Kremlin legalizează fabricarea dosarelor politice locuitorilor de pe teritoriile româneşti ocupate şi judecarea lor conform legislaţiei RASSM – stat fantomă creat cu scopul sovietizării ţinutului dintre Nistru şi Prut. 

1940, 10 iulie

Organele de stat sovietice, împreună cu conducerea unicului partid politic din URSS-PCUS, au decis unirea teritoriului Basarabiei cu cel al RASSM.

1940, 10 iulie

Administraţia sovietică de la Kremlin a decis suplimentarea trupelor NKVD-iste şi majorarea numărului unităţilor militare de escortă pe teritoriul Moldovei de la Est de Prut, totul în scopul arestării imediate a funcţionarilor administraţiei româneşti rămaşi pe teritoriile ocupate de sovietici.

1940, iulie

Liderii de la Kremlin au creat la Chişinău o comisie ce avea sarcina să recruteze tineri la muncă pe „şantierele comuniste” din raioanele estice şi nordice ale URSS.

1940, 23 iulie

La indicaţia autorităţilor comuniste de la Kremlin au fost lichidate breslele-sindicatele româneşti fiind declarate a fi reacţionare deoarece din ele făceau parte atât muncitorii, cât şi patronii, iar în doctrina sovietică concepţia luptei de clasă era principalul.

1940, iulie

 

Ostaşii Armatei Roşii au arestat şi împuşcat pe teritoriul morii din Orhei colectivul orchestrei simfonice de la Chişinău care a decis să revină pe teritoriile ocupate dintr-un turneu de la Bucureşti.

1940, iulie

La indicaţia NKVD-ului de la Moscova zilnic foştii ofiţeri din Armata Albgardistă, stabiliţi pe teritoriile ocupate erau chemaţi la secţiile locale, iar în timpul nopţii – arestaţi. 

1940, 1 august

În conformitate cu legislaţia URSS, veniturile muncitorilor, funcţionarilor, oamenilor de artă, poeţilor, precum şi a medicilor, avocaţilor şi a altor categorii sunt supuse impozitării sovietice.

1940, 2 august

Autorităţile de stat din URSS decid ca pe teritoriul ocupat de la Est de Prut să fie constituită o nouă republică unională. Se formează RSSM. Preşedinte este desemnat comunistul transnistrean T. Konstantinov.

1940, 3-4 august

A avut loc un nou val de arestări în masă a mai multor funcţionari, deţinători de funcţii în administraţia românească, inclusiv, Chiril Severin, Nicolae Pascaru, Nicolae Stog, Alexandru Melnicenko ş.a.

1940, 8 august

Autorităţile sovietice de ocupaţie au creat NKVD-ul local – organ de teroare şi represiune. Conducerea acestuia i-a fost încredinţată maiorului de securitate sovietic Nicolai Sazâkin.

1940, 9 august

Conducerea sovietică continuă politica de depopulare a teritoriului românesc al Moldovei de la Est de Prut solicitând a fi recrutaţi încă 20 000 muncitori pentru industria grea şi extractivă unională.

1940, 12 august

Administarţia sovietică lichidează sistemul românesc de învăţământ, îl substituie cu cel sovietic şi introduce studierea obligatorie în şcoli a limbii ruse.

1940, 14 august

Conform directivei Moscovei Comitetul regional al Partidului Comunist (bolşevic) din RASSM – Moldobkomul – i s-a conferit statutul de Partid Comunist al RSSM. În aşa mod organele de partid sovietice se extind şi pe teritoriile de la Est de Prut. Prim-secretar a fost numit docilul Kremlinului P. Borodin, rus de naţionalitate.

1940, 15 august

Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis decretul „Cu privire la restabilirea pe teritoriul Basarabiei a legislaţiei sovieticere reritoare la naţionalizarea pământuilui”. Conform acestuia, tot pământul şi subsolul, pădurile şi apele au trecut în posesia statului.

1940, 15 august

Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis decretul „Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi a căilor de comunicaţii din Basarabia”.

1940, 21 august

În baza unei hotărâri a organelor de conducere de la Kremlin şi preluată de cele de partid locale s-a stabilit refacerea şi concentrarea industriei  Moldovei. În pofida faptului că proprietar se considera URSS, majoritatea investiţiilor de capital – şase milioane ruble – au fost alocate din bugetul republican şi nicidecum de cel unional.

1940, 28 august

Conducerea sovietică continuă politica de depopulare a teritoriului românesc ocupat dintre Nistru şi Prut solicitând a fi recrutaţi încă 21 000 muncitori pentru industria grea unională.

1940, 31 august

La indicaţia autorităţilor sovietice de la Kremlin, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSU a înaintat un proiect de lege: „Cu privire la repartizarea populaţiei Basarabiei, Nordului Bucovinei, RASSM între RSSU şi RSSM”. Conform acestuia RSSU I s-a atribuit un teritoriu populat de 337 122 de români, ceea ce constituie 20,94% din numărul de locuitori.

1940, august

La indicaţia organelelor NKVD-ului de la Moscova, organele NKVD-ului de la Chişinău la sfârşitul lunii au organizat transferarea mai multor mii de reprezentanţi ai administraţiei publice care au activat în perioada românească în lagărele de corecţie prin muncă din RSS Kazahstan, regiunea Kazan (RASS Tatară), Karaganda, Siberia, lagărele Vâtegorsk, Veatsk, Cerepoveţ.

1940, 1 septembrie

Banca Naţională a URSS a emis o înştiinţare în conformitate cu care toate operaţiile bancare din teritoriile româneşti ocupate urmau să se înfăptuiască în valută sovietică. Din acest moment leul românesc e scos din circulaţie şi substituit cu rubla sovietică.  

1940, 10 septembrie

În conformitate cu hotărârea CCP din URSS nr.1667 oraşul Chişinău a fost trecut în categoria oraşelor cu regim special de gradul II, în care nu aveau dreptul să locuiască persoanele consamnate penal în baza articolelor: 58 – crime contrarevoluţionare; 59-3 – banditism; 74 – acte de huliganism din partea indivizilor cu două condamnări; 107 – speculă; 193-24 – spionaj (Codul Penal al RSSU a fost în vigoare pe teritoriul RSSM până în anul 1961).

1940, 13 septembrie

CC al PC(b) din URSS şi CCP al URSS au adoptat rezoluţia despre cotele maxime ale unei gospodării ţărăneşti în teritoriile româneşti de la Est de Prut. Conform acesteea cota maximă în judeţele de Sud era de 20 ha, iar în cele din judeţele de la Nord 10 ha, în două raioane ale fostului judeţ Hotin (Briceni şi Lipcani) – 7 ha. Drept consecinţă au fost distruse vii şi livezi particulare, iar 2 765 ha de vii şi 2 414 ha de livezi au fost luate cu forţa de la 1 433 ţărani înstăriţi.

1940, 13 septembrie

Noua administraţie moscovită instituiă cu forţa la Est de Prut a decis confiscarea cărţilor bisericeşti şi distrugerea sectelor religioase. Timp de zece zile au fost organizate comisii speciale orăşeneşti şi judeţene împuternicite să materializeze acest lucru.

1940, 20 septembrie

Bazându-se pe rezoluţia unională din 13 septembie 1940, CC al PC (b) M şi CCP din RASSM au adoptat o hotărâre despre exproprietărirea surplusurilor, adică a pământuitilor peste cotă. Ca consecinţă imediată 106 119 ha de pământ arabil, vii şi livezi au fost fărâmiţate şi împărţite ţăranilor cu puţin pământ.

1940, 24 septembrie

În conformitate cu hotărârea CCP din URSS Instituţia Asigurării de Stat era obligată ca în decursul anilor 1940-1941 să evalueze costul construcţiilor aflate în proprietatea locuitorilor de la sate, adică a gospodăriilor ţărăneşti.

1940, octombrie, prima duminică

Ca reacţie la nelegiuirile sovietice comise pe teritoriile româneşti ocupate un grup de tineri de la Liceul „V. Lupu” şi ai Şcolii de Fete „Doamna Maria” din Orhei au constituit organizaţia antisovietică „Maidahonda”.

1940, 3 octombrie

Conform directivelor Kremlinului a fost luată decizia „Cu privire la paşaportizarea populaţiei Basarabiei”. Pe baza acesteea în perioada 1 noiembrie 1940-1 ianuarie 1941 au fost eliberate paşapoarte sovietice lociuotorilor din oraşe, orăşele, centre raionale, localităţi unde erau SMT-uri, în localităţile de frontieră, muncitorilor din construcţii, transport feroviar şi sovhoturi. 

1940, 5 octombrie

În cadrul unei şedinţe extraordinare a organelor locale de partid ale republicii tampon RASSM din componenţa RSS Ucrainene s-a decis organizarea alegerilor în Sovietul Suprem de la Chişinău. 

1940, 7 octombrie

Guvernul sovietic a informat că evacuarea persoanelor solicitate de Statul Român s-a încheiat la 27 septembrie şi că se evacuaseră în total 13 750 de persoane.

1940, 12 octombrie

Noua administraţie moscovită instituită cu forţa în Moldova de la Est de Prut a stabilit normele maxime de livadă şi vie pentru o gospodărie ţărănească. În consecinţă au fost luate de la 15 100 ţărani înstăriţi 102 200 ha de pământ (aproximativ 37,6% din proprietatea lor funciară).

1940, 12 octombrie

La iniţiativa autorităţilor sovietice de la Kremlin s-a decis organizarea a 20 de staţii de maşini şi tractoare pe teritoriile româneşti ocupate. În acest scop urmau a fi folosite moşiile naţionalizate, înzestrate cu imobil şi case de locuit, cu inventarul necesar.

1940, 28 octombrie

Organele locale de partid au gestionat organizarea colhozurilor în fostele colonii nemţeşti, în judeţul Cahul – şapte, iar în judeţul Tighina – şase colhozuri.

Colhozurile au fost asigurate cu utilaj, imobil, vitele de tracţiune şi cele producătoare rămase de la cei plecaţi, iar colhozinicii primeau în proprietate casele de locuit părăsite de nemţi.

1940, 4 noiembrie

Prin decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS referitor la delimitarea frontierei dintre RSSU şi RSSM au fost stabilite frontierele RSSM. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15 000 km pătraţi), care intrau în componenţa RSSU şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanlele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât RASSM din care o buna parte (opt raioane) i-a fost dată RSSU.

1940, 14 noiembrie

Organele locale de partid au coordonat strămutarea colhoznicilor din raioanele de peste Nistru în judeţele Cahul şi Tighina. În scurt timp au fost strămutate 102 familii din raionul Grigoriopol şi 96 familii din raionul Camenca.

1940, 14 decembrie

Prezidiul Sovietului Suprem al URSS printr-un decret special a impus folosirea codurilor penal, civil, de procedură penală, civilă, codul muncii şi codul familiei al RSSU pe teritoriile româneşti de la Est de Prut.

1940, noiembrie

Administraţia sovietică instituită cu forţa pe teritoriile româneşti de la Est de Prut au transformat Mănăstirea Frumoasa din Orhei în casă de odihnă. Mănăstirea Suruceni din judeţul Orhei a fost transformată în spital, mănăstirea Hârjauca din judeţul Chişinău a devenit spital republican. Mănăstirea Curchi a fost transformată în spital pentru bolnavii de tuberculoză, iar mănăstirea Hârbobăţ a fost reorganizată în azil pentru copii orfani.

1940, noiembrie

La ordinul organelor sovietice de la Kremlin pe teritoriului Moldovei de la Est de Prut au fost create primele colhozuri.

1940, 31 octombrie

Pe teritoriul dintre Nistru şi Prut au fost strămutate 9 700 familii ţărăneşti de ucraineni din Ucraina de Est şi 6 000 de familii ţărăneşti de aceeaşi etnie din regiunile de Vest ale RSSU.

1940, 4 decembrie

Comisariatul român pentru refugiaţi a înregistrat 220 500 de refugiaţi din teritoriile româneşti ocupate de sovietici.

1940, 21 decembrie

Organele locale de partid au recunoscut, că din cele 315 688 tone de cereale aduse la punctele periferice  greu accesibile pentru transport se păstrau în grămezi 65 000 tone, dintre acestea 50 500 tone aflându-se sub cerul liber.

1940, 29 decembrie

Autorităţile sovietice au ordonat închiderea Bisericii „Al. Nevskii” din Chişinău.

1941, 12 ianuarie

Administraţia sovietică instituită cu forţa pe teritoriile româneşti de la Est a organizat primele pseudo-alegeri în stil sovietic în Sovietul Suprem de la Chişinău.

1941, 15 ianuarie

Autorităţile sovietice au decis închiderea Bisericii ortodoxe de pe lângă Spitalul „Costiujeni”, biserica „Sfântul Nicolae” din Chişinău şi biserica de pe lângă Penitenciarul din Bălţi.

1941, 10 februarie

A apărut decretul despre trecerea limbii române la grafia slavonă. Conform acestuia, începând cu 1 martie 1941, pe teritoriile româneşti ocupate urma să se folosească doar grafia chirilică.

1941, 10 februarie

În scopul legiferării ocupaţiei sovietice a teritoriilor de la Est de Prut, Kremlinul a promovat Constituţia RSSM, care era o copie a Constituţiei sovietice. 

1941, februarie

La indicaţia organelelor NKVD-ului de la Moscova, cele de la Chişinău au fost transferaţi în lagărele de corecţie prin muncă din Vâtegorsk, Veatsk şi Cerepoveţ din RSFSR ţăranii arestaţi şi judecaţi deoarece nu erau în stare să achite la stat dările exagerate. 

1941, 13 februarie

Autorităţile sovietice au decis închiderea Sinagogii Mari din Nisporeni şi a Sinagogii nr. 6 din Tighina.

1941, 25 februarie

În cele şase judeţe dintre Nistru şi Prut activau 111 colhozuri care includeau 14 362 gospodării ţărăneşti şi aveau 32 833 membri apţi de muncă.

1940, 8 martie

Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a aprobat decretul „Cu privire la cetăţenia locuitorilor Basarabiei şi Bucovinei de Nord”. Conform acesteea, tuturor ersoanelor care au fost supuşi ai Imperiului Rus la 7 noiembrie 1917 şi care locuiau pe teritoriul provinciei Basarabia a 28 iunie 1940 (şi copiii lor) li se atribuia cetăţenie sovietică.

În privinţa populaţiei Bucovinei de Nord, care nu făcuse parte niciodată din Imperiul Rus, decretul menţiuona că aceştea bobândesc cetăţenia sovietică dela 28 iunie 1940.

Referitor la locuitorii permanenţi ai Basarabiei, dar care nu se aflau la 28 iunie 1940 pe teritoriul Basarabiei erau datori până la 1 mai 1941 să se înregistreze la consulatele şi ambasadele sovietice ca cetăţeni sovietici. Aceasta nu se răsfrângea asupra persoanelor care dobândise o cetăţenie străină până la 28 iunie 1940 – cetăţenia română nu se lua în consideraţie. 

1941, 10 martie

La indicaţia organelor organelelor NKVD-ului din Moscova, cele de la Chişinău, în colaborare cu cele de partid şi Comisariatul Poporului pentru Învăţământ, în scopul cunoaşterii opiniilor intelectualilor cu viziuni proromâneşti, şi pentru a-i depista a fost organizată o Consfătiure la care s-au discutat multiple probleme lingvistice.

Drept consecinţă a început operaţia de arestare în masă a intelectualilor.

1941, 18 martie

Autorităţile sovietice au decis confiscarea inventarul Mănăstirii Căpriana.

1941, martie

La indicaţia autorităţilor sovietice este vandalizat o parte din inventarul mănăstirii Frumoasa.

1941, 25 martie

În conformitate cu politica antireligioasă promovată de comunişti a fost închisă Mănăstirea Condriţa.

1941, 12 aprilie

Conform deciziei autorităţilor comuniste a fost închisă Sinagoga „Averbuh” din Soroca.

1941, 12 aprilie

Administraţia sovietică a stabilit închiderea Bisericii greceaşti din Chişinău.

1941, aprilie

La indicaţia organelelor NKVD-ului de la Moscova, organele NKVD-ului de la Chişinău, la sfârşitul lunii, au transferat în lagărele de corecţie prin muncă din RSS Kazahstan, regiunea Kazan (RASS Tatară), Karaganda, Siberia, lagărele Vâtegorsk, Veatsk, Cerepoveţ mai multe mii de reprezentanţi ai administraţiei publice care au activat în perioada românească.

1941, 29 aprilie

La indicaţia autorităţilor comuniste a fost închisă Biserica „Bunavestire” din Chişinău.

1941, mai-iunie

Centralismul specific economiei sovietice s-a răsfrânt şi asupra teritoriile româneşti ocupate, pe teritoriul căreia funcţionau 91 de SMT-uri. Organizând SMT-urile statul sovietic a concentrat în mâinile sale principalele mijloace de producţie din agricultură. Colhozurile şi gospodăriile ţărăneşti erau obligate să încheie contracte de muncă cu SMT-urile, în conformitate cu „Contractul-model”, elaborat de Comisariatul republican pentru Problemele Financiare şi confirmat de CCP şi CC al PC(b) de la Chişinău.

1941, 31 mai

După ce au fost torturaţi şi maltrataţi o parte dintre membrii organizaţiei antisovietice „Maidahonda” sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare.

1941, 11 iunie

Ostaşii sovietici în mod organizat au confiscat toate difuzoarele din familiile băştinaşilor.

Începând cu 11 iunie postul de radio din Bulgaria transmitea periodic că „în Basarabia se pregătesc acţiuni de masă” (se refereau la deportări).

1941, 13 iunie

24 345 de băştinaşi au fost declaraţi de către regimul sovietic de ocupaţie „categorii speciale de criminali” şi au fost deportaţi în lagărele de muncă din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk, în RSS Kazahstan şi RASS Komi.

1941, 24 iunie

Special convocatul Tribunalul militar regional din Odesa a judecat şi condamnat un grup de 12 elevi membri ai organizaţiei antisovietice „Maidahonda”, împreună cu învăţătoarea lor Maria Majar în baza art. 54-4, 54-6, 54-11 al Codului Penal al RSSU drept „spioni şi trădători de ţară” şi „duşmani ai poporului”.

Şase dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc, unsprezece au fost arşi de vii în penitenciarul din Orhei, iar ceilalţi au fost condamnaţi la 25 de ani închisoare.

1941, 28 iunie

Autorităţile comuniste decid deschiderea unui Muzeu Antireligios în incinta fostei Capele a Liceului de fete.

1941, 26 iulie

Reinstaurarea autorităţilor româneşti la Chişinău. Armata română, împreună cu cea germană, a participat la eliberarea teritoriilor româneşti de ocupaţia sovietică.

Eliberarea a durat 35 de zile: 22 iunie-26 iulie şi s-a delimitat în două perioade distinctive: aşteptarea strategică (10 zile) şi ofensiva (25 de zile). Ritmul de înaintatre 3-7 km în 24 de ore (în Bucovina circa 12 km pe zi). 

1941, iulie

La retragerea sovieticilor într-o pivniţă de la Sculeni au fost găsite cinci cadavre: patru de bărbaţi şi unul de femeie.

La toate victimele originare din judeţul Bălţi, le-au fost legate mâinile la spate după care au fost strangulate.

1941, iulie

Pierderile armatei române în timpul eliberării teritoriilor de la Est de Prut până la 31 iulie s-au cifrat la 24 396 militari (5 011 morţi, 14 898 răniţi, 4 487 dispăruţi) ceea ce constituie câte 610 ostaşi zilnic timp de 40 de zile.

1941, septembrie

În beciul sediului NKVD-ului din strada Viilor 97 au fost descoperite 87 de cadavre dintre care 15 într-o groapă comună, având mâinile şi picioarele legate.

1941, septembrie

Autorităţile române au stabilit că în subsolurile Palatului Metropolitan din Chişinău fuseseră amenajate celule individuale pentru „naţionaliştii români” unde erau torturaţi cu curentul electric.

1941, septembrie

În curtea Consulatului Italian, unde NKVD-ul îşi stabilise unul din sedii, au fost dezgropate 80 de cadavre, majoritatea rămase neidentificate deoarece fuseseră mutilate, batjocorite şi arse în timpul „anchetei”, ulterior fuseseră „tratate” cu var nestins şi cu acizi. După resturile de îmbrăcăminte, s-a dedus că trupurile aparţinuseră unor preoţi, studenţi şi elevi.

 

 Sursa: istoria.md/ Mariana S. ŢĂRANU, doctor în ştiinţe istorice

05/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: