Diplomatia in timpul lui Stefan cel Mare. Solia trimisa la venetieni.

Moldova lui Stefan cel Mare

 

„… Tara noastra care e poarta tuturor crestinilor si pe care poarta care e tara noastra Dumnezeu ne-a ferit pâna acum, dar daca aceasta poarta va fi pierduta, Dumnezeu sa ne fereasca de ceva, toata Crestinatatea va fi în mare primejdie”.

Astfel scria Stefan cel Mare conducatorilor statelor crestine, la 25 ianuarie 1475, anuntându le victoria din 10 ianuarie acelasi an contra otomanilor.

O idee ” noi suntem poarta crestinatatii ” pe care o vom reîntâlni si la alti domnitori români.

In secolul XVI, acelasi rol si-l vor asuma regatul polon si cel habsburgic, care vor trimite scrisori formulate în termeni similari statelor europene.

Erau semnale ale celor din linia întâi catre ceilalti suverani europeni pentru a-i mobiliza într-un efort de rezistenta antiotomana.

 

Cu cât ne îndepartam de aceasta frontiera, lucrurile se inverseaza. Dezinteresul e mare la nivelul conducerii, dar emotiile erau puternice ” atunci când ajung stiri despre „pagâni” si noile lor „cruzimi” ” pentru omul de rând.

Fapt este ca în Occident, ideea de cruciata nu a mai fost, începând din secolul XV, luata în serios. Exista un interes fata de ceea ce se întâmpla în „zona gri”, de contact, se trimiteau ambasade, spre informare, dar cam atât.

Chiar si republicile italiene, care în acesl secol XV au continuat, în Mediterana, confruntarea deschisa cu Imperiul otoman, au pastrat doar un interes pur informativ veacului, fata de zona dunareana.

Dovada stau si legaturile lui Stefan cel Mare cu Venetia.

In timpul îndelungatei sale domnii (1457-1504), Republica Venetiana a fost obligata sa sustina doua crâncene razboaie cu Imperiul otoman, între 1463-1479 si 1499-1503, razboaie încheiate cu grave înfrângeri si importante pierderi teritoriale pentru ea.

Cu ajutorul diplomatiei, unul din principalele sale atuuri, Venetia a încercat sa mobilizeze cât mai multe state crestine care sa o sustina în lupta sa antiotomana.

In acest context, atentia acestei republici s-a îndreptat si catre îndepartatul Principat al  Moldovei .

 

Harta Republicii Venetia la 1500

La 6 mai 1476, Senatul venetian, dupa ce a primit în audienta soli ai lui Stefan cel Mare, veniti si pentru a solicita ajutoare, a hotarât trimiterea unui emisar în Moldova pentru a-l asigura pe domnitor ca Republica îi va acorda mereu sprijin.

In virtutea acestei hotarâri, la 17 mai dogele Andrea Vendramin i-a ordonat lui Emanuele Gerrado sa plece, împreuna cu solii lui Stefan, în Moldova si i-a indicat principalele obiectivele ale misiunii sale.

El trebuia sa-l asigure pe domnul român de sprijinul neprecupetit al Republicii, încercând sa obtina pentru acesta o parte din banii trimisi lui Matia Corvin prin intermediul ambasadorului de la Buda. Trebuia, de asemenea, sa trimita date si informatii cu privire la planurile voievodului, la situatia demografica si la capacitatea militara a tarii, la conditiile de politica interna, la relatiile externe si, în primul rând, la cele cu Ungaria.

In acelasi timp, el trebuia sa împiedice orice tratative de pace între Moldova si Imperiul otoman si sa informeze imediat Senioria în acest sens.

 

Semnificatia primordiala a misiunii lui Emanuele Gerardo nu este data de rezultatele obtinute, de altfel aproape inexistente, ci de faptul ca ea a reprezentat prima misiune diplomatica de lunga durata în arile Române, cu alte cuvinte, recunoasterea, venita din partea uneia din marile puteri ale vremii, a rolului important pe care Moldova lui Stefan cel Mare începuse sa-l joace în cadrul relatiilor internationale la nivelul continentului.

De asemenea, este semnificativ faptul ca Venetia si a luat libertatea sa trateze direct cu Stefan, trecând peste pretentiile de suzeranitate ale regelui Ungariei. Filtrul pe care îl reprezenta Ungaria pentru contactul nostru direct cu Occidentul era îndepartat, pe moment.

 

In ceea ce priveste misiunea propriu zisa a lui Emanuele Gerardo, fapt este ca acesta nu s-a grabit prea tare sa ajunga în Moldova, evitând astfel sa se afle acolo tocmai în momemtele de mare cumpana ale înclestraii cu otomanii din vara lui 1476.

La 25 iunie, Senatul îi trimitea noi instructiuni prin care i cerea sa se straduiasca sa ajunga si la hanul tatarilor din Crimeea, Mengli Ghiray, pentru a obtine din partea acestuia fagaduiala ca va veni în ajutorul lui Stefan daca acesta va fi în primejdie.

La 8 octombrie el a primit noi instructiuni din partea Senatului prin care i se cerea sa l vesteasca pe Stefan cel Mare ca papa si regele Ungariei au convenit sa i trimita ajutoare pecuniare si sa-l îndemne sa continue lupta împotriva otomanilor.

Din aceasta scrisoare aflam ca, în agusut, solul se mai afla înca la Brasov, dar se spera ca ajunsese de mult în Moldova, deoarece otomanii fusesera obligati sa se retraga.

In fine, tot de aici, pe lânga instructiunile aratate mai sus, aflam ca lui Gerardo i se trimisese si o scrisoare deschisa cu scopul ca el sa obtina de la Stefan 200 de ducati, adica exact suma împrumutata de Seniorie solilor moldoveni în mai acelasi an.

Venetia nu dorea sa-l ajute pe Stefan cu bani daca îi cerea rambursarea unui mic împrumut de 200 de ducati.

In schimb, nu lipseau vorbele frumoase, laudele pentru victoriile obtinute si îndemnurile de a continua lupta cu „pagânul”.

In aceasta privinta este sigur ca Emanuele Gerardo nu a facut econmie, mai ales ca, la 10 ianuarie 1477, Senatul îi cerea sa-l felicite pe Stefan pentru victoria din anul precedent si sa-l asigure de sprijinul perpetuu al Venetiei.

De asemenea, i se cerea sa se afle în permanenta în preajma voievodului pentru a-i cunoaste intentiile si a se informa asupra relatiilor lui cu tatarii.

Dar aceasta scrisoare a fost trimisa prea târziu deoarece, exact la 10 ianuarie 1477, Emanuele Gerardo parasea Moldova, desi Stefan ar fi dorit sa l mai retina pe lânga el. Dupa toate probabilitatile, el a ajuns la Venetia, însosit de un sol al domnului Moldovei, în februarie acelasi an.

Bogdan cel Sfios

Misiunea acestui sol venetian în Moldova a durat ceva mai mult de patru luni, probabil de la sfârsitul lui august sau începutul lui septembrie 1476 pâna dupa 10 ianuarie 1477 si a constat, în principal, în informatiile pe care el le-a trimis Senatului, informatii apreciate de acesta ca fiind valoroase, asa cum rezulta din scrisorile din 8 octombrie 1476 si 10 ianuarie 1477.

Valoarea acestor stiri consta în caracterul lor pozitiv, ele vorbind despre victoriile lui Stefan împotriva Imperiului otoman si în faptul ca venetienii au putut cunoaste pe aceasta cale, cu amanunte importante, situatia de pe frontul de la Dunarea de Jos.

Din pacate, ele nu au contribuit cu nimic la ajutorarea directa a lui Stefan cel Mare.

Expunerea domnului Ioan Ţamblac, sol strălucit al domnului Ştefan, voievodul Moldovei, tradusă din greacă în latină, cuvânt de cuvânt, după cum urmează.

„Preaînălţate principe şi domn! Acestea sunt lucrurile pe care le spun cu gura mea eu, Ioan Ţamblac, sol şi unchi al domnului Ştefan voievod, din partea lui.

Că toate acestea s-au săvârşit din partea turcilor în ţara sa, Luminăţia Voastră trebuie să fi auzit de la mulţi.

E adevărat, însă, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut că principii creştini şi vecini cu dânsul au să se poarte cu el aşa cum s-au purtat.

Căci, deşi avea jurăminte şi învoieli cu dânşii, ei l-au înşelat şi astfel a păţit ce-a păţit. Învoielile şi jurămintele ce erau între dânşii cuprindeau [prevederea] că toţi trebuiau să fie gata şi să ajute în orice loc pe acela dintre domni împotriva căruia ar fi mers turcul.

Şi totuşi, cu toată nădejdea mea într-înşii, mi s-a întâmplat nenorocirea pomenită.

Căci, dacă nu ar fi fost aşa, aş fi făcut una din două: ori m-aş fi împotrivit cu adevărat vrăjmaşului la trecătoare şi nu l-aş fi lăsat să treacă, ori, dacă aceasta mi-ar fi fost cu neputinţă, aş fi încercat să scap pe locuitorii ţării mele şi nu aş fi suferit atâta pagubă.

Dar m-au lăsat singur şi mi s-a întâmplat cum am spus mai sus.

Şi dacă vrăjmaşul ar fi fost singur, n-ar fi fost aşa de rău; dar el a poruncit să vie cealaltă Ţară Românească, de-o parte, şi tătarii, de alta, iar el însuşi a venit în persoană cu toată puterea lui, şi m-au înconjurat de trei părţi şi m-au găsit singur pe mine, cu toţi ostaşii mei împrăştiaţi, ca să-şi apere casele lor.

Gândească-se Luminăţia Voastră cu cât mă întreceau la număr, când împotriva mea singur erau atâtea puteri.

Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce-am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele Lui.

După ce, într-adevăr, vrăjmaşul a plecat, am rămas lipsit de orice ajutor din partea creştinilor; pentru că ei nu numai că nu m-au ajutat, dar au fost între dânşii unii care poate au simţit plăcere pentru paguba făcută mie şi ţării mele de către păgâni. […]

Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru treburile creştine această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii.

Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulţi creştini au rămas în linişte de patru ani.

Aşadar, fiindcă sunteţi domni creştini şi sunteţi cunoscuţi ca creştini, eu vin la prealuminata Domnia Voastră, cerând ajutorul vostru creştinesc, spre a păstra această ţară a mea, folositoare pentru treburile creştine, şi făgăduiesc că orice dar şi orice ajutor îmi veţi trimite, eu îl voi întoarce înzecit, de câte ori veţi avea nevoie şi veţi cere – dar numai împotriva păgânilor –, oriunde veţi avea nevoie şi veţi porunci şi fără nici o zăbavă.

Afară de aceasta, Luminăţia Voastră va face o faptă foarte cinstită, ajutând pe un domn creştin.

Atâta cer acum, şi aceasta fiindcă ştiu că turcul va veni în vara aceasta iarăşi asupra mea, pentru cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe, care le sunt foarte supărătoare.

De aceea, vreau să fiu ajutat acum, în această sarcină, căci vremea nu vă îngăduie să faceţi o altă pregătire mai largă.

Luminăţia Voastră trebuie să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia.

Afară de aceasta, eu zic şi mai mult, că dacă aceste două cetăţi vor fi păstrate, va fi cu putinţă ca turcii să piardă şi Caffa şi Chersonesul.

Şi lucrul ar fi uşor; dar nu mai spun în ce chip s-ar putea face aceasta, ca să nu lungesc scrisoarea. Dacă veţi cere, vă voi arăta. […]

Toată nădejdea el şi-o pune în Domnia Voastră şi cere ajutor de la Domnia Voastră şi sprijin de la alţi creştini.

Şi dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla: ori această ţară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor.

Lucrul acesta, însă, nu-l voi face niciodată, vrând mai bine de o sută de mii de ori moartea, decât aceasta. Şi îşi pune nădejdea în Domnia Voastră.”

Sursa :  http://www.stefancelmare.ro/Izvoare-s4-ss19.htm#solieStefan