CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum au înfometat ocupanţii sovietici populaţia Basarabiei în anii 1946-47. VIDEO


 

 

 

Cum a fost înfometată Moldova sovietică în anii 1946-47

 

Foametea postbelică din RSS Moldovenească a fost o temă tabu în istoriografia sovietică.

Doar de la sfârşitul anilor 1980 ai secolului trecut, când graţie politicii de „perestroika”  iniţiată de Gorbaciov, încep intense dezbateri publice pe un şir de subiecte ale trecutului mult timp interzise, demarează şi procesul haşurării aşa-ziselor pete albe ale istoriei.

Printre ele se situează,  pe bună dreptate, în centrul atenţiei publice, evenimentele foametei pe care a cunoscut-o Moldova Sovietică în anii 1946-1947 din cauza tragismului lor nedisimulat.

Democratizarea, deschiderea arhivelor a favorizat nespus de mult cercetarea istorică şi a adus la un grad de cunoaştere fără precedent a fenomenului foametei postbelice din republică. Deja în anul 1993 istoricii din Republica Moldova editează o lucrare fundamentală între coperţile căreia se regăsesc cele mai relevante surse documentare referitoare la evenimentele foametei din 1946 – 1947 din RSS Moldovenească.  

Cu toate acestea, mai continuă şi astăzi polemica între adepţii conceptului conform căruia acest flagel a fost un efect neintenţionat, nedeliberat al deciziilor luate de autorităţile sovietice cu adepţii caracterului organizat al foametei.

    În cazul temei foametei ca şi în cel al altor discuţii asupra comunismului continuă să persiste  confruntarea  dintre cei care afirmă că istoria produsă de regimul comunist e plină de crime şi cei care consideră că aceste aspecte ale istoriei sunt doar erori, adică o punere în practică greşită a unei doctrine nobile. Însă această dihotomie conceptuală tot mai mult păleşte pe fundalul aprofundării cunoaşterii adevărului ştiinţific despre evenimentele foametei postbelice în Moldova Sovietică.

Este adevărat că penuria de produse alimentare din  Moldova Sovietică în primii ani care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, a fost cauzată inclusiv de o secetă cumplită şi de ruinarea gospodăriilor ţărăneşti ca rezultat al ostilităţilor militare.

În asemenea condiţii, o mare parte a recoltei anului 1946 a fost compromisă şi în RSS Moldovenească.

Potrivit unor date oficiale în republică în acel an nu s-au recoltat decât 365 mii de tone de cereale. Pentru comparaţie, aceleaşi surse notează că în anul 1945 s-au recoltat 926 mii de tone (dintre care 252 mii de tone au fost predate statului), iar în anul agricol 1940, care a fost unul favorizat de condiţiile meteorologice – 1810 mii tone de cereale.

În termeni absoluţi aceasta însemna că recolta de cereale – baza stării alimentare –  a fost în Moldova anului 1946 de 5 ori mai redusă decât în anul 1940 şi de 2,5 ori mai mică decât în 1945.

Dacă e să judecăm după multiplele mărturii ale sovieticilor, intraţi în Basarabia după 28 iunie 1940, toţi erau profund impresionaţi de abundenţa de produse alimentare  existentă la acel moment  în ţinut.

În baza acestui fapt putem lesne conchide corelarea directă între volumul de cereale produse  în anul 1940 şi starea decentă de asigurare a populaţiei ţinutului cu alimente.     Deja în anul 1945 în republică, se înregistrau cazuri frecvente de subnutriţie a anumitor categorii de populaţie, în condiţiile când după predarea obligatorie către stat a 252 mii de tone de cereale, populaţia dispunea de un stoc de cereale într-un volum de aproape  700 mii tone.

Deci, de aici se deduce că pragul critic de asigurare a populaţiei RSS Moldovenească cu cereale în anii imediat postbelici se fixa la nivel de 700-750 mii de tone.

În condiţiile unui volum mai mic de cereale, disponibil pentru consum, populaţia republicii era efectiv condamnată la subnutriţie şi la efectele dezastruoase ale foametei.

Seceta care a bântuit în Moldova în primii ani de după război  şi recolta proastă au coincis cu ruinarea ţinutului  din cauza operaţiunilor militare , îndeosebi din cadrul operaţiei  Iaşi-Chişinău.

Au fost distruse  întreprinderi industriale, case de locuit, spitale, şcoli etc. Populaţia era jefuită în proporții comparabile de ambele forțe beligerante, iar în rezultat nivelul de viaţă scăzuse considerabil.

De exemplu, două treimi din gospodăriile ţărăneşti din republică la momentul reinstaurării regimului sovietic nu dispuneau de forţă de tracţiune, o jumătate nu aveau vaci, a patra parte în genere nu aveau animale.

După mai multe estimări prejudiciile directe cauzate de război economiei republicii au constituit peste 11 miliarde de ruble la preţurile de atunci. 

Ca urmare a ravagiilor războiului, în comparaţie cu anul 1940, recolta globală de cereale, de floarea-soarelui, de sfeclă de zahăr ș.a. în anii imediat postbelici s-a înjumătățit.

Scăderea considerabilă a nivelului agrotehnic a dus la înmulţirea în masă a buruienilor şi dăunătorilor agricoli.

Situaţia populaţiei se agrava şi din cauza răspândirii alarmante a maladiilor infecţioase: tifosului, tuberculozei, malariei.

În republică în 1945 peste 70 mii de oameni erau bolnavi de tuberculoză, iar zeci de mii au zăcut de malarie.

Numai în luna martie a aceluiași an sufereau de tifos exantematic 17 mii de bolnavi, ceea ce atesta starea de epidemie.

Pe fundalul ruinei de război, republica a fost lovită de o secetă cruntă. În toamna lui 1944 cantitatea depunerilor atmosferice a fost neînsemnată, iar iarna anilor 1944-1945 a fost cu puţină zăpadă şi cu schimbări instantanee ale temperaturii de la ger la cald, ceea ce provoca uscarea excesivă a solului.

În mai-iunie 1945 depunerile atmosferice au fost iarăşi mult sub media anuală. Vânturile secetoase din acea perioadă au condus şi ele la evaporarea sporită a umezelii din sol.

Vara şi toamna anului 1945 se caracterizau tot prin precipitaţii neînsemnate, iar iarna a fost fără zăpadă şi cu fluctuaţii bruşte de temperatură.

Din amintirile bătrânilor, în acea iarnă vântul în loc de zăpadă mâna pe câmpuri nori de praf.  Aşa, de exemplu, în luna februarie, în raionul Vadul lui Vodă, se dezlănţuise un vânt puternic, care a suflat stratul de sol de la suprafaţă, smulgând din rădăcină semănăturile de toamnă de pe o suprafaţă de 2200 de ha. Şi în alte raioane din Centrul şi Sudul republicii situaţia nu era cu mult mai bună.

În istoriografia sovietică cauzele foametei şi creşterii în consecinţă a nivelului de mortalitate a populaţiei în anii imediat postbelici erau totalmente explicate prin proporţiile secetei şi ruinării de după război.

Această teză este şi azi reluată de unii cercetători-istorici, rămaşi în prizonieratul vechilor dogme istoriografice. 

Însă o abordare multilateral documentată și, deci, nepărtinitoare  a materialului istoric, înclină spre o concluzie mult mai nuanțată. Este bine cunoscut că asemenea calamităţi naturale cum sunt secetele periodice, niciodată n-au fost fenomene ieşite din comun pentru Basarabia.

În conformitate cu observările meteorologice de lungă durată norma precipitaţiilor, care garantează recolte stabile în agricultura ţinutului, se cifrează la media anuală de 350 mm pentru sudul republicii şi 500 mm pentru raioanele de nord.

Aceleaşi statistici meteorologice în perioada din 1854 şi până în 1946 au fixat 33 de ani secetoşi. Dintre anii cu secetă 16 ani au fost deosebit de secetoşi când deficitul de precipitaţii ajungea la 200 mm. O secetă dezastruoasă, asemănătoare ca proporţie cu cea din 1946 a lovit Basarabia în anii 1891-1892. În acei ani populaţia ţinutului suferea de o foamete cumplită, însă mortalitatea în masă a oamenilor a fost evitată.

Chiar mai mult, în judeţul Bender, care a suferit atunci cel mai mult de pe urma secetei, s-a înregistrat un spor al populaţiei.

Deci, Moldova se situează în zona agriculturii negarantate din punct de vedere al condițiilor meteorologice. Secetele și recoltele scăzute sunt fenomene frecvente în acest ținut.

Din generație în generație moldovenii acumulau experiența de supraviețuire în fața acestor calamități. Toate gospodăriile țărănești dispuneau în mod obligatoriu de rezerve de alimente pentru asemenea cazuri.

Odată cu apariția primelor semne ale secetei țăranii limitau consumul produselor alimentare cu condiția de a dispune de rezerve până la o roadă nouă. În perioada de foamete începeau să funcționeze mecanismele de asigurare a vieții la sate în condiții extremale, care își aveau rădăcinile în tradițiile comunei țărănești.

În lupta cu foametea satul folosea rezervele alimentare ale gospodăriilor înstărite. Evident, acest lucru nu se făcea gratuit, însă, de regulă, se reușea salvarea de vieți omenești.

Pe parcursul timpului depășirea fenomenului foametei devine și o sarcină a statului. Deja în timpul secetei și recoltei scăzute în Basarabia anilor 1891-1892  statul în persoana zemstvei basarabene a luat o serie de măsuri, care au permis evitarea mortalității populației de foame și epidemii.

De exemplu, din banii statului au fost procurate rezerve de cereale care erau păstrate în depozitele vânzătorului, iar plata era achitată în momentul în care cerealele erau ridicate pentru utilizare.

Prin acest procedeu simplu au fost garantate condițiile de păstrare fără pierderi a cerealelor predestinate ajutorării nevoiașilor, dar și operativitatea distribuirii lor către solicitanții ajutorului alimentar. 

Când însă autoritățile rămâneau indiferente față de destinele țăranilor înfometați, aceștia puteau recurge la ultimul remediu.

Ipotecau sau vindeau loturile de pământ şi averea de care dispuneau către bănci, persoane particulare etc.

Desigur, anii cu secetă și recolte sărace înmulțeau numărul gospodăriilor țărănești datornici cu sume mari de bani.

Însă acest mecanism economic bazat pe proprietatea privată garanta în perioada foametei că linia fatală nu va fi depășită și viețile omenești vor fi păstrate.      

În legătură cu seceta postbelică din RSS Moldovenească e de remarcat că această calamitate naturală a lovit grav şi alte regiuni întinse ale URSS, precum teritorii din Ucraina, Povolgia inferioară, Zona centrală de cernoziom, ţinutul Primorie, unele regiuni ale centrului ţării. Aici e de relevat aparte că seceta a fost tot atât de cruntă şi în Moldova de peste Prut.

  Ca rezultat, în ceea ce privește URSS per ansamblu, recolta de cereale în anul 1946 a constituit doar circa 40 mln. tone, ceea ce era de aproape 2,5 ori mai puţin decât în anul 1940 şi cu aproape 8 mln. tone mai puţin decât în anul 1945.

Cu toate acestea în anul de foamete 1946 regimul sovietic purcede la exporturi de cereale în volum de peste 1 700 mii tone.

Şi aceasta se întâmplă în condiţiile când pe teritorii întinse ale URSS, inclusiv în RSS Moldovenească, milioane de oameni sufereau de foame cumplită, iar sute şi sute de mii mureau din această cauză în chinuri teribile.

Regimul politic sovietic nu se preocupa de viețile propriilor cetățeni în raport cu considerentul ideologic al luptei de clasă.

Prin aceasta se explica exportul de pâine din URSS în anii de foamete către regimurile pro-sovietice recent instaurate într-un șir de state după cel de al Doilea război mondial.

În Moldova sovietică ruinarea agriculturii şi ravagiile secetei urmau să fie contracarate de  sistemul socialist de gospodărire proaspăt instaurat de sovietici și bazat, în principal, pe constrângerea extraeconomică.

Imediat după instalarea puterii sovietice toate gospodăriile ţărăneşti din republică au fost introduse în reţeaua de impozitare caracteristică pentru sistemul sovietic de gospodărire.

Şi dacă în anul 1944 gospodăriilor ţărăneşti li se impuneau reguli de război, atunci din vara anului 1945 printr-o hotărâre specială a Consiliului comisarilor poporului din RSSM şi CC al PC(b) din Moldova  a fost stabilit sistemul livrărilor obligatorii la stat ale produselor agricole, în primul rând ale cerealelor, caracteristic perioadei de pace.

Pe lângă cereale gospodăriile ţărăneşti erau obligate să livreze statului floarea-soarelui, cartofi, fân, fructe, legume, precum şi carne, lapte, brânză, lână, ouă ş.a.

Această practică a fost confirmată prin hotărârea guvernului URSS din 9 iulie al aceluiaşi an , care stipula şi înlesniri fiscale pentru unele categorii de populaţie în conformitate cu principiul apartenenţii la clasă socială.  

De înlesniri fiscale în republică, beneficiau în perioada 1945-1947 în diferită măsură de la 40 la 60 la sută dintre gospodăriile ţărăneşti.  Totodată, gospodăriile individuale erau împărțite, în conformitate cu gradul de înstărire, în cinci categorii.

Primele două aveau cele mai mari înlesniri fiscale. Iar categoriile a patra și a cincea, care în documentele timpului sunt numite chiaburești, suportau tot greul impunerilor, neavând nici un fel de înlesniri.

Anume aceste gospodării, care de obicei serveau depozite pentru surplusurile de alimente la sate în perioadele de calamități și de unde familiile țăranilor săraci aveau posibilitatea să se  împrumute în anii de secetă, duceau toată povara fiscală și nu mai aveau rezerve alimentare pentru împrumut.

După repunerea în acțiune pe teritoriul republicii a legislației funciare sovietice, peste 140 mii de gospodării țărănești fără pământ și cu puțin pământ au primit de la stat peste 245 mii ha de pământ, în marea sa parte confiscat de la gospodăriile înstărite.

Împroprietărirea cu pământ a țăranilor nevoiași a îmbunătățit starea materială a acestor familii. Însă majoritatea gospodăriilor țărănești proaspăt împroprietărite cu pământ nu dispuneau de forță de tracțiune  și utilaj agricol necesar pentru prelucrarea lui calitativă.

În rezultat, pământul expropriat de la gospodăriile înstărite era prelucrat de noii posesori foarte necalitativ, iar în multe cazuri chiar rămânea paragină. 

Împroprietărirea țăranilor nevoiași cu pământ era prezentată de istoriografia sovietică ca o întruchipare a grijii statului sovietic  pentru oamenii muncii.

În realitate această politică economică a avut consecințe contradictorii și chiar nefaste pentru starea alimentară a satului moldovenesc în anii imediat postbelici. 

O mărturie a eficienței economice joase a pământurilor tăiate o constituie faptul scutirii de colectările de produse agricole a fostelor gospodării fără pământ, împroprietărite în anii 1940, 1944-45.

Este evident, dacă foștii țărani nevoiași ar fi fost în stare să gospodărească eficient, fără îndoială, ar fi fost supuși colectărilor.

Însă realitatea consta în faptul, că de la gospodăriile proaspăt împroprietărite aproape că nu aveai ce colecta din cauza eficienței economice joase.

Vine să confirme acest fapt și statistica acelor ani, care fixează o sporire de 2-4 ori a cotelor de produse livrate statului de gospodăriile înstărite față de cele  împroprietărite recent cu pământ. 

Din punct de vedere economic aceasta însemna că pământurile tăiate de la gospodăriile înstărite nu mai aveau efectul scontat.

Din acest motiv, la rând cu altele, recolta anului 1946 în republică a avut de suferit, fapt ce a dus la scăderea nivelului de asigurare a populației cu produse alimentare.

Așa-numita grijă a regimului sovietic în raport cu țăranii nevoiași, materializată prin împroprietărirea acestora cu pământul tăiat de la gospodăriile înstărite, în realitate a dus la scăderea simțitoare a eficienței economice și la aprofundarea efectelor crizei alimentare în condițiile secetei.

Prin măsurile sociale necugetate statul sovietic provoca dezastrul foametei. 

După reinstalarea regimului sovietic, povara impunerilor asupra populației creștea permanent, îndeosebi asupra populației rurale. În condițiile când baza agriculturii o constituiau gospodăriile țărănești individuale , în republică aproape 90%  din suprafețele însămânțate erau lucrate de țăranii necooperativizați și, deci, anume aceste gospodării asigurau securitatea alimentară a republicii, din an în an creștea planul de predare a produselor agricole către stat. Așa în anul 1944 planul republicii de livrare a cerealelor la stat a fost de 201,2 mii de tone, în 1945 – de 252 mii, iar în anul 1946 – de 265 mii de tone.

Într-o măsură și mai mare s-a intensificat povara fiscală. Astfel, dacă în anul 1945 planul general de mobilizare a mijloacelor bănești de la populația republicii a fost de 147 340 mii de ruble, apoi în anul 1946 el a constituit 219 050 mii de ruble, ceea ce a însemnat un spor de 48,6%.

E de menționat că regimul n-a cruțat pe nimeni, nici pe cei săraci. În anii 1944-45 minimul de venit neimpozabil era de 1000 de ruble şi a scăzut la 600 de ruble în anul 1946.

Reducerea minimului de venit neimpozabil, precum și creșterea volumului de livrări obligatorii de produse agricole către stat, lipsea familiile țăranilor de rezerve alimentare, atât de necesare în perioada secetei și a recoltei scăzute. Iarăși suntem nevoiţi să constatăm influența nefastă a politicilor economice ale statului sovietic asupra gospodăriilor țărănești, fapt ce le netezea calea spre foamete.  

Seceta care s-a dezlănțuit în republică în anul 1945 nu a permis agricultorilor să obțină volumul mediu anual de recoltă.

Planul sporit de colectare a produselor agricole a lipsit majoritatea gospodăriilor țărănești de rezervele de pâine necesare pentru a ieși cu bine din iarnă.

Primul semnal de alarmă l-a dat sectorul zootehnic.

Deja în primăvara anului 1946 în gospodăriile țărănești a început sacrificarea în masă a vitelor. Iar până la finele anului 1946 în republică numărul cailor s-a micșorat cu 44,4%, vitelor  cornute mari – cu 35,3%, inclusiv a boilor –cu 52,3%.  

Afirmațiile unor istorici că sacrificarea în masă a vitelor a început sub influența propagandei chiaburești nu rezistă confruntării cu baza documentară.

Documentele mărturisesc că țăranii păstrau în gospodăriile lor doar numărul de vite pe care erau în stare să le asigure cu nutrețuri.

Întru confirmarea acestui fapt e necesar de adăugat că în condiţiile lipsei de hrană pentru întreținere, comercializarea și sacrificarea vitelor se făcea în contul grupei de remontă și al animalelor de muncă – îndeosebi al boilor. Pentru satul moldovenesc, care ducea o lipsă acută de forță de tracțiune, această tendință era deosebit de alarmantă.

Faptul sporirii volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic în republică  de material de însămânțare.

Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe ale colhozurilor constituia doar 88%, iar a gospodăriilor individuale – 71%.

Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul a împrumutat colhozurilor din republică 4 857 tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7 200 tone.

E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate  colhozurilor și gospodăriilor țărănești, în condițiile când nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale.  

Regimul sovietic a anulat aservirea țăranilor de către băncile particulare și cămătari. Însă majorarea nejustificată a normelor de predare obligatorie către stat a cerealelor și a altor produse agricole, alături de intensificarea presiunii fiscale, a dus la formarea unor datorii imense ale gospodăriilor țărănești față de stat. Majoritatea gospodăriilor țărănești din Moldova anilor 1945-46 aveau la mână chitanțe-angajament de achitare a împrumuturilor, care în această perioadă a atins un număr de 500 mii. Iar în martie 1947 numărul total al angajamentelor pentru achitarea împrumuturilor s-a ridicat la cifra de 3 milioane.

În aceste condiții se cere de specificat că în afară de colectările obligatorii de produse agricole și de impozitul agricol în bani, țăranii  erau obligați să achite din recolta nouă și împrumuturile din anii precedenți.

Aceasta șubrezea și mai mult rezervele alimentare din familiile țărănești, determinând extrema lor vulnerabilitate în fața pericolului foametei.

Deprins cu sistemul de gospodărire bazat pe proprietatea privată, țăranul basarabean devenea neputincios în fața sistemului economic sovietic bazat pe constrângerea extraeconomică. El nu avea experiența necesară pentru a confrunta sistemul, pentru a supraviețui în condițiile de gospodărire cu care nu era obișnuit.

Situația s-a agravat și mai mult în timpul  secetei cumplite din anul 1946, care a avut efecte dezastruoase pentru majoritatea covârșitoare a gospodăriilor țărănești.

Cu toate acestea colectarea cerealelor în anul 1946 a început în republică în condițiile planului majorat de predare obligatorie a pâinii către stat în volum de 265 mii de tone.

Era un plan-asasin, un plan-crimă, care ducea la exterminarea în masă a populației Moldovei sovietice prin înfometare.

Drept dovadă este faptul că oamenii în republică îndurau foame chiar în timpul recoltării cerealelor. Așa, deja în luna august în județul Chișinău, organele ocrotirii sănătății înregistrau 5200 de cazuri de distrofie alimentară. În 3600 dintre aceste cazuri, sufereau copii cu vârste de până la 14 ani.

În județul Bender, după date incomplete, în septembrie muriseră de distrofie 41 de oameni, în octombrie – 425, în noiembrie – 410. Iar la 31 iulie 1946 se atestă documentar și primul caz de canibalism  – în satul Milești, raionul Nisporeni.

 

 

 

 

Criza alimentară s-a început în Moldova sovietică încă în anul 1945 și a fost atât rezultatul calamităților naturale, cât și al politicilor fiscale ale statului sovietic, care îi deposeda forțat de alimente pe țărani prin planurile exagerate de colectări de produse alimentare.

 

În aceste condiții populația înfometată adresa rugăminți disperate către stat după ajutor de alimente. De obicei aceste adresări erau curmate cu brutalitate.

 

Astfel în mai 1946, țăranii satului Logănești, raionul Cotovschi, ajunși la ultimul grad al sărăciei, s-au adresat autorităților raionale după ajutor de alimente.

Reacția autorităților sovietice a fost tradițională și este reflectată de următorul fragment din hotărârea comitetului raional Cotovschi P.C. (b) din Moldova din 10 iunie 1946:

”comitetul raional de partid al P.C.(b) din Moldova apreciază cererea colectivă a țăranilor din satul Logănești de a li se acorda împrumut de alimente, ca o provocație a elementelor dușmănoase, având drept scop a trezi nemulțumirea țăranilor față de puterea sovietică.

A însărcina pe procurorul raionului tov. Andeliman și pe șeful secției raionale a Ministerului securității de stat tov. Sobolev să cerceteze faptele expuse în cererea țăranilor din satul Logănești și s-ăi tragă la răspundere pe organizatorii acestei cereri provocatoare ”.

Administrația sovietică le permitea țăranilor doar să îndure în tăcere foamea, fără s-ăi deranjeze cu diverse cereri pe deținătorii puterii.

Sistemul sovietic nu îngăduia acțiuni deliberate ale cetățenilor și le curma cu brutalitate. Acest mod de comportament al autorităților ducea la întârzieri fatale în luarea deciziilor, de care deseori depindeau viețile oamenilor.

Așa s-a întâmplat și în cazul planurilor exagerate de predare obligatorie către stat a produselor alimentare, care au fost aplicate în republică imediat după război.

Din această cauză cea mai mică scădere a recoltei avea urmări catastrofale pentru gospodăriile țărănești, care, fiind lipsite de stocuri-tampon de cereale, se transformau în victime ușoare ale foamei.

Cu toate că statul sovietic îi persecuta pe țăranii care semnalau abuzurile sistemului, în ultima instanță, autoritățile sovietice nu puteau să nu recunoască evidențele foametei care s-a abătut asupra Moldovei în anul 1946.

Deja în luna iunie a aceluiași an, criza alimentară în republică a fost recunoscută de autorități prin însuși faptul repartizării către populație a 125 mii puduri de produse alimentare în formă de împrumut, dintre care 97,5 mii puduri erau destinate țăranilor nevoiași din Basarabia.

Cu o lună mai târziu se produce și prima adresare a autorităților republicane către cele unionale cu rugămintea de a micșora planul-canibal de predare a pâinii către stat pentru anul 1946 de la 265 până la 100,59 mii tone.

Rugămintea de a micșora mai mult decât de două ori planul de predare a pâinii nu salva situația alimentară dezastruoasă din republică. Era nevoie de anularea completă a livrărilor obligatorii către stat a produselor alimentare, elaborarea și aplicarea măsurilor de urgență pentru ajutorare cu alimente a familiilor care deja în primăvara și vara anului 1946 îndurau foamea.

 

 

 

 

Însă sistemul politic sovietic nu era capabil pentru asemenea acțiuni de protejare a vieților omenești. El se conducea în acțiunile sale de cu totul alte priorități și cu ușurință sacrifica viețile oamenilor pe altarul raționamentelor luptei de clasă.

Mai sus, deja, s-a menționat exportul de pâine, pe care l-a înfăptuit regimul sovietic în volum de 1mln. 700 mii tone în anul 1946, când au murit de foame peste un milion de cetățeni sovietici, printre care moldovenii ocupau un loc deosebit. Și acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului, că Moscova nu a anulat planul de predare a pâinii către stat în Moldova, ci doar l-a micșorat în luna august până la 72 727 tone.Însă și acest plan micșorat era peste puterile de plată ale populației republicii.

 

După cum deja s-a menționat, în anul 1946 recolta globală de cereale a constituit în republică 365 mii tone. La 1 ianuarie, același an, populația republicii număra 2 mln. 183 mii locuitori.

 

După unele estimări ale timpului putem conchide că în perioada de la recolta anului 1946 și până la cea din anul următor, un om ar fi avut nevoie, pentru o alimentație foarte limitată, de 109,5 kg de cereale, iar întreaga populație – de circa 239 mii tone. Însă pe lângă cereale pentru hrană, țăranii mai aveau nevoie și de cereale pentru furaj, de cereale semințe pentru semănăturile de toamnă și primăvară. 

 

După calculele făcute de unii cercetători, cantitățile minime necesare populației republicii pentru hrană, întreținerea vitelor și pentru semințe în ajunul foametei, se cifrau la 410 mii tone cereale, cea ce depășea recolta globală din acel an.În aceste condiții se cerea imperios de a salva populația republicii de foamea iminentă prin scutirea populației de colectările de grâne și de alte produse agricole, și, chiar mai mult, era necesară ajutorarea republicii cu cantități suplimentare de alimente.

 

Este evident, că în cazul scutirii de rechiziții nu s-ar fi evitat foamea, însă cu siguranță ea n-ar fi dus la mortalitatea în masă a populației, cum s-a întâmplat de fapt.În realitate însă autoritățile au forțat îndeplinirea planului de predare obligatorie către stat a cerealelor și altor produse alimentare.

 

Documentele timpului vorbesc fără tăgadă despre presiunile fără precedent asupra țăranilor din partea organelor de partid și administrative cu scopul de îndeplinire a planurilor de colectare ale produselor agricole.

 

Agenții împuterniciți cu colectări, îngrijorați mai mult ca de obicei că nu vor îndeplini planul evident exagerat, au ”măturat podurile” nu numai în gospodăriile țăranilor înstăriți, dar și în ale celor săraci, mulți dintre care se bucurau de înlesniri la capitolul predări obligatorii către stat. Mai mult, deveneau frecvente cazurile când autorităţile obligau ţăranii să transmită în contul colectărilor obligatorii, produsele primite de la sat în formă de împrumut alimentar.

 

Autoritățile republicii în vara și toamna anului 1946 erau preocupate nu de salvarea populației de foame și de stoparea mortalității în creștere , ci de îndeplinirea cu orice preța planurilor de colectări. 

 

Altfel nici nu putea fi. Sistemul sovietic de administrare era conceput ca unul bazat, cu precădere, pe constrângere și centralizat până la refuz.

Orice agent al sistemului, chiar și cel sus-pus,  trăia cu frica represaliilor, care putea să se abată asupra lui pentru cea mai mică încălcare a directivei de la Centru.

 

Așa s-a întâmplat și după Hotărârea cca pcu(b) din 30 noiembrie din1946  «Cu privire la mersul colectărilor de pâine  în RSS Moldovenească»  în care conducerea republicii era avertizată despre lacunele în procesul de realizare a planului de predare a pâinii către stat și în care se cerea îndeplinirea necondiționată a planului.

 

Conducerea republicii a reacționat imediat la această directivă din centru prin înăsprirea cerințelor către toți responsabilii pentru colectări în privința  îndeplinirii planului cu orice preț. Agenții nemijlocit responsabili pentru colectări în sate au început a câta oară să scotocească prin podurile țăranilor , deja aduși în acea perioadă la limita disperării. Despre faptul că majoritatea familiilor țărănești au fost lipsiteprin colectările forțate de ultimele rezerve alimentare și nu erau capabile să furnizeze statului nici cea mai mică cantitate de cereale, vorbesc datele documentare despre creșterea numărului gospodăriilor acționate în judecată pe motiv de neachitare către stat a predărilor obligatorii.

 

Pe parcursul anului 1946 numărul acestor gospodării a crescut  considerabil ajungând până la 5 121.În toamna anului 1946 majoritatea familiilor țărănești au fost lipsite de ultimele rezerve de pâine în cadrul campaniei de îndeplinire a planului de predări obligatorii către stat a  produselor agricole.

 

Satele Moldovei au rămas fără nici o apărare în fața foamei. O mărturie vie a acestei realități este creșterea vertiginoasă a numărului de bolnavi de distrofie alimentară, care în luna noiembrie atinge deja cifra de 30 mii oameni. Acesta a fost primul val masiv de distrofie alimentară în republică, victimele ei fiind în temei familiile țăranilor care nu se bucurau de nici un ajutor din partea statului.Însă îmbolnăvirea în masă a populației republicii de distrofie alimentară n-a servit drept motiv pentru oprirea practicii criminale de deposedare a țăranilor  de ultimele rezerve de produse alimentare prin politica colectărilor obligatorii aplicate de statul sovietic.

 

Documentele timpului abundă în hotărâri drastice ale organelor de partid și sovietice, care obligau în termeni categorici agenții responsabili de colectări, să obțină cu orice prețpâinea da la țărani în contul îndeplinirii planului. Cu toate eforturile unei armate întregi de diverși împuterniciți ai regimului, care din zori scotoceau prin satele Moldovei în căutarea ultimului tăbultoc de grăunțe la familiile înfometate ale țăranilor, planul de predare obligatorie a pâinii către stat a fost împlinit de republică doar la sfârșitul anului cu un indice de 101%.

 

În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei sovietice în anul foametei 1946 25 659 mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4 477 tone de legume, 10082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole.

 

Prețul pe care l-a achitat republica pentru atingerea acestui indice consta în creșterea vertiginoasă a numărului de bolnavi de distrofie alimentară, alături de un salt brusc al mortalității populației. 

 

Deja în luna decembrie 1946 numărul cazurilor de distrofie aproape se dublează comparativ cu luna precedentă, iar peste două luni în februarie 1947 această cifră depășise 240 mii. Nivelul înalt de distrofie alimentară se va menține până la finele lui august 1947 și va servi ca motiv principal pentru menținerea nivelului catastrofal al mortalității populației republicii în perioada decembrie 1946 – august 1947.În toamna și iarna anului 1946 republica lupta cu foametea, folosind propriile resurse.

Însă cu fiecare zi situația devenea tot mai gravă și le scăpa autorităților de sub control.

Numai spre finele lunii decembrie când Chișinăul oficial a recepționat de la comitetele raionale de partid  informația privind starea lucrurilor în teritoriu, doar atunci autoritățile și-au făcut o închipuire clară despre catastrofa ce se declanșase.

 

În sate mureau familii întregi. Într-un șir de raioane erau sate unde lunar mureau de foame 120 – 180 de oameni. Se înmulțeau cazurile de canibalism. De exemplu, în județul Cahul, din decembrie 1946 și până la 24 februarie 1947 au fost oficial înregistrate 15 cazuri de canibalism și 10 cazuri de folosire în hrană a cadavrelor.

 

În ansamblu, în republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 cazuri de canibalism, cu40 de victime.

Cu siguranță, cazurile de canibalism au fost și mai frecvente pentru că nu toate au fost oficial depistate și mențiunea despre ele nu a nimerit nici într-un document.

 

Numărul cazurilor de canibalism pe motiv de foame, vorbesc elocvent despre proporțiile și profunzimea catastrofei alimentare care s-a abătut peste Moldova sovietică în 1946-1947. Începutul anului 1947 s-a caracterizat prin creșterea galopantă a mortalității pe motiv de foame. Mai jos reproducem un tabel, care indică nivelul lunar al mortalității oamenilor în republică în anii 1946-1947.

 

El e întocmit în baza datelor furnizate de Birourile orășenești și raionale de înregistrare a actelor stării civile, care au fixat documentar cazurile de deces al oamenilor.

 

                            Mortalitatea populației RSS Moldovenești în anii 1946-1947

 

 

            Mortalitatea populației RSS Moldovenești în anii 1946-1947

 

         Lunile 1946  1947 Diferența
Ianuarie

Februarie

Martie

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie

August

Septembrie

Octombrie

Noiembrie

Decembrie

4466

4347

5633

4588

3782

3676

5235

5313

4544

5799

5753

9650

19133

23791

25953

15034

14938

24701

16418

8346

5248

14667

19444

20320

10446

10616

21085

11183

3033

 

 
 
După cum se vede din datele tabelului de mai sus mortalitatea populației RSSM din decembrie 1946 până în august 1947 a depășit indicele mediu anual al mortalității din anul 1946 cu circa 115 mii de oameni.

 

Datele tabelului, după cum am menționat deja, sunt informații oficiale ale Birourilor stării civile orășenești și raionale, de aceea cifra de 115 mii poate fi considerată drept cea minimă, documentar stabilită, a numărului victimelor foametei. Minimă, deoarece oficiile stării civile atunci n-au reușit nici pe departe să înregistreze toți decedații din cauza insuficienței alimentare, îndeosebi e vorba de iarna din 1946-1947. În satele republicii, mai cu seamă la sud, sunt multe morminte comune ale jertfelor foametei, memoria multora dintre ele nefiind înveșnicită de nici un fel de documente. Iată, de exemplu, ce raporta Chișinăului președintele Comitetului Executiv raional Comrat în februarie 1947:

 

„În raion mortalitatea continuă a fi extraordinar de mare, în luna ianuarie constituind 2,3% din populația raionului.

Chiar conform unor date incomplete, în ianuarie au decedat 680 oameni, inclusiv din cauza distrofiei – 508 oameni. În afară de aceste cazuri înregistrate, eu personal am descoperit la cimitir 40 de cadavre în diferite locuri.

Dispar zeci de familii, despre care nu se știe nimic. Au ieșit la iveală multe cazuri când decedații sunt ascunși, pentru ca membrii familiei să primească în contul lor ajutor alimentar.”     

 

    Foamea îi gonea pe oameni în căutarea hranei dincolo de localitățile lor. În conformitate cu datele documentare ale  timpului în iarna și primăvara anului 1947 în fiecare 24 de ore circa 5-6 mii de locuitori ai republicii plecau în căutarea alimentelor în regiunile vecine ale Ucrainei.

Și aceasta se întâmpla în condițiile când însăși Ucraina a fost grav afectată de fenomenul foametei. Mulți dintre cei plecați în căutarea alimentelor și-au găsit moartea printre străini, iar decesul lor nu a nimerit în statisticele republicane.

 

 
 
 
 
 

Aceste circumstanțe au servit ca bază pentru concluziile în conformitate cu care cea mai verosimilă cifră despre pierderile umane din cauza foametei postbelice în RSS Moldovenească oscilează în limitele a 150 – 200 mii de oameni.     

    Situația alimentară gravă din republică a determinat Guvernul URSS să întreprindă măsuri de ajutorare a populației înfometate.

La 29 decembrie 1946 Guvernul de la Moscova adoptă hotărârea «Cu privire la acordarea de ajutor suplementar colhozurilor, sovhozurilor și gospodăriilor țărănești din RSS Moldovenească în legătură cu recolta slabă din anul 1946».

Ca și în august 1946, conform hotărârii din decembrie, republicii i s-au furnizat 1,5 mln. de puduri de cereale, care urmau să fie distribuite în lunile ianuarie-mai 1947 în cote egale a câte 300 mii puduri lunar.

Până pe data de 10 ianuarie 1947 se prevedea să fie înființate 500 de cantine subvenționate de stat, pentru deservirea a 100 de mii de oameni pe zi. Se mai prevedea aprovizionarea cantinelor cu 500 tone de carne-pește, 370 tone de crupe, 130 tone de zahăr și 65 tone de grăsimi.      

   În mare parte, acest ajutor alimentar era distribuit din cantitățile de produse colectate de la aceiași țărani în lunile precedente și stocate la depozitele de stat.

Documentele de arhivă abundă de date despre condițiile proaste de păstrare la depozitele de stat a produselor rechiziționate de la țărani în condițiile colectărilor obligatorii. Pierderile alimentelor din cauza condițiilor proaste de păstrare erau enorme.

Plus la toate se înmulțeau cazurile de furturi ale alimentelor în timpul transportării lor spre satele înfometate în condițiile drumurilor desfundate în iarna și primăvara anului 1947.

 

          
 
 
 
Toate aceste măsuri nu erau însă în stare să stăvilească foametea. Este suficient să menționăm că deservirea a 100 mii de oameni în cantinele subvenționate de stat nu cadrau nici cum cu rata distrofiei alimentare care în februarie 1947 atinsese cota de 240 mii cazuri. Statul sovietic se făcea neputincios din această cauză în lupta cu foametea și mortalitatea catastrofală a populației.

Deci, puterea sovietică a distrus sistemul tradițional de confruntare a calamităților naturale și sistemul vechi de asigurare a populației de cele mai nefaste consecințe ale foametei, dar nu a fost capabil să propună în schimb un sistem mai eficient de gospodărire și de protecție contra foametei.

Chiar mai mult, prin politicile sale dezastruoase de colectări obligatorii, puterea sovietică a lipsit familiile țăranilor din Moldova sovietică de rezervele absolut necesare de pâine și prin aceasta i-a condamnat pe mulți dintre ei la moarte chinuitore de foame.         Situația nu s-a redresat determinant nici după intervenția comisiei de stat în frunte cu locțiitorul șefului Guvernului sovietic A. Cosâghin, sosit în Moldova în februarie 1947. 

Cel mai elocvent mărturisește despre eficiența activității comisiei de la Moscova curba creșterii mortalității populației republicii din cauza foametei. În luna martie, deci după vizita în Moldova a comisiei Cosâghin, mortalitatea populației a atins cea mai mare cotă. Ea a scăzut puțin de tot în lunile următoare, menținându-se stabil la un indice ce depășea de trei ori nivelul lunar de reducere naturală a populației.       

  Guvernul sovietic, prin politicile sale dezechilibrate de colectări forțate, nu a fost în stare nici prin măsuri extraordinare, gen comisia Cosâghin, să stăvilească flagelul foametei și să salveze oamenii de moarte.

Spre deosebire de Moldova de dincolo de Prut, unde seceta și ruina din cauza războiului erau identice cu situația din Moldova sovietică și unde foametea ca fenomen a intrat în casele moldovenilor, mortalitatea populației nu a atins cote catastrofale.

Explicația acestui fapt constă în aceea, că guvernul pro-sovietic de la București nu a avut la îndemână suficient timp pentru o așa numită reconstrucție socialistă a satului și nu a distrus definitiv mecanismele economice tradiționale de protecție contra foametei.

Și a mai existat un factor determinant de salvare a populației de la moarte de foame, pe care guvernul de la București nu l-a interzis, dar l-a folosit, spre deosebire de guvernul sovietic. Este vorba despre ajutorul umanitar internațional, în primul rând pe linia Crucii Roșii.

În România în anii 1946-47 ajutorul internațional a salvat de foame sute de mii de vieți omenești. În Uniunea Sovietică, în care regimul separa țara prin cortina de fier de restul lumii, cetățenii nu aveau această șansă, chiar dacă milioane de vieți omenești urmau să fie sacrificate. Despărțiți a câta oară prin forță de consângenii săi de dincolo de Prut, populația Moldovei sovietice urma să achite în 1946 -1947 tributul de sânge pentru privilegiul îndoielnic de a fi cetățean sovietic.     

    În concluzie se cere relevarea faptului revenirii mortalității populației în RSS Moldovenească la limitele naturale doar în condițiile recoltei noi din anul 1947.

Deci, foametea și-a încetat efectele sale dezastruoase doar datorită factorilor naturali și nicidecum intervenției statului sovietic de salvare a oamenilor de efectele foametei.

Mai mult, analiza minuțioasă a politicilor statului sovietic în raport cu gospodăriile țărănești în anii 1944-47 atestă o implicare criminală a regimului politic sovietic în provocarea catastrofei alimentare în republică prin deposedarea forțată a familiilor țărănești de minimul necesar de alimente în condițiile secetei și ruinei de după război.

Este adevărat că penuria alimentară în Moldova sovietică în perioada imediat celui de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul secetei cumplite și a consecințelor războiului.

Însă de mortalitatea catastrofală a populației republicii în 1946-47 este totalmente responsabil regimul politic sovietic, care prin politicele sale economice canibale i-a deposedat pe țărani de minimul de alimente necesar pentru supraviețuire.

În acest sens foametea postbelică în Moldova sovietică și mortalitatea fără precedent din cauza ei a populației a fost un fenomen organizat de regimul sovietic, fapt care necesită condamnarea istorică a acestui regim ca și al unui criminal.

 

 

 

 

Anatol Țăranu, doctor în istorie, cercetător coordonator al Institutului de Istorie al AȘa RM

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/12/strict-secret-dosarul-009-canibalism-in-socialism-documente-din-arhiva-secreta-a-republicii-sovietice-socialiste-moldovenesti/

VIDEO :

Publicitate

26/06/2015 - Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , ,

2 comentarii »

  1. „Nu pui temelia libertății atunci când îi împuști pe cei ce gândesc altfel decât tine.” Pentru mine încă mai rămîne o enigmă:-Care era interesul acestor doi „necurați”,Lenin și Stalin față de construirea societății comuniste. Nici unul din ei nu era de naționalitate rușă. Uneori gândesc căci ambii au fost niște „trimiși de-a Satanei” de a șterge nația rusească de pe fața pămîntului ? Da.N-e este cunoscut ce au suportat basarabenii din cauza sovieticilor.Dar Stalin în anii *30 îi nimicea pe ruși cu zecile de mii.Și nu numai împușcați erau,ci și prin tăiere de cap.Ajunsese pînă la oamenii de Artă.Î-mi crează impresia căci nemții nu au năvălit,ci au fost invitați.La bunicii mei din sat,4 ani s-a aflat Ștabul nemțesc.Cu populația băștinașă aveau ordin să nu-i deranjeze.Primeau colete de la părinți de acasă cu dulciuri,biscuiți,ect,și se împărțiau cu copiii basarabeni.Bunica ne-a spus căci ei luptau cu armata și cu partizanii. Adevărul v-a ieși la suprafață.

    Apreciază

    Comentariu de Petru Ursu | 24/08/2017 | Răspunde

  2. „Nu pui temelia libertății atunci când îi împuști pe cei ce gândesc altfel decât tine.” Pentru mine încă mai rămîne o enigmă:-Care era interesul acestor doi „necurați”,Lenin și Stalin față de construirea societății comuniste. Nici unul din ei nu era de naționalitate rușă. Uneori gândesc căci ambii au fost niște „trimiși de-a Satanei” de a șterge nația rusească de pe fața pămîntului. Da.N-e este cunoscut ce au suportat basarabenii din urma sovieticilor. Dar Stalin în anii *30 îi nimicea pe ruși cu zecile de mii.Și nu numai împușcați erau,ci și prin tăiere de cap.Ajunsese pînă la oamenii de Artă.Î-mi crează impresia căci nemții nu au năvălit,ci au fost invitați.La bunicii mei din sat,4 ani s-a aflat Ștabul nemțesc. Populația băștinașă nu o deranja,căci aveau ordin.Totuți a fost cazuri.Primeau colete de la părinți de acasă cu dulciuri,biscuiți,ect,și se împărțiau cu copiii,unde locuiau.Bunica ne-a spus căci ei luptau cu armata și cu partizanii.Ca la război.

    Apreciază

    Comentariu de Petru Ursu | 24/08/2017 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: