Cum au înfometat ocupanţii sovietici populaţia Basarabiei în anii 1946-47. VIDEO

 

 

 

Cum a fost înfometată Moldova sovietică în anii 1946-47

 

Foametea postbelică din RSS Moldovenească a fost o temă tabu în istoriografia sovietică.

Doar de la sfârşitul anilor 1980 ai secolului trecut, când graţie politicii de „perestroika”  iniţiată de Gorbaciov, încep intense dezbateri publice pe un şir de subiecte ale trecutului mult timp interzise, demarează şi procesul haşurării aşa-ziselor pete albe ale istoriei.

Printre ele se situează,  pe bună dreptate, în centrul atenţiei publice, evenimentele foametei pe care a cunoscut-o Moldova Sovietică în anii 1946-1947 din cauza tragismului lor nedisimulat.

Democratizarea, deschiderea arhivelor a favorizat nespus de mult cercetarea istorică şi a adus la un grad de cunoaştere fără precedent a fenomenului foametei postbelice din republică. Deja în anul 1993 istoricii din Republica Moldova editează o lucrare fundamentală între coperţile căreia se regăsesc cele mai relevante surse documentare referitoare la evenimentele foametei din 1946 – 1947 din RSS Moldovenească.  

Cu toate acestea, mai continuă şi astăzi polemica între adepţii conceptului conform căruia acest flagel a fost un efect neintenţionat, nedeliberat al deciziilor luate de autorităţile sovietice cu adepţii caracterului organizat al foametei.

    În cazul temei foametei ca şi în cel al altor discuţii asupra comunismului continuă să persiste  confruntarea  dintre cei care afirmă că istoria produsă de regimul comunist e plină de crime şi cei care consideră că aceste aspecte ale istoriei sunt doar erori, adică o punere în practică greşită a unei doctrine nobile. Însă această dihotomie conceptuală tot mai mult păleşte pe fundalul aprofundării cunoaşterii adevărului ştiinţific despre evenimentele foametei postbelice în Moldova Sovietică.

Este adevărat că penuria de produse alimentare din  Moldova Sovietică în primii ani care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, a fost cauzată inclusiv de o secetă cumplită şi de ruinarea gospodăriilor ţărăneşti ca rezultat al ostilităţilor militare.

În asemenea condiţii, o mare parte a recoltei anului 1946 a fost compromisă şi în RSS Moldovenească.

Potrivit unor date oficiale în republică în acel an nu s-au recoltat decât 365 mii de tone de cereale. Pentru comparaţie, aceleaşi surse notează că în anul 1945 s-au recoltat 926 mii de tone (dintre care 252 mii de tone au fost predate statului), iar în anul agricol 1940, care a fost unul favorizat de condiţiile meteorologice – 1810 mii tone de cereale.

În termeni absoluţi aceasta însemna că recolta de cereale – baza stării alimentare –  a fost în Moldova anului 1946 de 5 ori mai redusă decât în anul 1940 şi de 2,5 ori mai mică decât în 1945.

Dacă e să judecăm după multiplele mărturii ale sovieticilor, intraţi în Basarabia după 28 iunie 1940, toţi erau profund impresionaţi de abundenţa de produse alimentare  existentă la acel moment  în ţinut.

În baza acestui fapt putem lesne conchide corelarea directă între volumul de cereale produse  în anul 1940 şi starea decentă de asigurare a populaţiei ţinutului cu alimente.     Deja în anul 1945 în republică, se înregistrau cazuri frecvente de subnutriţie a anumitor categorii de populaţie, în condiţiile când după predarea obligatorie către stat a 252 mii de tone de cereale, populaţia dispunea de un stoc de cereale într-un volum de aproape  700 mii tone.

Deci, de aici se deduce că pragul critic de asigurare a populaţiei RSS Moldovenească cu cereale în anii imediat postbelici se fixa la nivel de 700-750 mii de tone.

În condiţiile unui volum mai mic de cereale, disponibil pentru consum, populaţia republicii era efectiv condamnată la subnutriţie şi la efectele dezastruoase ale foametei.

Seceta care a bântuit în Moldova în primii ani de după război  şi recolta proastă au coincis cu ruinarea ţinutului  din cauza operaţiunilor militare , îndeosebi din cadrul operaţiei  Iaşi-Chişinău.

Au fost distruse  întreprinderi industriale, case de locuit, spitale, şcoli etc. Populaţia era jefuită în proporții comparabile de ambele forțe beligerante, iar în rezultat nivelul de viaţă scăzuse considerabil.

De exemplu, două treimi din gospodăriile ţărăneşti din republică la momentul reinstaurării regimului sovietic nu dispuneau de forţă de tracţiune, o jumătate nu aveau vaci, a patra parte în genere nu aveau animale.

După mai multe estimări prejudiciile directe cauzate de război economiei republicii au constituit peste 11 miliarde de ruble la preţurile de atunci. 

Ca urmare a ravagiilor războiului, în comparaţie cu anul 1940, recolta globală de cereale, de floarea-soarelui, de sfeclă de zahăr ș.a. în anii imediat postbelici s-a înjumătățit.

Scăderea considerabilă a nivelului agrotehnic a dus la înmulţirea în masă a buruienilor şi dăunătorilor agricoli.

Situaţia populaţiei se agrava şi din cauza răspândirii alarmante a maladiilor infecţioase: tifosului, tuberculozei, malariei.

În republică în 1945 peste 70 mii de oameni erau bolnavi de tuberculoză, iar zeci de mii au zăcut de malarie.

Numai în luna martie a aceluiași an sufereau de tifos exantematic 17 mii de bolnavi, ceea ce atesta starea de epidemie.

Pe fundalul ruinei de război, republica a fost lovită de o secetă cruntă. În toamna lui 1944 cantitatea depunerilor atmosferice a fost neînsemnată, iar iarna anilor 1944-1945 a fost cu puţină zăpadă şi cu schimbări instantanee ale temperaturii de la ger la cald, ceea ce provoca uscarea excesivă a solului.

În mai-iunie 1945 depunerile atmosferice au fost iarăşi mult sub media anuală. Vânturile secetoase din acea perioadă au condus şi ele la evaporarea sporită a umezelii din sol.

Vara şi toamna anului 1945 se caracterizau tot prin precipitaţii neînsemnate, iar iarna a fost fără zăpadă şi cu fluctuaţii bruşte de temperatură.

Din amintirile bătrânilor, în acea iarnă vântul în loc de zăpadă mâna pe câmpuri nori de praf.  Aşa, de exemplu, în luna februarie, în raionul Vadul lui Vodă, se dezlănţuise un vânt puternic, care a suflat stratul de sol de la suprafaţă, smulgând din rădăcină semănăturile de toamnă de pe o suprafaţă de 2200 de ha. Şi în alte raioane din Centrul şi Sudul republicii situaţia nu era cu mult mai bună.

În istoriografia sovietică cauzele foametei şi creşterii în consecinţă a nivelului de mortalitate a populaţiei în anii imediat postbelici erau totalmente explicate prin proporţiile secetei şi ruinării de după război.

Această teză este şi azi reluată de unii cercetători-istorici, rămaşi în prizonieratul vechilor dogme istoriografice. 

Însă o abordare multilateral documentată și, deci, nepărtinitoare  a materialului istoric, înclină spre o concluzie mult mai nuanțată. Este bine cunoscut că asemenea calamităţi naturale cum sunt secetele periodice, niciodată n-au fost fenomene ieşite din comun pentru Basarabia.

În conformitate cu observările meteorologice de lungă durată norma precipitaţiilor, care garantează recolte stabile în agricultura ţinutului, se cifrează la media anuală de 350 mm pentru sudul republicii şi 500 mm pentru raioanele de nord.

Aceleaşi statistici meteorologice în perioada din 1854 şi până în 1946 au fixat 33 de ani secetoşi. Dintre anii cu secetă 16 ani au fost deosebit de secetoşi când deficitul de precipitaţii ajungea la 200 mm. O secetă dezastruoasă, asemănătoare ca proporţie cu cea din 1946 a lovit Basarabia în anii 1891-1892. În acei ani populaţia ţinutului suferea de o foamete cumplită, însă mortalitatea în masă a oamenilor a fost evitată.

Chiar mai mult, în judeţul Bender, care a suferit atunci cel mai mult de pe urma secetei, s-a înregistrat un spor al populaţiei.

Deci, Moldova se situează în zona agriculturii negarantate din punct de vedere al condițiilor meteorologice. Secetele și recoltele scăzute sunt fenomene frecvente în acest ținut.

Din generație în generație moldovenii acumulau experiența de supraviețuire în fața acestor calamități. Toate gospodăriile țărănești dispuneau în mod obligatoriu de rezerve de alimente pentru asemenea cazuri.

Odată cu apariția primelor semne ale secetei țăranii limitau consumul produselor alimentare cu condiția de a dispune de rezerve până la o roadă nouă. În perioada de foamete începeau să funcționeze mecanismele de asigurare a vieții la sate în condiții extremale, care își aveau rădăcinile în tradițiile comunei țărănești.

În lupta cu foametea satul folosea rezervele alimentare ale gospodăriilor înstărite. Evident, acest lucru nu se făcea gratuit, însă, de regulă, se reușea salvarea de vieți omenești.

Pe parcursul timpului depășirea fenomenului foametei devine și o sarcină a statului. Deja în timpul secetei și recoltei scăzute în Basarabia anilor 1891-1892  statul în persoana zemstvei basarabene a luat o serie de măsuri, care au permis evitarea mortalității populației de foame și epidemii.

De exemplu, din banii statului au fost procurate rezerve de cereale care erau păstrate în depozitele vânzătorului, iar plata era achitată în momentul în care cerealele erau ridicate pentru utilizare.

Prin acest procedeu simplu au fost garantate condițiile de păstrare fără pierderi a cerealelor predestinate ajutorării nevoiașilor, dar și operativitatea distribuirii lor către solicitanții ajutorului alimentar. 

Când însă autoritățile rămâneau indiferente față de destinele țăranilor înfometați, aceștia puteau recurge la ultimul remediu.

Ipotecau sau vindeau loturile de pământ şi averea de care dispuneau către bănci, persoane particulare etc.

Desigur, anii cu secetă și recolte sărace înmulțeau numărul gospodăriilor țărănești datornici cu sume mari de bani.

Însă acest mecanism economic bazat pe proprietatea privată garanta în perioada foametei că linia fatală nu va fi depășită și viețile omenești vor fi păstrate.      

În legătură cu seceta postbelică din RSS Moldovenească e de remarcat că această calamitate naturală a lovit grav şi alte regiuni întinse ale URSS, precum teritorii din Ucraina, Povolgia inferioară, Zona centrală de cernoziom, ţinutul Primorie, unele regiuni ale centrului ţării. Aici e de relevat aparte că seceta a fost tot atât de cruntă şi în Moldova de peste Prut.

  Ca rezultat, în ceea ce privește URSS per ansamblu, recolta de cereale în anul 1946 a constituit doar circa 40 mln. tone, ceea ce era de aproape 2,5 ori mai puţin decât în anul 1940 şi cu aproape 8 mln. tone mai puţin decât în anul 1945.

Cu toate acestea în anul de foamete 1946 regimul sovietic purcede la exporturi de cereale în volum de peste 1 700 mii tone.

Şi aceasta se întâmplă în condiţiile când pe teritorii întinse ale URSS, inclusiv în RSS Moldovenească, milioane de oameni sufereau de foame cumplită, iar sute şi sute de mii mureau din această cauză în chinuri teribile.

Regimul politic sovietic nu se preocupa de viețile propriilor cetățeni în raport cu considerentul ideologic al luptei de clasă.

Prin aceasta se explica exportul de pâine din URSS în anii de foamete către regimurile pro-sovietice recent instaurate într-un șir de state după cel de al Doilea război mondial.

În Moldova sovietică ruinarea agriculturii şi ravagiile secetei urmau să fie contracarate de  sistemul socialist de gospodărire proaspăt instaurat de sovietici și bazat, în principal, pe constrângerea extraeconomică.

Imediat după instalarea puterii sovietice toate gospodăriile ţărăneşti din republică au fost introduse în reţeaua de impozitare caracteristică pentru sistemul sovietic de gospodărire.

Şi dacă în anul 1944 gospodăriilor ţărăneşti li se impuneau reguli de război, atunci din vara anului 1945 printr-o hotărâre specială a Consiliului comisarilor poporului din RSSM şi CC al PC(b) din Moldova  a fost stabilit sistemul livrărilor obligatorii la stat ale produselor agricole, în primul rând ale cerealelor, caracteristic perioadei de pace.

Pe lângă cereale gospodăriile ţărăneşti erau obligate să livreze statului floarea-soarelui, cartofi, fân, fructe, legume, precum şi carne, lapte, brânză, lână, ouă ş.a.

Această practică a fost confirmată prin hotărârea guvernului URSS din 9 iulie al aceluiaşi an , care stipula şi înlesniri fiscale pentru unele categorii de populaţie în conformitate cu principiul apartenenţii la clasă socială.  

De înlesniri fiscale în republică, beneficiau în perioada 1945-1947 în diferită măsură de la 40 la 60 la sută dintre gospodăriile ţărăneşti.  Totodată, gospodăriile individuale erau împărțite, în conformitate cu gradul de înstărire, în cinci categorii.

Primele două aveau cele mai mari înlesniri fiscale. Iar categoriile a patra și a cincea, care în documentele timpului sunt numite chiaburești, suportau tot greul impunerilor, neavând nici un fel de înlesniri.

Anume aceste gospodării, care de obicei serveau depozite pentru surplusurile de alimente la sate în perioadele de calamități și de unde familiile țăranilor săraci aveau posibilitatea să se  împrumute în anii de secetă, duceau toată povara fiscală și nu mai aveau rezerve alimentare pentru împrumut.

După repunerea în acțiune pe teritoriul republicii a legislației funciare sovietice, peste 140 mii de gospodării țărănești fără pământ și cu puțin pământ au primit de la stat peste 245 mii ha de pământ, în marea sa parte confiscat de la gospodăriile înstărite.

Împroprietărirea cu pământ a țăranilor nevoiași a îmbunătățit starea materială a acestor familii. Însă majoritatea gospodăriilor țărănești proaspăt împroprietărite cu pământ nu dispuneau de forță de tracțiune  și utilaj agricol necesar pentru prelucrarea lui calitativă.

În rezultat, pământul expropriat de la gospodăriile înstărite era prelucrat de noii posesori foarte necalitativ, iar în multe cazuri chiar rămânea paragină. 

Împroprietărirea țăranilor nevoiași cu pământ era prezentată de istoriografia sovietică ca o întruchipare a grijii statului sovietic  pentru oamenii muncii.

În realitate această politică economică a avut consecințe contradictorii și chiar nefaste pentru starea alimentară a satului moldovenesc în anii imediat postbelici. 

O mărturie a eficienței economice joase a pământurilor tăiate o constituie faptul scutirii de colectările de produse agricole a fostelor gospodării fără pământ, împroprietărite în anii 1940, 1944-45.

Este evident, dacă foștii țărani nevoiași ar fi fost în stare să gospodărească eficient, fără îndoială, ar fi fost supuși colectărilor.

Însă realitatea consta în faptul, că de la gospodăriile proaspăt împroprietărite aproape că nu aveai ce colecta din cauza eficienței economice joase.

Vine să confirme acest fapt și statistica acelor ani, care fixează o sporire de 2-4 ori a cotelor de produse livrate statului de gospodăriile înstărite față de cele  împroprietărite recent cu pământ. 

Din punct de vedere economic aceasta însemna că pământurile tăiate de la gospodăriile înstărite nu mai aveau efectul scontat.

Din acest motiv, la rând cu altele, recolta anului 1946 în republică a avut de suferit, fapt ce a dus la scăderea nivelului de asigurare a populației cu produse alimentare.

Așa-numita grijă a regimului sovietic în raport cu țăranii nevoiași, materializată prin împroprietărirea acestora cu pământul tăiat de la gospodăriile înstărite, în realitate a dus la scăderea simțitoare a eficienței economice și la aprofundarea efectelor crizei alimentare în condițiile secetei.

Prin măsurile sociale necugetate statul sovietic provoca dezastrul foametei. 

După reinstalarea regimului sovietic, povara impunerilor asupra populației creștea permanent, îndeosebi asupra populației rurale. În condițiile când baza agriculturii o constituiau gospodăriile țărănești individuale , în republică aproape 90%  din suprafețele însămânțate erau lucrate de țăranii necooperativizați și, deci, anume aceste gospodării asigurau securitatea alimentară a republicii, din an în an creștea planul de predare a produselor agricole către stat. Așa în anul 1944 planul republicii de livrare a cerealelor la stat a fost de 201,2 mii de tone, în 1945 – de 252 mii, iar în anul 1946 – de 265 mii de tone.

Într-o măsură și mai mare s-a intensificat povara fiscală. Astfel, dacă în anul 1945 planul general de mobilizare a mijloacelor bănești de la populația republicii a fost de 147 340 mii de ruble, apoi în anul 1946 el a constituit 219 050 mii de ruble, ceea ce a însemnat un spor de 48,6%.

E de menționat că regimul n-a cruțat pe nimeni, nici pe cei săraci. În anii 1944-45 minimul de venit neimpozabil era de 1000 de ruble şi a scăzut la 600 de ruble în anul 1946.

Reducerea minimului de venit neimpozabil, precum și creșterea volumului de livrări obligatorii de produse agricole către stat, lipsea familiile țăranilor de rezerve alimentare, atât de necesare în perioada secetei și a recoltei scăzute. Iarăși suntem nevoiţi să constatăm influența nefastă a politicilor economice ale statului sovietic asupra gospodăriilor țărănești, fapt ce le netezea calea spre foamete.  

Seceta care s-a dezlănțuit în republică în anul 1945 nu a permis agricultorilor să obțină volumul mediu anual de recoltă.

Planul sporit de colectare a produselor agricole a lipsit majoritatea gospodăriilor țărănești de rezervele de pâine necesare pentru a ieși cu bine din iarnă.

Primul semnal de alarmă l-a dat sectorul zootehnic.

Deja în primăvara anului 1946 în gospodăriile țărănești a început sacrificarea în masă a vitelor. Iar până la finele anului 1946 în republică numărul cailor s-a micșorat cu 44,4%, vitelor  cornute mari – cu 35,3%, inclusiv a boilor –cu 52,3%.  

Afirmațiile unor istorici că sacrificarea în masă a vitelor a început sub influența propagandei chiaburești nu rezistă confruntării cu baza documentară.

Documentele mărturisesc că țăranii păstrau în gospodăriile lor doar numărul de vite pe care erau în stare să le asigure cu nutrețuri.

Întru confirmarea acestui fapt e necesar de adăugat că în condiţiile lipsei de hrană pentru întreținere, comercializarea și sacrificarea vitelor se făcea în contul grupei de remontă și al animalelor de muncă – îndeosebi al boilor. Pentru satul moldovenesc, care ducea o lipsă acută de forță de tracțiune, această tendință era deosebit de alarmantă.

Faptul sporirii volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic în republică  de material de însămânțare.

Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe ale colhozurilor constituia doar 88%, iar a gospodăriilor individuale – 71%.

Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul a împrumutat colhozurilor din republică 4 857 tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7 200 tone.

E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate  colhozurilor și gospodăriilor țărănești, în condițiile când nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale.  

Regimul sovietic a anulat aservirea țăranilor de către băncile particulare și cămătari. Însă majorarea nejustificată a normelor de predare obligatorie către stat a cerealelor și a altor produse agricole, alături de intensificarea presiunii fiscale, a dus la formarea unor datorii imense ale gospodăriilor țărănești față de stat. Majoritatea gospodăriilor țărănești din Moldova anilor 1945-46 aveau la mână chitanțe-angajament de achitare a împrumuturilor, care în această perioadă a atins un număr de 500 mii. Iar în martie 1947 numărul total al angajamentelor pentru achitarea împrumuturilor s-a ridicat la cifra de 3 milioane.

În aceste condiții se cere de specificat că în afară de colectările obligatorii de produse agricole și de impozitul agricol în bani, țăranii  erau obligați să achite din recolta nouă și împrumuturile din anii precedenți.

Aceasta șubrezea și mai mult rezervele alimentare din familiile țărănești, determinând extrema lor vulnerabilitate în fața pericolului foametei.

Deprins cu sistemul de gospodărire bazat pe proprietatea privată, țăranul basarabean devenea neputincios în fața sistemului economic sovietic bazat pe constrângerea extraeconomică. El nu avea experiența necesară pentru a confrunta sistemul, pentru a supraviețui în condițiile de gospodărire cu care nu era obișnuit.

Situația s-a agravat și mai mult în timpul  secetei cumplite din anul 1946, care a avut efecte dezastruoase pentru majoritatea covârșitoare a gospodăriilor țărănești.

Cu toate acestea colectarea cerealelor în anul 1946 a început în republică în condițiile planului majorat de predare obligatorie a pâinii către stat în volum de 265 mii de tone.

Era un plan-asasin, un plan-crimă, care ducea la exterminarea în masă a populației Moldovei sovietice prin înfometare.

Drept dovadă este faptul că oamenii în republică îndurau foame chiar în timpul recoltării cerealelor. Așa, deja în luna august în județul Chișinău, organele ocrotirii sănătății înregistrau 5200 de cazuri de distrofie alimentară. În 3600 dintre aceste cazuri, sufereau copii cu vârste de până la 14 ani.

În județul Bender, după date incomplete, în septembrie muriseră de distrofie 41 de oameni, în octombrie – 425, în noiembrie – 410. Iar la 31 iulie 1946 se atestă documentar și primul caz de canibalism  – în satul Milești, raionul Nisporeni.

 

 

 

 

Criza alimentară s-a început în Moldova sovietică încă în anul 1945 și a fost atât rezultatul calamităților naturale, cât și al politicilor fiscale ale statului sovietic, care îi deposeda forțat de alimente pe țărani prin planurile exagerate de colectări de produse alimentare.

 

În aceste condiții populația înfometată adresa rugăminți disperate către stat după ajutor de alimente. De obicei aceste adresări erau curmate cu brutalitate.

 

Astfel în mai 1946, țăranii satului Logănești, raionul Cotovschi, ajunși la ultimul grad al sărăciei, s-au adresat autorităților raionale după ajutor de alimente.

Reacția autorităților sovietice a fost tradițională și este reflectată de următorul fragment din hotărârea comitetului raional Cotovschi P.C. (b) din Moldova din 10 iunie 1946:

”comitetul raional de partid al P.C.(b) din Moldova apreciază cererea colectivă a țăranilor din satul Logănești de a li se acorda împrumut de alimente, ca o provocație a elementelor dușmănoase, având drept scop a trezi nemulțumirea țăranilor față de puterea sovietică.

A însărcina pe procurorul raionului tov. Andeliman și pe șeful secției raionale a Ministerului securității de stat tov. Sobolev să cerceteze faptele expuse în cererea țăranilor din satul Logănești și s-ăi tragă la răspundere pe organizatorii acestei cereri provocatoare ”.

Administrația sovietică le permitea țăranilor doar să îndure în tăcere foamea, fără s-ăi deranjeze cu diverse cereri pe deținătorii puterii.

Sistemul sovietic nu îngăduia acțiuni deliberate ale cetățenilor și le curma cu brutalitate. Acest mod de comportament al autorităților ducea la întârzieri fatale în luarea deciziilor, de care deseori depindeau viețile oamenilor.

Așa s-a întâmplat și în cazul planurilor exagerate de predare obligatorie către stat a produselor alimentare, care au fost aplicate în republică imediat după război.

Din această cauză cea mai mică scădere a recoltei avea urmări catastrofale pentru gospodăriile țărănești, care, fiind lipsite de stocuri-tampon de cereale, se transformau în victime ușoare ale foamei.

Cu toate că statul sovietic îi persecuta pe țăranii care semnalau abuzurile sistemului, în ultima instanță, autoritățile sovietice nu puteau să nu recunoască evidențele foametei care s-a abătut asupra Moldovei în anul 1946.

Deja în luna iunie a aceluiași an, criza alimentară în republică a fost recunoscută de autorități prin însuși faptul repartizării către populație a 125 mii puduri de produse alimentare în formă de împrumut, dintre care 97,5 mii puduri erau destinate țăranilor nevoiași din Basarabia.

Cu o lună mai târziu se produce și prima adresare a autorităților republicane către cele unionale cu rugămintea de a micșora planul-canibal de predare a pâinii către stat pentru anul 1946 de la 265 până la 100,59 mii tone.

Rugămintea de a micșora mai mult decât de două ori planul de predare a pâinii nu salva situația alimentară dezastruoasă din republică. Era nevoie de anularea completă a livrărilor obligatorii către stat a produselor alimentare, elaborarea și aplicarea măsurilor de urgență pentru ajutorare cu alimente a familiilor care deja în primăvara și vara anului 1946 îndurau foamea.

 

 

 

 

Însă sistemul politic sovietic nu era capabil pentru asemenea acțiuni de protejare a vieților omenești. El se conducea în acțiunile sale de cu totul alte priorități și cu ușurință sacrifica viețile oamenilor pe altarul raționamentelor luptei de clasă.

Mai sus, deja, s-a menționat exportul de pâine, pe care l-a înfăptuit regimul sovietic în volum de 1mln. 700 mii tone în anul 1946, când au murit de foame peste un milion de cetățeni sovietici, printre care moldovenii ocupau un loc deosebit. Și acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului, că Moscova nu a anulat planul de predare a pâinii către stat în Moldova, ci doar l-a micșorat în luna august până la 72 727 tone.Însă și acest plan micșorat era peste puterile de plată ale populației republicii.

 

După cum deja s-a menționat, în anul 1946 recolta globală de cereale a constituit în republică 365 mii tone. La 1 ianuarie, același an, populația republicii număra 2 mln. 183 mii locuitori.

 

După unele estimări ale timpului putem conchide că în perioada de la recolta anului 1946 și până la cea din anul următor, un om ar fi avut nevoie, pentru o alimentație foarte limitată, de 109,5 kg de cereale, iar întreaga populație – de circa 239 mii tone. Însă pe lângă cereale pentru hrană, țăranii mai aveau nevoie și de cereale pentru furaj, de cereale semințe pentru semănăturile de toamnă și primăvară. 

 

După calculele făcute de unii cercetători, cantitățile minime necesare populației republicii pentru hrană, întreținerea vitelor și pentru semințe în ajunul foametei, se cifrau la 410 mii tone cereale, cea ce depășea recolta globală din acel an.În aceste condiții se cerea imperios de a salva populația republicii de foamea iminentă prin scutirea populației de colectările de grâne și de alte produse agricole, și, chiar mai mult, era necesară ajutorarea republicii cu cantități suplimentare de alimente.

 

Este evident, că în cazul scutirii de rechiziții nu s-ar fi evitat foamea, însă cu siguranță ea n-ar fi dus la mortalitatea în masă a populației, cum s-a întâmplat de fapt.În realitate însă autoritățile au forțat îndeplinirea planului de predare obligatorie către stat a cerealelor și altor produse alimentare.

 

Documentele timpului vorbesc fără tăgadă despre presiunile fără precedent asupra țăranilor din partea organelor de partid și administrative cu scopul de îndeplinire a planurilor de colectare ale produselor agricole.

 

Agenții împuterniciți cu colectări, îngrijorați mai mult ca de obicei că nu vor îndeplini planul evident exagerat, au ”măturat podurile” nu numai în gospodăriile țăranilor înstăriți, dar și în ale celor săraci, mulți dintre care se bucurau de înlesniri la capitolul predări obligatorii către stat. Mai mult, deveneau frecvente cazurile când autorităţile obligau ţăranii să transmită în contul colectărilor obligatorii, produsele primite de la sat în formă de împrumut alimentar.

 

Autoritățile republicii în vara și toamna anului 1946 erau preocupate nu de salvarea populației de foame și de stoparea mortalității în creștere , ci de îndeplinirea cu orice preța planurilor de colectări. 

 

Altfel nici nu putea fi. Sistemul sovietic de administrare era conceput ca unul bazat, cu precădere, pe constrângere și centralizat până la refuz.

Orice agent al sistemului, chiar și cel sus-pus,  trăia cu frica represaliilor, care putea să se abată asupra lui pentru cea mai mică încălcare a directivei de la Centru.

 

Așa s-a întâmplat și după Hotărârea cca pcu(b) din 30 noiembrie din1946  «Cu privire la mersul colectărilor de pâine  în RSS Moldovenească»  în care conducerea republicii era avertizată despre lacunele în procesul de realizare a planului de predare a pâinii către stat și în care se cerea îndeplinirea necondiționată a planului.

 

Conducerea republicii a reacționat imediat la această directivă din centru prin înăsprirea cerințelor către toți responsabilii pentru colectări în privința  îndeplinirii planului cu orice preț. Agenții nemijlocit responsabili pentru colectări în sate au început a câta oară să scotocească prin podurile țăranilor , deja aduși în acea perioadă la limita disperării. Despre faptul că majoritatea familiilor țărănești au fost lipsiteprin colectările forțate de ultimele rezerve alimentare și nu erau capabile să furnizeze statului nici cea mai mică cantitate de cereale, vorbesc datele documentare despre creșterea numărului gospodăriilor acționate în judecată pe motiv de neachitare către stat a predărilor obligatorii.

 

Pe parcursul anului 1946 numărul acestor gospodării a crescut  considerabil ajungând până la 5 121.În toamna anului 1946 majoritatea familiilor țărănești au fost lipsite de ultimele rezerve de pâine în cadrul campaniei de îndeplinire a planului de predări obligatorii către stat a  produselor agricole.

 

Satele Moldovei au rămas fără nici o apărare în fața foamei. O mărturie vie a acestei realități este creșterea vertiginoasă a numărului de bolnavi de distrofie alimentară, care în luna noiembrie atinge deja cifra de 30 mii oameni. Acesta a fost primul val masiv de distrofie alimentară în republică, victimele ei fiind în temei familiile țăranilor care nu se bucurau de nici un ajutor din partea statului.Însă îmbolnăvirea în masă a populației republicii de distrofie alimentară n-a servit drept motiv pentru oprirea practicii criminale de deposedare a țăranilor  de ultimele rezerve de produse alimentare prin politica colectărilor obligatorii aplicate de statul sovietic.

 

Documentele timpului abundă în hotărâri drastice ale organelor de partid și sovietice, care obligau în termeni categorici agenții responsabili de colectări, să obțină cu orice prețpâinea da la țărani în contul îndeplinirii planului. Cu toate eforturile unei armate întregi de diverși împuterniciți ai regimului, care din zori scotoceau prin satele Moldovei în căutarea ultimului tăbultoc de grăunțe la familiile înfometate ale țăranilor, planul de predare obligatorie a pâinii către stat a fost împlinit de republică doar la sfârșitul anului cu un indice de 101%.

 

În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei sovietice în anul foametei 1946 25 659 mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4 477 tone de legume, 10082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole.

 

Prețul pe care l-a achitat republica pentru atingerea acestui indice consta în creșterea vertiginoasă a numărului de bolnavi de distrofie alimentară, alături de un salt brusc al mortalității populației. 

 

Deja în luna decembrie 1946 numărul cazurilor de distrofie aproape se dublează comparativ cu luna precedentă, iar peste două luni în februarie 1947 această cifră depășise 240 mii. Nivelul înalt de distrofie alimentară se va menține până la finele lui august 1947 și va servi ca motiv principal pentru menținerea nivelului catastrofal al mortalității populației republicii în perioada decembrie 1946 – august 1947.În toamna și iarna anului 1946 republica lupta cu foametea, folosind propriile resurse.

Însă cu fiecare zi situația devenea tot mai gravă și le scăpa autorităților de sub control.

Numai spre finele lunii decembrie când Chișinăul oficial a recepționat de la comitetele raionale de partid  informația privind starea lucrurilor în teritoriu, doar atunci autoritățile și-au făcut o închipuire clară despre catastrofa ce se declanșase.

 

În sate mureau familii întregi. Într-un șir de raioane erau sate unde lunar mureau de foame 120 – 180 de oameni. Se înmulțeau cazurile de canibalism. De exemplu, în județul Cahul, din decembrie 1946 și până la 24 februarie 1947 au fost oficial înregistrate 15 cazuri de canibalism și 10 cazuri de folosire în hrană a cadavrelor.

 

În ansamblu, în republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 cazuri de canibalism, cu40 de victime.

Cu siguranță, cazurile de canibalism au fost și mai frecvente pentru că nu toate au fost oficial depistate și mențiunea despre ele nu a nimerit nici într-un document.

 

Numărul cazurilor de canibalism pe motiv de foame, vorbesc elocvent despre proporțiile și profunzimea catastrofei alimentare care s-a abătut peste Moldova sovietică în 1946-1947. Începutul anului 1947 s-a caracterizat prin creșterea galopantă a mortalității pe motiv de foame. Mai jos reproducem un tabel, care indică nivelul lunar al mortalității oamenilor în republică în anii 1946-1947.

 

El e întocmit în baza datelor furnizate de Birourile orășenești și raionale de înregistrare a actelor stării civile, care au fixat documentar cazurile de deces al oamenilor.

 

                            Mortalitatea populației RSS Moldovenești în anii 1946-1947

 

 

            Mortalitatea populației RSS Moldovenești în anii 1946-1947

 

Lunile	1946	1947	Diferența
Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie	4466 4347 5633 4588 3782 3676 5235 5313 4544 5799 5753 9650	19133 23791 25953 15034 14938 24701 16418 8346 5248 – – –	14667 19444 20320 10446 10616 21085 11183 3033 – – – –

 

 
 
După cum se vede din datele tabelului de mai sus mortalitatea populației RSSM din decembrie 1946 până în august 1947 a depășit indicele mediu anual al mortalității din anul 1946 cu circa 115 mii de oameni.

 

Datele tabelului, după cum am menționat deja, sunt informații oficiale ale Birourilor stării civile orășenești și raionale, de aceea cifra de 115 mii poate fi considerată drept cea minimă, documentar stabilită, a numărului victimelor foametei. Minimă, deoarece oficiile stării civile atunci n-au reușit nici pe departe să înregistreze toți decedații din cauza insuficienței alimentare, îndeosebi e vorba de iarna din 1946-1947. În satele republicii, mai cu seamă la sud, sunt multe morminte comune ale jertfelor foametei, memoria multora dintre ele nefiind înveșnicită de nici un fel de documente. Iată, de exemplu, ce raporta Chișinăului președintele Comitetului Executiv raional Comrat în februarie 1947:

 

„În raion mortalitatea continuă a fi extraordinar de mare, în luna ianuarie constituind 2,3% din populația raionului.

Chiar conform unor date incomplete, în ianuarie au decedat 680 oameni, inclusiv din cauza distrofiei – 508 oameni. În afară de aceste cazuri înregistrate, eu personal am descoperit la cimitir 40 de cadavre în diferite locuri.

Dispar zeci de familii, despre care nu se știe nimic. Au ieșit la iveală multe cazuri când decedații sunt ascunși, pentru ca membrii familiei să primească în contul lor ajutor alimentar.”     

 

    Foamea îi gonea pe oameni în căutarea hranei dincolo de localitățile lor. În conformitate cu datele documentare ale  timpului în iarna și primăvara anului 1947 în fiecare 24 de ore circa 5-6 mii de locuitori ai republicii plecau în căutarea alimentelor în regiunile vecine ale Ucrainei.

Și aceasta se întâmpla în condițiile când însăși Ucraina a fost grav afectată de fenomenul foametei. Mulți dintre cei plecați în căutarea alimentelor și-au găsit moartea printre străini, iar decesul lor nu a nimerit în statisticele republicane.

 

 
 
 
 
 

Aceste circumstanțe au servit ca bază pentru concluziile în conformitate cu care cea mai verosimilă cifră despre pierderile umane din cauza foametei postbelice în RSS Moldovenească oscilează în limitele a 150 – 200 mii de oameni.     

    Situația alimentară gravă din republică a determinat Guvernul URSS să întreprindă măsuri de ajutorare a populației înfometate.

La 29 decembrie 1946 Guvernul de la Moscova adoptă hotărârea «Cu privire la acordarea de ajutor suplementar colhozurilor, sovhozurilor și gospodăriilor țărănești din RSS Moldovenească în legătură cu recolta slabă din anul 1946».

Ca și în august 1946, conform hotărârii din decembrie, republicii i s-au furnizat 1,5 mln. de puduri de cereale, care urmau să fie distribuite în lunile ianuarie-mai 1947 în cote egale a câte 300 mii puduri lunar.

Până pe data de 10 ianuarie 1947 se prevedea să fie înființate 500 de cantine subvenționate de stat, pentru deservirea a 100 de mii de oameni pe zi. Se mai prevedea aprovizionarea cantinelor cu 500 tone de carne-pește, 370 tone de crupe, 130 tone de zahăr și 65 tone de grăsimi.      

   În mare parte, acest ajutor alimentar era distribuit din cantitățile de produse colectate de la aceiași țărani în lunile precedente și stocate la depozitele de stat.

Documentele de arhivă abundă de date despre condițiile proaste de păstrare la depozitele de stat a produselor rechiziționate de la țărani în condițiile colectărilor obligatorii. Pierderile alimentelor din cauza condițiilor proaste de păstrare erau enorme.

Plus la toate se înmulțeau cazurile de furturi ale alimentelor în timpul transportării lor spre satele înfometate în condițiile drumurilor desfundate în iarna și primăvara anului 1947.

 

          
 
 
 
Toate aceste măsuri nu erau însă în stare să stăvilească foametea. Este suficient să menționăm că deservirea a 100 mii de oameni în cantinele subvenționate de stat nu cadrau nici cum cu rata distrofiei alimentare care în februarie 1947 atinsese cota de 240 mii cazuri. Statul sovietic se făcea neputincios din această cauză în lupta cu foametea și mortalitatea catastrofală a populației.

Deci, puterea sovietică a distrus sistemul tradițional de confruntare a calamităților naturale și sistemul vechi de asigurare a populației de cele mai nefaste consecințe ale foametei, dar nu a fost capabil să propună în schimb un sistem mai eficient de gospodărire și de protecție contra foametei.

Chiar mai mult, prin politicile sale dezastruoase de colectări obligatorii, puterea sovietică a lipsit familiile țăranilor din Moldova sovietică de rezervele absolut necesare de pâine și prin aceasta i-a condamnat pe mulți dintre ei la moarte chinuitore de foame.         Situația nu s-a redresat determinant nici după intervenția comisiei de stat în frunte cu locțiitorul șefului Guvernului sovietic A. Cosâghin, sosit în Moldova în februarie 1947. 

Cel mai elocvent mărturisește despre eficiența activității comisiei de la Moscova curba creșterii mortalității populației republicii din cauza foametei. În luna martie, deci după vizita în Moldova a comisiei Cosâghin, mortalitatea populației a atins cea mai mare cotă. Ea a scăzut puțin de tot în lunile următoare, menținându-se stabil la un indice ce depășea de trei ori nivelul lunar de reducere naturală a populației.       

  Guvernul sovietic, prin politicile sale dezechilibrate de colectări forțate, nu a fost în stare nici prin măsuri extraordinare, gen comisia Cosâghin, să stăvilească flagelul foametei și să salveze oamenii de moarte.

Spre deosebire de Moldova de dincolo de Prut, unde seceta și ruina din cauza războiului erau identice cu situația din Moldova sovietică și unde foametea ca fenomen a intrat în casele moldovenilor, mortalitatea populației nu a atins cote catastrofale.

Explicația acestui fapt constă în aceea, că guvernul pro-sovietic de la București nu a avut la îndemână suficient timp pentru o așa numită reconstrucție socialistă a satului și nu a distrus definitiv mecanismele economice tradiționale de protecție contra foametei.

Și a mai existat un factor determinant de salvare a populației de la moarte de foame, pe care guvernul de la București nu l-a interzis, dar l-a folosit, spre deosebire de guvernul sovietic. Este vorba despre ajutorul umanitar internațional, în primul rând pe linia Crucii Roșii.

În România în anii 1946-47 ajutorul internațional a salvat de foame sute de mii de vieți omenești. În Uniunea Sovietică, în care regimul separa țara prin cortina de fier de restul lumii, cetățenii nu aveau această șansă, chiar dacă milioane de vieți omenești urmau să fie sacrificate. Despărțiți a câta oară prin forță de consângenii săi de dincolo de Prut, populația Moldovei sovietice urma să achite în 1946 -1947 tributul de sânge pentru privilegiul îndoielnic de a fi cetățean sovietic.     

    În concluzie se cere relevarea faptului revenirii mortalității populației în RSS Moldovenească la limitele naturale doar în condițiile recoltei noi din anul 1947.

Deci, foametea și-a încetat efectele sale dezastruoase doar datorită factorilor naturali și nicidecum intervenției statului sovietic de salvare a oamenilor de efectele foametei.

Mai mult, analiza minuțioasă a politicilor statului sovietic în raport cu gospodăriile țărănești în anii 1944-47 atestă o implicare criminală a regimului politic sovietic în provocarea catastrofei alimentare în republică prin deposedarea forțată a familiilor țărănești de minimul necesar de alimente în condițiile secetei și ruinei de după război.

Este adevărat că penuria alimentară în Moldova sovietică în perioada imediat celui de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul secetei cumplite și a consecințelor războiului.

Însă de mortalitatea catastrofală a populației republicii în 1946-47 este totalmente responsabil regimul politic sovietic, care prin politicele sale economice canibale i-a deposedat pe țărani de minimul de alimente necesar pentru supraviețuire.

În acest sens foametea postbelică în Moldova sovietică și mortalitatea fără precedent din cauza ei a populației a fost un fenomen organizat de regimul sovietic, fapt care necesită condamnarea istorică a acestui regim ca și al unui criminal.

 

 

 

 

Anatol Țăranu, doctor în istorie, cercetător coordonator al Institutului de Istorie al AȘa RM

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/12/strict-secret-dosarul-009-canibalism-in-socialism-documente-din-arhiva-secreta-a-republicii-sovietice-socialiste-moldovenesti/

VIDEO :

Publicitate

O ISTORIE A ZILEI DE 26 IUNIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

26 iunie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anul 363: Moare in batalia de la  Maranga, pe fluviul Tigru, impotriva  Imperiului Sassanid,  imparatul roman Flavius Claudius Iulianus (numit in traditia crestina ); (n.331).

 

 

 

 

 

 

 

 

Flavius Claudius Iulianus a fost ultimul împărat roman pagan. S-a născut la Constantinopol  fiind  fiul lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în anul 337 , al imparatului Constantin cel Mare).

A abandonat religia crestina in anul 351, în favoarea unui  monoteism platonician. La data de 6 noiembrie 355 ,   împăratul Constantin al II-lea il desemneaza Caesar al provinciilor din Occident.

În februarie 360 , la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat.

După moartea imparatului Constantin al II-lea , la Tarsos (la 3 noiembrie 361), Iulian este recunoscut ca unic împărat al imperiului .

 

A fost guvernator al Galiei (355-361), si apoi imparat roman  (361-363).  A scris lucrari critice la adresa crestinismului .

A murit in timpul unei expeditii militare  in timpul razboiului purtat cu  sasanizii, fiind ranit mortal la abdomen de o sulita, fiind urmat la tron de generalul Flavius Claudius Iovianus , care a condus  imperiul  intre anii 363-364.

Cu Iulian Apostatul  se sfârșește dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

 Există controverse cu privire la alegerea lui Iovian ca împărat. Unele surse susținand  că, pe patul său de moarte, însuși Iulian l-ar fi desemnat succesor. Alte surse spun că ar fi fost ales de soldați, unele afirmând că alegerea sa s-ar fi datorat soldaților creștini.

 

 

 

 

 

 

 

684: Benedict al II-lea  devine papă.Pontificatul lui a durat  până in anul 685, anul decesului sau.

 

 

 

 

 Deși fusese ales  în iunie 683, abia pe 26 iunie 684 a fost uns papă,  fiindcă trebuia să  obtina confirmarea alegerii lui de către imăratul Constantin al IV-lea al Bizanțului.

 

 

 

 

 

 

 

1241: A fost fondat orasul Hanovra (Germania).

 

 

 

 1243: In Bătălia de la Köse Dağ, armata turcilor  selgiucizi  din Anatolia este infranta  decisiv de  mongoli.

În urma acestei in frângeri a turcilor selgiucizi  a urmat  o perioadă de turbulențe  care au condus  la declinul și dezintegrarea statului Seljuk si instaurarea puterii mongole in Anatolia.

Regatul din Trapezunt a devenit  vasal al Imperiului Mongol, alaturi de Regatul armean din Cilicia. 

După o lungă perioadă de fragmentare, Anatolia a  fost unificata de otomani.

1407 : Ulrich von Jungingen devine Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni.

 

                       Foto: Ulrich von Jungingen (8 ianuarie  1360 – 15 iulie 1410).

 

 

A condus  Cavalerii Teutoni, pana la 1410. Politica sa de confruntare cu Marele Ducat al Lituaniei și Regatul Poloniei a avut ca rezultat  un dezastru militar si propria sa moarte, în bătălia de la Grunwald.

 

 

 

 

1483: Richard al III-lea devine rege al Angliei.

 

 

 

 

 

                 Richard al III-lea (1452-1485), rege al Angliei  (1483 -1485)

 

 

 

 

 

 

 

1541: A murit decapitat conchistadorul spaniol Francisco Pizarro.

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost  asasinat în Lima (astazi capitala statului Peru), de către fiul fostului tovarăş  şi mai târziu adversar, Diego Almagro.

Almagro a fost prins mai târziu şi executat.

 

 

 

 

 

 

 

 

1599: Este incheiat un nou tratat intre Tara Românească si Transilvania, prin care  Mihai Viteazul a acceptat suzeranitatea lui Andrei Bathory, iar acesta a recunoscut domnia ereditara a familiei lui.

 

 

 

 

 

 

1718: Moartea misterioasa a   tareviciului  Alexei Petrovici al  Rusiei, fiul lui  Petru cel Mare, după ce a fost condamnat la moarte de către tatăl său, pentru complot împotriva sa.

 

 

 

 

 

 

1723: Orasul Baku se preda rusilor dupa un asediu  insotit de un bombardament de altilerie.

 

 

 

 

 

 1730:  S-a născut astronomul francez  Charles Messier (m.12 apr.1817).

 

 

 

 

                               

 

 

 

 

 

A reușit  să descopere nu mai puțin de 20 de comete, 13 dintre ele purtandu-i  numele.

În prezent, Messier este mai mult cunoscut datorita  Catalogului Messier,  care cuprinde 110 corpuri cerești: galaxii, roiuri stelare și nebuloase. Multe dintre aceste  corpuri ceresti  fiind observate de el pentru prima data.

Un crater de pe Luna  și  asteroidul 7359 Messier ii poarta de asemenea numele.

 

 

 

 

 

 

 

1810: A murit  la varsta de 69 de ani,  Joseph Michel  Montgolfier, celebru pentru  inventarea  balonului dirijabil impreuna cu fratele sau, Étienne.

 

 

 

 

 

 

 

Joseph-Michel Montgolfier (n. 26 august 1740 în Annonay lângă Lyon – d. 26 iunie 1810 în Balaruc-les-Bains).

 

 

 

 

 

1819: Este patentata bicicleta.

Primul brevet a fost acordat in Statele Unite lui William K. Clarkson Jr.,insa velocipedul exista deja in Europa la acea data.

 

 

 

 

Foto: Draisine 1817

 

 

Prima bicicleta inventata  a fost Draisine in anul 1817 si a  apărut în Germania, fiind brevetata apoi si  în Franţa în 1818.

A fost numita asa după inventatorul său, Karl von Drais, un pădurar german .

Aceasta era confectionata  din lemn si nu avea pedale, fiind miscata prin  alternarea impingerii cu picioarele pe pamant.

Cu toate acestea, el a avea un scaun căptuşit iar  roata din faţă era manevrata cu  un fel de cârmei.

A fost a fost mai puţin un mod  de transport şi mai mult un mijloc de recreere pentru cei  cei bogati.

Introducerea unui predecesor al bicicletei în SUA a fost făcută de către M. Stewart din Baltimore, urmat în 1819 de către David şi Rogers, (care au confectionat  un total de trei velocipedes).

La 26, iunie 1819 primul brevet pentru un “velociped”, a fost eliberat laui William K. Clarkson, Jr. din  New York.

Din pacate, un incendiu a distrus in 1836  arhiva Oficiului american de brevete şi deoarece nu a fost niciodată restaurată, exista  puţine informaţii in legatura cu inventia lui  Clarkson.

 

 

 

 

1824: S-a născut William Thomson, din 1892 Lord Kelvin, fizician britanic; (d. 1907).

 

 

 

 

 

Sir William Thomson, din 1892 Lord Kelvin (n. 26 iunie 1824, Belfast, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 17 decembrie 1907, Largs, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), a fost un fizician britanic, renumit îndeosebi prin lucrările sale științifice în domeniul termodinamicii.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; en.wikipedia.org

 

 

 

 

 

1830: A murit Regele George al IV-lea al Regatului Unit; (n. 1762).

 

 

  George al IV-lea (George Augustus Frederick; 12 august 1762 – 26 iunie 1830), a fost rege al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei și al Hanovrei din 29 ianuarie 1820, până la moartea sa.

 

 

 

 

 

 

1848: Se  sfarseste  revolta din Paris.

 

 

 

 

 

1848: Guvernul revolutionar de la Bucuresti a decretat eliberarea robilor tigani apartinând boierilor, incepând din 10 iulie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Timpurile robiei  au trecut și țiganii astăzi sânt frații noștrii. Guvernul Provizoriu în puterea jurământului făcut pe Câmpul Libertății (Câmpu Filaret), îi declară liberi prin voința poporului Român și așteaptă de la stăpânii lor dovadă de patriotism și de dragoste pentru dreptate și frăție. Mulți dintr-înșii, ne mai așteptând decretul Guvernului, au și liberat robii lor, fără a pretinda vre odată despăgubire de la stat.  

Iar pă toți aceia ce-i va erta cugetul ca să ia bani pe suflet de om, Guvernul îi poftește a se îndrepta cât mai în grabă către comisia orânduită pentru aceasta cu documentele doveditoare de câți robi au; și acea comisie de va da adeverință de numărul țiganilor pentru care vor avea a se despăgubi la deșchiderea obșteștii adunări. Țaganii sânt slobozi a se îndrepta asemenea către acea comisie spre a priimi de la guvern cărți de slobozenie.

 

 

 

 

 

Doc.178 – BCU IASI – Colectii speciale (eliberarea tiganilor din robie) „În numele poporului Român.
Dreptate, Frăție.
Guvernul Provizoriu – foto – tiparituriromanesti.wordpress.com

 

 

Pe lângă aceasta, fiind spre folosul țiganilor din casele particularilor a-și căuta din vreme slujbă cu simbrie ca să nu rămâe toți de odată pe drumuri și fără pâine, și cerând și dreptatea să nu rămâe și stăpânii lor de odată fără slugi, Guvernul Provizoriu hotăraște ca până la 10 Iulie să urmeze toți țiganii a sluji tot pe la casele stăpânilor lor precum slujeau și până acum, însă stăpânii lor, sânt înștiințați că bătaia este desființată, și că de acum înainte vor avea să-i trateze cu omenie, căci urmând într-alt chip, vor perde tot dreptul de despăgubire către stat.

Comisia se va alcătui de trei membri: D. Cezar Boliac, D. Petrache Poenaru și părintele Ioan Egumenul de la Znagov.

D-lor vor alcătui o masă și vor presenta raport pentru cheltuiala canțelariei. Lucrările comisiei vor începe la 28 Iulie.

Membri guvernului provizoriu.

Neofit mitropolitul Ungrovlahiei. Hr. Tell. Ștefan Golescu. N. Bălcescu. Ioan C. Brătianu. A. G. Golescu.

București, No. 118, anul 1848, Iunie, 26.”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, articol preluat de pe tiparituriromanesti.wordpress.com

 

 

 

 1848 :  Guvernul revoluționar de la București a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor.

– Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa

– În timpul revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii în prima zi a victoriei revoluției burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului național.

– Revoluționarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât și cei din Țara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripționat lozinca: „Frăția”: „Dreptate – Frăție” și dându-i denumire de „stindard al libertății”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înțeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naționale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis și roșu carmin”.

Ele vor fi dispuse vertical și vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind“. În Adunarea populară desfășurată pe dealul Filaretului din București, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluției, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălțat „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”, a întregii națiuni române.

 

 

 

 

1870: In Statele Unite sarbatoarea Craciunului este decretata sarbatoare federala.

 

 

 

 

 

 

1877: Are loc un duel de artilerie intre artileria română și cea otomană in zona Calafat-Vidin,  in urma caruia  a cazut la datorie sergentul Nicolae Popescu, prima jertfa românească în Razboiul de independență.

 

 

 

 

Prima salvă de artilerie trasă de Armata Română în razboiul de independență (1877) 

 

 

 

 

 

 

1886: Chimistul Henri Moissan a descoperit fluorul, fiind distins pentru aceasta in 190 cu Premiul Nobel.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1892: S-a născut Pearl Sydenstricker Buck, scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatura în anul 1938; (d. 6 martie 1973).

 

 

 

 

 

 

 

Motivaţia Juriului  la acordarea  premiului  Nobel pentru literatura : ”… pentru descrierile şi dense şi autentic
epice ale vieţii tărănimii chineze, precum şi pentru capodoperele ei în domeniul biografiei.”

 

 

 

 

 

 

 

 

1900: A murit Nicolae Kretzulescu, medic şi om politic  liberal român.A fost un prim-ministru al României având trei mandate: 1862-1863, 1865-1866 şi 1867; (n. 1 martie 1817).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Personalitate cu vastă experienţă politică, unul dintre membrii  fondatorii Societăţii Academice Române.

S-a remarcat ca un ilustru pionier în domeniul medicinei româneşti  şi a avut o bogată activitate guvernamentală în timpul domniei lui  Alexandru Ioan Cuza, când s-a consacrat drept unul dintre cei  mai apropiaţi colaboratori ai domnitorului. 

A fost autorul memoriului pro-Unire.

 

 

 

 

 

 

 

1908: S-a nascut Salvador Allende Gossens ( m.11 septembrie 1973) , medic si om politic  socialist chilian, presedinte al Republicii Chile  din 3 noiembrie 1970, pana la 11 septembre 1973, cand se sinucide in urma unei lovituri de stat  care a rasturnat guvernarea sa  si a instaurat o dictatura militara condusa  de generalul Augusto Pinochet .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1917: Primele trupe americane ajung  pe frontul francez, pentru a lupta alături de Marea Britanie şi Franţa  împotriva Germaniei, în primul război mondial .

 

 

 

 

 

 

1924: Forţele  de ocupaţie americane părăsesc Republica Dominicană.

 

 

 

 

 

 

1927:  Se stinge din viaţă marele istoric  român Vasile Parvan .

 

 

 

 

Savantul  român a fost şi  eseist, filosof al culturii, întemeietorul şcolii româneşti  de arheologie membru titular (din 1913) al Academiei Române; (n. 28 septembrie 1882, Perchiu, județul Tecuci, în prezent în județul Bacău ).

 

 

 

 

 

1936:  S-a  stins  din viaţă la Bucov, jud.Prahova, in Romania, Constantin G. Stere , om politic, jurist, savant şi scriitor român, originar din Basarabia.

 

 

 

 

Constantin Stere, om politic, jurist, savant şi scriitor român

 

 

 

 

  Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român.

În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, a fost condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892).

 A fondat impreună cu Garabet Ibrăileanu şi Paul Bujor  în 1906, revista “Viaţa românească”; (n 1865).

 

 

 

 

 

 

 

1940: V. M. Molotov, comisarul sovietic pentru afacerile externe, inmaneaza ministrului Romaniei la Moscova, Gh. Davidescu, prima nota ultimativa a guvernului sovietic, prin care se cere cedarea imediata a Basarabiei si a Bucovinei de Nord. Ultimatumul va fi  prelungit pana in zorii zilei de 27 iunie .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La 26 iunie 1940 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) a adresat un ultimatum României privind așa numita retrocedare a Basarabiei. Textul ultimatumului este următorul:

”În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de Uniunea Sovietica (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, calcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.

Uniunea Sovietică nu s-a impacat niciodată cu faptul luării Basarabiei cu forța, ceea ce Guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi.

Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a rămas în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezovlare rapidă a chestiunilor moștenite din trecut, pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca-n interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părți de Nord a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât și prin comunitatea de limbă și compozițiune națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părtii de Nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despagubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominațiunea de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul U.R.S.S. propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia.

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată (n.r. – care a fost trimisă a posteriori).

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile U.R.S.S. și că acesta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.“

Așadar, în această notă se abordează problema frontierei dintre România și U.R.S.S., potrivit pct. 2, pe baza unei hărți care a fost transmisă ulterior.

 

 

 

 

 

1941:  Bombardarea  de catre Ungaria  a orasului Kosice  din Slovacia, ofera URSS  pretextul  sa-i declare război a doua zi.

 

 

 

 

1941: Al doilea razboi mondial: Finlanda se alătura Germaniei în razboiul antisovietic.

 

 

 

 

1941: Flota sovietică a  atacat orașul port  Constanta. În zorii zilei de 26 iunie 1941, nave româneşti din Marea Neagră se vor angaja în schimburi de lovituri de artilerie cu nave sovietice.

O grupare de luptă sovietică formată din crucişătorul «Voroşilov», şase distrugătoare şi alte câteva nave mici, a întreprins un atac împotriva portului Constanţa.

Gruparea inamică a fost descoperită la 60 de mile est de coastă de submarinul «NMS (Nava Majestăţii Sale) Delfinul», care patrula în zonă. O forţă navală mult superioară condusă de cuirasatul «Pariskaia Komuna» aştepta la 120 de mile pentru a exploata un eventual succes.

Riposta română a fost fermă. La ora 4,12, distrugătoarele «NMS Regina Maria» şi «NMS Mărăşeşti» au manevrat pe o direcţie paralelă cu atacatorii şi au deschis focul cu tunurile de 130 mm.

Datorită falezei înalte, navele româneşti nu puteau fi observate, în timp ce siluetele navelor sovietice erau foarte clar vizibile.

Navele sovietice erau mai mari şi mai puternice. Aveau tunuri de 130 mm, care trăgeau,  undeva spre uscat.

  Imediat, încep să tragă şi tunurile de pe distrugătorul Regina Maria.

La ora 4,20, nava sovietică «Harkov» a fost lovită de un obuz românesc. Aproape imediat, un alt obuz retează catargul principal al celuilalt distrugător sovietic, «Moskva».

Focul românesc a fost susţinut, la ora 4,22, de artileria de coastă germană cu tunuri «Tirpitz». Grav lovite, cele două distrugătoare sovietice încep retragerea.

În retragere,  distrugătorul sovietic  „Moskva“, clasa Leningrad ( 2.582 to.,   echipaj: 259 membri,  armament: 6 tunuri x 130 mm, două lansatoare de torpile x 533 mm, 9 torpile, două tunuri x 76 mm, 4 tunuri x 37 mm, 6 mitraliere, 84 mine tip „1926“), a fost încadrat de proiectilele de 280 mm ale bateriei germane de coastă „Tirpitz“ (3 tunuri x 280 mm, amplasate la Sud de Constanţa, între Lazu şi Agigea, în punctul „La vii“, montate în martie 1941).

 

 

 

 

Din această cauză, nava sovietică a fost nevoită să efectueze un rondou şi a intrat în câmpul de mine amplasat în zona costieră a Constanţei. Distrugătorul a lovit o mină şi s-a scufundat, rupt în două, la o adâncime de circa 40 metri, în timp ce se afla travers de Tuzla, la aproximativ 15 Mm de ţărmul românesc.

Au fost înregistraţi 63 de supravieţuitori.

 

 

 

 

 

 

1941: Al doilea razboi mondial: NKVD-ul, politia secreta sovietica,  asasinează 100 de prizonieri politici  în apropiere de Minsk, in  Bielorusia. 

 

 

 

 

 

 

1945: Delegați din 50 de țări au  semnat  la San Francisco, Carta Natiunilor Unite, (intrată în vigoare la 24 octombrie 1945) şi statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1953: Lavrentii Beria , şeful politiei politice sovietice  MVD  a fost arestat de către Nikita Hruşciov  şi alţi membri ai Biroului Politic . Dupa arestare a fost  ţinut într-o  inchisoare secreta in apropiere  de Moscova.

Hruşciov a convocat  o  reuniune  a conducerii politice a URSS pe 26 iunie, în timpul careia  a lansat un atac nimicitor brusc impotriva lui Beria, acuzându-l de a fi trădător şi spion în solda serviciilor secrete britanice.

Beria a fost luat complet prin surprindere. Molotov şi alţi lideri comunisti au intervenit si ei împotriva  lui Beria, dupa care   Hruşciov  a propus demiterea sa imediata.

 

 

Foto: Lavrenti Beria, calaul lui Stalin

 

 

Mareşalul Gheorghi Jukov şi un grup de ofiţeri înarmaţi aflati  intr-o camera alaturata l-au  arestat Beria.

Ministrul Apărării, Nikolai Bulganin a ordonat  Diviziei de tancuri  Kantemirovskaia  şi Diviziei motorizate de puscasi Tamanskaya să ocupe pozitii  în Moscova,cu scopul de a preveni  interventia  forţelor  de securitate loiale lui Beria pentru salvarea acestuia.

Multi dintre subordonaţii, protejaţii şi asociaţii  lui Beria au fost de asemenea arestaţi, printre ei  numarandu-se  Merkulov , Bogdan Kobulov , Serghei Golgidze, Vladimir Dekanozov , Pavel Meshik , şi Lev Vlodzimirskiy.

Pravda ziarul partidului comunist sovietic, a anuntat arestarea lui Beria abia la 10 iulie,  făcând referire la ” activităţi infracţionale împotriva partidului şi a statului comise de Beria”

În decembrie s-a anunţat că Beria şi cei şase complici aflati , “în solda de agenţiilor de informaţii externe,” au  “conspirat de mai mulţi ani să preia puterea în Uniunea Sovietică şi să restaureze capitalismul.”

Beria şi alţii au fost judecati de o sesiune specială (“Spetsialnoye Sudebnoye Prisutstvie”) a Curţii Supreme a Uniunii Sovietice, fara a avea  nici un aparator şi fără drept de apel, presdintele instantei fiind  mareşalul Ivan Konev.

Beria a fost găsit vinovat  in principal de:

1. Trădare, datorita încercărilor de a iniţia negocieri de pace cu Hitler , în 1941, prin ambasadorul din Bulgaria, fara  a se   menţiona faptul că Beria a acţionat  la ordinele lui Stalin şi Molotov.  Au existat, de asemenea, acuzaţii că “intenţionează să preia puterea, Beria a încercat să obţină sprijinul statelor imperialiste, la preţul de încălcare a integrităţii teritoriale a Uniunii Sovietice şi transferul de părţi ale teritoriului URSS a statelor capitaliste.” .

2. Activitate contrarevoluţionară în timpul războiului civil rus.

Beria şi toate celelalte inculpaţi au fost condamnaţi la moarte. Conform unor relatari, Beria a implorat în genunchi cerand  mila, dar el şi ceilalţi şase inculpaţi au fost imediat executat prin împuşcare, la 23 decembrie 1953. Trupul său a fost incinerat şi îngropat într-o padure din apropierea orasului Moscova.

 

 

 

 

 

 

1963:  Preşedintele Statelor Unite,John F.Kennedy vizitează oraşul la doi ani după construirea Zidului Berlinului. Adresându-se unei mulţimi uriaşe, el exprima sprijinul Americii  pentru locuitorii Berlinului: “Astăzi, într-o lume a libertăţii, cea mai mare mândrie este să spun: Ich bin ein Berliner”( Eu sunt  berlinez!”).

 

VIDEO: John F. Kennedy : “Ich bin ein Berliner”

 

http://youtu.be/qycnBS46eSM

 

 

 

 

 

 

1967: In Polonia, Karol Wojtyła, viitorul papa Ioan Paul al II-lea, este investit cu titlul de cardinal.

 

 

 

 

 

 

Karol Józef Wojtyła (Papa Ioan Paul al II-lea) (18 mai 1920 – 2 apr. 2005).  

 

La 16 octombrie 1978 a fost ales Papă, devenind primul suveran pontif de origine neitaliană, după 455 de ani.

 

 

 

 

 

 

 

1974: Prima utilizare comerciala a codurilor de bare intr-un supermarket american.

 

 

 

 

 

1984: Moare Michel Foucault, filosof francez.

 

 

 

 

 

1986: A fost inaugurat noul edificiu al Palatului Copiilor din Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

1995: Preşedintele egiptean  Hosni Mubarak  supravieţuieste  unui  atentat, la Addis Abeba, în Etiopia.

 

 

 

 

 

Foto: Muhammad Hosni Sayyd Mubarak (n. 4 mai 1928), cel de-al IV-lea președinte al Egiptului.

 

 

 

 

2000: Moare Corneliu Manescu, fost  ministru de Externe al Romaniei in perioada 1961-1972, semnatar al “Scrisorii celor sase”, intocmita in martie 1989, impotriva regimului Ceausescu.

 

 

 

  

 

 

 

Corneliu Mănescu (n. 6 februarie 1916, Ploiești – d. 26 iunie 2000, București) om politic român, care a fost, printre altele, ministru de externe al României. Mănescu a fost cel care a condus delegațiile române la toate sesiunile Adunării Generale a Națiunilor Unite, începând cu cea de-a 16-a sesiune din 1961.

A fost șef al delegației române din 1962 la comitetul celor 18 națiuni însărcinat cu dezarmarea și la alte conferințe internaționale.

La 19 septembrie 1967 a fost ales președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU; a fost prima dată când un reprezentant al unei țări socialiste era ales în această funcție. A deținut funcția până la data de 23 septembrie 1968

În 1989 a fost unul din semnatarii „scrisorii celor șase” în care foști lideri comuniști îl criticau pe Nicolae Ceaușescu. În timpul revoluției române din 1989 atât la Timișoara[4], cât și la București s-a vorbit despre el ca despre un posibil succesor al lui Ceaușescu. La 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale.

 

 

 

 

 

 

2000: Vaticanul face public cel de-al treilea secret revelat de Fecioara Maria, 13 iulie 1917, celor trei copii pastori in localitatea portugheza Fatima.

 Vaticanul a pastrat Cel De-al Treilea Secret pana in 26 iunie 2000, desi declaratia Luciei trebuie publicata dupa 1960.

 

 

 

 

 

 

 

 

Unele surse, printre care Canon Barthas si Alfredo Ottaviani [Cardinal Ottaviani], spun ca Lucia a insistat ca acest secret sa fie dezvaluit in jurul anilor 1960, spunand ca „in acel moment, va fi mai bine inteles si „Binecuvantata Fecioara asa doreste” .

La inceputul anilor 1960, in loc sa publice Al Treilea Secret, Vaticanul a anuntat presa ca ar fi mai bine ca acest secret sa ramana mereu sub sigiliu.”
Dupa anunt, s-au produs multe speculatii despre continutul secretului. Conform New York Times, speculatiile despre continut treceau de la anihilare nucleara mondiala” pana la mari divergente din Biserica Romano-Catolica care or sa duca la rivalitati papale.”

In 1981, Laurence James Downey la cererea Papei Ioan Paul al II-lea, s-a facut public Cel De-al Treilea Secret , dezvăluit la Cova di Iria – Fatima la 13 iulie 1917.

 

 

 

 

 

 

2009: In Veneția, Giorgia Boscolo devine prima femeie gondolier, o meserie exclusiv masculină de peste 900 ani.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  2010: A decedat Algirdas Brazauskas, fost președinte al Lituaniei ; (n. 1932).

 

 

 

 

 

 

 

 A fost primul președinte ales al Lituaniei independente, după perioada sovietică, funcție pe care a îndeplinit-o între 1993 și 1998.

După încheierea mandatului, a fost și prim ministru al acestei țări între 2001 și 2006, ca reprezentant al Partidului Muncii.

 

 2013: A decedat Dumitru Matcovschi, poet, prozator, dramaturg și academician din Republica Moldova ; (n.20 octombrie 1939).

 

 

 

 

Opera sa este recunoscuta în critica literară pe plan internațional și reprezintă un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia

Este autorul a peste 50 de volume de poezie, proză și piese de teatru.

 

 

 

 

 

  2019: la Jocurile Europene 2019 de la Minsk, în Belarus, sportivii români Cătălin Chirilă şi Victor Mihalachi, au fost medaliaţi cu aur la canoe-2, pe 1.000 m.

 

 

 

 

 

 

 

 Chirilă şi Mihalachi au fost cronometraţi cu timpul de 3 min 40 sec 919/1000, fiind urmaţi de Ucraina (Iuri Vandiuk, Andrei Rîbaciuk), 3 min 41 sec 692/1000, şi de Rusia (Kiril Şamşurin, Ilia Pervuhin), în 3 min 42 sec 547/1000.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

26 iunie  este :

 

 

 

– Ziua Drapelului Național al României.

 

 

 

 

Ziua Drapelului National a fost proclamata prin Legea nr. 96/1998 si se sarbatoreste in fiecare an la data de 26 iunie.

 

Scurtă istorie

 

In 1834  domnitorul Tarii Romanesti, Alexandru Ghica Voda, a obtinut de la otomani invoirea „de a pune steag romanesc corabiilor negustoresti si ostirii. Steagul destinat corabiilor avea doua culori(galben si rosu), cel atribuit armatei era compus din trei (rosu, galben si albastru) si un vultur la mijloc. Acesta este socotit  inceputul adoptarii tricolorului pe pamant romanesc.

 O informatie o descoperim printre marturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant (chemat si stabilit in Muntenia in 1830, profesor si director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucuresti intre anii 1831 si 1834), potrivit caruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima data in ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Plesuva (zona Comarnic-Prahova).

 Astfel, arborarea de catre Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentara a acestui fapt.
Tricolorul romanesc era cunoscut inca din deceniul 4 al secolului al XIX-lea drept simbol national cu cel putin un deceniu inainte de oficializarea sa.

In timpul revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al natiunii in prima zi a victoriei revolutiei burghezo – democratica (1848-1849), 14/26 iunie, cand a vut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucuresti si promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului national.

Revolutionarii de la 1848, atat cei din Transilvania, cat si cei din Tara Romaneasca, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, avand inscriptionat lozinca: „Fratia”: „Dreptate – Fratie” si dandu-i denumire de „stindard al libertatii”. O luna mai tarziu, „vazand că nu s-a inteles inca cum trebuiesc facute stindardele nationale“, decretul guvernamental nr. 252 din 13 iulie 1848, preciza din nou ca “stindardele vor fi tricolore.

 Culorile sunt: albastru inchis, galben deschis si rosu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate in ordinea urmatoare: „langa lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu falfaind“. In Adunarea populara desfasurata pe dealul Filaretului din Bucuresti, in ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, inceputul revolutiei, ”zi de mantuire pentru toata Romania”, sub flamurile tricolore.

 Tot in acel an istoric 1848, in acea impresionanta Adunare de la Blaj, 3-15 mai, s-a inaltat „flamura cea mare tricolora a natiunii romane”, a intregii natiuni romane.
Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel national in 1859, odata cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse insa pe orizontala. Primul drapel din 1859, aflat in uz pina in 1862, a avut fisia albastra plasata sus, urmand ca, in a doua parte a domniei lui Cuza, fisia rosie sa fie dispusa pe partea superioara.

Dupa venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticala, Romania aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.
Ziua Drapelului National a fost instituita pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, cand Guvernul revolutionar a decretat ca Tricolorul – rosu, galben si albastru – sa reprezinte steagul national al tuturor romanilor; cele trei culori impartite in mod egal reprezinta principiul egalitatii, orientarea culorilor in sus semnifica verticalitatea, cifra trei este numarul perfect, pe langa tara noastra mai existand alte trei tari europene traditionale cu steagul tripartit in mod egal si vertical: Franta, Italia si Belgia. (Romanian Global News).

 

 

 

  

 

 

 

 

 

 

– Ziua internaţională împotriva torturii   –  In anul 1997, la recomandarea Consiliului Economic  şi Social, Adunarea Generală a ONU  a proclamat ziua de 26 iunie ca  Zi Internaţională pentru sprijinirea victimelor  torturii (rezolutia 52/149).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scopul acestei zile este lupta pentru eliminarea torturii şi sprijinirea  efectivă a Convenţiei împotriva torturii  şi a tratamentelor și pedepselor crude, inumane sau  degradante, semnată în 1984 şi intrată în vigoare la  26 iunie 1987.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 

 

 

 

 

 

 

 

  

 

 

 

 

Sfântul Cuvios David din Tesalonic

  

 

 

 

 

Sfantul Cuvios David  s-a nascut in Tesalonic si a trait in secolul al VI lea. Sfantul Cuvios David s-a calugarit de tanar in Manastirea “Sfintilor Mucenici Teodor si Mercurie”.

Dupa un timp si-a facut din creanga unui migdal loc de pustnicie.

Aici va indura ploile, zapezile, caldura si alte stramtorari cu multa rabdare timp de trei ani, pana cand ingerul Domnului ii va cere sa se nevoiasca intr-o chilie.

Pentru viata sa curata a primit darul de izgoni pe diavoli si de a vindeca pe bolnavi.

Sfantul Cuvios David ajunge inaintea imparatului, caci urma sa fie numit eparh al Tesalnicului, pune in palmele sale carbuni aprinsi si tamaie, si timp de o ora tamaiaza fara a se vatama.

Uimind si bucurand toata firea omeneasca cu viata si cu minunile sale, Sfantul Cuvios David a trecut la cele vesnice in anul 540.

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

1. Articol Constantin Mărăndici;

2. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

3. Crestin Ortodox.ro.;

4. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

5. e.maramures.ro;

6. Istoria.md;

7. lessignets.com;

8. Wikipedia.org.

 

 

 

 

 

 

VIDEO: ASTĂZI ÎN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

 

 

 

 

„Scrisoarea celor 6“ adresată lui Nicolae Ceauşescu in luna martie 1989

 

 

 

 

Nicolae si Elena Ceausescu

 

 

 

 

„Scrisoarea celor șase” a fost  un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol  și semnat de alți cinci  membri marcanți ai Partidului Comunist Roman, care se opuneau politicii  duse de Nicolae Ceausescu si regimul sau.

Scrisoarea a fost difuzată de posturile de radio Europa Libera, si  BBC  pe data de 11 martie 1989,  in plin proces de dezintegrare a „lagarului tarilor socialiste” din Europa…

Sedința din 13 martie 1989 Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a avut pe agendă problema acestui protest, insa o  dezbatere nu s-a făcut, pentru ca a vorbit aproape în exclusivitate Nicolae Ceușescu, cu scurte intervenții de aprobare ale soției sale.

Ședința a hotărât înăsprirea condițiilor în care cetățenii români puteau întreține legături cu străinii și îi înfierea pe semnatarii scrisorii  ca trădători de țară.

Cei sase semnatari ai scrisorii au fost  rapid  arestați, interogați și puși în stare de arest la domiciliu.

Cu toate că nu avea un sprijin larg din partea populației, această scrisoare a produs emotie  si a contribuit la demascarea și căderea sistemului comunist de opresiune.

 

 

 

 

 

Gheorghe Apostol

 

 

Dupa revolutie, Gheorghe Apostol a declarat ca  i s-a impus  domiciliu forțat, a fost exclus din partid și dat pe mâna Securității,  unde  fost anchetat din mai 1989 până în decembrie 1989.

În 22 decembrie 1989,  dupa fuga lui Ceausescu, autorii „Scrisorii celor șase” au fost eliberați din arestul la domiciliu, și au avut  o soarta diferita.

 

 

 

 

 

Silviu Brucan

 

 

Chiar in acea zi, Silviu Brucan   a apărut la televiziune, unde  a făcut o declarație de condamnare a vechiului regim, fiind cooptat de  Ion Iliescu  în noua putere, Consiliul Frontului Salvarii Nationale, devenind  „ideologul” noului regim, un personaj cu autoritate și prestigiu.

El l-a acuzat pe  Gheorghe Apostol  că i-a trădat pe ceilalți semnatari ai scrisorii, și a blocat toate încercările acestuia de a apărea la TVR sau de a se implica în noile structuri de conducere.

În 1998 Apostol a publicat o carte intitulată „Eu și Gheorghiu-Dej” (București, Ediție de Casă, Regie proprie, p. 152).

 

 

 

 

 

Alexandru Barladeanu

 

 

Alexandru Barladeanu a luat parte la elaborarea Comunicatului către țară al Consiliului FSN și a ajuns președintele Senatului României.

 

 

 

 

 

 

 

 

Corneliu Manescu  a fost și el membru în Consiliului Frontului Salvarii Nationale și a fost ales președintele Comisiei de politică externă a Senatului României.

Constantin Pârvulescu (n. 10 noiembrie 1895, Olănești, județul Vâlcea – d. 11 iulie 1992), a fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România și un oponent activ al lui Ceaușescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

În mai 1961 a fost decorat cu medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”.

Ulterior în același an, a fost acuzat de „deviaționism ideologic spre dreapta”, de complicitate cu Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu (care voiau să-l destituie pe Gheorghe Gheorghiu-Dej), fiind înlăturat din toate funcțiile deținute. După aceea a intrat într-un con de umbră, viitorul său politic fiind așadar compromis.

A fost reprimit în partid în 1974, și – asemănător altor vechi ilegaliști sau conducători de frunte ai partidului – a fost păstrat ca un element de decor pe lângă Ceaușescu.
 

În noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunțându-se împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea celor ale partidului și țării.

De asemenea, a acuzat congresul că neglijează problemele reale ale țării, fiind preocupat de glorificarea lui Ceaușescu. 

Acest atac fără precedent venea de la o persoană care nu putea fi acuzată de sentimente pro-sovietice, Pîrvulescu fiind un apărător fervent al autonomiei PCR.

De asemenea, la vârsta de 84 de ani, nu putea fi acuzat de ambiții personale așa că remarcile sale au fost considerate de presa occidentală ca o dovadă a nemulțumirii din rândurile partidului. Replici la discursul lui Pârvulescu au fost date de Ion Popescu-Puțuri, George Macovescu, apoi chiar de Nicolae Ceaușescu.

Acesta din urmă l-a făcut trădător pe criticul său. Pârvulescu a fost dat afară din sală, destituit din funcția sa de delegat la Congres, și a fost pus sub supraveghere strictă și arest la domiciliu.

La 16 decembrie 1980 a fost exclus din partid cu aprobarea unanimă a membrilor CPEx. A fost criticat dur mai ales de Nicolae Ceușescu și de Gogu Rădulescu

 Dupa Revolutia din 1989, Constantin Parvulescu  a apărut la Televiziune, unde și-a împărtășit amintirile legate de „Scrisoarea celor șase” și conflictele sale cu Nicolae Ceaușescu

 

 

 

 

 

Despre Grigore Ion Raceanu nu am aflat prea multe…

 

S-a născut la Cojocna, jud. Cluj  ( Wikipedia nu da data) , a lucrat ca conducător de locomotivă la  CFR devenind  lider sindical, fiind unul dintre organizatorii grevelor de la Cluj din 1929-1933.

În septembrie 1940 a organizat un protest la Brașov împotriva  Diktatului de la Viena 

În timpul celui de-al doilea razboi mondial , Răceanu a trăit în  Bucuresti, unde a avut conflicte ideologice cu  Stefan Foris, conducătorul pe atunci al PCR.

Răceanu a criticat obediența prea mare a PCR față de ordinele venite din URSS, în special cele legate de anexarea în 1940 a Basarabiei  și a  Bucovinei de Nord motiv pentru care a fost exclus din partid în 1942.

După război, a fost reprimit în partid, dar exclus din nou în 1958, arestat, condamnat ca dușman al poporului, și eliberat în 1960.

S-a căsătorit cu Ileana Pop și a devenit tatăl  vitreg al lui Mihai Raceanu, devenit diplomat cunoscut, condamnat la moarte pentru spionaj in favoarea americanilor. 

 

 

 

Grigore Răceanu, împreună cu fiul său adoptiv, Mircea

 

 

În martie 1989 a fost unul dintre semnatarii Scrisorii celor sase, care a criticat regimul ceaușist. A fost etichetat ca trădător, pus în stare de arest la domiciliu, și eliberat în timpul  revolutiei, dupa care a dus o viata retrasa.

Nu stiu daca mai traieste sau nu …

 

 

Continutul faimoasei scrisori „a celor sase” este urmatorul :

 

 

” Preşedintelui Nicolae Ceauşescu,

 

În momentul în care însăşi ideea de socialism, pentru care noi am luptat, este discreditată de politica dumneavoastră şi când ţara noastră este izolată în Europa, noi ne-am hotarât să luăm poziţie. Ne dăm perfect seama că facând aceasta ne riscăm libertatea şi poate chiar vieţile noastre. Dar simţim că e datoria noastră să apelăm la Dvs. pentru a schimba cursul actual înainte de a fi prea târziu.

 

1. Comunitatea internaţională vă reproşează nerespectarea Actului final de la Helsinki, pe care l-aţi semnat. Cetăţenii români vă reproşează nerespectarea Constituţiei, pe care aţi jurat să o respectaţi.

 

Iată faptele:

 

 

a) Întregul plan de sistematizare a satelor […]

b) Decretul care interzice cetăţenilor să aibă contacte cu străinii nu a fost niciodată votat de un corp legislativ şi nu a fost niciodată publicat. De aceea este lipsit de putere legală. […]

c) Centrul civic din Bucureşti, investiţia cea mai mare, de multe miliarde de lei, facută vreodată în România, nu dispune de un buget public şi este construită cu violarea tuturor legilor existente privitoare la construcţii şi finanţarea lor. […]

d) Securitatea, care a fost creată pentru a apăra ordinea socialistă împotriva claselor exploatatoare, este acum dirijată împotriva muncitorilor.

e) Fabricile şi instituţiile au primit ordin să-şi angajeze să lucreze duminica, […]

f) Poşta este violată sistematic, iar convorbirile noastre telefonice sunt întrerupte prin violarea articolului 34 care le garantează.

Pe scurt, Constituţia a fost virtualmente suspendată şi nu dispunem în momentul de faţă de un sistem legal. Trebuie să admiteţi, domnule preşedinte, că o societate nu poate funcţiona dacă autorităţile, începând cu cele de la vârf, manifestă lipsă de respect faţă de lege.

 

2. Planificarea nu mai funcţionează în economia românească. […]

 

3. Politica agricolă este de asemenea în derută. […]

 

4. Însuşi faptul că nemţii, ungurii şi evreii emigrează în masă arată că politica de asimilare forţată trebuie să înceteze.

 

5. În sfârşit, suntem îngrijoraţi profund că poziţia internaţională a României şi prestigiul ei scad cu repeziciune. După cum ştiţi, aceasta este demonstrată în mod concret de deciziile unui număr de ţări de a închide ambasadele lor la Bucureşti. Cel mai alarmant este că ambasade, ca cele ale Danemarcei, Norvegiei şi Portugaliei, au fost deja închise şi alte ar putea să urmeze. […]

Am pierdut statutul de naţiune favorizată în comerţul cu S.U.A. şi, ca urmare, o serie de fabrici textile nu mai au comenzi. C.E.E. (Comunitatea Economică Europeană) nu mai vrea să extindă acordul ei comercial cu România, ceea ce va afecta în mod negativ alte sectoare ale economiei.

Dumneavoastră aţi susţinut întotdeauna că întâlnirile la nivel înalt sunt decisive în îmbunătăţirea relaţiilor între state. Dar cum să îmbunătăţeşti relaţiile externe ale României când toţi liderii ţărilor necomuniste din Europa refuză să se întâlnească cu dumneavoastră?

Aţi început să schimbaţi geografia satelor, dar nu puteţi muta România în Africa.

 

Gheorghe Apostol — fost membru al Biroului Politic şi preşedinte al sindicatelor.

Alexandru Bârlădeanu — fost membru al Biroului Politic şi preşedinte al C.S.P.

Corneliu Mănescu — fost ministru al afacerilor externe şi preşedinte al Adunării Generale a O.N.U.

Constantin Pârvulescu — membru fondator al P.C.R.

Grigore Răceanu — veteran al P.C.R.

Silviu Brucan — fost redactor-şef adjunct al „Scânteii“. „

 

*****

 

 

Surse:

 

Silviu Brucan, De la capitalism la socialism şi retur. O biografie între două revoluţii, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 196–198

Wikipedia.ro

Istoria României în texte, autor Bogdan Murgescu, Ed. Corint, Bucureşti, 2001.