CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.”

 

 

 

 

 

 

– Nicolae Steinhardt –

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae Steinhardt.jpg

 

 

 

 

 

 

 

Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 29 iulie 1912  – d. 30 martie 1989),  a fost un eseist, jurist, publicist si scriitor roman de origine evreiasca.

Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt era directorul unei fabrici de mobilă și cherestea. si  a participat activ la Primul Razboi Mondial, fiind rănit la Marasti  și decorat cu ordinul Virtutea militara.

Familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud. 

În 1939 începe să lucreze ca redactor la Revista Fundatiilor Regale , la recomandarea lui Camil Petrescu, dar  este înlăturat  în anul 1940, în cadrul acțiunii de „purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu- Sima.

Din 1944 revine la „Revista Fundațiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică și critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Calinescu.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și presteaza câteva slujbe mărunte, adesea necalificate.

Între 1948 și 1958 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

În 1958 este arestat filosoful Constantin Noica  și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu,Vladimir Streinu,Pastorel Teodoreanu,Dinu Ranetti ș.a.

La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”.

Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Nicolae Aurelian Steinhardt s-a convertit la 15 martie 1960 la religia crestina- ortodoxa în inchisoarea de la Jilava, fiind botezat intru Iisus Hristos de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, nas de botez fiindu-i Emanuel Vidrascu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Ion Antonescu.

Ca martori ai tainei au participat  Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

Si-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la manastirea Rohia.

La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii si  se integrează în viața monahala (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară.

Nicolae Steinhardt  este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii

 A decedat in urma unui infarct miocardic  la spitalul din Baia Mare in data de 30 martie 1989.

În ajunul morții sale, Ioan Pintea si Virgil Ciomos  au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale.

Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile si persecutiile regimului comunist. (Wikipedia.ro)

 

Publicitate

22/06/2015 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

CREAREA REPUBLICII AUTONOME SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENESTI – O DIVERSIUNE ÎMPOTRIVA POPORULUI ŞI A STATULUI ROMÂN

 Quantcast
 
 
 
 

 Transnistria 1924-1940

 

 

 

 

Romania si Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca (1924-1940) morarup.narod.ru/Harti

 

 

 

Memoriu cu privire la necesitatea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) (1924)

Moscova, 4 februarie 1924

“Crearea acestei republici va genera o serie întregă de consecinţe de ordin intern (din punctul de vedere al intereselor nemijlocite ale URSS) şi internaţional (…).

 Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă – faţă de Finlanda.

Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei.

Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, şi nu o regiune autonomă în componenţa URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului ar servi drept breşă strategică a URSS faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice. (…)

Ruperea Basarabiei de România, la rândul său, va avea o serie de consecinţe, de ordin internaţional.

a. În primul rând, acest fapt va zdruncina unitatea “României Mari”, naţional-consolidate şi va lovi autoritatea morală a burgheziei, care mai bravează până în prezent cu realizarea idealului naţional român.

b. Acelaşi fapt va servi drept un impuls suplimentar în tendinţa provinciilor nou-alăturate (la România) la autodeterminarea lor naţională. Iar organizarea (de stat) a minorităţilor naţionale (a bulgarilor, a găgăuzilor), care vor trăi în limitele viitoarei Republici Moldoveneşti, va servi drept exemplu pentu minorităţile naţionale, care populează Vechiul Regat român (…)”

Semnează: Gr. Kotovski, Al. Bădulescu, P. Tkacenko, Sol. Tinkelman (S. Timov), A.Nicolau, A. Zalic, Ion. Dic, T. Diamandescu, T. Chioran

FORMAREA RASSM – DIVERSIUNE ÎMPOTRIVA POPORULUI ŞI STATULUI ROMÂNESC

Crearea RASSM în anul 1924 a reprezentat un jalon important nu doar în destinul românilor transnistreni şi al celor basarabeni, dar şi în destinul românilor de pretutindeni.

Acest eveniment are o semnificaţie contradictorie în special din cauza consecinţelor sale imediate, precum şi a celor cu efecte de lungă durată.

Formarea RASSM a însemnat crearea unei statalităţi româneşti (moldoveneşti) acolo unde aceasta nu a existat niciodată – pe malul stîng al Nistrului.

Contrar intenţiilor adevărate ale Moscovei, formarea acestei autonomii a contribuit într-o oarecare măsură la conservarea şi emanciparea elementului românesc (moldovenesc) într-o regiune unde acesta, deşi era autohton, se afla în pragul dispariţiei.

RASSM, indiferent de atitudinea pe care o manifestăm faţă de acest fapt istoric, a servit drept bază pentru crearea statului moldovenesc contemporan.

Consecinţele pozitive ale evenimentului se sfîrşesc însă aici (de altfel, încercăm să vedem partea bună a lucrurilor nu fără o doză mare de scepticism).

Pe de altă parte:

  • După refuzul României de a accepta desfăşurarea unui plebiscit în Basarabia, autonomia moldovenească de pe malul stîng al Nistrului a servit drept pretext pentru raptul teritorial la care a fost supusă România Mare în iunie 1940[i].

  • Lozinca „reunirii fraţilor de pe malul stîng şi malul drept” şi a „reîntregirii RASSM” a fost laitmotivul propagandei sovietice în relaţiile dintre România şi URSS în anii1924-1940.

  • Delimitarea graniţelor dintre RASSM şi „republica-metropolă” RSS Ucraineană ce s-a făcut în anii 1924-1929[ii] a contribuit la accelerarea procesului de deznaţionalizare şi asimilare a românilor moldoveni din Bugo-Nistria.

  • Impunerea argoului „şantist”, rusificat pînă la grotesc, ca limbă oficială în RASSM a contribuit la crearea unei pseudo-conştiinţe „naţionale” nu numai la românii din stînga Nistrului, dar şi la cei din stînga Prutului. Înstrăinarea între români, care s-a produs în anul 1812, a prins rădăcini adînci după anul 1924.

Crearea RASSM şi plăzmuirea „linghii şî nărodului maldavenesc” au fost nişte acţiuni criminale ale Moscovei îndreptate cu bună ştiinţă împotriva poporului şi statului român. Aceste acţiuni nu au nimic în comun cu „grija” declarată pentru binele „poporului-frate moldovenesc”.

Aşa zisele „eliberări” din anii 1812 („de sub jugul otoman”) şi 1940 („de sub jugul boierilor români”) şi delimitările teritoriale cu „Ucraina-soră” din anii 1924-1929 şi 1940 au dus, în realitate, la etnocidul românilor moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului.

Dispariţia lor ar fi permis unirea prin filiera dobrogeană a celor două masive slave (de miazăzi şi răsărit) în unul singur. Scopul geostrategic al acestei acţiuni a fost dezenclavizarea Rusiei spre mările calde prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele.

FORMAREA URSS

Formarea RASSM poate fi abordată numai prin prisma creării în anul 1922 a Uniunii Sovietice. URSS a fost un imperiu comunist care l-a succedat pe cel ţarist.

De altfel, Imperiul ţarist calificat de către revoluţionarii ruşi drept o „închisoare a popoarelor” a fost, comparativ cu cel sovietic, mult mai liberal şi mai generos cu minorităţile naţionale.

Este destul să amintim că în cei optzeci de ani ai puterii sovietice au trecut în nefiinţă peste patruzeci de popoare şi etnosuri. Aceeaşi soartă ar fi putut-o avea şi celelalte minorităţi naţionale de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

 

 

 

Basarabia si R.A.S.S.Moldoveneasca (1924-1940),  

 

Anul 1924 a fost unul hotărîtor în ceea ce priveşte recunoaşterea internaţională a regimului sovietic.

Hotărîtor – în sensul că blocada internaţională a acestui regim a fost în sfîrşit spartă. „Prima rîndunică” a fost convenţia sovieto-germană de la Rapallo din anul 1922.

Aceasta însă nu a avut o importanţă prea mare, deoarece a fost mai curînd o înţelegere între doi actori internaţionali, practic excluşi din relaţiile internaţionale.

În anul 1924 puterea sovietică este recunoscută de către Marea Britanie, ceea ce a însemnat o adevărată recunoaşterea pe plan mondial.

Or, Imperiul Britanic se întindea pe o suprafaţă de 33 mln. km pătraţi (pe toate continentele populate ale planetei).

Către acest an au avut loc schimbări radicale şi în eşaloanele superioare ale puterii de stat şi de partid sovietice.

Lenin, care a condus Rusia Sovietică începînd cu anul 1917, era grav bolnav şi demenţa de care suferea nu-i lăsa nici o şansă de revenire pe arena politică. Alt „părinte-fondator” al puterii sovietice, Leon Troţki (Bronştein), a fost un strălucit orator şi teoretician al revoluţiei permanente, dar, fiind prea încrezut şi cu atitudini de superioritate şi autoritate, a pierdut momentul potrivit pentru a acapara puterea.

În prim-plan a apărut Iosif Stalin, alias Djugaşvili, despre care, apropo, în 1917 nu se ştia aproape nimic.

Totuşi, a avut dreptate Lenin cînd a lansat lozinca (unii o atribuie lui Stalin – n. a.) „Cadrele hotărăsc totul!” (în limba rusă: „Kadrî – reşaiut vsio!”).

Or, Stalin reuşise să pună mîna pe postul, aparent insignifiant, de inspector cadre şi conducător al aparatului Comitetului Central al PC(b)R.

Spre deosebire de Troţki şi Lenin, Stalin nu s-a aflat nici o zi în emigraţie, de aceea cunoştea foarte bine ţara şi poporul pe care i-a condus cu o mînă de fier timp de treizeci de ani.

Folosind abil posibilităţile pe care i le oferea funcţia, Stalin cunoştea punctele slabe ale adversarilor săi.

Acest fapt l-a ajutat enorm în lupta pentru putere, declanşată imediat după moartea politică a lui Lenin[iii]. Fiind un luptător experimentat în acţiuni ilegale, el poseda la perfecţie arta intrigilor şi a luptei din culuare. Stalin a semănat cu iscusinţă germenii invidiei şi ai neîncrederii reciproce între rivalii săi, dînd dovadă de o răbdare[iv] şi un calm de invidiat.

Toate aceste „calităţi” l-au ajutat pe Stalin să vină în anul 1922 în fruntea partidului şi implicit a statului sovietic (după ce Lenin devenise ceea ce psihiatrii numesc „legumă”[v]).

În anul 1922 RSFSR se transformă  în „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” (prescurtat – URSS sau, pur şi simplu, Uniunea Sovietică). Lenin, bolnav fiind, a ocupat doar postul onorific de preşedinte[vi] al acestei formaţiuni statale.

În legătură cu rebotezarea RSFSR în URSS apare o întrebare firească: de ce a fost nevoie de o asemenea procedură deloc simplă? Răspunsul rezidă, probabil, în reorientarea politicii externe a statului sovietic.

Între anii 1917-1920 mai exista speranţa de a răspîndi ideea revoluţiei mondiale al cărei detonator urma să fie RSFSR. Încercarea de a exporta revoluţia pe vîrful baionetelor[vii] a suferit însă eşec.

Ofensiva Armatei Roşii a fost oprită la Vistula de către legionarii lui Pilsudski. Rebeliunile comuniste din Germania, Ungaria şi ţările apărute pe ruinele fostului Imperiu Rus (Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania) au fost înnăbuşite.

Lenin şi ceilalţi conducători sovietici de partid şi de stat (poate cu excepţia lui Troţki care aşa şi a rămas un romantic al „revoluţiei permanente”) au înţeles că este timpul să schimbe vectorul politicii externe.

Puterea sovietică urma să ia un „time-out” (pauză) pentru a-şi vindeca rănile provocate de sîngerosul şi ruinătorul război civil. Refacerea economiei era imposibilă fără investiţii şi utilaje industriale străine.

Nici o ţară însă nu dorea să aibă de a face cu un stat pentru care încălcarea dreptului internaţional devenise un mod de-a fi[viii]. „Brand”-ul „RSFSR” devenise prea odios în ochii comunităţii mondiale.

Era absolut necesară o „schimbare la faţă” a regimului sovietic pentru a-i da o tentă de respectabilitate.

Soluţia a fost găsită în formarea unui stat federativ conform canoanelor general acceptate. Or, conform constituţiei din anul 1918, RSFSR era proiectată ca o federaţie deschisă tuturor popoarelor şi statelor lumii[ix], fapt care nu putea să nu trezească suspiciunile celorlalţi subiecţi ai relaţiilor internaţionale.

Ca urmare a liniei politice îndreptate spre o „retragere temporară a puterii sovietice” (expresia îi aparţine lui Lenin – n. a.) au apărut: NĂP[x]( în plan economic) şi URSS (în plan politic). În rîndurile conducerii sovietice a avut loc o luptă tensionată privind gradul şi tipul de autonomie de care urmau să dispună viitorii subiecţi unionali. Lenin pleda pentru o autonomie statal-teritorială a minorităţilor naţionale.

Stalin, care s-a născut în Caucazul multinaţional şi multiconfesional (o adevărată babilonie de neamuri şi religii!) înţelegea prea bine preţul „prieteniei dintre popoare”.

El pleda pentru o autonomie naţional-culturală, dîndu-şi perfect seama că federalizarea va duce, mai devreme sau mai tîrziu, la apariţia separatismului.

P. S. Ceea ce a înţeles Stalin cu mai bine de optzeci de ani în urmă, nu vor să înţeleagă nicidecum actualii guvernanţi de la Chişinău care continuă să „împingă”, cu o încăpăţînare demnă de o altă situaţie, ideea federalizării naţional-teritoriale a Republicii Moldova drept soluţie a diferendului nistrean.

 

 

 

 

R.A.S.S. Moldoveneasca (1924-1940)

 

 

Autoritatea lui Lenin a tras mai greu la cantar decît pragmatismul şi intuiţia politică a lui Stalin, de aceea conceptul noului stat unional a fost acceptat în formula leninistă.

După anul 1922 Lenin s-a retras din viaţa politică, astfel că Stalin a reuşit să-şi impună punctul de vedere, păstrînd „pro-forma” conceptul leninist.

El a izbutit să transforme ideea federalismului într-o simplă ficţiune. Or, este binecunoscut faptul că Uniunea Sovietică, cu excepţia ultimilor ani de existenţă, a fost un stat supercentralizat şi supraunitar.

Pentru a proteja acest organism de destrămare, Stalin a presărat URSS cu „mine cu efect întîrziat”, incluzînd în corpul subiecţilor federali naţionali[xi] reprezentanţi ai altor etnii şi confesiuni[xii] .

Un caz clasic ce ţine de lozinca „divide et impera” („dezbină şi stăpaneste”),a devenit cel al Karabahului de Munte – regiune autonomă populată de armeni creştini ce a fost incorporată în Azerbaidjanul musulman şiit.

Asemenea „cai troieni” erau incluşi în componenţa fiecărui subiect naţional-statal al URSS.

Unele popoare de la periferiile naţionale, care aveau „rude” în statele vecine, au avut parte de autonomii de rangul întîi şi doi (republici unionale sau autonome), şi aceasta chiar dacă erau mai puţin numeroase decît popoarele din interiorul ţării.

Astfel de statut au obţinut karelii, turkmenii, buriaţii, adjarii (lazii)[xiii] şi românii moldoveni de pe malul stîng al Nistrului.

„Generozitatea” de care a dat dovadă conducerea sovietică faţă de popoarele de la periferii se explică prin hotărîrea acesteia de a transforma formaţiunile statale în capete de pod pentru expansiunile ulterioare.

Lupta pentru „reunirea” sau „eliberarea fraţilor înrobiţi de cealaltă parte a graniţei” (finlandezi, români moldoveni, mongoli, ucraineni, bieloruşi, turkmeni, tadjici, uzbeci, azeri, georgieni etc[xiv]) era un pretext foarte convenabil pentru această politică.

Toate aceste modifcări au fost făcute cu scopul de a demonstra Occidentului că odată cu schimbarea conducerii şi a formei de stat s-a modificat şi politica promovată de regim.

Era clar că odată cu înlăturarea exceselor barbare proprii tandemului Lenin-Troţki (vezi trimiterea nr. 4 din text – n. a.) politica externă a statului sovietic urma să capete forme mai civilizate.

Apusul, fiind tentat de posibilitatea de a obţine profit în urma NĂP,[xv]a înghiţit momeala şi a renunţat la boicotul şi embargoul asupra URSS.

[i] Este vorba, în primul rînd, de răpirea de către URSS a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa.

[ii] În urma acestor rectificări teritoriale, RASSM s-a „căpătuit” cu cîteva raioane aproape în exclusivitate ucrainene (Balta, Pesciansk şi Krasnookneansk).

Din cauza acestei „generozităţi” din partea Kievului, moldovenii – din grup etnic majoritar, au ajuns în minoritate în autonomia unde ei, numai formal, erau naţiune titulară. În acelaşi timp, zeci de localităţi majoritar moldoveneşti din regiune au fost lăsate în afara graniţelor RASSM.

[iii] Moartea politică a lui Lenin a survenit cu doi ani mai devreme decît cea biologică.

Or, în anul 1922, Lenin suferă un insult de pe urma căruia nu şi-a mai revenit.

[iv] Nu în zadar zicala sa preferată era: „Răzbunarea este un fel de bucate, care sînt deosebit de gustoase doar după ce s-au răcit bine.”

[v]  Stare vegetativă a pacientului, cînd creierul îndeplineşte doar cele mai elementare funcţii de supravieţuire biologică.

[vi]În limba rusă – „predsedateli”, ceea ce, de fapt, nu prea coincide semantic cu noţiunea de „preşedinte” sau „prezident” în înţelesul actual al cuvîntului.

[vii] Alt preşedinte comunist (cel al RP Chineze), Mao Zedong, cu o jumătate de secol mai tîrziu a definit această politică prin formula: „Arma este izvorul puterii!” (În limba rusă ea sună – „Vintovka rojdaiet vlasti!” – n. a.).

[viii] Se are în vedere încălcarea inviolabilităţii diplomatice (cazurile cu arestul personalului diplomatic românesc în frunte cu ambasadorul României la Petrograd, Diamandi şi atacul asupra consulatului englez), nerecunoaşterea datoriei externe a guvernelor precedente, amestecul în treburile interne ale altor ţări etc.

[ix] Poetul rus apologet al revoluţiei, Vladimir Maiakovski, visa la timpul cînd întreaga lume va deveni un „uriaş cămin proletar” în care fiecare popor va avea colţul său.

[x] NĂP – „Novaia Ăconomiceskaia Politika” („Noua Politică Economică”). A fost adoptată de către conducerea sovietică în anul 1921 în scopul relansării economiei prin reintroducerea unor mecanisme ale pieţei libere şi reprivatizarea sectorului mic şi mijlociu al economiei naţionale. Au fost încurajate investiţiile de capital străine sub formă de concesiuni. În locul „rublei sovietice” devalorizate, a fost introdus „cervoneţul” care avea acoperire în aur şi era semiconvertibil.

[xi]În pofida declaraţiilor despre „egalitatea tuturor popoarelor şi naţiunilor sovietice socialiste”, subiecţii unionali dispuneau de un grad diferit de autonomie.

În descreştere, această ierarhie (asemănătoare cu una feudală) arăta în felul următor: republici unionale – republici autonome – regiuni autonome şi districte autonome.

Pană în anii ’30 existau raioane şi chiar soviete săteşti (echivalentul comunelor noastre – n. a.) naţionale.

[xii]Geopoliticianul rus N. Gumilev numea aceste intercalări străine şi duşmănoase prin sinonimul grecesc „xenia”.

[xiii] Adjarii, numiţi în Turcia “lazi” sînt aceeaşi gruzini care au fost convertiţi la islam în timpul stăpînirii otomane.

[xiv] În unele cazuri, rudele de peste hotare ale acestor popoare erau mai numeroase decît cele care locuiau pe teritoriul URSS (azerii  din Azerbaidjanul iranian, tajicii din Afghanistan, românii moldoveni din Moldova de peste Prut etc).

[xv] Noua Politică Economică (abreviatura rusă – NĂP) lansată de Lenin în anul 1921 oferea, printre altele, companiilor străine posibilitatea de a lua în concesie resursele de materie primă ale Rusiei sovietice.

 

ROMÂNII MOLDOVENI DE PE MALUL STÎNG AL NISTRULUI 

După actul Unirii Basarabiei cu România din anul 1918, pe malul stîng al Nistrului au rămas înstrăinaţi de ţară şi de neam sute de mii de români (de fapt unicii băştinaşi ai acestor locuri).

Despre aceasta ne vorbesc numeroase izvoare arheologice, istorice, demografice, toponimice şi de alt ordin.

Numărul românilor din stînga Nistrului a fost întotdeauna calculat cu aproximaţie. Cu toate că au avut loc mai multe recensămînte, acestea nu s-au desfăşurat în baza unui formular unic. Datele prezentate în urma recensămîntului efectuat în regiunile Rusiei[i], populate de români, nu sînt tocmai veridice.

În informaţia referitoare la recensămintele din Podolia[ii], care pînă în anul 1939 a aparţinut consecutiv Rzecz Pospolita, Austro-Ungariei şi statului polonez renăscut (1918-1939), nu se indica apartenenţa etnică a respondenţilor.

Iată de ce decalajul dintre cifrele enunţate de către diferiţi cercetători este atît de mare.

După cum am menţionat şi în alte articole despre Marea Unire, Vechiul Regat[iii]a înfăptuit unirea pământurilor româneşti numai în limitele graniţelor recunoscute pe plan internaţional.

Ele au fost fixate prin acordurile încheiate în timpul şi imediat după terminarea Primului Război Mondial[iv].

În România Mare au fost incorporate acele regiuni care, din punct de vedere istoric şi politic, au făcut parte din una dintre vechile formaţiuni statale româneşti (Moldova, Transilvania şi Muntenia).

Or, deşi Bugo-Nistria se include în arealul de etnogeneză a poporului român, din punct de vedere politic ea nu a fost o parte a formaţiunilor statale sus-menţionate. Este adevărat că boierii şi domnitorii moldoveni au stăpînit moşii pe malul stîng al Nistrului, însă numai cu titlul de feudă.

Ei erau vasali ai regelui polonez sau ai sultanului turc, care pînă la momentul cuceririlor ruseşti, erau suzerani ai acelor regiuni.

Continuitatea românească pe acest teritoriu (pe care unii domnitori moldoveni l-au numit „Moldova noastră de peste Nistru”) este un fapt cert, deşi foarte disputat de către istoricii care servesc interesele politice ale Rusiei şi Ucrainei.

Primii cercetători ruşi şi sovietici au recunoscut primogenitura românească în această regiune, dar, sub presiunea cercurilor politice aflate la cîrma Rusiei, şi-au rectificat între timp poziţiile.

Printre cele mai reprezentative lucrări în acest sens le putem menţiona pe cele semnate de V. F. Şişmariov -„Romanskie poselenia na iughe Rossii” („Aşezările romanice în regiunile de sud ale Rusiei”), M. V. Serghievski -„Moldavskie ătiudî” („Studii moldoveneşti”) şi „Materialî dlia izucenia jivîh moldavskih govorov na territorii SSSR” („Materialele pentru cercetarea graiurilor vii moldoveneşti de pe teritoriul URSS”) din culegerea „Ucionîe zapiski” a Institutului de Limbă şi Litratură, vol. I.

O altă lucrare importantă este „Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia” (Populaţia Basarabiei şi a raioanelor de pe malul stîng al Nistrului) a lui V. M Kabuzan ş. a. Un aport deosebit de valoros la fundamentarea teoriei autohtonismului românesc în Bugo-Nistria a fost adus de către istoricul român I. Nistor („Românii Transnistrieni”).

Printre principalele argumente aduse în sprijinul primogeniturii româneşti în Bugo-Nistria am putea enumera următoarele:

  • Teritoriul Bugo-Nistriei a făcut parte din arealul de habitat al triburilor geto-dacice (tirageţii) care au fost, după cum se ştie, elementul constitutiv primar al poporului român. Vestigiile arheologice ale davelor (aşezări fortificate) geto-dacice se întîlnesc pe întreg teritoriul Bugo-Nistriei. Este binecunoscut şi faptul că Bugul de Sud a constituit graniţa de Răsărit a Regatului lui Burebista.

  • După cucerirea romană a Daciei (dacă e să fim mai exacţi, doar a jumătăţii de Sud-Vest a acesteia), teritoriul Bugo-Nistriei a rămas populat de geto-daci (aşa zişii „daci liberi”). Cu toate că ei nu au fost supuşi de romani, totuşi din punct de vedere economic şi cultural aceştia au intrat în orbita „Pax Romana” („Lumii Romane”).

  •  Dacii liberi au fost şi ei romanizaţi la fel ca şi confraţii lor din Dacia Traiană, formînd către începutul „Marii Migraţiuni a Popoarelor (sec. III după Hr.) o nouă comunitate etnico-lingvistică – poporaţia daco-romană. Aceasta, incluzînd unele elemente străine (slave, germanice ugrice şi turanice) care au pătruns în spaţiul Carpato-Danubian în procesul migraţiunilor, a evoluat în poporul român vechi, cunoscut în Europa Medievală sub denumirea de volohi sau valahi.

  • Letopiseţele vechi ruseşti îi identifică drept „bolohoveni” şi „brodnici”. Arealul lor de răspîndire a fost foarte larg, cuprinzînd regiunile cunoscute sub denumirea de Galiţia, Podolia şi Volînia care actualmente fac parte din Ucraina.

  • În timpul invaziilor popoarelor migratoare populaţia veche românească se retrăgea la adăpostul munţilor şi al codrilor, iar în perioadele de acalmie relativă revenea în zonele de cîmpie (teoria „pulsaţiilor” sau „flux-reflux”).

  • Fiind un popor de agricultori şi crescători de vite, vechii români ocupau văile rîurilor, lăsînd dealurile şi stepa cuceritorilor nomazi care se ocupau în exclusivitate de creşterea vitelor. Bugo-Nistria, din punct de vedere al reliefului şi al condiţiilor natural-climaterice, reprezintă o copie aproape fidelă a interfluviului pruto-nistrean, Nistru fiind o axă ideal centrată a acestui teritoriu.

  • Românii vechi, siliţi fiind de circumstanţe (invaziile nomazilor), duceau un mod de viaţă seminomad. Iată de ce aşezările lor nu erau alcătuite din construcţii capitale, ei fiind gata în orice moment să se refugieze cu tot cu avut şi cu vite la adăpostul codrilor sau al munţilor. Lăcaşele lor de cult prezentau mici bisericuţe[v] de campanie cu pereţi de nuiele unse cu lut, ce puteau fi montate uşor şi transportate.

După anexarea acestor teritorii la Imperiul Rus, populaţia localnică au purces la construirea unor aşezări mai trainice şi de durată.

Iată de ce majoritatea satelor româneşti din Bugo-Nistria sînt atestate documentar abia la sfîrşitul secolului al XVII – lea – începutul secolului XVIII.

Este cert faptul că populaţia ruso-ucraineană a venit în aceste teritorii cu mult mai tîrziu decît cea românească. Nici chiar în anii de maximă extensiune teritorială a Rusiei Kievene[vi], stepele situate mai la sud de Kiev[vii] nu au fost incorporate în acest imperiu medieval timpuriu, ele fiind fieful nomazilor migratori (pecenegi, oguzi, kumani şi, în sfîrşit, tătari).

Sicea Zaporojană, apărută în secolul XVI, nu ar trebui luată în considerare, deoarece era mai degrabă un „Komintern” care îi reunea pe tîlharii de toate naţionalităţile şi confesiunile din regiune.

A vorbi despre această „volniţă” a piraţilor de uscat ca despre o formaţiune statală slavă (rusă sau ucraineană – nu are importanţă) ar fi tot atît de absurd ca în cazul cînd ai numi coasta piraţilor din Jamaica drept o formaţiune statală engleză.

În perioada cuprinsă între secolele XV-XVIII, Bugo-Nistria a fost împărţită între statul polono-lituanian (Rzecz Pospolita) şi Hanatul Tătarilor din Crimeea. Partea de nord era în componenţa voievodatului polonez Braţlav (Podolia), iar cea sudică – a Hoardei Edisan.

După anexarea Hanatului din Crimeea la Rusia, acest teritoriu s-a numit „Ucraina Hanului”şi a rămas sub suzeranitatea otomană pînă în anul 1792.

În acest răstimp, populaţia sedentară a fost alcătuită, preponderent, din moldoveni. Despre aceasta ne vorbesc majoritatea documentelor timpului.

Principalul port şi oraş al regiunii, Ani-Kale, era cunoscut mai mult sub numele românesc de Vozia.

Magnaţii polonezi au adus în Podolia ţărani ucraineni de pe moşiile lor situate mai la nord. Populaţia românească aşa şi nu a putut fi aservită, fiind pentru Rzecz Pospolita şi magnaţii polonezi o sursă de recruţi pentru cavaleria uşoară.

 Din păcate, în toată perioada stăpînirii polono-lituaniene, în regiune nu s-a desfăşurat vreun recensămînt ce ar fi indicat apartenenţa etnică a locuitorilor.

 Din acest considerent cercetătorii nu pot estima, nici măcar aproximativ, procentul populaţiei româneşti. Colonizarea slavă (ruso-ucraineană) a Bugo-Nistriei a început abia după anexarea acestui teritoriu la Rusia în anul 1792. În acel moment, din cei 23.743 de locuitori ai regiunii Oceakov, aproape jumătate dintre ei (circa 49%) erau români moldoveni, alcătuind majoritatea în 39 din cele 64 de localităţi înregistrate la acel timp. Trei localităţi aveau o populaţie mixtă.

Aşadar, moldovenii alcătuiau cel mai numeros grup etnic din regiune, căci cealaltă jumătate avea o componenţă foarte pestriţă, fiind compusă din armeni, greci, evrei, turci, tătari, ucraineni, ruşi şi alte naţionalităţi.

Aceste date statistice sînt prezentate de către cercetătorul rus V. M. Kabuzan în lucrarea „Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia” (Populaţia Basarabiei şi a raioanelor de pe malul stîng al Nistrului, p.58-60) publicată la Chişinău în anul 1974. Mai amănunţit despre istoria presovietică a Bugo-Nistriei vezi articolele din seria „O Moldovă uitată” publicate pe paginile site-ului

 

www.mdn.md                                                                        

Al. Savin

 

[i]  Este vorba de fosta regiune Oceakov, iar mai tîrziu – a guberniilor Novorossia şi Herson în componenţa cărora, rînd pe rînd a intrat Bugo-Nistria.

[ii] Această provincie istorică cuprindea partea de nord a Bugo-Nistriei (regiunea Moghilăului, oraş „rebotezat” de autorităţile ruseşti în Moghiliov-Podolsk – n. a.).

[iii] O altă denumire a României în graniţele de pînă la anul 1918. Ea cuprinde numai Muntenia şi Moldova de la vest de Prut (fără Basarabia şi Bucovina ocupate de Imperiul Rus şi, respectiv, Austria).

[iv] Este vorba de acordul cu Antanta din anul 1916 şi hotărîrile Convenţiei de Pace de la Paris din anul 1920 vizavi de noile hotare ale României.

[v]Românii vechi au fost unul dintre primele popoare creştine din Europa şi mai mult decît atît – unul dintre puţinele care au adoptat creştinismul nu în urma unui decret imperial, ci absolut benevol – n. a.).

[vi] Stat medieval timpuriu al slavilor de răsărit care cuprindea teritoiul dintre versanţii de nord ai Carpaţilor şi Marea Baltică. Contrar afirmaţiilor istoricilor ruşi şi ucraineni, teritoriul dintre Siret şi Nistru nu a făcut parte din Rusia Kieveană, după cum nici tiverţii şi ulicii nu au fost slavi. Cronicarul Nestor (autorul celui mai vechi letopiseţ rusesc „Povesti vremennîh let” – „”Povestea vremurilor de demult”) vorbeşte despre tiverţi ca despre nişte traducători sau cunoscători ai mai multor limbi („tolmaci”) şi nu ca despre „ruşi” („rusici”), precum i-a numit pe ceilalţi slavi de răsărit.

[vii] În izvoarele ruseşti stepele din bazinul de nord al Mării Negre au purtat denumirea de „Dikaia Stepi” („Stepa Sălbatecă”).

 Autor:  Al. Savin

 Sursa: Revista Molodova Noastra,Chisinau

 

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Cronologii (1918 – 1940)

1918, 27 martie. Sfatul Ţării votează Unirea condiţionată a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabiei) cu România. Rezultatul votului deschis: 86 pentru, 3 contra, 35 abţineri, 13 deputaţi lipsă

1918, 22 aprilie. Prin decret regal este promulgată Legea cu privire la guvernarea Basarabiei, care prevedea unirea legislativă şi administrativă a regiunii cu România.

1919, 29 decembrie. Parlamentul României ratifică legile privind includerea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei în componenţa României.

1920, 28 octombrie. Plenipotenţiarii Marii Bretanii, Franţei, Italiei, Japoniei, Principalelor puteri aliate şi României semnează la Paris Tratatul privitor la unirea Basarabiei cu România, prin care părţile contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei.

Tratatul însă nu a intrat în vigoare deoarece nu a fost ratificat de Parlamentul Japoniei. Tratatul nu a fost recunoscut de SUA, Rusia Sovietică şi Ucraina, ultimele două l-au contestat printr-o declaraţie guvernamentală.

1924, 12 octombrie. Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

1925, 23 aprilie. Adoptarea Constituţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

1928. La Chişinău se dezveleşte monumentul lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Al. Plămădeală.

1929, 9 februarie. Semnarea la Moscova a Protocolului cu privire la punerea anticipată în vigoare a pactului Kellogg-Briand. M. Litvinov, comisarul norodnic pentru afacerile externe al URSS, a declarat că URSS continuă să considere Basarabia drept teritoriu ocupat.

1932, 2 februarie. Prin decizia Comitetului regional moldovenesc de partid al PC (b) din Ucraina limba moldovenească trece la grafia latină.

1935. Au fost aduse din URSS la Iaşi rămăşiţele pământeşti ale marelui cărturar, Dimitrie Cantemir reînhumate în cripta de la Biserica “Trei Ierarhi”.

1938, 6 ianuarie. Adoptarea Constituţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

1938, 10 februarie. În România s-a produs lovitura de stat, fiind instaurat regimul dictaturii regale. Este dizolvat Parlamentul şi sunt interzise partidele politice.

1938, 27 februarie. Adoptarea noii Constituţii a României.

1938, 27-28 februarie. Comitetul regional moldovenesc de partid al PC (b) din Ucraina interzice utilizarea grafiei latine pe teritoriul RASSM, substituind-o cu cea chirilică.

1938, 13 martie. Hotărîrea Sovietului Comisarilor Poporului al URSS privind studierea obligatorie a limbii ruse în instituţiile de învăţămînt mediu şi mediu special din republicile unionale.

1938, 13 august. Prin decret regal Basarabia, sub aspect administrativ-teritorial, este divizată în patru judeţe: Nistrean, Suceava, Prut şi Dunărea de Jos.

1939, 23 august Semnarea, la Moscova, a Tratatul sovieto-german de neagresiune (Pactul Ribbentrop – Molotov).

Protocolul adiţional secret recunoştea interesul sovietic pentru Basarabia şi Bucovina de Nord

1940, 28 iunie. În urma ultimatelor sovietice din 26-27 iunie România cedează şi evacuează Basarabia şi Bucovina de Nord, unde se instaurează regimul politic sovietic.

Bibliografie (surse)

1. “Cugetul”, nr.5-6, 1992, pag 55-58

 

 

Sursa: Istoria md.

 

22/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 22 IUNIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 
 
 
 
 
 
 
 

22 iunie, istoricul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

217 î.Hr. : Se desfasoara Bătălia de la Rafia , în apropriere de orașul modern Rafah, între armatele elenistice ale lui Ptolemeu al IV-lea Filopator, rege și faraon al Egiptului și Antiohie al III-lea, rege al Imperiului Seleucid.

A fost una din cele mai mari bătălii ale regatelor elenistice ale diadohilor și bătălia decisivă a celui de-al patrulea Război Sirian.

Victoria ptolemaică a însemnat păstrarea pentru moment a controlului asupa Coele-Siriei și a Palestinei, singura pierdere teritorială fiind orașul Seleucia-Pieria.

Situația însă nu a durat mult, Antiohus cucerind în cele din urmă cele două provincii în urma Bătăliei de la Panium (198 î.Hr.), unde l-a învins pe fiul lui Ptolemeu, Ptolemeu al V-lea.

Bătălia a marcat de asemeni un punct de cotitură în privința influenței egiptene în cultura și administrația ptolemaică.

Ptolemeii își vor aroga  titluri faraonice complete, atât în egipteană cât și în greacă.

 

 

 

 

 

168 î.Hr.: Are loc Bătălia de la Pydna in care se confrunta armata regelui macedonean Perseu si o armată romană comandată de generalul Lucius Aemilius Paulus.

Este sfarsitul celui de-al treilea Război macedonean care se incheie cu  înfrângerea totală a regatului ,abolirea monarhiei Antigonide și împărțirea Macedoniei în patru republici independente.

La scurt timp dupã bãtãlie, regele Perseus i se predã lui Paulus şi este luat prizonier la Roma.

 

 

 

 

Bătălia la Pydna: data, participanții - Povestea | Iunie 2020

 

Bătălia de la Pydna  a confirmat  incapacitatea adaptarii falangei  macedonene la  lupta impotriva legiunilor  romane, care erau mult mai flexibile in manevre.

 

 

 

 

972: Este inaugurata la Cairo moscheea Al Azhar, cea mai mare din lumea islamică.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Edificiul  dispune  în plus faţă de spatiul de cult propriu-zis de o universitate islamică, precum şi de clădirile  destinate  cazarii  cadrelor didactice şi elevilor.

Pe langa  universitate functiona de asemenea un spital.

In domeniul medicinii, musulmanii depasisera  mult   in acea vreme  europenii, carora le erau  interzise cercetarile pe cadavre si  autopsiile .

 

 

 

 

 

916: S-a născut  Ali  Sayf al-Dawla al-Taghlibi, fondatorul  emiratului de Alep, din nordul actualei Siria. 

A decedat in anul 967, fiind urmat la tron de fiul sau Saad el Dawla.

 

 

 

 

 

1276: A murit Papa  Inocențiu  al V- lea  (Pierre de Tarentaise; n. 1225).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Papa Inocenţiu al V- lea a fost autorul mai multor lucrari de filozofie, teologie, şi drept canonic, inclusiv comentarii cu privire la Epistolele Pauline.

A incercat sa discute reunirea cu Biserica Ortodoxa Răsăriteană.

 

 

 

 

 

 1425: S-a născut Lucrezia Tornabuoni, nobilă italiană, mama lui Lorenzo de  Medici (d. 28 martie 1482).

 

 

 

 

 

Portretul Lucreziei Tornabuoni la Galeria Națională din Washington, D.C.

Portretul Lucreziei Tornabuoni la Galeria Națională din Washington, D.C.

 

 

 A fost fiica lui Francesco di Simone Tornabuoni și a soției sale, Nanna di Niccolo di Luigi Guicciardini. În anul 1444, Lucrezia s-a căsătorit cu Piero di Cosimo de’ Medici, fiul lui Cosimo de Medici, un bancher bogat din Florența. Familia Tornabuoni trăia în exil iar Cosmio i-a ajutat să se reîntoarcă în Florența.

 

 

 

 

 

 

1462: Are loc atacul nereușit al lui Stefan cel Mare, domnul Moldovei, asupra cetății Chilia, apărată de o garnizoană maghiara.

 

 

 

 

 

                                  Desen reconstituire a Cetății Chilia

 

 În timpul atacului, Ștefan este rănit la gleznă. Potrivit tradiției, Ștefan cel Mare a pierdut doar două bătălii, una dintre care fiind asediul Chiliei din 1462.

„În al șaselea an a domnii lui Ștefan vodă, în anii 6970 [1462], iulie 22, loviră pre Ștefan vodă, cu o puscă în glezna la cetatea Chiliei.”

– Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei –

La doi ani și jumătate de la acest eșec, în data de 25 ianuarie 1465 , după un asediu de o zi, Ștefan cel Mare cucerește Cetatea Chiliei. Domnitorul îl numește pe Isaia, cumnatul său, pârcălab al cetății.

 

 

 

 

 

 

1479: S-au încheiat construcțiile cetății Chilia Nouă, ctitorita de către  domnul Ștefan cel Mare pe malul stâng al Dunării.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1498:  După atacul  din anul precedent al regelui polon Ioan Albert asupra Moldovei, Ștefan cel Mare a condus o expediție de represalii în Polonia,

Oastea moldoveană a ars toate asezările si cetatile din Galitia, până aproape de Cracovia, ajungând peste Nistru, în Pocutia.

 

 

 

 

 

1529: A avut loc bătălia de la Feldioara, în urma căreia oastea moldovenească a zdrobit partizanii lui Ferdinand de Habsburg.

A fost o confruntare iniţiată de domnul Moldovei, Petru Rares (1527 – 38, 1541 – 46), în sprijinul regelui Ungariei, Ioan Zápolya (1526 – 40).

 

 

 

 

 

 

În contextul luptelor pentru tronul Ungariei dintre Ferdinand I de Austria (1526 – 1564) şi Ioan Zápolya, acesta fiind sprijinit de Imperiul Otoman şi Polonia, Petru Rareş a intervenit de mai multe ori în Transilvania.

După o primă incursiune pentru aducerea  sasilor si secuilor sub ascultarea lui Zápolya (ianuarie – februarie 1529), domnul Moldovei a primit o solie de la acesta, „de l-au poftit ca să-i fie întru ajutoriu împotriva a o samă de domni ungureşti, carii nu vrea ca să i să pléce şi-i făgădui oraşul Bistriţa cu tot ţinutul dintru acéia ţară şi încă şi alte făgăduinţe mai multe i-au adeverit că-i va da, numai de-i va birui şi să-i pléce supt ascultarea lui” (Grigore Ureche).

Armata moldoveană condusă de vornicul Grozav a reușit să-i înfrângă pe imperiali și să creeze astfel o situație favorabilă pretendentului Ioan Zapolya, care aspira la tronul Ungariei   cu sprijin otoman.

 De asemenea, succesul acestei campanii l-a obligat pe Ioan Zápolya să pună în practică acordurile din  tratatul  încheiat anterior, prin care era recunoscută stăpânirea lui Petru Rareş asupra Bistriţei, Ciceului, Cetăţii de Baltă si cetatea Unguras din apropierea Clujului, precum  şi a întregului ţinut al Rodnei.

 

 

 

1593: Are loc Bătălia de la Sisak  între forțele otomane  conduse de Hasan Pașa Predojević,   beylerbey al  Eyaletului  Bosniei și o armată creștină  habsburgica.

Bătălia a avut loc la Sisak, Croația centrală, la confluența râurilor Sava și Kupa.

In 1591 și 1592 otomanii au avut două tentative eșuate de a captura cetatea Sisak, dar a reușit să cucereasca cetatea  de importanță strategică  Bihac în 1592.

Cetatea Sisak a fost din nou asediată de o forță otomană mare la 15 iunie 1593. Garnizoana din Sisak era  comandată de Blaž Đurak și Matija Fintić.

O oaste aflata  sub comanda supremă a lui Ruprecht von Eggenberg a fost trimisa rapid in ajutorul  asediatilor fiind alcatuita din trupe croate conduse de banul Croației, Thomas Erdody și forțe austriece conduse de Andreas von Auersperg.

Ei au executat un atac surpriză asupra forțelor asediatoare turce, iar bătălia care  a urmat a dus la o înfrângere zdrobitoare pentru forțele otomane.

Papa Clement VIII i-a  lăudat pe liderii militari creștini si a trimis o unei scrisoare de de mulțumire Banului  Erdody, în timp ce regele Filip al II-lea al Spaniei l-a numit pe Ban Erdody cavaler al Ordinului Saint Saviour. 

 

 

 

 

 

 1767: S-a născut  la Postdam filozoful  și lingvistul german Wilhelm von Humboldt, fratele lui Alexander von Humboldt, un geograf și naturalist german, care a contribuit la formarea geografiei ca disciplină științifică.

 

 

 

WilhelmvonHumboldt.jpg

 

 

 

Friedrich Wilhelm Christian Carl Ferdinand von Humboldt (d.1835, Tegel),  a fost un   reprezentant al liberalismului clasic .

 

 

 

 

 

1799: Comisia constituita din savanti din mai multe tari, prezinta etaloanele sistemului metric – metrul si kilogramul – care au fost preluate de guvernul francez si depuse pentru pastrare, la Arhivele Republicii Franceze.  

 

 

 

 

 

 

La 27 iunie Conventia de la Paris stabileste “metrul adevarat si definitv” (443,295938 linii de toise, si 1 toise=864 linii), dupa ce, in 1795, decretase “metrul provizoriu si legal” (443,443 linii de toise), egal cu valoarea a 40-a milioana parte a meridianului parizian (20.522.960 toise).

Metrul are simbolul  m – din grecescul “metron”, care inseamna “masura”.

 Pana la aparitia metrului si a altor unitati de masura standardizate, omul a apelat la tot felul de metode pentru a putea regla schimbul de marfuri si dezvoltarea comertului, in general. In vechile civilizatii antice, in Mesopotamia, in Egipt si in alte tari din Orientul Mijlociu, inca de la inceputurile organizarii vietii in cadrul unor structuri sociale, economice, politice si culturale, s-a conturat ideea ca numai cu ajutorul unor masuratori, comparabile unele cu altele, putea functiona un schimb echitabil de bunuri.

Aproape cinci mii de ani, s-a apelat la repere care tineau de dimensiunea  corpului uman.

De exemplu, se masura lungimea lemnului si a altor materiale, cu “palma”, cu “cotul” (cat masura antebratului), cu “piciorul” (marimea pasului).

 

 

 

 

Foto: Unitatea de măsură ”palma”

 

 

Egiptenii au stabilit ca intr-o “palma” intrau patru latimi de deget, iar intr-un “cot” intrau sapte “palme”. Cum insa si oamenii aveau dimensiuni diferite, referinta principala era “regele”.

La englezi si la americani, multa vreme, un “inci/inch” era lungimea ultimei falange a degetului mare, iar un “iard” distanta de la varful nasului la varfurile degetelor de la bratul drept intins la orizontala (evident, nasul si mana conducatorului).

Pentru lungimi mai mari, se utiliza o sfoara innodata de 100 de “coti”.

 

 

 

Uneori, timpul devenea unitate de masura pentru lungime, substituind ceea ce astazi numim “metru”, multiplii si submultiplii acestuia – adica, o anume distanta era “cat o ora de mers, cat o zi, o luna” etc.

Un “acru” (in prezent, reprezentand aproximativ 4000 de metri patrati) insemna o suprafata pe care un om o putea ara, cu un plug si un animal de tractiune, intr-o zi.

 Lungimea unei brazde se masura un “furlongi” (1/8 dintr-o mila terestra de astazi, o mila terestra fiind echivalentul a 1609,3 metri). In mod similar, pentru greutati, se folosea masura unui vas cu porumb sau un anumit numar de bucati de cupru. Etalonul “de aur” (15 grame) era stabilit cu ajutorul balantei.

Pentru ca tentatia inselarii cumparatorilor de catre negustori se pare ca nu le era straina nici anticilor, “calibrarea” se facea prin compararea cu greutati din piatra sau din bronz, verificate si gravate cu inscriptiile regale.

 Timp de secole, masurarea a ramas totusi destul de inexacta, iar razboaiele sau alte evenimente duceau, frecvent, la pierderea etaloanelor de masura. In 1668, un preot, dar si om de stiinta englez, John Wilkins, intr-una dintre scrierile sale, propune o unitate universala de masurare a lungimii, echivalenta cu 993,7 mm actuali. Tito Livio Burattini, un savant italian, sapte ani mai tarziu, numeste “masura universala” a lui Wilkins, cu termenul “metru” (“metro cattolico”), echivalent al lungimii unui pendul care oscileaza cu o bataie pe secunda.

Peste inca un secol, nici acest etalon nu a mai fost multumitor si, pe 30 martie 1791, Academia de Stiinte din Franta, la propunerea lui Jean Charles de Borda, matematician si fizician, a decis ca unitatea oficiala de masurare a lungimii sa fie “metrul parizian”, adica a-40-a milionime din circumferinta Pamantului sau a zecea milionime din jumatatea meridianului terestru (adica 0,993977 metri), renuntandu-se la etaloanele oferite de corpul uman, si, in acelasi timp, s-au propus multipli si submultipli ai metrului, din 10 in 10, altfel spus, intr-un sistem decimal.

Intre 1796 si 1797, in diverse locuri din Paris, au fost amplasate 16 etaloane din marmura, cu lungimea de un metru, pentru ca populatia sa se familiarizeze cu noua masura.

In 1889, Biroul de greutati si masurari din Paris, a redefinit metrul ca distanta intre doua puncte luate pe o bara facuta dintr-un aliaj de platina si iridiu (ambele metale foarte dure si dense). Progresul rapid al stiintei a facut ca nici acest etalon sa nu ramana valabil pentru multa vreme.

In 1960, la Conferinta Generala  a greutatilor si masurilor (CGPM), organism de decizie, de la Paris, stabilit inca din 1875, in acest domeniu, al metrologiei, s-a stabilit ca metrul este egal cu 1 650 763,73 lungimi de unda ale radiatiei, in vid, a izotopului 86 de kripton.

La Conferinta aceluiasi organism, din 1983, viteza luminii, in vid, a fost stabilita la 299 792 458 metri/secunda si, in raport cu aceasta, metrul a fost redefinit ca distanta parcursa de lumina in 1/299 792 458 secunde.

1805: S-a nascut  revolutionarul italian Giuseppe Mazzini, luptător italian  în mișcarea „Risorgimento” (în traducere „Renașterea Italiei”), pentru unificarea Italiei; (d. 10 martie 1872).

 

 

 

 

 

 

Giuseppe Mazzini

 

 

 

 

 

1815:  Austria, Prusia Rusia si Anglia, au impus abdicarea pentru a doua oara si exilul  pe Insula Sfanta Elena, a lui Napoleon I, imparat al Frantei (1804-1814 si 1815).

 

 

 

 

1844: Este înfiinţata  la Universitatea Yale din Statele Unite,  fratia studenteasca Delta Kappa Epsilon.

 Din aceasta fratie au facut parte numeroase personaliteti ale istoriei americane, inclusiv o serie de presdinti ai Statelor Unite cum ar fi  Rutheford B.Hayes, Theodore Roosevelt,Gerald Ford, George H.W.Bush si George W.Bush.

 

 

 

 

 

1887: S-a nascut Julian Sorell Huxley, biolog şi filosof, primul director general al UNESCO; (d. 1975).

 

 

Huxley, Sir Julian Sorell - Lexikon der Biologie

 

 

 

1898: Razboiul hispano-american. Puscasii marini americani debarcă în posesiunea spaniolă Cuba.

 

 

 

 

 1898: S-a nascut scriitorul  german Erich Maria Remarque (m.25.09.1970). (“Nimic nou pe frontul de Vest”).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1902: S-a născut la București Alexandru Ghika, matematician român, membru titular al Academiei Române.

 

 

 

Evenimentele Zilei de 22 iunie în Istorie

 

 

 

 

Alexandru Ghika (d. 11 aprilie 1964, București) a fost un matematician și pedagog român, fondatorul școlii românești de analiză funcțională⁠(en). A făcut parte din școala matematică inițiată de către Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și Traian Lalescu

 

 

1903: S-a născut gangsterul american John Herbert Dillinger, Jr. ; (d. 1934).

 

 

 

 

John Dillinger mug shot.jpg

 

 

 

 

A fost un temut jefuitor de banci în timpul Marii  Crize din Statele Unite ale Americii. El a fost acuzat, dar niciodată condamnat, pentru uciderea unui polițist din East Chicago, Indiana, singura omucidere de care a fost suspect.

Împreună cu banda sa, a jefuit peste 20 de bănci și patru stații de poliție, a fost prins de FBI dar a evadat din închisoare de două ori.

 Mass-media relata frecvent în mod exagerat curajul și bravada lui Dillinger, precum și personalitatea sa . 

După ce a scăpat de poliție în patru state timp de aproape un an, Dillinger a fost rănit și s-a întors la casa tatălui său pentru a se recupera.

A revenit la Chicago în iulie 1934, și a fost ucis de poliție și de agenții federali informați despre prezența lui de românca Ana Cumpănaș, proprietara unui bordel pe care îl frecventa Dillinger.

 

 

 

 

 

 

1906: In Suedia este adoptata  Legea drapelului.

 

 

 

 

 

În curând, Suedia intră în faliment, după invazia migranţilor ...

 

 

 

 

Steagul crucea scandinavă în secolul al XVI-lea, a apărut în timpul domniei lui Gustav I al Suediei.

Aceeași cruce se regăsește și pe steagurile danez, norvegian, finlandez și islandez.

Adoptarea acestuia s-a petrecut la un an după separarea Suediei de Norvegia în 1905.

 

 

 

 

 

1910: S-a nascut cercetătorul german Konrad Zuse, inventatorul primului computer; (d. 1995).

 

 

 

Konrad Zuse (1992).jpg

 

Konrad Zuse (n.22 iunie 1910, Berlin – d.18 decembrie 1995, Hünfeld, lângă Fulda) a fost un inginer, inventator, pionier al informaticii, și antreprenor (Zuse KG) german.

Cea mai mare realizare a sa a fost primul calculator funcțional programabil și Turing-complet, Z3, care a fost pus în funcțiune în mai 1941.

A primit premiul Werner-von-Siemens-Ring în 1964 pentru Z3. 

Mașina de calcul S2 a lui Zuse este considerată a fi primul calculator controlat de proces. În 1946 el a proiectat un limbaj de programare de nivel înalt, Plankalkül.

Tot  Zuse a pus pe picioare una din primele sale afaceri în domeniul calculatoarelor la 1 aprilie 1941 (Zuse Ingenieurbüro und Apparatebau), companie care a construit apoi Z4.

 

 

Zuse Z1-2.jpg

Calculatorul lui lui Zuse Z1 reconstituit la  Muzeul Tehnologic German din Berlin

Din cauza celui de al Doilea Război Mondial, munca lui Zuse a rămas neobservată în afara Germaniei.

Influența activității sale asupra unei companii americane, a fost ilustrata de interesul dat de IBM patentelor sale, în 1946.

 

 

 

 

 

1911: Are loc încoronarea  lui George al V-lea   și a Mariei de Teck, rege si regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei.

 

 

 

 

Maria von Teck

Foto. Regele George  al V-lea și Maria de Teck 

 

 

 

 

 

 

1913:  A decedat poetul român Ştefan Octavian Iosif; (n. 1875).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1922:  A decedat la Roma, marele om politic roman, Take Ionescu.

 

 

 

 

Take Ionescu: a adus Dobrogea, putem sa-l uitam?

 

 

 

  

  Take Ionescu (n. 13 octombrie 1858, Ploiești), a fost un om politic, avocat și ziarist român, care a deținut funcția de prim-ministru al României în perioada 1921-1922.

Dumitru Ioan (cum a fost trecut în registrul de nașteri) a fost al doilea fiu al familiei de negustori din Ploiești, Gheorghe (Ghiță) și Eufrosina Ioan.

De-a lungul vieții a folosit mai multe nume (Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, etc.), pentru ca odată cu intrarea în viața politică să se oprească la numele pe care avea să-l folosească până la moarte, Take Ionescu.

 

 

 

 

 

1940: S-a creat Partidul Națiunii, formatiunea care va inlocui Frontul Renasterii Nationale.

 

Decret-lege pentru transformarea Frontului Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii 

 

Art. I. Frontul Renaşterii Naţionale devine partid unic şi totalitar, sub denumirea de Partidul Naţiunii. El va funcţiona sub conducerea supremă a Majestăţii Sale regelui.

Art. II. Partidul Naţiunii îndrumează viaţa morală şi materială a naţiunii şi statului român. El este o instituţiune de drept public.

Art. III. Conducătorul suprem numeşte forurile superioare ale partidului, care sunt singurele răspunzătoare.

Art. IV. Normele de organizare, funcţionare şi disciplină vor fi hotărâte de conducerea supremă.

 

                    “Monitorul oficial”, din 22 iunie 1940

 

 

 

 

 

 

1940: Noul guvern francez condus de mareşalul Pétain semnează cu Germania al doilea armistițiu de la Compiègne.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ca urmare a victoriei Germaniei în Bătălia Franței (10 mai – 21 iunie 1940), a fost înființată zona de ocupație germană din Franța care cuprindea intregul nord al țării, cu coasta Atlanticului și toate porturile sale și cu coasta Canalului Mânecii.

Restul teritoriului „liber” a rămas sub controlul guvernului de la Vichy.

Adolf Hitler a ales în mod deliberat pădurea Compiègne pentru semanrea armistițiului, datorită simbolisticii sale: tot aici a fost semant și armistițiul care a pus capăt primului război mondial pe frontul de vest și a marcat înfrângerea Imperiului German.

 

 

 

 

 

 

1941: Germania incepe Operatiunea Barbarossa –  atacul asupra URSS. 

 În noaptea de 21 – 22 iunie, Armatele româno-germane au declanşat operaţiunile militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică (22 iunie-26 iulie 1941).

 

 

Direcţiile de atac germane împotriva URSS, planul Barbarossa, iunie 1941Harta operaţiunilor militare româno-germane în Basarabia şi Bucovina în iunie-iulie 1941

Direcţiile de atac germane  și Harta operaţiunilor militare româno-germane în Basarabia şi  Bucovina în iunie-iulie 1941 împotriva URSS

 

 

 

 

Participarea armatei române în războiul declaşat de Germania împotriva URSS s-a făcut în baza înţelegerii intervenite între Adolf Hitler şi Ion Antonescu.

Discuţiile între cei doi şefi de stat au avut loc la Munchen, la 12 iunie 1941. În nici unul din documente, România nu este menţionată ca aliată.

La 22 iunie 1941, Germania a atacat prin surprindere URSS, fostul ei aliat de război şi cotropiri din 1919-1941, România angajîndu-se, potrivit eforturilor convenite cu precedentele zece luni, alături de trupele germane.

Pentru România a început Războiul Sfînt, care a fost, de la un capăt la altul (1941-1944), anticomunist, drept şi naţional, bucurîndu-se de aprobarea întregului popor.

În zorii zilei de 22 iunie, asumîndu-şi răspunderea în faţa istoriei, generalul Ion Antonescu a emis din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin de zi către armată: “Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevizmului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!..“.

 

 

 

 

Ordinul lui Antonescu.jpg

 

 

 

 

Dintre membrii srălucitului corp ofiţeresc român trebuie menţionaţi generalii: Al.Ioaniţu, Iosif Iacobici, Ilie Şteflea (şefi ai Marelui Stat Major), C. Pantazi, N. Ciupercă, N. Dăscălescu, Ioan Al.Sion, C. Constantinescu-Claps, Gh. Avramescu şi Petru Dumitrescu, acesta din urmă comandant neîntrerupt al legendarei Armate a 3-a din momentele de dinaintea trecererii Prutului pînă la sud-est de Stalingrad şi înapoi, pînă la angajarea bătăliei Moldovei, în august 1944.

 

 

 

Tarani romani intampinand trupele romane in Basarabia - foto: victortibrigan.wordpress.com

 

 

   Tarani romani intampinand trupele romane in Basarabia – foto:         victortibrigan.wordpress.com

 

 

 

Grupul de Armate Sud al mareşalului german Gerd von Rundstedt, în care erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către Mlaştinile Pripiat.

Pricipalul sau efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aiba loc la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte ca ofensiva să progreseze mai mult în Ucraina pînă să înceapă şi ele atacul.

Această decizie a fost luată de OKH în primăvara anului 1941, deoarece general-colonelul Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea pentru o ofensivă motorizată şi pentru că potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat în ochii comandanţilor germani.

De aceea marea majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflîndu-se în principal doar unităţile motorizate româneşti.

După cum urma să se vadă, Prutul nu era o barieră chiar atît de formidabilă în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupînd cîteva poduri intacte peste rîu încă de la începutul războiului.

Probabil că o ofensivă puternică înca din prima zi pe frontul din Moldova ar fi cauzat probleme serioase Frontului de Sud-Vest sovietic, care a opus o puternică rezistenţă lui von Rundstedt.

Pentru operaţiunile din Bucovina de Nord (nordul Principatului Moldova) şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (fosta Basarabie ţaristă, estul Principatului Moldova) erau angrenate  Armata 11 germană (comandant, general – colonel Eugen von Schobert) şi Grupul de armate general Ion Antonescu (Armatele 3 şi 4 române).

Dislocarea unităţilor la începutlul operaţiunii era următoarea:

în nord – Armata 3 (Corpul de Munte şi Corpul de Cavalerie), comandată de general de corp de armată Petre Dumitrescu;

în centru –Armata 11 germana (Corpurile 11, 30 si 54 germane ) a geneneral-colonelului Eugen von Schobert, căruia i se subordona şi Armata 3;

 

în sud – Armata 4 româna (Corpurile 5, 3 si 11) a generalului de corp de armata Nicolae Ciupercă; în Delta Dunării era detaşat Corpul 2 Armată, comandat de general de divizie Nicolae Macici.

Pe 22 iunie 1941, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii. La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infaterie germane.

Operaţiunea de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a soldat cu succes şi s-a încheiat la 26 iulie 1941.

 

 

 

 

 

 

1941: Seful guvernului britanic, Winston Churchill da o declaratie cu privire la spijinirea URSS de catre Marea Britanie, in lupta impotriva Germaniei. 

 

 

 

 

1941: Sovieticii incep execuțiile in masa de la inchisoarea Brygidki, Lwow (Polonia).

Dintre cei 13.000 de prizonieri, majoritatea polonezi, doar 600 au fost crutati. 3 mii dintre prizonieri erau ucrainieni (Al Doilea Razboi Mondial).

 

 

 

 

1941: Revolta din Lituania ocupata de sovietici. A fost o scurtă perioadă în istoria Lituaniei  în iunie 1941, atunci când Germania nazista a atacat Uniunea Sovietică  la 22 iunie 1941, cand  populaţia s-a  ridicat la lupta  împotriva regimului sovietic,  declarand independenţa reînnoita, şi  formaand  un Guvern Provizoriu.

Două dintre marile oraşe lituaniene , Kaunas şi Vilnius , au căzut în mâinile rasculatilor  înainte de sosirea a Wehrmacht-ului .

Intr-o săptămână, armata germană a preluat controlul asupra întregii  Lituanii.

Lituanienii i-au salutat pe germani ca  pe niste eliberatori de sub jugul sovietic şi sperau  că acestia vor restabili independenţa tarii lor, sau cel puţin ii vor  permite un anumit grad de autonomie, asemanator   cu cel pe care il avea  Republica Slovacă.

Cu toate acestea, nici un astfel de sprijin nu le-a fost dat de  nazişti, care au inlocuit administratia lituaniana  cu o  administraţie proprie, Ostland Reichkommissariat, la sfârşitul lunii iulie 1941.

Lipsit de orice putere reală, Guvernul provizoriu lituanian s-a  autodizolvat pe 5 august.

 

 

 

 

1942: Al doilea război mondial: Germania începe Operațiunea Fall Blau, prin care Grupul  de Armate Sud a declanșat un atac masiv, asupra sudului URSS.

  

 

1942 – Bătălia de la Voronej – Parte din luptelor de pe Frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial

 

 

 

Frontul de răsărit în timpul bătăliei de la Voronej (22 iunie – iulie 1942) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Frontul de răsărit în timpul bătăliei de la Voronej (22 iunie – iulie 1942) – foto ro.wikipedia.org

 

 

 

Bătătlia de la Voronej a fost una dintre luptele de pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial, care s-a desfășurat în regiunea din jurul orașului Voronej pe râul Don în iunie și iulie 1942.  Lor li se opunea Frontul Voronej comandat de generalul-locotenent Evgheni Golikov.

Armata a 4-a Panzer a atacat spre est pornind dinspre Belgorod și Kursk, reușind să închidă încercuirea pe 2 iulie, dar numărul de prizonieri sovietici a fost extrem de redus comparativ cu bătăliile anului 1941 — Armata Roșie învățase din înfrângerile de la începutul războiului.

Hoth, care primise instrucțiuni stricte să nu se implice în lupte de stradă, a capturat Voronejul pe 6 iulie, doar pentru a deveni ținta contraatacului sovietic. Diviziile de infanterie ale Axei au avut nevoie de două ziele să lupte ca să ajungă la Voronej, să asigure dezangajarea Armatei a 4-a Panzer și trimiterea ei în Caucaz. 

 

 

 

1942: Generalul german  Erwin Rommel este promovat la  gradul de feldmaresal după victoria de la   Tobruk, in Africa de Nord .

 

 

 

 

 

 

 

 

Tobruk a rămas în mâinile Axei până la 11 noiembrie 1942, atunci când aliaţii l-au  recapturat după bătălia de la El Alamein .

 

 

 

 

 

 1944: Armata sovietica incepe  „Operatiunea Bagration”, ofensiva care a curățat teritoriul Bielorusiei sovietice și al Poloniei răsăritene de trupele germane.

 

 

 

 

 

1945: Al Doilea Război Mondial: Bătălia din Okinawei. Se prabuseste rezistenţa  Armatei Imperiale Japoneze iar insula este ocupata de fortele  americane.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comandantul japonez, generalul  Isamu Chō (n. 1895), se sinucide facandu-si seppuku .

 

 

 

 

 

1949: S-a nascut actrita americana Meryl Streep.

 

 

 

 

 

 

 

 

Mary Louise Streep, cunoscută mai ales sub numele de actriță Meryl Streep,  este o actriță americană multiplu laureată a premiului Oscar vestită pentru creațiile ei actoricești în teatru, televiziune și, mai ales, film. Streep și-a început cariera pe scenă în 1971 în piesa The Playboy of Seville, iar debutul pe micul ecran a fost în 1977, în filmul de televiziune The Deadliest Season.

În același an 1977 a debutat pe marele ecran în filmul Julia, alături de Jane Fonda și Vanessa Redgrave.
A primit premiul Academiei Americane de Film (cunoscut popular ca Premiul Oscar) de trei ori,
– în 1979 pentru rolul său secundar din filmul Kramer contra Kramer,
– în 1982 pentru rolul principal din filmul Alegerea Sofiei și
– în 2011 pentru cea mai bună actriță într-un rol principal, interpretând rolul premierului britanic Margaret Thatcher, în filmul Doamna de fier. Este considerată „cea mai bună actriță din generația sa”.

 

 

1950: S-a născut politicianul român Adrian Năstase, fost ministru de externe si fost prim ministru al Guvernului Romaniei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 1961: A decedat la Londra, Maria de România, regină a Iugoslaviei, fiica regelui Ferdinand al României şi soţia regelui Alexandru I al Iugoslaviei; (n. 1900).

 

 

 

 

 

Foto: regina Maria de Romania  si regele Alexandru I al Iugoslaviei

 

 

 

 

 

Prinţesa României, născută Marie de Hohenzollern-Sigmaringen la 6 ianuarie 1900, Gotha, cunoscută și ca Regina Marija, a fost soția regelui Alexandru I al Iugoslaviei. S-a născut în familia regală a României, dobândind prin naștere titlurile de principesă a României și principesă de Hohenzollern-Sigmaringen. Mama sa era Maria de Edinburgh, fiică a prințului Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, fiul Reginei Victoria, iar tatăl Mariei era principele moștenitor Ferdinand al României. În familie era numită Mignon, spre a fi deosebită de mama sa.

 

 

 

 

 

 

 

1963: A murit Maria Tanase, una dintre cele mai iubite interprete române de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă;(n. 25 septembrie 1913).

 

 

 

 

 

 

A fost supranumită Pasărea măiastră (de Nicolae Iorga) și Regina cântecului românesc.

 

  

 

1964: S-a nascut scriitorul american Dan Brown, cunoscut pentru succesul romanului sau de fictiune „Codul lui da Vinci”; (2003).

 

 

 

 

The Official Website of Dan Brown

 

 

 

 

 

 

 

1969: A murit marea  actriță americană Judy Garland; (n. 1922).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1970: Presedintele Richard Nixon a semnat cel de-al 26-lea amendament la Constitutie, prin care se legifera  dreptul de vot pentru cetățenii  americani care au implinit varsta de 18 ani. 

 

 

 

 

 

1978: Astronomul american James W. Christy a descoperit  primul satelit al planetei Pluto, Charon, la Observatorului Naval Statele Unite, dupa examinarea unor imagini extrem de mărite ale planetei  Pluto, luate în urmă cu două sau trei luni.

 

 

 

 

James W. Christy: American astronomer (born: 1938)

 

 

 

 

Charon  a fost  numit după personajul mitologic Charon, luntrașul care trece sufletele morților dincolo de Styx si este primul și cel mai mare satelit natural al planetei pitice Pluton. 

 Descoperirea lui a permis determinarea precisă a masei și dimensiunilor lui Pluton. Charon și Pluton alcătuiesc un sistem de planetă dublă, deoarece centrul de masă al sistemului este deasupra suprafeței planetei pitice Pluton, între cele două corpuri.

 

 

 

 

 

 

1987: Moare Fred Astaire (pseudonim pentru Frederick Austerlitz), celebru actor si dansator (filmografie: „Tata picioare lungi”, „Invitatie la dans”).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1992: Apare primul numar al cotidianului bucurestean Evenimentul Zilei sub conducerea redactionala a lui Ion Cristoiu .

 

 

 

 

 

1993: A murit  Pat Nixon, sotia fostului presedinte al  Statelor Unite Richard Nixon; (n. 1912).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1995: Romania remite oficial cererea de aderare la Uniunea Europeana.

 

 

 

 

 2008:  A murit  actorul de comedie și autorul american George Carlin ;(n. 1937).

 

  

Jesus is coming.. Look Busy (George Carlin).jpg

 

 

George Denis Patrick Carlin (n. 12 mai 1937  a fost un actor de comedie și scriitor american, care a câștigat cinci premii Grammy pentru albumele sale de comedie.

Tema sa favorită a constituit-o critica adusă societății, clasei politice, religiei, limbii engleze și altor subiecte considerate tabu.

Spirit controversat, nu a ezitat să utilizeze în exprimare cuvinte obscene, stârnind adesea indignarea publicului și ajungând chiar în fața instanței, care îi impune evitarea expresiilor indecente.

În 2004, canalul Comedy Central îl plasează pe locul al doilea în rândul actorilor de stand-up comedy, devansându-l pe Lenny Bruce și fiind condus doar de Richard Pryor.

În 2008 i se decernează Premiul Mark Twain pentru Umor American (“Mark Twain Prize for American Humor”). De asemenea, succesul său este încununat cu o stea pe celebra Hollywood Walk of Fame.

 

 

 

 

2015: A decedat  compozitorul american de muzică de film James Horner; (n. 14 august 1953).

 

 

James Horner, compozitorul muzicii din "Titanic", a murit

 

 

James Roy Horner  este cunoscut pentru integrarea elementelor corale și electronice în multe dintre coloanele sale sonore, precum și pentru utilizarea frecventă a elementelor muzicii celtice.

Într-o carieră de peste trei decenii,  a compus unele dintre cele mai cunoscute coloane sonore de la Hollywood. Probabil cea mai cunoscută dintre acestea este muzica din filmul Titanic, care rămâne până astăzi cea mai bine vândută coloană sonoră orchestrală din istorie.

Alte coloane sonore includ: Aliens, Inimă neînfricată, Apollo 13, Masca lui Zorro, Legenda lui Zorro, Star Trek II: Mânia lui Khan, Star Trek III: În căutarea lui Spock, O minte sclipitoare și Avatar.

Horner a compus muzica pentru peste 150 de filme și a câștigat numeroase premii de-a lungul carierei sale, inclusiv două Premii Oscar, două Globuri de Aur, șase Premii Grammy, trei Premii Satellite și trei Premii Saturn.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CREȘTIN ORTODOX

 

 

 

 

 

 

Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Mucenic Eusebie

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfântul Grigorie Dascălul 

 

 

 

 

 

 

 

Sfantul Grigorie Dascalul, Sfantul Mucenic Eusebie

 

 

 

 

 

 

 

Sfantul Ierarh Grigorie Dascălul , Mitropolitul Tarii Românești, este sărbătorit pe 22 iunie. S-a născut in anul 1765. A intrat in monahism la Manastirea Neamt si a fost ucenicul Sfantului Paisie Velicicovski.

A fost ridicat la rangul de Mitropolit al Tarii Romanesti, direct din treapta de ierodiacon, in anul 1823.

Canonizarea  sa a fost proclamata, pe 21 mai 2006, de ziua hramului Catedralei Patriarhale din Bucuresti, Sfintii Imparati Constantin si Elena.

Moaștele sale se afla la Manastirea Căldărușani din județul Ilfov.

 

 

 

 

 

 

Sfântul Mucenic Eusebie

 

 

 

 

 

Sfântul Mucenic Eusebiu Archives - Basilica.ro

 

 

 

 

 

Sfantul Mucenic Eusebie s-a afirmat mai ales ca aparator al dreptei credinte in fata ereziei ariene.

Sfantul Mucenic Eusebie, in calitate de Episcop al Samosatelor, a fost cel care l-a sustinut pe Sfantul Meletie pentru a fi numit Episcop al Antiohiei.

In timpul domniei lui Iulian Apostatul, cand crestinii au suferit noi persecutii, Sfantul Eusebie si-a dezbracat vesmintele arhieresti, inlocuindu-le cu cele ale unui simplu soldat simplu, cutreierand astfel Siria, Fenicia si Palestina.

In tot acest timp, Sfantul Eusebie a cercetat situatia crestinilor si a bisericilor.

A hirotonit preoti, diaconi, citeti, iar in unele locuri a sfintit ierarhi.

In anul 361, dupa moarte lui Iulian Apostatul, la indemnul Sfantului Eusebie, Sfantul Meletie a convocat un sinod la Antiohia, impotriva ereziei ariene.

Sinodul s-a tinut in vremea domniei imparatului Iovian. Insa, dupa moartea acestuia, a urcat pe tron Valens, iar prigoanele impotriva Bisericii au izbucnit din nou.

In timpul domniei acestuia, Sfantul Meletie a fost trimis in exil in Armenia, iar Sfantul Eusebie in Tracia.

Urmand la tron Gratian, persecutiile asupra crestinilor au incetat. Astfel, cei doi mari ierarhi au fost rechemati din exil.

In timp ce se afla in cetatea Doliche spre a sfinti un episcop, un eretic a strivit capul sfântului cu o țiglă.

Sfantul Eusebie s-a mutat la Domnul in anul 379.

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Crestin Ortodox.ro;

  2. Lessignets.com;

  3. Istoria md.;

  4. wikipedia.orgGheorghe Radu, Basarabia pământ românesc, aspecte istorico-documentare, legături fraterne judeţul Neamţ – Basarabia, volumul II, 2009

  5. worldwar2.ro/operatii/?article=4.

  6.  destepti.ro/metrul-unitate-de-masura-etalon

  7. Rador.ro

  8.  Charles Panati, Cartea începuturilor, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2004

 

 

 

 

 

 

 

VIDEO: ASTĂZI ÎN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

 

http://www.youtube.com/watch?v=T2QbOEBtM9k

22/06/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: