CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA ROMÂNILOR, SECUILOR ŞI UNGURILOR DIN TRANSILVANIA

 

 

 

ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ

 

de Pr. Mihai-Andrei Aldea

 

După cincizeci şi cinci de ani de luptă, Ungurimea din România, sprijinită copios de Ungaria, diaspora ungurească şi multe alte puteri anti-româneşti, se crede la un pas de refacerea Regiunii Autonome Maghiare a lui Stalin.

La o primă vedere, pentru a înțelege valoarea morală a proiectului, ar fi de ajuns o înşiruire a câtorva din cei mai celebri susținători ai acestei idei, precum: Horthy, Stalin, Hitler, Wass şi alți monştri din istoria recentă a umanității, alături de urmaşii lor din Ungaria „şi nu numai „de astăzi.

Dar, din nefericire, mulți sunt atât de lipsiți de cele mai elementare cunoştințe istorice, încât chiar nu înțeleg ce se petrece.

De aceea, să vedem o scurtă istorie a Românilor, Secuilor şi Ungurilor în Transilvania, după documentele vremii şi istorici recunoscuți internațional şi chiar mondial[1]. Şi, prin prisma ei, să vedem în ce măsură este potrivită autonomia cerută azi de U.D.M.R. din punctele de vedere politic, istoric, economic şi, evident, al drepturilor omului.

Originile şi teritoriul Românilor

După cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizați prin Evanghelie. Că Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizați sau romanizați apare limpede în documentele istorice şi faptul este consemnat de numeroşi lingvişti şi istorici[2].

Deosebiri apar la factorii de romanizare[3] şi la întinderea teritoriului în care s-a format Neamul Românesc.

În această ultimă privință întinderea schițată de Nicolae Iorga (din Carpații Beschizi în Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră[4])  ni se pare a fi un minim de bun-simț[5].

Prezența Românilor atât la nord cât şi la sud de Dunăre este, oricum, limpede atestată înainte de venirea Ungurilor în Europa, după mijlocul secolului IX d.Hr. Românii erau, după cum arată istoricul Nicolae Iorga în chiar locul mai sus citat, urmaşii şi moştenitorii Imperiului Roman, şi mai ales ai Imperiului Roman de Răsărit, cel care avea capitala aşezată de un străromân, Sfântul Constantin cel Mare, pe țărmurile Bosforului.

Deşi foarte departe de puterea sau ocrotirea propriu-zisă a Constantinopolului, Românii nordici se simțeau atât de legați de acesta încât şi conducătorii lor „de multe ori urmaşi ai unora sau altora dintre migratori „ajungeau să adopte ca firească aceeaşi legătură.

Simplul fapt că primele creştinări ale Ungurilor s-au făcut de către clericii Imperiului roman şi nu de agenții papismului, sau că Menumorut se socotea vasal şi reprezentant al Împăratului de la Constantinopol, este de ajuns pentru a demonstra acest punct.

Până în secolul IX d. Hr. Românii dăduseră lumii şi Europei foarte mult. De la „călugării sciți” la sfinți ca Dionisie Exiguul sau Ioan Casian, de la Constantin cel Mare sau Iustinian la Niceta de Remesiana, şirul personalităților stră-române şi române este foarte lung.

Şi, spre deosebire de alte nații, Românii ştiau nu doar să lupte şi să se jertfească pentru Imperiu, ci şi să întindă mereu mâna celorlalți.

Mari ctitorii ale românității, precum Sfânta Sofia sau Vlahernele, s-au ridicat de către Români într-o frățească unire cu alți constructori (în cazurile amintite împreună cu Armenii).

O altă pildă sunt trupele din Sciția Mică sau Dicia[6] „cum se numea pe atunci Dobrogea[7] „care apărau nu doar acel ținut, ci şi calea cea mai scurtă către Constantinopol pentru invaziile migratorilor, dar şi gurile Dunării.

Astfel apărau, de fapt, întregul Imperiu. Fericitul Ieronim[8], Sfântul Ioan Casian[9], Dionisie Exiguul[10] şi Niceta de Remesiana[11], ca să amintim numai patru nume, au ştiut să devină punți între Răsăritul şi Apusul Romanității, dar şi între Romanitate şi celelalte națiuni creştine „Greci, Armeni, Egipteni şamd.

Existența lor a însemnat atât de mult pentru unitatea Creştinătăți cât aproape nu se poate spune.

Atât de mult, încât atunci când invazia slavă rupe „la începutul sec. VII „legătura Românității cu Apusul, începe şi ruptura între Apus şi Imperiul de Constantinopol.

Imperiul roman „devenit de limbă greacă şi numit romaic[12] „şi Occidentul, rămas de limbă latină, ajung să nu se mai înțeleagă.

Mijlocirea Românilor încetase, iar prețul plătit de Europa „şi chiar de întreaga omenire „va fi cumplit.

Sunt doar câteva din realizările extrem de numeroase pe care Neamul Românesc deja le dăruise lumii.

Invazia ungurilor în Panonia

Şi vine mijlocul secolului IX. Ungurii apar la nord de Marea Neagră apoi, înfrânți la Dunărea de Jos, ocolesc cetatea Carpaților „Transilvania „şi se aşează stăpâni peste Românii şi Slavii din Panonia, oameni paşnici care se îndeletniceau cu păstoritul şi pescuitul şi țineau spiritual de Imperiul roman[13].

Ce au adus Ungurii la venirea lor în Europa? Oricât de dureros ar fi adevărul, trebuie spus: crimă, jaf, teroare.

Ce-i drept, fără discriminare. Oriunde li se părea că ar fi bogăție, Ungurii se repezeau să ucidă, să nimicească şi să jefuiască. Pentru bestialitatea lor au fost asemănați cu dispărutul trib al hunilor, un neam turcic de o sălbăticie inimaginabilă[14], ce răvăşise Europa câteva secole mai devreme[15].

Aceeaşi neomenie a însoțit primul secol al Ungurilor în Europa. O dâră de dureri cumplite, de sânge şi foc rămânea în urma fiecărei acțiuni[16] sau năvăliri a lor, până când germanii aproape îi nimicesc în bătălia de la Lechfeld (955).

În aceeaşi vreme însă, o ramură începuse a se depărta de păgânismul inuman care era la originea cruzimilor nesfârşite săvârşite de Unguri. Sub influența Românilor din Panonia, şi poate şi a Secuilor, unii dintre războinicii unguri, şi chiar şi căpeteniile Bulcsu şi Gyula se creştinează.

Ultimii doi sunt chiar botezați la Constantinopole, devenind apostolii Credinței şi civilizației într-un neam sălbatic şi aducând pe ierarhul Ierotei „hirotonit, desigur, la Constantinopole „ca prim episcop al Ungariei.

Ungurii „unealtă sângeroasă a papalității

Între timp însă, între Apus şi Biserica lui Hristos apăruse o adâncă ruptură. Papismul, devenit de la Nicolae I doctrina dominantă a Romei, era tot mai mult şi mai violent impus apusenilor. Căzută sub barbari, ruptă de Imperiul roman ce îşi mutase capitala şi inima la Constantinopole, Roma voia să redevină o mare putere şi un mare centru al lumii.

Dacă se putea, chiar unica putere şi unicul centru al lumii. Falsificarea unor documente istorice „ca celebrele „Donații Constantiniene” „au fost doar un pas pe această cale. De la care s-a trecut la falsificarea Învățăturii de Credință.

Secolul IX a marcat o culme a încercării de întoarcere a Apusului la ceea ce fusese cândva, la Ortodoxie. Sfântul Fotie a fost punctul cel mai înalt al acestei culmi, dar nici el nu a izbutit ceva permanent pentru apuseni.

Deşi Papa Ioan al VIII-lea va recunoaşte oficial Sinodul de la Constantinopol din 879, care însemna lepădarea de rătăcirile papilor dinainte, această recunoaştere a fost fără urmări efective.

Politica era prea mult pentru Roma ca să poată fi supusă Adevărului. Şi ereziile papiste „de la supremația papală asupra Bisericii lui Hristos până la Filioque şi Purgatoriu „au fost impuse manu militari întregului Occident[17].

În acelaşi timp însă, Papalitatea căuta o putere care să-i ajute la supunerea părților de Răsărit ale Europei, chiar şi a Imperiului roman pe care acum îl renega pentru a i se putea substitui.

Orice forță a putut fi folosită, a fost folosită. Cruciade care au însângerat țările şi popoarele ortodoxe, Inchiziția, păgâni plătiți să-i atace pe ortodocşi, mijloace de corupere şi promovare a corupților în țările țintă „Şi, în acelaşi timp, clerici şi călugări cu masca pioşeniei şi vorbe meşteşugite care să culeagă roadele acestor politici.

Aceasta este pricina pentru care, după victoria de la Lechfeld (955), aliații germani „sau supuşii germani -ai Papalității nu se străduiesc să nimicească pe Unguri.

Cei zece până la douăzeci de mii de războinici cruzi erau o unealtă ce putea folosită împotriva Românilor, Sârbilor, Bulgarilor şi celorlalte popoare non-papiste „fie ele creştine sau păgâne „din Răsărit[18].

O vreme cumpăna istoriei se tot mişcă nehotărâtă pentru Unguri. Păgânismul cu care veniseră? Creştinismul primit de la Constantinopole? Papismul roman?

Ultimul era mult urât de Unguri, atât din pricina autoritarismului trufaş „care venea în conflict cu mândria ungurească „dar şi din pricină că în spatele presiunilor germane împotriva Ungariei stătea Papalitatea.

Ungurii de rând, începând de la slugile războinicilor şi mergând până la robii de felurite naționalități, înclinau spre mângâierea şi pacea Ortodoxiei.

Urmele se mai văd până astăzi, atât în limba cât şi în obiceiurile ungureşti, în care se poate recunoaşte cu uşurință pecetea Ortodoxiei şi mai cu seamă a Ortodoxiei româneşti.

De la preluarea numelui de Crăciun pentru Naşterea Domnului şi până la cel de săptămâna laptelui (a brânzei, la Români) pentru săptămâna dinainte de Postul Mare, aceste urme sunt mai mult decât lămuritoare pentru ceea ce fusese voia Poporului Ungar în secolele IX-X. Dar, ca de atâtea ori în istoria Ungurimii, nu voia poporului, ci voia nemeşimii, a celor bogați, avea să prevaleze.

Cea mai mare nenorocire pentru Ungaria şi pentru multe alte nații avea să fie un apostat. Voiteh, fiul lui Geza, se căsătoreşte cu Ghizela, fiica lui Henric al II-lea de Bavaria. Şi, în loc să îşi aducă nevasta la Credință, se leapădă de Ortodoxie şi devine slugă a Papei.

Ajunge până acolo încât îşi masacrează compatrioții nobili care nu îi urmează apostazia sau care încearcă să rămână păgâni. Practicile violente ale propagandei romano-catolice sunt folosite din plin.

De la Voiteh cel devenit Ştefan „pentru Papalitate „Sfântul” Ştefan, sfânt catolic precum foarte mulți alți criminali notorii şi ideologi ai crimei religioase[19] „a devenit Ungaria unealta Papalității. Au urmat mai bine de 1000 de ani de persecuții religioase, rapturi, torturi, jafuri, crime.

Este poate locul în care se cuvine să cităm pe marele istoric Şerban Papacostea:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Simbolul în numele căruia s-a desfăşurat impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit a fost credința romano-catolică şi expresia sa militară, cruciata.

Forța care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica romano-catolică, puterea cu tradiții şi veleități universale a papalității „Instrumentele de căpetenie ale acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi cu cele ale misiunilor şi persuasiunilor, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari.

Valul uriaş dezlănțuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici lumea românească. Aici, principala forță de percuție a fost Regatul ungar „[20]

Aşa cum am amintit, primul popor persecutat de Voiteh-Iştvan (Ştefan) a fost chiar Poporul Ungar.

Libertatea pe care Ortodoxia o lăsa alegerii credinței a fost inacceptabilă atât pentru noul trecut la romano-catolicism cât şi pentru urmaşii săi.

Prin confiscarea averii, arestare, tortură şi execuții publice el „a convertit” pe toți nobilii din nucleul central al Ungurimii.

Pentru aceste „realizări”, de altfel, a fost şi felicitat în viață şi canonizat după moarte de Papalitate.

Foarte mulți dintre urmaşii săi au mers pe aceeaşi linie. O vreme destul de îndelungată principalii vizați de presiunea papistă au fost nobilii „Unguri, Români, Slavi „aflați sub controlul coroanei ungar.

Se credea că oamenii de rând vor fi siliți de stăpâni să treacă şi ei la papism, sau o vor face din loialitate față de stăpâni.

Acest lucru s-a întâmplat prea puțin. Mai mult, unii dintre nobili au trecut formal la Romano-catolicism, dar în fapt au ținut mai departe de Ortodoxie, chiar ascunzând prigoanei catolice preoții şi chiar episcopii ortodocşi de pe moşiile lor.

Totuşi mulți dintre nobilii Români şi Slavi s-au integrat atât papismului cât şi ungarismului, pierzându-şi identitatea etnică precum şi-o pierduseră şi pe cea religioasă.

Roadele rasismului şi persecuțiilor ungureştiÎntr-un fel sau altul, prigoana a devenit mai aprigă. La început numărul mic al nobililor unguri supraviețuitori impusese o oarecare măsură în persecuții.

Cu timpul însă, numărul lor a crescut prin asimilarea nobililor slavi „mai ales în părțile Croației şi Dalmației „şi a celor români „mai ales în Panonia şi regiunile Tisei.

Ca urmare, şi persecuțiile au devenit din ce în ce mai puternice şi sistematice. Între altele, ele erau şi un mijloc de creştere a puterii şi averii, slujitorii Papalității obținând numeroase avantaje.

Oricât de trist ar fi, trebuie să spunem adevărul: foarte mulți Români au trădat.

Au trădat mai ales de frică şi din oboseala de a mai rezista prigoanei, dar unii şi din lăcomie. Şi-au trădat Credința, şi-au trădat Neamul.

Au devenit întâi catolici, iar apoi şi unguri. Înaintarea Catolicismului în Românime a însemnat şi deznaționalizare, nu doar apostazie. Românii trecuți la Catolicism îşi pierdeau rădăcinile şi intrau în puterea unui cler superior în întregime străin şi duşman Neamului Românesc.

Totodată prin trecerea la Catolicism Românii căpătau, în teorie, cale liberă către structurile superioare ale societății. Dar şi aici domnea un feroce rasism anti-românesc.

Deci, şi în religia nou căpătată, şi în straturile sociale nou accesibile, Românul era privit ca un nimic, doar Ungurul însemna ceva, urmat de Neamț şi, la urmă, de Secui. Ca urmare, mulți, foarte mulți dintre Românii ce îşi pierduseră Credința îşi pierdeau şi Neamul, maghiarizându-se. Rezultatele? Să le vedem!Populația ungurească nu depăşea, pe la anul 960 d.Hr., un maximum de 100.000 (o sută de mii) de oameni, foarte mulți dintre aceştia nefiind de fapt Unguri propriu-zişi, ci feluriți străini adăugați grupului unguresc de războinici jefuitori. Aceştia nu depăşeau un maximum de 50-60 de mii de oameni. Dar să luăm cifra maximă, de 100.000 de oameni. În acelaşi secol X, numărul Românilor de la N de Dunăre este de minimum 1.500.000 (un milion cinci sute de mii) de oameni. Totdeauna sporul natural al Ungurilor a fost mult sub sporul natural al Românilor. Dar hai, de dragul demonstrației, să punem egalitate între aceste două sporuri naturale. În secolul XX, Ungurii au ajuns la o populație de 10.000.000 (zece milioane) oameni. Proporțional, Românii ar fi trebuit să fie 150.000.000 (o sută cincizeci de milioane)!!! Însă, în statisticile vremii, Românii apar ca fiind, la nord de Dunăre, cca. 20.000.000 (douăzeci de milioane). Cum se explică această diferență?

Cum se explică faptul că o națiune având un spor natural mai mic ajunge de la o sută de mii la zece milioane de oameni, iar o națiune având un spor natural mai mare ajunge de la un milion şi jumătate la douăzeci de milioane de oameni, în aceeaşi perioadă?

Răspunsul este foarte simplu: prima națiune a crescut mai puțin prin spor natural, dar a crescut foarte mult prinasimilări forțate!

Este de ajuns să amintim că numele Satu Mare sau Sătmar, nume tipic românesc[21], a fost maghiarizat sub numele Szatmar, Szathmar, Szathmary şamd, ca să se ascundă originea sa reală.

Totuşi toate familiile ungureşti care poartă asemenea nume „şi sunt destule! „sunt la izvoare familii de Români deznaționalizați.Acestea sunt roadele rasismului şi persecuțiilor ungureşti de peste o mie de ani asupra Românilor şi altor popoare: crime, jafuri, rapturi, împopoțonarea cu meritele altora, genocid şi asimilare forțată.

[1] Ca, de pildă, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu, P. P. Panaitescu şi alții asemenea.

[2] Amintim în grabă pe Constantin Giurescu, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Gheroghe Brătianu, Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Constantin Papanace, Silviu Dragomir, Ovid Densuşianu, P. P. Panaitescu şamd.

[3] Uneori se pune accentul pe creştinare, alteori pe cucerirea şi administrația romană, alteori „foarte general „pe elementul cultural şamd. Credem că singurul factor esențial ce explică unitatea lingvistică a limbii române „care unitate implică o etnogeneză simultană şi relativ omogenă pe o întindere foarte mare „este, desigur, răspândirea Învățăturii lui Hristos.

Ea s-a făcut în vremea Sfinților Apostoli şi ucenicilor lor în mai tot spațiul traco-ilir aflat sub stăpânire sau influență latină, atât de la sud cât şi de la nord de Dunăre. În afara fâşiilor litorale greceşti, limba propovăduirii şi cultului a fost, fireşte, latina.

[4]Istoria românilor, vol. II, p. 102 în ediția 1992.

[5] Până la urmă şi cei care, asemenea lui Ovid Densuşianu sau Ferdinand Lot, încearcă să plaseze centrul de greutate al formării Poporului Român la S de Dunăre sunt nevoiți „de fapte lingvistice şi istorice incontestabile „să admită existența unor ramificații (de mare influență, însă!) şi la N de acest fluviu. Ceea ce „chiar fără a recurge la alte numeroase argumente „le anulează apriori propria teză.

[6] Dicia, de la Dacia.

[7] De unde şi numele de dician pentru dobrogean în Limba română a secolelor XVI-XIX.

[8] Străromân de la granița dintre Panonia şi Iliria, primul care dă o traducere integrală a Sfintelor Scripturi în limba latină (aşa numita Vulgata, din pricina elementelor de limbaj popular din vocabularul şi gramatica traducerii, elemente de altfel foarte utile pentru studiul fazelor timpurii ale Limbii române).

[9] De fel din Dobrogea „Sciția Mică / Dicia „adevăratul întemeietor al monahismului apusean „deformat mai târziu de racilele papismului „şi mare ascet şi teolog.

[10] De asemenea din Dobrogea, mare ascet şi teolog, autorul calendarului folosit astăzi de întreaga omenire.

[11] Episcop din Timoc „pe atunci Dacia Aureliană „şi mare teolog. Va aduce la Hristos şi latinitate pe mulți dintre acei daci încă rămaşi păgâni la sud şi mai ales la nord de Dunării. Printre altele a fost unul din cei mai mari imnografi ai istoriei creştine, fiind şi cel care a creat primele Te Deum-uri (toate care au urmat fiindu-i, evident, tributare). A ştiut să țină o legătură strânsă între Dacia şi Dardania şi Italia.

[12] Prin această denumire „de romaic sau romei „grecii din Imperiul roman voiau să arate că nu au legătură cu vechii elini şi păgânismul lor, ci sunt, în lipsa Românilor, continuatorii şi moştenitorii Romanilor şi Romanității răsăritene.

[13] Fapte atestate chiar de cronicile ungureşti cele mai vechi. Imperiul roman era cel cu capitala la Constantinopole.

[14] Să amintim ca pildă fie şi numai că numele hun Atila înseamnă „Ucigaşul” sau „Asasinul”.

[15] Trebuie să spunem însă că, în afara neomeniei fără margini, nu exista nicio legătură între huni, neam turcic „ai căror urmaşi cei mai apropiați sunt ciuvaşii din Rusia „şi unguri, neam fino-ugric sau de altă origine, dar în nici un caz turcică.

[16] Aici intră şi, trebuie spus, acțiunile făcute „la comandă”, adică actele de mercenariat militar comandate lor de câte o țară sau putere împotriva alteia.

[17] Pentru cei care doresc să ştie mai multe „şi documentat! „în această privință, recomandăm cărțile Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică ale istoricului „fost istoric romano-catolic „Wladimir Guettée, Căderea Angliei ortodoxe de Vladimir Moss (scriitor şi istoric britanic), Viețile sfinților ortodocşi din Apus. Sfinții Insulelor Britanice, de Vlad Benea, Românii în secolul al XIII-le. Între cruciată şi Imperiul mongol de Şerban Papacostea şamd.

[18] Să nu se creadă că un asemenea număr, ce pare foarte mic astăzi, era de neglijat. Hunii îngroziseră întreaga Europă cu armate de „doar” 30.000 de luptători.

[19] Unul dintre ultimii criminali odioşi „beatificați” de Papalitate este Cardinalul Aloisije (Alois) Stepinac, un mare sprijinitor al ustaşilor, şovinişti croați ce au masacrat în 1941-1945 cel puțin 500.000 sârbi, au expluzat cel puțin 250.000 şi au silit să devină catolici încă pe atâția. De asemenea, conform aceleiaşi surse „Centrul Simon Wiesenthal „ustaşii au masacrat mii şi mii de evrei (se estimează la peste 30.000 numărul total al victimelor evreieşti) şi țigani (cifrele variază între 40 şi 100 de mii de oameni ucişi) tot pe considerente etnice.

Deşi, conform principiilor iezuite, Aloisije Stepinac se manifesta politicos față de orice „minoritar” care îi cerea ajutorul, el încuraja totodată pe ustaşi în lucrarea lor, adică în măcelărirea aceloraşi „minoritari”. De asemenea acest cardinal avea o atenție deosebită pentru Ortodoxie, față de care nutrea un dispreț şi o ură fără margini. Prin acțiunile sale consecvente, dincolo de unele circumstanțiale şi ceva discursuri iezuite, Alois / Aloisije Stepinac este un complice „dacă nu chiar autorul moral „al monstruoaselor crime ale ustaşilor.

[20] Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea „, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 7.

[21] Deşi cele mai cunoscute toponime cu această formă sunt oraşul Satu Mare şi ținutul sau județul cu acelaşi nume, sunt departe de a fi singurele din Românime şi, mai mult, sunt incontestabil de origine latină (atât substantivul „sat” cât şi adjectivul „mare” având această origine).

 

Originea secuilor

 

Secuii sunt şi ei parte a acestei istorii ungaro-române. Ei apar pentru prima oară în secolul X în Munții Bihorului, fiind o populație de origine necunoscută.

Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale Secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască.

Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe secui urmaşii Avarilor, sau mai bine zis o rămăşiță a nobililor avari, care rămăsese în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa.

Această rămăşiță nu a luat parte la luptele ducilor români împotriva invaziei Ungare, însă nici nu a ținut partea acesteia.

Dintr-o serie de tradiții religioase secuieşti reiese limpede că inițial au fost ortodocşi, trecând mai târziu la Catolicism.

Se pare că această convertire a nobililor secui le-a adus o oarecare încredere din partea nobililor unguri, care i-au colonizat după secolul XII în S-E Transilvaniei, dându-le sub stăpânire pe românii şi cumanii din această parte[1].

Secuii au fost folosiți ca mijloc de apărare a Transilvaniei, dar nu au fost niciodată priviți cu încredere sau prietenie de unguri.

O simplă dovadă este deosebirea între uciderea nobililor unguri şi respectiv secui care se răsculau.

Nobilii unguri răsculați erau, de obicei, ucişi prin decapitare sau alte asemenea mijloace socotite demne.

Nobilii secui răsculați erau, de obicei, spânzurați sau ucişi prin torturi cumplite, cel mai cunoscut fiind cazul lui Gheorghe Doja.

Acesta a fost ucis în chinuri ce covârşesc închipuirea, ajungându-se până la smulgerea cărnii cu cleşti înroşiți în foc, aşezarea pe un scaun înroşit în foc şi altele asemenea.

 

Secuii distruşi de Nația ungară

 

De ce această „rezervă, ca să nu-i spunem duşmănie, a ungurilor față de Secui? Din două pricini, iar mai târziu din trei.

De la început, a fost faptul că secuii se înțelegeau foarte bine cu disprețuiții „de către nobilii unguri „Români „schismatici” (ortodocşi).

Acest lucru era intolerabil pentru unguri.

 

A doua pricină, era că Secuii erau alt neam decât Ungurii!

De la început şi până în secolul XIX toată lumea ştia că națiunile dominatoare în Transilvania sunt cea ungurească, nemțească şi secuiască.

Limba secuiască încă se mai vorbea în secolul XVI, astăzi fiind însă dispărută.

În secolul XIX s-a declanşat maghiarizarea sistematică a scaunelor secuieşti şi spre sfârşitul perioadei interbelice maghiarizarea şi-a atins scopul, Secuii dispărând din istorie.

Națiunea secuiască încetase să mai existe, înghițită de cea maghiară.

Deşi nobilimea secuiască a fost, de foarte multe ori, aliată cu ungurii şi împotriva Românilor, la nivel popular între secui şi români a existat sute de ani o frățietate pe care îndrăznim să o numim chiar sfântă.

Mulți dintre Români nu au şovăit să-şi dea viața pentru drepturile şi libertățile secuilor, şi la rândul lor mulți dintre secui nu au şovăit să se jertfească pentru libertatea şi drepturile Românilor „intrând aici nu doar cei din Transilvania, ci şi cei din Ţara Românească a Munteniei şi din Ţara Românească a Moldovei.

 

Ţara secuimii „Românimea”

 

Dat fiind că distrugătoarea secuilor este națiunea ungară, este evident că, şi după dispariția Secuimii, ungurii şi secuii sunt pe poziții total antagonice.

Poate este de amintit aici că la mijlocul secolului XIX Secuii încă socoteau că „Ţara” este pentru ei Românimea, acoperind prin acest nume -Ţara” „Moldova şi Muntenia, privind Ungaria ca „străinătate”. Acum însă nu mai există secui, întrucât au fost asimilați de unguri.

 

Iar cei care au distrus „printr-o politică intenționată şi  diabolică de distrugere Națiunea Secuiască, nu pot fi în niciun caz socotiți ca moştenitori „ci doar ca ucigaşi „ai Secuilor.

Deci, în revendicările lor, ungurii din ceea ce azi, cu totul impropriu, se numeşte Secuime, nu pot apela la nimic din istoria şi drepturile celor pe care i-au nimicit, adică secuii.

Deşi, evident, cu obişnuita nemărginită impertinență a nemeşimii ungureşti, o fac.

 

Premize istorice pentru pretinsa autonomie

Acestea sunt premizele istorice de la care plecăm pentru a înțelege cu adevărat revendicările de autonomie şi chiar independență ale ungurilor din Harghita, Covasna şi Mureş.

Națiunea ungară s-a prezentat în contextul națiunilor apusene pe temeiul aceloraşi valori pe care le aveau şi acestea în Evul Mediu la nivelul claselor nobiliare:

  • slujirea fanatică a Papalității,

  • foamea disperată de putere şi glorie,

  • cruzime fără margini față de cei de altă părere decât cea a nobilimii,

  • disprețul nemărginit față de cei care erau altfel,

  • ura nesfârşită față de Ortodoxie şi ortodocşi,

  • disprețul şi chiar ura față de popoarele şi culturile din Răsăritul Europei,

  • arogarea statutului de civilizație superioară şi, implicit,

  • arogarea dreptului de a impune această civilizație celor altfel.

 

Şovinismul maghiar

Către sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariția Protestantismului, această listă s-a diversificat. În vreme ce unii dintre unguri au păstrat fidelitatea față de Papism, alții au adoptat Calvinismul „sau alte forme de Protestantism „şi au prigonit sălbatic pe Români pentru a-i sili să se convertească.

Nu mult după Protestantism s-a născut şi naționalismul apusean modern. La unguri, acesta a luat forma unui şovinism dezlănțuit, care nu a şovăit să recurgă nu doar la falsificarea istoriei, ci şi la cele mai abominabile crime.

Totuşi, atât în prima formă, cât şi în cea ulterioară, ungurii au izbutit să se includă cu succes în zona patimilor tipic vest-europene. Deşi pe o scară aparent mai mică, colonialismul apusean, în forma sa cea mai violentă şi oprimantă, a fost aplicat de Ungaria încă din secolul XII, fără a înceta „această aplicare „până astăzi.

Această încadrare a Ungariei în mentalitatea apuseană ar trebui să fi fost depăşită în clipa în care o parte dintre crimele şovinismului unguresc au ieşit la iveală, prima oară la sfârşitul secolului XVIII.

Totuşi nobilimea ungară a ştiut să poarte o mască uimitor de bine alcătuită de cultură, civilizație şi deschidere, dar mai ales a ştiut să folosească mult şi foarte eficient minciuna. Dincolo de orice alte mijloace, aceasta a rămas unealta şi arma de bază a Ungariei şi ungarismului până astăzi.

Concluzii

Toate aceste fapte istorice trebuie bine înțelese atunci când încercăm să înțelegem ce înseamnă sau ce ar însemna autonomia „şi eventual independența”ungurească în Transilvania.

Dar, vor spune unii, toate acestea țin de trecut, nu de prezent.

Din păcate, nu este aşa.

Să ne aplecăm asupra trecutului cel mai apropiat, care formează temeiul evident a tot ceea ce avem astăzi. Căci nimeni nu trăieşte independent de ceea ce s-a întâmplat de la naşterea lui şi până azi!

Să vedem, prin urmare, întâmplările din ultimii 80-90 de ani, ca să vedem temeiurile cele mai evidente ale vremilor de astăzi.

 

[1] Numărul Secuilor era la această dată de cca. 3.000 de oameni.

Credem că este limpede cum de au ajuns în secolul XIX la un număr de 700.000 (şapte sute de mii) de oameni!

(Dacă ar fi avut o creştere prin spor natural, în proporție Românii ar trebui să fie la aceeaşi dată peste 600.000.000 (şase sute de milioane de suflete)

Articol aparut in Revista Atitudini, nr. 17 si in nr. 18

13/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

La 12/13 iunie 1941 a avut loc primul val al DEPORTĂRILOR din Basarabia în SIBERIA RUSEASCĂ. FOTO SI VIDEO

 

 

 

 

 

ARHIVELE NU ARD. „Eliberatorii” rusi au deportat moldoveni să moară în GULAG

 

Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) şi a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane — deportate .

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii.

Într-un sfert de oră să fiţi gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi de spaimă de cele întâmplate, neînţelegând unde merg şi de ce.

Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea şi binevoitorul sau binefăcătorul care a denunţat familia şi, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaţilor le era permis să ia cîte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi le împărţeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcaţi în camioane sau chiar — în unele sate — în căruţe, fiind duşi pînă la gara de trenuri.

În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrînii — aparte.

A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, cîte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori! sau Emigranţi voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din staţia Taraclia, 44 vagoane — din staţia Basarabeasca, 44 vagoane — din staţia Căuşeni, 48 vagoane — din staţia Tighina, 187 vagoane — din staţia Chişinău, 48 vagoane — din staţia Ungheni, 83 vagoane — din staţia Ocniţa, 133 vagoane — din staţia Bălţi, 73 vagoane — din staţia Floreşti, 40 vagoane — din staţia Rîbniţa, 38 vagoane — din staţia Bolgrad, 103 vagoane — din staţia Arţiz, 340 vagoane — din staţia Cernăuţi.

Drumul spre punctele de destinaţie a durat vreo două-trei săptămîni. Condiţiile erau îngrozitoare.

În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mîncare li se dădea doar peşte sărat.

La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor.

Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nici o asistenţă sau consultaţie medicală.

Astfel, în vagoanele murdare şi fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspîndit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au decedat din această cauză.

La unele gări feroviare, cîtorva persoane li se permitea să iasă pentru cîteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă.

În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în lagărul de muncă forţată, în GULAG.

Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrîn, erau repartizaţi la muncă în întreprinderi  silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti.

Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.
Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportaţii din RSSM au fost amplasaţi în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersaţi în 41 de raioane.

 După unele surse, numărul deportaţilor ar fi fost de 24.360, sau chiar de 30.000 de persoane.

 Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma represiunilor comuniste, estimările ridicându-se la trei-patru sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.
Al doilea și al treilea val de deportări au avut loc în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, când cel puțin 35 mii de oameni au fost trimiși în Siberia și în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951, când au fost deportați 6 mii de oameni.

deportari

Marturii  DE ARHIVA:  „La 12 iunie 1941 aveam 11 ani. Dormisem la soră-mea. Când m-am întors acasă, curtea era plină de miliţieni.

Vroiam să intru, dar nu mă lăsau. Nu înţelegeam ce se întâmplă – o vedeam pe mama umblând prin curte, ţinându-se de cap şi plângând.

Şi tata era tare speriat. M-a văzut preşedintele sovietului sătesc şi le-a zis să-mi dea voie să intru, că sunt din familie…”

Mărturiile unei deportate care a cunoscut chinurile Siberiei

„Au trecut mulţi ani de atunci, dar şi acum îmi sună în urechi acel „tuc-tuc, te duc, te duc…”.

În vagonul în care fuseserăm îmbarcaţi, erau mulţi copii mici, de care îţi era mai mare jalea să-i vezi cum le cer de mâncare mamelor, oamenilor din jur.

Dar şi maturii suportau la fel de greu atmosfera – de jur-împrejur numai trupuri transpirate, nespălate. Ne umpluserăm cu toţii de păduchi…)”

Sursa:  Istoria.md/ Timpul.md

 

 

13/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

IULIE 1941 – CINE A DISTRUS CHISINAUL ? VIDEO

 

 

 

 

 

Cine a devastat Chişinăul în iulie 1941?

 

 

 

 

În 1936, istoricul Gheorghe Bezviconi scria că în istoria sa Chişinăul a fost ferit de distrugerile războiului sau ale revoltelor sociale.

În anii Primului Război Mondial, linia frontului se afla la câţiva zeci de km distanţă de oraş şi chiar în anii revoluţionari, 1917-1918, s-au tras doar câteva focuri de armă în zona gării.

În rest, Chişinăul îşi merita imaginea unui oraş de provincie în care singurul lucru care se întâmpla este acela că nu se întâmpla nimic.

Doar peste cinci ani capitala Basarabiei şi-a pierdut norocul, fiind afectată atât de tare în timpul campaniei militare din 1941, încât a intrat în topul celor mai devastate oraşe din Uniunea Sovietică.

Proporţiile distrugerilor erau atât de serioase, chiar şi în condiţiile războiului total, încât situaţia n-a fost ignorată nici de mass media internaţională.

Astfel, în luna septembrie 1941, ziarul american „St Petersburg Times” prezenta o fotografie a Chişinăului în ruine, cu titlul sugestiv „Iată ce poate face războiul modern unui oraş” („What Modern War Can Do to a City”).

Problema distrugerii Chişinăului rămâne în sfera dezbaterilor publice până în ziua de azi[1].

Dacă ar fi să trecem în revistă principalele probleme în discuţie ele ar putea fi grupate astfel:

1) Conform tezei oficiale sovietice, Chişinăul a fost distrus de bombardamentele germano-române în iunie-iulie 1941 şi, mai ales, la retragerea armatelor germane din august 1944.

2) Devastarea oraşului s-ar fi datorat marelui cutremur din octombrie şi noiembrie 1940. 3) Capitala basarabeană a fost distrusă de trupele sovietice în retragere în 1941 şi de bombardamentele aliate (inclusiv anglo-americane) din 1944.

Multiple mărturii, dar mai ales cadre din cronicile video şi foto arată distrugerile masive la care a fost supus oraşul în vara lui 1941[2]. În această ordine de idei, nu rezistă unei critici elementare ideea efectului devastator al cutremurului din toamna lui 1940 asupra oraşului.

Cele câteva zeci de clădiri distruse şi câteva sute avariate nu au fost în stare să paralizeze viaţa urbană şi administrativ-politică în proaspăta capitală sovietică (represaliile şi deportările au continuat „conform planului”), într-aşa măsură cum au făcut-o cele din vara următoare.
Nu putem ignora faptul că la aceasta şi-a adus „prinosul” şi aviaţia româno-germană. Bombardările Chişinăului, un centru strategic important, încep chiar în dimineaţa lui 22 iunie[4].

 

Ţinta atacurilor au constituit-o, înainte de toate, punctele strategice – gările (centrală, nodurile feroviare de la Visterniceni şi Revaca), precum şi locurile de concentrare a trupelor.

Avem informaţii că au fost bombardate staţiile electrice, Casa radio şi alte obiective industriale. Totuşi, bombardamentele nu au fost deloc haotice, adesea avioanele fiind ghidate de la sol de către spioni, care indicau ţinta.

Ele nu erau nici masive, deoarece asediatorii nu aveau niciun interes să distrugă total oraşul, cu atât mai mult să traumatizeze psihologic populaţia, considerată şi tratată drept parte a României.

Astfel, la începerea asaltului Chişinăului din noaptea spre 16 iulie, comandamentul Diviziei blindate româneşti a ordonat deschiderea focului doar „la vederea inamicului” pentru a evita „distrugerea inutilă a oraşului şi focuri asupra populaţiei româneşti”[5].

Manevra rapidă a trupelor aliate şi intrarea vertiginoasă în oraş au redus practic luptele stradale, care s-au purtat cu precădere la periferii.

Ruşii au incendiat oraşul înainte de plecare

Cu toate acestea, mai ales partea centrală oraşului a fost distrusă într-o proporţie extrem de mare, având de suferit cu precădere artera principală a oraşului, strada Alexandru cel Bun, unde erau concentrate instituţiile administrative şi monumentele istorice.

Cine a fost interesat să le ruineze metodic? De ce au fost distruse aceste clădiri?

Din informaţiile pe care le avem, înţelegem că incendierea şi minarea clădirilor s-au făcut în intervalul de timp când trupele germano-române se regrupau în preajma oraşului, în săptămâna cuprinsă între 8-16 iulie. Partea centrală a oraşului era deja în flăcări.

Au fost distruse clădirile administrative şi cele cu funcţii militare, obiectivele industriale care nu au reuşit să fie evacuate şi instalaţiile ce făceau parte din infrastructura oraşului (electricitatea, uzina de apă şi depoul de tramvai).

 

 

 

 

„31 Iulie. Chişinău. Pe Alexandru cel Bun. Nici o casă nu mai e intreagă” (albumul cu fotografii al căpitanului Neagu).

 

Care au fost proporţiile distrugerilor? Pe lângă materialele foto şi video, mai dispunem şi de un raport oficial al proaspăt instalatei administraţii româneşti care, printr-o Comisie tehnică, a întocmit un raport de evaluare a pierderilor, raport efectuat între 25-30 iulie, adică la câteva zile după preluarea controlului asupra capitalei Basarabiei[6].

În el citim că la plecarea din Chişinău a armatelor sovietice „majoritatea clădirilor publice, multe clădiri particulare, precum şi toate clădirile industriale şi comerciale au fost distruse prin minare şi incendiere”.

Conform raportului, zona cea mai distrusă a fost partea centrală a oraşului, strada principală Alexandru cel Bun, unde este şi centrul comercial (piaţa centrală), str. Carol Schmidt, str. Ştefan cel Mare „zonă care prezenta în data cercetării aspectul unor vaste ruini, pe alocuri încă fumegânde”.

„Dintre clădirile publice – continuă raportul – cele mai distruse sunt clădirile administrative care, la plecarea administraţiei româneşti, cuprindeau:

Directoratul Basarabiei, Primăria oraşului, Prefectura Judeţului, Banca Naţională, Palatul Mitropolitan, Casa Eparhială, Localurile Militare, Poşta, Telefoanele, Postul de Radio, etc., precum şi clădirile industriale proprietatea oraşului sau Statului…

De asemenea au fost distruse prin minare şi incendiere morile mecanice, cinematografele, teatrele.

Şcolile, bisericile şi spitalele au fost în general cruţate, cu excepţia catedralei care a fost incendiată şi distrusă parţial”. După toate probabilităţile, în Catedrală la acel moment se afla unul dintre simbolurile Basarabiei – Icoana făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Gârbovăţ, distrusă atunci în vâltoarea focului.

Daunele pentru clădirile administrative au fost evaluate la 2.500.000.000 de lei, iar cele particulare, la 4.500.000.000 lei. Într-un interviu acordat presei, primarul Anibal Dobjanschi recunoştea că distruse au fost circa 70% din clădirile oraşului.

 

 

„Batalioane de distrugere”, formate din loialii regimului

 

În ce context s-au produs devastările?

La 25 iunie 1941, CC al PC(b)M ordonă crearea unor „batalioane de distrugere” (истребительные батальоны), pe lângă secţiile raionale şi orăşeneşti ale NKVD-ului, care aveau misiunea să lupte cu trupele de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului. La Chişinău, în acest detaşament au intrat 480 de comunişti, adică cei mai loiali regimului.

Dar în iulie 1941 misiunea acestora nu s-a limitat doar la prinderea diversioniştilor, ci batalionul a avut drept obiectiv şi distrugerea clădirilor oraşului.

Astfel, Directiva din 29 iunie 1941 către organizaţiile de partid din zona frontului prevedea în mod tranşant ca „inamicului să nu-i fie lăsat niciun tren, niciun vagon, niciun kilogram de pâine, niciun litru de combustibil. Toate bunurile de preţ… care nu pot fi evacuate, trebuie, obligatoriu distruse”.

Exact în aceiaşi termeni s-a exprimat şi Stalin, în prima sa apariţie publică de la începutul războiului, în data de 3 iulie 1941. Acest ordin deschidea calea demolărilor.

A doua zi, autorităţile sovietice moldoveneşti adoptau decizia de evacuare a populaţiei şi a întreprinderilor industriale.

Primii care trebuiau evacuaţi erau muncitorii de înaltă calificare, inginerii şi funcţionarii sovietici. Acele bunuri care nu puteau fi evacuate trebuiau „distruse pe loc”.

Evacuarea întreprinderilor – fabrici, uzine, instituţii – a fost dublată de distrugerea întreprinderilor vitale pentru infrastructura oraşului – reţele electrice, conducte de ape, linii de comunicaţie.

Un membru al batalionului povesteşte
În 1988, atunci când sub impactul Perestroikăi, cenzura a mai slăbit, unul dintre membrii „batalionului de distrugere”, arhitectul Valentin Mednec, recunoştea într-un interviu acordat revistei „Orizontul”:

„În 1941, în toate oraşele şi orăşelele din Moldova au fost create batalioane de distrugere a clădirilor (s.ns.). Eu cu mâna mea am aruncat în aer Banca de stat din Bender.

La Chişinău a fost deteriorată toată strada Lenin (Alexandru cel Bun, azi Ştefan cel Mare, n.ns.).

Pe locul unde acum se află clădirea Comitetului Securităţii de Stat, pe atunci se înălţa cea mai frumoasă casă din oraş – liceul doi pentru băieţi (Liceul Militar, n.ns.).

A fost dărâmată Casa eparhială, vestită prin faptul că în sălile ei au concertat Enescu şi Şaleapin, au fost ruinate gara şi clădirea în care se află în prezent sediul Comitetului executiv orăşenesc de deputaţi ai poporului (Primăria Chişinău, n.ns.) ş.a.m.d. Astfel se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea duşmanului.

În timpul războiului Chişinăul a fost puţin bombardat, dar, în pofida acestui fapt, a apărut o versiune oficială precum că oraşul a fost distrus de bombele inamicului”[7].

Sovieticii i-au învinovăţit pe „ocupanţii germano-români” pentru dezastru
Într-adevăr, propaganda sovietică a schimbat vectorul, aruncând responsabilitatea pentru distrugerea Chişinăului asupra „ocupanţilor germano-români” aflaţi în retragere în august 1944.

Astfel aceştia ar fi „pregătit din timp cele necesare pentru a arunca în aer toate clădirile publice şi de producţie mai importante din Chişinău.

Retrăgându-se, ei au nimicit circa 70 procente din fondul locativ şi aproape toate întreprinderile industriale.

Magistrala centrală a oraşului – strada Alexandrovskaia (acum prospectul Lenin) – a fost transformată în ruine.

Ofensiva fulgerătoare a oştirilor noastre (sovietice, n.ns.) a salvat oraşul de nimicire complectă. Grupele de ostaşi sovietici care pătrundeau în oraş îi nimiceau pe loc pe artificierii vrăjmaşi în momentul când aceştia se pregăteau să-şi săvârşească crima”[8].

Acelaşi artificiu propagandistic a fost folosit de autorităţile sovietice şi în alte cazuri, cum ar fi, spre exemplu, Kievul.

În septembrie 1941, geniştii armatei roşii au plasat bombe teleghidate în majoritatea clădirilor de pe artera principală a oraşului – Kresciatik, distrugându-l în totalitate.

Propaganda sovietică a învinuit autorităţile germane că ar fi distrus deliberat centrul oraşului – inclusiv faimoasa Catedrală a Adormirii, monument unicat în istoria arhitecturii ortodoxe – în timpul retragerii din 1943.

Şi pentru Chişinău a fost organizat un proces (1947), în care „ocupanţii germano-români” au fost condamnaţi pentru „atrocităţile săvârşite pe teritoriul RSS Moldoveneşti”, inclusiv pentru demolarea deliberată a capitalei moldoveneşti, o cotă parte a contribuţiilor de război datorându-se acestui cap de acuzare.

 

Dreptul învingătorului…

 

basarabia91.net

Dragos Galbur

 

 

 

 

 

 

 

NOTE

[1]V. lucrarea lui Dinu Poştarencu, Chişinăul în 1941, Chişinău, Ed. Museum, 1996 şi articolul cercetătorilor N. Abakumova şi O. Garusova, Chişinău-1941. În căutarea adevărului istoric de pe site-ul www.ava.md. (Абакумова Н.В., Гарусова О.В., 2010. Кишинев-1941 г. В поисках исторической правды): [online], pe adresa: http://ava.md/projects/moldova-history/09218-kishinev-1941-g-v-poiskah-istoricheskoi-pravdi.html(ultima accesare 22.06.2011). A se vedea şi discuţiile găzduite de cel mai solid, bine documentat şi, în general, echidistant site privind istoria Chişinăului: http://oldchisinau.com/forum/viewtopic.php?f=13&t=449&start=60&st=0&sk=t&sd=a&sid=776eb8c8dcb986730d5bebad8296e5d4 (ultima accesare 22.06.2011)
[2]Kishinev in ruins-1941,(2007) pe adresa: http://www.youtube.com/watch?v=eXrkcVAEMiQ (ultima accesare 22.06.2011)
[3]Un scurt material video al urmărilor cataclismului din 1940, pe http://www.youtube.com/watch?v=Hu-p9W8bzn4&feature=related (ultima accesare 22.06.2011)
[4]După mărturia lui ofiţerului sovietic Iosiv Lempert, care se afla atunci la Chişinău, primul bombardament s-a produs la ora 3.45 dimineaţa: http://www.iremember.ru/drugie-voyska/lempert-iosif-mikhaylovich.html. (ultima accesare 22.06.2011)
[6]Document păstrat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 706, inv. 1, d. 515, publicat de Dinu Poştarencu, op. cit., p. 25-34
[7]Revista “Orizontul”, nr. 8, 1988, p. 40, apud Dinu Poştarencu, op. cit, p. 10.
[8]Istoria Partidului Comunist al Moldovei, Chişinău, 1968, p. 348.

13/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: