CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tratatul de la Trianon. Actiuni iredentiste şi revizioniste ungare

In interiorul palatului de la Trianon

Tratatul de pace de la Trianon – 4 iunie 1920

În 1920, în Parlamentul de la Budapesta, atât deputaţii cât şi senatorii, s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele:„Nu, nu, niciodată !”

Cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.
Acest moment, a fost urmat de un altul: înfiinţarea „brigăzilor de luptă”, formate din tineri unguri înrolaţi benevol.

Ţelul lor, trebuia să fie „învierea Ungariei Milenare”.

Prima brigadă, a primit numele Sfântului Ştefan.

Cel care a înmânat drapelul de luptă, a fost arhiducele Iosif, care a adresat atunci următoarele cuvinte:

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica.”[1]

Vă întrebaţi desigur, ce a condus la o asemenea manifestare ?

Ei bine, cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. Iar această atitudine adoptată de parlamentarii unguri, pe care tocmai am descris-o, a avut loc în ziua în care tratatul a fost ratificat.

Ce s-a întâmplat însă la Trianon, de a determinat o asemenea reacţie ?

Ei bine, la 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii.

Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. El a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul maghiar.

Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon, a fost proclamată de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional.

Ungaria a declarat că a semnat tratatul, fiind silită de împrejurări, însă nerecunoscându-l.

Trebuie specificat aici că „ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei.

Şi aceasta, pentru că s-a văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea ale ei pe vecie.

De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste.

Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători.

Istoria ne demonstrează de fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile.

De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor. Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole.

Însă pentru nobilimea maghiară, a contat doar să trăiască bine.

Nu era atât de important dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci.

De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.

Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu

– „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic.”

Iar acest fapt a fost demonstrat din plin, de revizioniştii unguri, odată cu încheierea primului război mondial.

dezintegrarea Austro-Ungariei

Granita cu Romania

Granita de vest a Romaniei cu Ungaria

După capitularea necondiţionată a Germaniei, la 11 noiembrie 1918, guvernul Ungariei de atunci, ignorând Armistiţiul de la Belgrad încheiat cu Puterile Aliate, în baza căruia trebuia să-şi retragă trupele în teritoriul strict naţional, şi persistând în visul himeric al „Ungariei Mari”, a făcut tot ce i-a stat în putere şi în viclenie în acest sens, până în martie 1919.

Iar când nu a mai putând să continue ca guvern burghez, el a cedat de bună voie puterea bolşevismului în Ungaria.

Astfel, guvernul comunist de la Budapesta a decretat mobilizare generală, declarând că se află în stare de război cu „toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”[2].

Bela Kun

Între Bela Kun (devenit comisar al poporului pentru afacerile străine) şi Vladimir Ilici Lenin, a fost interceptată o telegramă, ce conţinea „un modus vivendi ungaro-sovietic privind situaţia României”[3].

Însă pericolul unei eventuale uniri a forţelor militare ungare şi sovietice, viza nu numai ţara noastră. Ci şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. Deoarece, nou proclamata Republică Ungară a Sfaturilor, nu recunoştea Armistiţiul de la Belgrad. Situaţia a devenit astfel tot mai tensionată.

Cererile, privind apărarea şi conservarea integrităţii statului maghiar creat de regele Ştefan I, erau tot mai intransigente.

Iar drumul de la teorie la practică a fost extrem de scurt. Fiindcă la 20 iulie 1919, armata maghiară a realizat primul atac asupra trupelor române aflate la est de Tisa.

În acest context, s-a produs contraofensiva Armatei române.

Forţele române s-au constituit în două grupări :

– „Gruparea de Nord” (cea mai puternică), aflată sub conducerea generalului Moşoiu,
– „Gruparea de Sud”, aflată sub conducerea delegatului Marelui Cartier general Român, locotenent-colonel Ion Antonescu.
Ofensiva a venit la timp, oprind astfel, avântul pe care începuse să-l ia mişcarea comunistă din Ungaria.

Iar, reprezentantul Italiei la Conferinţa de Pace, T. Tittoni, constata: „atacul armatei ungare era o violare categorică a armistiţiului”[4].

Cu acceptul Puterilor Aliate şi Asociate, Armata română a zdrobit bolşevismul în Ungaria, protejând această ţară şi populaţia ei de masacrele comuniste.

Campania Armatei române în Ungaria în 1919, a fost, cum pe drept i s-a spus, şi o campanie pentru „liniştea Europei”, ameninţată atunci de extinderea bolşevismului.

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Şi astfel, prin jertfa de sânge de încă un an militarilor români, după încheierea războiului mondial, dar şi prin plebiscitul de la 1 Decembrie 1918, a fost recuperat întreg teritoriul naţional românesc, pe care Ungaria şi l-a alipit samavolnic.

Iar actul unirii, a fost recunoscut apoi de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis Consiliul Miniştrilor de Externe.

Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria.

Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune.

Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria.

Nimeni însă, din Cei Patru Mari de la Conferinţa de Pace de la Paris, nu şi-a recunoscut vreodată vina.

Iar în final, în problema reparaţiilor de război, România a fost încă odată nedreptăţită.

Prin Acordul de la Spaa (din 16 iunie 1920) şi apoi Conferinţa de la Londra (din martie – mai 1921), au fixat la 1,3 miliarde mărci aur, suma ce s-ar fi cuvenit ţării noastre, pentru efortul său militar din timpul războiului.

Asta în timp ce „Campanie din Ungaria” a costat statul român peste 23 de miliarde de lei şi peste două miliarde de coroane.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate.

Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari”.

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Delegaţia maghiară prezentă la Conferinţa de Pace, în frunte cu contele Albert Apponyi, a confundat în mod deliberat dreptul istoric cu dreptul strâmb al forţei, al cuceritorului.

Albert Apponyi

Albert Apponyi

Ca urmare, „Contele negru” (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire” a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale.

I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent:

„O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. […] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace.

Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară.

Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan.”[5]

Referitor la delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, am putea adăuga, că ea a fost extrem de numeroasă.

Astfel, pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori.

Materialul documentar a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane.

Primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi.

În prefaţa lucrării, se spunea:

„Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor.

Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului.”[6]

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios si ca din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat.

„Azi putem declara în mod unanim că Dictatul de la Trianon a fost extrem de nedrept, a rănit trupul ţării şi a rănit naţiunea.”[7] – a afirmat în luna iunie 2001, ministrul ungar Harrach Peter, la manifestarea ţinută la monumentul „Trianon” din localitatea Zebegeny.

Acelaşi ministru a mai subliniat apoi, că prevederile statului special cu privire la sprijinirea maghiarilor de peste hotare, ar trebui sprijinită de toţi, pentru că, citez:

„Legea statului special leagă cetăţenii ţărilor vecine de naţiune, cetăţeni loiali ai ţărilor în care trăiesc şi îşi apăra identitatea naţională maghiară.

Însă pierderile pricinuite de Trianon sunt imposibil de compensat cu o lege.

Efectele acestuia pot fi însă echilibrate întrucâtva, una din consecinţe este că o parte a naţiunii a ajuns dincolo de hotare. Sarcina statutului special este să trateze această situaţie.”[8]

Ministrul ungar, a uitat însă să precizeze un fapt.

Anume, că „Legea statutului”, dată de guvernul de la Budapesta încalcă legislaţia europeană.

Se ignorau astfel, în mod voit, prevederile „Tratatului de la Nisa”, privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune că, după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.

Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

Fiindcă în ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă «Ungaria Mare» sau «Ungaria Milenară».

Ungaria inainte si dupa Trianon

Jurământul suna astfel: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare.”[9]

Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria prietenei:

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.”

Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !”[10]

În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat.

Şi a găsit sprijinul, după cum se ştie, în Adolf Hitler şi Mussolini.

Astfel s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei.

Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, teroare pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit de hotărârea Conferinţei de Pace. Drept urmare au fost reluate pregătirile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală.

Ceea ce nu ştie sau nu vrea să ştie acest extremism, este faptul că prin atitudinea adoptată ajută forţele malefice ale dominaţiei planetare, forţe care reprezintă marea primejdie pentru toate naţiunile lumii, deci şi pentru naţiunea maghiară.

Şi toate acestea, se întâmplă – după cum bine remarca într-un articol, Octavian Paler – „Într-o Europă care încearcă să stingă focarele de iritare şi de conflict…”[11]

Încheiem aici „povestea” Tratatului de Pace de la Trianon: 4 iunie 1920. Dar înainte, aş dori să atrag atenţia asupra unei realităţi.

Anume, că fiecare stat suveran, ar trebui să ţină seama, în relaţiile internaţionale, de drepturile suverane ale celorlalte state. Să respecte obligaţiile ce-i revin din dreptul internaţional şi din tratatele internaţionale la care participă. De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste.

Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.

[1] Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 13.
[2] * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994, pg. 27.
[3] V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu – Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914 – 1940), Editura „Institutul european”, Iaşi, 1994, pg. 26.
[4] Op. cit., pg. 29.
[5] * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pg. 812.
[6] Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1, pg. 57.
[7] Ziarul „Jurnalul Naţional”, nr. 2.449/1 iunie 2001, pg. 1.
[8] Idem.
[9] Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pg. 254.
[10] Op. cit., pg. 272 – 273.
[11] Ziarul „Cotidianul”, nr. 144 (3.002)/22 iunie 2001, pg. 1.

Gabriela Vasilescu   

art-emis.ro/istorie

Istoriepescurt.ro

10/06/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Un comentariu

Străinii despre vitejia ostaşului român

 

 

 

 

Nicolae Grigorescu : Atacul de la Smârdan

 

 

 

 

 

OSTAŞUL ROMÂN VĂZUT DE ALȚII

 


 

1877-1878

 

Marele Duce Nicolae, fratele ţarului Alexandru al II- lea, comandantul armatelor ruse din războiul ruso-româno – turc, după două înfrângeri severe în faţa turcilor  la Plevna, a trimis următoarea telegramă cifrată domnitorului Carol I (viitorul rege al României) la 19 iulie 1877:

Turcii … ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi dacă se poate să treci Dunărea, după cum doreşti ”.

Generalul A.Cernat ministrul de Război al Romaniei reţine în memoriile sale reacţia Marelui Duce Nicolae când l-a anunţat decizia lui principelui Carol de a trece Dunărea:

Vous tombez comme la Providence …

Generalul britanic  V.Baker declara: “Este clar pentru orice militar imparţial că fără ajutorul forţelor române, întreaga armată rusă ar fi fost inevitabil aruncată  înapoi în Dunăre. 

Istoricul turc contemporan T. Yilmaz admite  că “fără armata română, inamicul (ruşii) nu ar fi putut să învingă la Plevna.Istoricul rus N.V.Vinogradov în lucrarea “Războiul din anii 1877-1878” publicată de Academia de ştiinţe în 1979, scria: “(ofiţeri ruşi) vorbeau cu o profundă admiraţie despre virtuţiile militare ale aliaţilor lor români …

Lucrările de fortificaţie au fost admirate de mulţi ofiteri ruşi. S-au păstrat aprecieri din cele mai măgulitoare despre artileria română”. 

Periodicul belgian “Le Bien public”  din februarie 1878 scria: “Ei (românii) au luat marea parte la asaltul Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman-paşa, care a hotărât rezultatul campaniei”.

Cotidianul “Daily News” arăta la rândul său: “a luat dintr-un singur pas locul său între armatele europene. Conseciiţele acestui fapt sunt mai mari pentru ţară şi pentru chestiunea Orientului decât s-ar părea la prima vedere …”.

Iar periodical vienez “Neue Freie Presse” trăgea un semnal: “… acum un an se putea ierta nesocotirea armatei române, azi e necesar şi chiar oportun ca în calculele militare armata română să fie pusă în cumpănă …

”Într-o scrisoare Friedrich Engels scria: “fără românii ruşii ar fi fost fără ieşire   la Plevna

 

1916-1919

 

Premierul britanic, Lloyd George aducea un omagiu ţăranului român la un an de la intrarea României în Primul Război Mondial, alături de Antanta: 

a dovedit omenirii că este soldatul cel mai viteaz din lume când I se dă posibilitatea să-şi demonstreze această vitejie

Generalul Henri Berthelot într-o declaraţie pentru ziarul “L Entente”,  ce apărea la Petersburg, referindu-se la luptele purtate de armata română în 1916 – 1917,  spunea:

poporul roman posedă până la cea mai înaltă treaptă calităţile esenţiale ale unui soldat, acelea care constituie armatele de elită:bravură, spirit de disciplină, energie, în fine, un puternic patriotism”.

Acelaşi general, bun cunoscător al realităţilor de pe frontal din Moldova, îi telegrafia generalului roman Eremia Grigorescu, scriind între altele: “Bravura ofiţerilor şi soldaţilor români atrag în acest moment admiraţia tutuiror armatelor aliate şi cărora duşmanii le aduc omagiile lor

Diplomatul român Raoul Bossy aminteşte ca, intr-o intrevedere la Helsinki din 1934, Carl Gustaf Emil Mannerheim i-a spus: 

Despre ostaşul român are numai cuvinte de laudă pentru vitejia si puterea lui de rezistenţă … imi vorbeste…cu deosebită prietenie de generalul Averescu„.

Mannerheim cunoscuse direct ostaşul roman, in timpul Primului Razboi Mondial, in calitate de ofiter superior in armata rusa, când a comandat diferite unitati ruse sau romano-ruse pe frontal din Moldova.

Iată ce scria ziarul britanic “Times”, la 17 august 1917 despre victoriile româneşti:

românii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldaţii germani au fost atât de violent atacaţi încât aruncau armele pentru afugi mai iute, ca să nu fie făcuţi prizonieri. Această înfrângere este lovitura cea mai impăortantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei

Ariside Briand, în Camera deputaţilor de la Paris, câţiva ani mai târziu remarca:

Din memoriile lui Ludendorff şi din constatările Marelui Stat Major Interaliat reiese că Germania şi aliaţii ei au fost nevoiţi să mobilizeze încâ 58 de divizii pe frontal oriental, din cauza intrării României în acţiune.

Victoria de la Mărăşeşti, unde s-au consumat peste 30 de divizii germano-austro-bulgaro-turce a salvat frontal oriental în 1917 până la venirea iernii, căci prin eventuala ocupare a Moldovei şi Basarabiei, s-ar fi prăbuşit mult mai devreme armata rusă, înainte ca Anglia să fi ajuns la maximul efortului său military şi America să-şi fi transportat în Franţa trupele sale, imense cantităţi de alimente şi muniţiuni care au hotărât Victoria pe frontal oriental

În numele primului ministru britanic Lloyd George într-o telegramă cifrată adresată primului mistru roman, Ionel Brătianu se spune “Rezistenţa de neîntrecut a armatei române din timpul verii trecute ne-a umplut de admiraţie

Comandantul forţelor ruse de pe frontal român, generalul Dimitri Scerbacev, scria la 15 august 1917, imediat după victoria de la Mărăşti şi părăsirea frontului din Galiţia  (dezastrul rus de la Tarnopol) şi nordul Bucovinei de către ruşi  şi victoriile de la  Mărăşeşti şi Oituz, când anarhia din armata rusă şi ostilitatea faţă de românii erau tot mai dăunătoare:

Sunt plin de admiraţie pentru eroismul trupelor române şi felicit comandamentul, ofiţerii şi soldaţii tuturor unităţilor, pentru felul strălucit în care au respins ofensiva inamicului

Monkewitz, şeful Statului Major al armatei IV ruse scria despre luptele din vara lui 1917 :

Chiar în cursul bătăliei, atitudinea unor unităţi (ruseşti –nn) a fost cu adevărat criminală  …numai patriotismul înălţător al trupelor române a salvat situaţia.

Generalul Kurt Ernst von Morgen şi-a notat, cu reţinere, în memoriile sale despre ofensiva germană de la Mărăşeşti condusă de feldmareşalul August von Mackenzen, oprită de români următoarele:

împotrivirea românilor a fost neînchipuit de dârză, dârzenie dovedită de cele 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptă. Atacurile au fost duse de români la baionetă şi ne-au pricinuit pierderi foarte grele.

Ofensiva feldmareşalului von Mackensen  a fost zdrobită de soldaţii români la Mărăşti, în iulie 1917, în condiţiile în care “parteneri” ruşi atinşi de “revoluţie” părăseau poziţiile în timpul ofensivei.

O recunoaşte printre dinţi generalul Erich Ludendorff în memorii:

Armata română se consolidase cu concursul Franţei într-un asemenea grad că ni se păru cu neputinţă să obţinem un succes strategic … renunţarea la operaţiunea proiectată în Moldova mi-a fost penibilă

 

1941-1945

 

Generalul Eugen von Schobert, comandantuil Armatei XI germane, după eliberarea părţii de nord a Moldovei, ţara de sus a lui Ştefan cel Mare, mai nou numită şi Bucovina, şi-a exprimat “deplina recunoştiinţă” faţă de modul cum luptase Armata a III-a română, şi a felicitat Comandamentul roman la 7 iulie 1941.

Când au fost întrebaţi  mai mulţi ofiteri germani – care erau cei mai buni soldaţi din cadrul Axei neaparţinând Germaniei: finlandezii, croaţii sau ungurii –  generalul Hans Speidel – fost general al Wehrmachtului şi ulterior Şeful Statului Major NATO a răspuns:

Nici unii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea”.

Fostul commandant german din Creta, generalul Heinrich Kreipe, care conduse o divizie pe frontul din Kuban (sud de Stalingrad) unde-i văzuse pe români în acţiune, a răspuns la întrebarea unui ofiţer britanic referitoare la cine a fost  cel mai bun aliat militar al germanilor:

“ A, românii desigur. Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie erau ca nişte câini de pază! Rezistau uneori până la ultima suflare.

 

 

Octavian Căpăţină

Ciclul – Mica Enciclopedie a Valorilor Românești

Revista agero-stuttgart.de

10/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 3 comentarii

Despre starea “minoritatilor” majoritare inainte de 1900, in spatiul administrat de Pesta si despre cine a pierdut la Trianon.

 

 

       

Cine a pierdut la Trianon? Şi un Kosovo pe dos!

In replica la miscarile si manifestarile fasciste si rasiste ungare  cu ocazia zilei de 4 iunie, este bine ca cititorul roman sa-si puna unele intrebari, despre rasism, despre maghiarizare, despre genocid in Europa si mai ales despre starea “minoritatilor” majoritare inainte de 1900, in spatiul administrat de Pesta (Offen).

Pentru aceasta cetateanul roman trebuie sa fie corect informat.  

Apoi isi va raspunde singur la intrebarea din titlu.intrebari,despre rasism, despre maghiarizare, despre genocid in Europa si mai ales despre starea “minoritatilor” majoritare inainte de 1900, in spatiul administrat de Pesta (Offen). 

 

I. Cum a evoluat maghiarizarea de la eliberarea Panoniei de sub turci de catre austrieci?

 

 Iata evolutia maghiarizarii, STRICT dupa date unguresti, in teritoriile administrate de Budapesta:

 

 

1787 

    1869  

   1890

1900

Unguri si maghiarizati

29 %

 44,4 %

48,5 %

 51,5 %

Romani, germani, slavi

71 %

55,6 %

 51,5 %

  48,6 %

In conformitate cu datele recensământului oficial din 1880, Ungaria avea 13.728.622 de locuitori, iar dintre aceştia doar 6.125.088 erau unguri, în timp ce ,,minorităţile” formau  împreună majoriatea, adică 7.653.534 de locuitori nemaghiari. Cu 1.528.446 mai mulţi decât ungurii!

 

În cele opt judeţe limitrofe Ungariei trăiau 1.197.810 români şi 661.473 unguri (un ungur la doi români).

In 1715 in actuala Budapesta, pe atunci Offen, erau recenzati 55,6% germanii si doar 19,4% unguri si maghiarizati (cam 25% erau slavii si romanii),  ca in 1891 sa mai ramana doar 23,7% germani in timp ce ungurii si maghiarizatii sa atinga aproape 46,1% !

Branau – un Kosovo pe dos.

Lucrurile stau la fel de rau si in Suabia Turceasca (jud Branau), la care ne vom referi mai jos, aici germanii reprezentau pana in 1910 – 90 (nouazeci)% din populatia judetului (112.297 germani, restul 19.659 sunt ungurii si maghiarizati), ca in 1914 sa nu mai fie nici o scoala elementara germana!

De remarcat e ca intre 1890 si 1910, adica pe un interval de 20 de ani, populatia germana, majoritara,  din judet creste cu exact 599 persoane! 

 

II.Unde e granita  etnica romaneasca la vest?

 

Pentru teza de doctorat “Câmpia Tisei”. Ştefan Manciulea a depus o muncă stăruitoare timp de 15 ani.

Se prezenta în faţa comisiei de la Universitatea Bucureşti, anual, cu  comunicări privind teza de doctorat.

Pentru documentare a străbătut pe jos, întreaga zonă a graniţei de vest a României de la Ceremuş la Orşova.

În localităţile din stânga Tisei, cerceta şi studia arhive şi biblioteci, pentru strângerea materialului documentar arheologic, istoric şi statistic referitor la trecutul neamului românesc din  Câmpia Tisei.

Deznaţionalizarea şi maghiarizarea elementului românesc din zona de vest a vetrei romanilor, mai ales în secolul XIX şi până la l Decembrie 1918, a fost o principala preocupare a cercetărilor tânărului doctorand.

Cercetări care s-au concretizat în diferite lucrări ştiinţifice, unele păstrate, altele au fost distruse după anul 1948 de comunişti.

 Aceste cercetări i-au adus aprecieri unanime.  În acest sens, redăm o notiţă apăruta în publicaţia „Unirea” Nr. 22 din 31 mai 1930 – despre  Adunarea generală a societăţii de geografie – “… în 23 Mai s-a ţinut la Bucureşti sub prezidiul d-lui general C. Coandă  … Adunarea generală a Societăţii Regale de Geografie.

În afară de chestiunile curente de ordin administrativ, membrii acestei adunări au putut asculta şi două conferinţe deosebit de interesante, dintre care una a pr. Ştefan Manciulea, harnicul profesor de la Blaj, care a vorbit despre Elementul Românesc la graniţele de apus ale ţării” – Studiul pr. Ş. Manciulea este un răspuns documentat, la propaganda ungurească care a încercat să convingă Europa, că România, n-ar avea nici un drept istoric asupra părţilor apusene ale ţării.”

 

II.Unde sunt svabii din Suabia Turceasca?

In cartea „NATIONALISMUL RASIAL UNGURESC – Documente “ (Dr. Johann Weidlein  Schondorf , Germania, 1961), partea a II-a  „Razboiul de exterminare a germanilor din Ungaria“,  autorul  citeaza articolul lui Gyulla Illyes (nn-poet, prozator) – “Ancheta despre Svabi“ din ziarul „Nyugat“ (1933):

„Transdanubia se află în pericol, toată lumea stie asta aici (în Branau). . . Ce se întâmplă dacă  Transdanubia,  intr-o  zi, se separa de Ungaria?

 Poate că mica bucata care rămâne între Dunăre şi Tisa sa mai  rămâna  maghiara? Va avea dreptul de a exista, va fi în valoare, pentru a obţine acest lucru între naţiuni?

  Separarea  regiunii Keil (nn-Suabiei turcesti) este o mare pierdere.

Se pune  piciorul pe râul Drava şi se razbate in  acest fel pana in fata Pestei, realizand jumatate din calea de a avea  graniţa cu  judeţul Weisseburg (nn-judet la est de taul Balta – Balaton). …

Împotriva ciumei nu trebuie să ne temem, pentru că acest oraş  (nn- Branau capitala Suabiei turcesti, oras german, inca nemaghiarizat complet in 1933)  a fost, probabil, capitala ţării (nn-Suabiei Turcesti) dar niciodată a poporului … „.

Temerile acestui scriitor ungar sunt graitoare prin ele insele si nu mai trebuiesc comentate.

 

 

Originalul in germana:

Vernichtungskampf  gegen das ungarlandische Deutschtum

 

Die Schwaben-Enquete in der Zeitschrift ,,Nyugat,” Jg. 1933   Gyula lllyés,1 Pusztulús (Untergang)

 

Transdanubien befindet sich in ausserster Gefahr, das weiss hier (in der Branau)  jedermann . . . Was geschieht, wenn Transdanubien eines Tages  von Ungarn abgesplittert wird? 

Kann jenes kleine Stuck, das zwischen Donau  und Theiss vielleicht noch erhalten bleibt, noch  madjarisch bleiben?

  Wird das eine Daseinsberechtigung haben, wird es der Muehe wert sein, dieses  in der  Reihe der Nationen zu erhalten? Der spaltende Keil2  ist grossartig  wirksam.

  Er stemmt seinen Fuss an die Drau und dringt auf diese Weise nach Pest vor, die Haelfte des Weges hat er bereits zurueckgelegt und ist schon an der Grenze des Komitats Weissenburg. Unterwegs wird er von harten, lebenskraeftigen deutschen Inselchen erwartet sie lockern vor ihm den Boden auf.

Vor  Pest  muss ,er sich nicht fuerchten, denn diese Stadt war vielleicht die Hauptstadt des Landes, niemals aber die des Volkes  … ‘”

 

Raspandirea romanilor la finele secolului XIX si inceputul secolului XX?

 

Octavian Capatina

http://www.agero-stuttgart.de/

10/06/2015 Posted by | ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: