CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

De la Basarabia rusească la Basarabia românească si caile diferite de dezvoltare ale românilor moldoveni de pe cele doua maluri ale Prutului dupa anul 1812

bessarabskaia_gubernia

Harta Basarabiei ocupate de Rusia

 

(Fragment din cartea lui Onisifor Ghibu ”De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, Vol. I, Cluj, 1926)

Până cătră anii ’40 ai secolului trecut, desvoltarea elementului românesc, din cele două părţi ale vechei Moldove din dreapta şi din stânga Prutului, a mers în general într’un oarecare paralelism.

Dar încetul cu încetul acest paralelism începe a dispărea şi, de-o parte şi de alta a popularului râu viaţa începe să se desfăşoare în forme tot mai deosebite.

Principatul Moldovei ajunge, graţie unui întreg complex de împrejurări, într’o altă constelaţie de viaţă politică, culturală şi economică.

Dinspre Orientul, de care fusese legată până aci prin toate interesele ei, ea se îndreaptă acum spre Occident. In locul limbei greceşti şi a celei ruseşti pătrunde în clasa de sus limba franceză, cultura franceză, moda franceză. O năvală de idei nouă, ”progresiste”, are loc peste vechea viaţă patriarhajă a ţării.

Tinerii, trimişi la studii în Apus, se întorc acasă cu vederi înaintate şi se apucă să le introducă în grabă în viaţa ţării.

Instituţii vechi şi puternice îşi pierd pe zi ce merge importanţa şi o viață nouă se pregăteşte, după reţete aduse din străinătate.

In timp de câteva decenii, Moldova este inundată de o literatură profană, tradusa mai ales din franţuzeşte şi cuprinzând preocupări cu totul deosebite de acelea, cari se obişnuiseră înainte în ţară.

Se încep reprezintaţii de teatru, se înjghebează societăţi filarmonice, se abandonează vechiul alfabet eirilic, înlocuindu-se mai întâi cu unul civil, de transiţie, pe urmă cu cel latin.

Apoi încep o serie de profunde reforme politice şi sociale: la 1859 Moldova încetează de a mai exista ca ţară deosebită; ea devine o parte a României.

Vechea ei capitală, Iaşii, devine oraş de-a doua mână, ceeace aduce cu sine gravitarea elementelor ei celor mai de seamă spre Bucureşti.

Tendinţa centralizatoare a Bucureştilor face ca viaţa Moldovei să scadă necontenit în vigoare şi oraşele ei să se înstrăineze an de an tot mai mult.

La câţiva ani după Unire, legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, urmată de alte dispoziţii in acelaş spirit, creează Bisericii o situaţie cu totul nouă.

Vechea instituţie atât de binemeritată pentru neam în unele privinţe, începe a-şi pierde din zi în zi importanţa.

Conducătorii ei ajung într’o penibilă dependenţă faţă de puterea laică a Statului şi, în afară de unele excepţii, se îndepărteaiză şi dela Vechea tradiţie şi dela datoria lor apostolică, lăsând seminarele într’o dureroasă părăsire, iar pe preoţi într’o înspăimântătoare ignoranţă, sărăcie şi dispreţ.

Mănăstirile, cari odinioară fuseseră lăcaşuri de pietate, muncă şi lumină, au ajuns simple pepiniere de trândăvie brevetată de Stat. Biserica a ajuns să fie considerată de cătră oamenii cu cultură nouă ca o instituţie de obscurantism, iar de cătră slujitorii ei înşişi ca un fel de pedeapsă dela Dumnezeu.

Conflicte peste conflicte se ivesc între Stat şi Biserică, între arhierei şi preoţi, între preoţime şi popor şi ele ţin încordarea permanentă, împiedecând şi progresul Bisericii şi pe al Statului. In acelaş timp, Dinastia strănă, (adusa în ţară la 1866 de cătră patrioţii, cari nu găsiau în altceva putinţa de liniştire a patimlior, era şi ea un element nou în viaţa țării şi ca atare avea să fie înţeleasă în diferite feluri de cătră Românii din singuraticele ţări.

In timp ce aveau loc toate aceste profunde prefaceri în Moldova de dincoace de Prut şi în întregul românisnr eisprutean, care se adapta din ce în ce mai conştient la viața vest-europeană,— în Moldova de dincolo de Prut lucrurile mergeau cu totul altfel.

Boierimea, care a simţit că e în interesul ei să rămâie supt ocrotirea Rusiei, simţia tot mai puţin necesitatea de a păstra legături cu capitala Moldovei, cu Iaşii, care decenii de-arândul, până după 1834, şi- altfel fusese mai mult la cheremul Ruşilor, neputându-le oferi ceva de preţ deosebit.

Pentru boierimea, de acum „basarabeană”, se desenau centre noi, de o atracție puternică: Odesa, Chievul, Moscova, Petrogradul, Gravitarea ei spre acestea era, în împrejurările date, un proces cu totul firesc (La 1866 boierul C. Stamati, care fusese ales membru al Academiei Române, refuză cinstea oferită şi nu veni niciodată la Bucureşti) . Pe de altă parte, ţărănimea n’avea nici un motiv să fie nemulţumită de regimul nou, supt care intrase, căci ei nu era, în primele decenii, mai rău decât cel din Moldova.

Preoţimea, la rândul ei, se găsia într’o situaţie mai bună, decât în Moldova: pe seama fiilor ei s-a deschis la Chişinău un seminar mai bine organizat decât cei dela Iaşi,— partea materială a vieţii ei era pe deplin şi din belşug garantată, silințele căpeteniilor ei erau îmbrăţişate sus de blagocestivul împărat cu o solicitudine necunoscută până aci, munificenţa împărătească se cobora asupra Vlădicăi şi asupra întregului norod pravoslavnic în forme mai mult decât ademenitoare.

Nici un conflict între Biserică şi Stat, ci tocmai dimpotrivă,— nici o inovaţie bătătoare la ochi în viața Bisericii şi a ţării,— totul lăsat să-şi meargă mersul său firesc, patriarhal: Biserica îşi vedea de slujbele sale în aceeaşi limbă a poporului,—ţărănimea îşi lucra mai departe pământurile sale, fără a fi măcar obligată decenii de-arândul, să facă serviciu militar, — iar boierimea, atrasă spre înalta societate rusească, şi chiar spre Curtea împărătească, prin fel de fel de atenţii şi răsplătiri, mergea în mod fatal spre contopirea cu aristocraţia ţarii,— proces care s’a petrecut la fel aproape în toate timpurile şi în toate țările din lume.

Ideia naţionala, în sens politic şi cultural, — idee care la 1812, când Basarabia s’a despărţit de Moldova, încă nu exista, de cât doar în colţul sufletului vre-unui visător singuratec, dar care idee se cristaliza în ţările române an de an tot mai limpede şi mai puternic în Basarabia nu putea nici să răsară, nici să crească, în împrejurările date.

Câtă vreme toate clasele cari constituiau poporul nostru socotiau, că Rusia garantează mai bine viaţa şi fericirea lor, o organizare pe baze naţionale, politice, culturale şi religioase, a Moldovenilor din Basarabia, era o imposibilitate şi în consecinţă ea nici n’a avut loc.

Dimpotrivă, desvoltarea Moldovei le părea acestora, — în măsura în care aveau posibilitatea de a lua cunoştinţă de ea — de-a dreptul catastrofală.

Cultura profană adusă din Apus li se părea şi ridiculă şi primejdioasă, căci era împotriva legilor apucate din bătrâni şi chiar împotriva canoanelor şi a pravilei; alfabetul latin li se părea o profanare şi o cădere dela pravoslavia cea adevărată; înoirea limbei moldoveneşti, devenită „românească”, o socotiau drept o înstrăinare; dinastia străină o considerau ca ultima treaptă, care duce la pierderea Moldovenilor,—prinţul, şi, mai târziu „corolul” fiind şi „Neamţ” şi „catolic”.

O profundă milă se aşternea în sufletul Basarabenilor, an de an, faţă de biata Moldovă, care şi-a trădat şi tradiţii, şi limbă şi suflet şi viitor, din pricina boierilor înstrăinaţi şi a corolului străin şi de neam şi de lege.

Mulţimea dezertorilor din armată, cari treceau Prutul şi se aşezau definitiv în Basarabia, făcea ca acest sentiment să nu se şteargă nici cum din sufletul fraţilor noştri, cari socotiau a fi singuri pe calea cea dreaptă.

Decenii de-arândul această cale a urmat-o sufleteşte Basarabia. Sistemul politic autocrat al Rusiei ea nu l-a simţit ca o povară prea mare, căci ştia din Scriptură că stăpânirile sunt dela Dumnezeu şi că, pe cine-l iubeşte Dumnezeu, pe acela îl şi ceartă. Nimeni nu a încercat vr’odată, până înainte cu 20 de ani, să o convingă că adevărul ar fi altfel, de cum îl ştia ea. Căci boierii s’au dat cu boierii ruşi şi, fără să se rusifice totdeauna cu totul, renegându-şi originia,—nu se simţiau niciodată îndemnaţi să facă cauză comună nici cu ţăranii, şi cu atât maţ puţin cu nenorocitul de popor din minuscula țară de cealaltă parte a Prutului.

Pe de altă parte, preoţimea, crescută în cultul imensei împărăţii chemate de Dumnezeu să apere creştinătatea de păgâni şi să regenereze însăşi omenirea demoralizată de o cultură fără de Dumnezeu, precum şi în acela al împăratului prea puternic şi prea bun care este însuş chipul lui Dumnezeu pe pământ, — preoțimea, care simţia la fiecare pas binefacerile părinteşti ale împăratului, în formă de pământuri întinse şi bogate, de salar mai mult decât suficient, de biserică şi odăjdii pompoase şi de autoritate impunătoare pe care i-o împrumuta—, preoțimea aceasta n’avea nici un motiv să dorească o stare mai bună decât cea pe care o avea.

Dacă mai adăogăm la acestea şi locurile Sfinte ale Ruşilor, cu pelerinagiile la Chiev şi Moscova, apoi mulţii sfinţi ruşi, cari erau înfăţişaţi ca modele de viată şi de virtuţi, în vreme ce Românii n’aveau nici un singur sfânt al lor, şi dacă mai amintim şi situaţia materială înfloritoare şi impunătoare a mănăstirilor basarabene, putem înţelege de ce Moldovenilor de supt oblăduirea rusească nici prin gând nu le-ar fi putut trece că în alte ţări li-ar putea fi mai bine.

Că n’aveau şcoli, şi că şi câte erau, dela o vreme împărtăşiau învăţătura tot mai mult numai în ruseşte, aceasta nu-i supăra, din simplul motiv că şcoala, la ei nu avusese nici o tradiție.

Şi-apoi, şcolile pe cari le cunoscuseră ei în vechea Moldovă, fuseseră tot şcoli străine, greceşti. Iar împotriva limbei ruseşti nu puteau avea nimic de zis, căci ea era o limbă pravoslavnică, era limba împăratului şi a celei mai mari împărăţii din lume.

A învăţa o astfel de limbă este o adevărată fericire pentru Moldovan. Limba proprie nu trebue s’o mai înveţe în şcoală, căci o ştie de-acasă.

Cu o astfel de ideologie nu este de mirare că decenii de-arândul aproape nici un Basarabean nu s’a simţit, îndemnat să vie dincoace de Prut, fie la studii—Universitatea din Iaşi a fost socotită totdeauna inferioară celor ruseşti, de asemenea seminariile din România, cari până în ziua de astăzi sunt inferioare celui din Chişinău,— fie pentru alte motive.

Nici un ţăran basarabean n’a venit în timp de o sută de ani să se aşeze în România, nici măcar temporal, pentru nici un motiv. In vreme ce plugarii ardeleni ajunşi la sapă de lemn din cauza sistemului de oprimare politică şi economică, treceau cu zecile de mii la diferite servicii „în ţară”, Moldovenii, în setea lor după pământ, se duceau mai bucuros în Siberia, decât să treacă dincoace, Prutul, la fraţii pe cari îi ştiau într’o mizerie înfiorătoare.

Pe de altă parte, trebue să recunoaştem că, în vreme ce dincolo de Prut domnia această mentalitate, dincoace de Prut nimeni nu s’a sinchisit de ea. Împrejurările din noua Românie nu le permiteau celor dela conducerea ţării să se ocupe de Românii din afară de hotare.

Nici chiar puţinii moldoveni veniţi şi aşezaţi în ţară, n’au încercat să schimbe, pe oarecare căi, acea mentalitate.

Un В. Р. Haşdeu, care-i ura din suflet pe Ruşi, mai ales din cauza sistemului politic care domnia in ţara lor, n’a pus niciodată în discuţie chestiunea Românismului de peste Prut în forme concrete. Se pare că marele om de ştiinţă şi înflăcăratul patriot nu era nemulţămit de stările din Basarabia, în măsura în care să le vadă alarmante.

Deasemenca Mitropolitul Iosif Naniescu, născut şi ei în Basarabia— a stat un sfert de veac în scaunul de mitropolit a Moldovei, fără să fi făcut nimic pentru ţara lui de origine, de care totuş nu-l despărţiau decât câţiva zeci de chilometri. Tot astfel filozoful V. Conta, n’a lucrat nici el nimic pentru ţara lui natală.

Abia în timpul mai nou, dela 1896 încoace întâlnim câţiva Basarabeni, cari pun în discuţie problema basarabeană, dar aproape numai din latura ei de politică antirusească şi nu de viață integrală românească: Z. Arbore, D. Moruzzi (Singurul care făcea, de la 1905 încoace, excepţie), С. Stere, Dr. P. Cazacu, Ax. Frunză şi Alexis Nour.

Ce-au făcut aceştia în cursul petrecerii lor în România, este extrem de caracteristic nu numai pentru ei, ci şi pentru mediul din care au venit şi pentru acela în care au trăit.

Unul din ei, profesorul A. Frunză dela Iaşi, mărturisia la 1916 în „Viața românească”[1] următoarele, vorbind despre intelectualii basarabeni aşezaţi în România:

Cei vreo 5—6, maximum 10, câţi se găseau în ţară, se simţiau prea străini de spiritul societăţi, în care îi aduseseră alte nevoi, decât dorul praznicului şi carierei, şi credeau absolut inutil, aproape un Sacrilegiu la adresa ţării lor,— de a mai vorbi despre nevoile acestei ţări, unei societăţi, unde goana după franc sâu o clipă de plăcere, e unicul scop al vieţii, unde cultul minciunii şi pălmuirea zilnică a adevărului constituia o dogmă morală, unde fraza umflată şi lipsită de conţinut era aproape singura hrană intelectuală şi estetică a elitei culte„.

Aceste cuvinte explică în deajuns, pentru ce n’a existat dincolo de Prut o „problemă basarabeană” şi pentru ce o astfel de problemă n’a existat şi n’a putut să existe nici dincoace de Prut.

Moldovenii din Basarabia trăiau în convingerea că starea lor este foarte bună şi că România este o ţară rătăcită şi slabă, a cărei mântuire de boeri, de nemţi şi de catolici n’o poate aduce decât tot Rusia.

Basarabenii emigraţi în România pentru motive revoluţionare, cari îi făcuseră imposibili în Rusia ţarista, socotiau România atât de decăzută, încât n’o credeau capabilă să înţeleagă problema naţională a românismului întreg şi să se expuie pentru ea, iar conducătorii politici ai României ocupaţi peste măsură cu alte probleme, n’au ajuns niciodată să vadă şi problema Românilor din afară de hotare ca o problemă naţionajă permanentă şi să lucreze pentru rezolvarea ei aşa cum lucrau,—dacă nu Francezii, Germanii şi Italienii pentru fraţii lor in diasporă, cel puţin cât făceau Sârbii, Bulgarii şi Grecii pentru ai lor.

Cercetările noastre au arătat paralelismul între desvoltarea Moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, până în preajma Unirii Principatelor române într’o singură ţară, România,— unire care însemnează un moment deosebit în istoria întregului românism.

Acest fapt făcu să tresară sufletul întregului popor român de pretutindenea, de mândrie şi de speranţă.

Un fior tainic străbătu întreaga fiinţă a neamului, cu privire la destinele viitoare ale lui. Literatura românească din toate provinciile se resimte de acest fior.

Nu face excepţie nici Basarabia, unde ideea general-românească, isvorîtă din istorie şi filologie, o găsim exprimată în forme bine cristalizate încă la 1848 in Crestomaţia românească a lui Iacob Hânculov, tipărită la St. Petersburg. In cărţile lui Ioan Doncev
apărute în anii 1865 şi 1866 la Chişinău, ideea unităţii naţionale româneşti o găsim exprimată cu aceiaşi tărie şi cu aceleaşi mijloace ca şi în provinciile de dincoace de Prut: Doncev a evoluat dela moldovenism la românism.

Cărţile lui se intitulează: „Curs primitiv de limba română” şi Abecedă română (în loc de Bucoavnă moldovenească); ele se tipăresc cu alfabetul din România, adecă parte cu cel civil şi în cea mai mare parte cu cel latinesc, care se impunea încetul cu încetul ca singurul alfabet românesc.

Dar, ce este mai caracteristic, cuprinsul cărţilor este dela un capăt la altul curat românesc şi vest-european, ca şi în cărţile de dincoace de Prut. Astfel, găsim aci istorie românească, literatură românească curentă şi orientări româneşti generale.

Printre multe alte lucrări de această natură întâlnim bucăţi patriotice româneşti ca: Imn închinat Domnului Moldovei Grigore Ghica, Adio Moldovei de V. Alecsandri, Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul de D. Bolintineanu şi chiar Imnul român în cinstea lui Alexandru I. Cuza, de G. Tăutu[2].

Dar, cu toate acestea, nu trebuie să ascundem adevărul, că manifestațiunile de românism, ca cele din cărţile lui Hânculov şi Doncev, devin tot mai rari.

Orientarea boierimii şi preoţimii basarabene mergea din zi în zi tot mai pronunţat spre Rusia. Centrele universitare ale acesteia atrăgeau cu o putere tot mai mare pe fiii Moldovei anexate. Scriitori ca C. Stamaţi, A. Donici şi A. Nacco se inspirau în producţiile lor româneşti aproape exclusiv din literatura rusească, iar acesta din urmă, deşi scriitor destul de bogat, se depărta aşa de mult de concepţia românească, încât în cartea sa de Istorie â Basarabiei, tipărită în limba rusească la 1873-1876, afirma că poporul român este o amestecătură de sânge, in care elementul principal este elementul slav, că Ruşii au pus stăpânire pe Basarabia incă în timpurile formării statului rus, şi că la 1812 ea era o ţară pustie etc.

In astfel de împrejurări, când boierimea, în dorinţa ei de a se face simpatică puternicilor zilei şi de a-şi menţinea şi spori privilegiile personale şi de tagmă, renunţă însăşi la drepturile sfinte ale poporului din care se cobora,—e uşor de înţeles că conştiinţa românească nu se putea cristaliza în Basarabia la fel ca în celelalte provincii româneşti, libere sau sub stăpâniri străine încă.

Nu poate fi, astfel, nisi o mirare că alfabetul latin,—acest primordial mijloc de cultură românească, deşi introdus în Basarabia, şi sprijinit chiar şi de Ruşi n’a putut rămânea în întrebuinţare şi că, din această cauză s’a rupt deodată legătura între noua cultură românească de dincoace de Prut, care se servia dela 1863 încoace, exclusiv de acest alfabet, şi între Basarabia, care dela vechiul alfabet cirilic românesc a evoluat spre alfabetul rusesc, şi prin el spre limba şi cultura rusească.

Pornită pe această cale, Basarabia ajunge încetul cu încetul ca o parte a elementelor ei ridicate prin cultură deasupra nivelului masselor, să se îndrepte lot mai mult spre ideologia rusească a timpului,— ideologie care, pe urma marilor zguduiri interne provocate mai ales de insuccesele Rusiei în războiul crimeic (1853-1856) şi în cel ruso-turc (1877-78), lua un caracter din ce în ce mai extremist, năzuind spre anarhism şi nihilism.

La 1879 avem deja un număr oarecare de reprezmtanți basarabeni, de diferite naţii, ai acestor curente sociale radicale. Urmăriţi de organele statului rus, aceşti „socialişti-revolutionari” din şcoala lui Karl Marx, se refugiară din Basarabia, trecând Prutul şi aşezându-se în România, unde încercară pe diferite căi să-şi dureze o organizaţie în vederea realizării ideilor lor.

La Iaşi ei încercară să publice, supt numele atrăgător de Basarabia, un organ de răspândire a ideilor lor, ceeace în prima jumătate a lunei Noembrie le şi răuşi. Gazeta afişă dela început idei radicale în contra religiei, a statului, a societăţii şi a familiei, plutind exclusiv în atmosfera de idei a noii Rusii, şi neglijind cu desăvârşire problema vieţii reale a Basarabiei româneşti.

După câteva săptămâni de apariție, la 14 Decemvrie 1879, „din cauze cu totul independente de ea” gazeta încetă din viată,— fapt care a fost probabil provocat de autorităţile de stat române[3].

De aici încolo, social-revoluţionarismul rusesc, cu caracter international, ajunge să fie decenii de-arândul aproape singura idee dominantă a elementelor culte basarabene, fie că ele au rămas în Basarabia,— ceeace s’a întâmpiat în prea puţine cazuri,— fie că s’au exilat, de silă, sau de bună voie, în diferitele gubernii ale Rusiei,— fie că s’au aşezat în România.

Aceste momente, iar nu sistemul de asuprire al Rusiei ţariste, au dus Basarabia spre o tot mai pronunţată înstrăinare de Românism. Afirmaţiunea că, până la revoluţia din 1905 n’a fost posibilă o cultură românească în Basarabia, trebuie primită, astfel, cu rezerva cuvenită. Adevărul este că în Basarabia trupele teatrale româneşti puteau trece mai liber decât în Transilvania şi că ele puteau juca fără nici o împiedecare la Chişinău, câtă vreme de exemplu la Cluj, niciodată, până în ziua de 15 Maiu 1919, n’a putut juca vreodată o trupă teatrală din România. De asemenea, cu toată censura rusească, literatura română putea trece Prutul, fără piedeci mai mari decât acelea, pe cari le resimţia la Carpaţi, Transilvania[4].

Că cultura românească a fost lăsată în destulă libertate şi înainte de 1905, despre aceasta am putea aduce o mulţime de dovezi. Ne restrângem însă numai la următoarele :

La 1884 guvernul rus a permis să se tipărească la Chişinău o gazetă în limba românească. Despre această gazetă, pe care n’am izbutit să o vedem[5] —, avem oarecari ştiri din gazete contimporane româneşti. Astfel, găsim în ziarul Românul din Bucureşti, (15 Ianuarie 1884) următoarea informaţiune:

Ni se scrie din Chişinău, că guvernul rus a dat permisiune d-lui Drumaşcu de a edita un nou ziar: Mesagerul Basarabiei. Această permisiune excepţională însă e legată de următoarele două condiţii: a) redactorul ziarului va fi numit de guvern şi b), foaia în chestiune va fi censurată în Odesa. D. A. P. Drumaşcu a consimţit şi guvernul notificând permisiunea guvernatorului, a numit redactor pe d. Riabcic, fostul arhivar la poliţia locală„.

In numărul său dela 18 Ianuarie, ziarul Românul şi publică vre-o câteva ştiri din Mesagerul Basarabiei, dela Chişinău.

Un alt caz.

La 1866 oficialitatea rusească tipăreşte la Odesa, cu litere latine, o carte românească despre Filoxeră.

La 1895 un cetitor din ţinutul Sorocii, trimite unui librar din Iaşi o scrisoare, în care, printre altele îi scrie:

Stimaţilor Domnilor Şaraga,
Cărţile cerute de mine, care d-voastră mi liaţi expediat recomandat, eu le-am primit; aveţi a sci că cărţile au fost trecute prin censura imperială, care se află la Odesa, semnul censurei acestai Д Ц permis de censurâ (L. S)… acuma puteți şti că cărţile didactice şi literatura română intră’n Rusia; cum se vede acuma-s mai puţine dificultăți”.

In continuarea scrisorii, se cer o mulţime de cărţi, cari desigur că au şi fost trimise şi că au ajuns la destinaţiune[6].

Un alt document, dela anul 1900, este scrisoarea d-lui Ion N. Halippa directorul comisiunei Arhivelor Statului din Chişinău, — scrisoare în care se face apel la Românii din România să trimită la Chişinău cărţi şi manuscrise româneşti.

Iată partea din urmă a acestei scrisori, adresată de I. Halippa, compozitorului Gavril Muzicescu din Iaşi, originar şi el din Basarabia:
Comisiunea vă roagă să-i veniţi în ajutor cu feliu de susţinere (în formă de sacrificiu de cărţi, manuscripte), care va fi mai lesne. Credem că d-voastră nu ni-ți lăsa fără atenţiune acest sincer rugământ„.
Ion Nicolai Halippa
Directorul al afacerilor Comisiei.

La aceste rânduri, Muzicescu adăugă: „Dacă toată societatea cultă a Moldovenilor din Basarabia ştiu tot aşa de bine a cugeta şi a scrie româneşte, ca d. Halippa, cestiunea românismului e salvată în Basarabia, căci de poporul dela ţară nu trebuie să ne îngrijim, el îşi păstrează limba în casă, ca cel mai scump odor. Ţăranii Basarabeni nici până azi, dela 1812, n’au învățat ruseşte, din contra, a silit adeseori pe preotul rus să înveţe moldoveneşte, înlesnindu-l şi cu cărţi bisericeşti aduse din Moldova. Acum însă, când ni se prezintă ocaziunea aşa de favorabilă de a înlesni învăţarea— în mod indirect — a limbii române, prin formarea bibliotecii societăţii basarabiene Arhiva, cred că serviciul cel mai real îl putem face, trimiţând donaţiuni de cărţi cu conţinut istoric şi literar acestei instituţiuni, căci altfel cu greu vor răzbate cărţile noastre în Basarabia, unde toţi Românii vor avea ocaziune să se adape din izvorul binefăcător al limbei moderne„[7].

Apelul dela Chişinău se pare că n’a găsit ecoul cuvenit nici la Iaşi, unde pe scaunul mitropolitan stătea pe atunci basarabeanul Iosif Naniescu, nici la Bucureşti, unde se găsiau,— ca şi la Iaşi, de altfel,— o mână de intelectuali basarabeni, refuigiaţi din Rusia, din cauza sistemului politic. Nici basarabenii aşezaţi in țără, nici Românii de acolo nu se simţiră mişcaţi de chemarea venită de peste Prut.

Şi în sfârşit, încă o dovadă: la 1902 s’a înfiinţat la Chişinău o societate preoţească: Frățimea naşterii lui Christos, care a tipărit şi răspândit în mii de exemplare, „filişoare” de cuprins religios, fără ca cineva să-i fi pus vre-o piedică.

In vreme ce românismul din celelalte provincii, stătea, între anii 1902—1905, supt influenţa ideii unităţi româneşti bazată pe cultura naţională, în Basarabia ideea naţională era inexistentă în toate straturile poporului,— ţărănime, preoţime şi boierime—; ea pălpăia doar, în chip sfios, abia în câte o inimă de tânăr student de pe la universităţile ruseşti.

„Moldovenii” din Basarabia se pare că, în adevăr nu mai fac parte efectivă din neamul românesc; ei nu simt nicio afecţiune faţă de acesta şi nu caută pe nici o cale să se identifice cu el. Pare că am avea a face cu acel fenomen, pe care vremurile mai nouă l-au produs într’o provincie cu o situaţie analogă, din Apusul Europei, în Alsacia-Lorena, unde s’a plămădit, în afară de naţiunea franceză şi de cea germană, nаțiune ”alsaciană”, cu „sânge alsacian”. In Basarabia avem tot mai mult a face cu un „norod moldovenesc”
aparte, – cu o noţiune naţională „basarabeană”. Evoluţia deosebită a românismului de dincoace de Prut, pe de o parte, pe de alta gravitarea tot mjai pronunţată a boierimei şi a preoţimei spre centrele ruseşti, la cari se mai adaugă sporirea căsătoriilor mixte la cei ieşiţi odată din ţărănime — toate acestea au făcut ca, in adevăr, la un moment dat Basarabia să poată fi socotită de cătră mulți, ca ceva ieşit definitiv din patrimoniul national românesc.

[1] Vol. II, p. 275, 1916.

[2] Cf. St. Ciobanii, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, p. 323.

[3] Vezi gazeta Ştafeta din Iaşi, 1879, N-le 249, 255 şi 283.

[4] Autorităţile de stat austriace şi ungare au luat în nenumărate rânduri măsuri în contra cărţilor din Ţările române libere, totuş
aceste masuri nu numai că n’au fost în stare să împiedece circulaţia cărţilor romaneşti dela o provincie la alta, ci, dimpotrivă au provocat-o şi mai tare. — Când un popor asuprit vrea să eludeze anumite măsuri ale asupritorului, nu există putere capabilă să-i reziste până la sfârşit.

[5] Ea nu se găseşte în nici o bibliotecă publică, din ckte ne sunt
cunoscute.

[6] Vezi revista Arhiva, din Iaşi, 1895, p. 106.

[7] Arhiva, Iaşi, 1900, p. 480.

01/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine pe cine a trădat ?

In  articolul „23 august sub coroana regelui?”, jurnalistul Dan Stanca scria in ziarul Romanialibera.ro  pe pagina Aldine:

 

«Nu ştiu care general german mult timp după terminarea războiului a declarat că marea sa ţară nu ne va ierta în veci pentru faptul de a o fi trădat de două ori doar în 50 de ani, prima dată în primul război prin ieşirea din alianţa cu Puterile Centrale, a doua oară, în următoarea conflagraţie, când am trecut de partea sovieticilor.

Speculaţiile merg până acolo încât arată că prin rezistenţa noastră URSS nu ar fi reuşit să avanseze atât de repede, iar (…) soarta Europei după 1945 ar fi fost cu totul diferită. Cu alte cuvinte, 23 august nu e o sărbătoare, ci un dezastru. Lucru, fireşte, exagerat.»

 Profesorul Ion Coja i-a raspuns pe situl sau, dupa cum urmeaza:

– eu ştiu că acel general neamţ nu există, ci este inventat de …folclorul nostru, românesc. Deunăzi, aceeaşi afirmaţie o făcea şi un fost ministru de externe, Adrian Severin:

«Ori de câte ori România a fost slabă a căutat alianţa cu Germania şi ori de câte ori Germania a fost slabă România a rupt alianţa cu ea în numele unei totdeauna auto-apreciate drept inteligente politici de supravieţuire.» Este binecunoscută la unii români uşurinţa – ca să nu-i zic plăcere, cu care găsim sau inventăm argumente pentru a ne declara cum nu mai sunt alţii de păcătoşi, proşti, parşivi, hoţi, criminali etc., etc. Ultimii oameni, pe scurt! …De data asta însă exagerăm. De unde şi până unde să fie vorba de trădarea românilor?!


– ca şi dumneavoastră, nici eu nu sunt istoric, dar cred că nu trebuie să fii mare specialist pentru a aprecia corect anumite fapte. Mai întâi intrarea noastră în primul război mondial a fost o decizie dificilă, luată în condiţii dramatice, căci aveam de ales între Transilvania şi Basarabia.

Nu a fost uşor, nici pe departe atât de uşor cum îi fusese regelui Carol să încheie alianţa secretă cu Puterile Centrale şi să decidă astfel ca România să renunţe la orice proiect de unire a Transilvaniei cu Ţara.

Dacă a fost cumva trădare, trădarea s-a consumat în 1883 – dacă nu mă înşel, când regele a semnat nefericitul document. Eu nu l-aş numi act de trădare, dar cu atât mai mult n-a fost trădare când regele Ferdinand a cedat presiunii interesului naţional şi s-a dezis de predecesorul său, alegând să fie român!

– în legătură cu 23 august 1944, mă număr printre românii care cred că într-adevăr a fost «un dezastru, nu o sărbătoare».

Un dezastru pentru România, mai înainte de orice. Nu cred că este corectă aprecierea dumneavoastră cum că atunci, la 23 august, românului îi ajunsese cuţitul la os şi a ştiut să întoarcă foaia.

Foaia au întors-o câţiva indivizi, o mână de veleitari intriganţi şi iresponsabili, iar dacă atunci a fost trădare, şi a fost !, trădarea a fost faţă de români, pe români i-au trădat cei care au conspirat împotriva lui Ion Antonescu, nu pe nemţi.

– daţi de înţeles – şi regretaţi, că actul de la 23 august le-a permis ruşilor să înainteze mai repede şi să ocupe la sfârşitul războiului o bună parte din Europa, partea ei de Răsărit.

Că, dacă nu se producea 23 august, anglo-americanii aveau timp să ocupe ei această zonă… Vă fac cunoscut că Ion Antonescu a avut emisari pe care i-a pregătit pentru a merge în Occident să ceară debarcarea acestora în Balcani tocmai pentru a se evita ocuparea Europei de către ruşi.

Nu ştia Ion Antonescu de înţelegerile dintre cei trei, Stalin, Roosevelt şi Churchill, luate cu mult înainte de 23 august 1944, cu privire la Europa noastră de Est.

Azi ştim cu toţii că am fost făcuţi cadou ruşilor pentru aproape 50 de ani. Dumneavoastră nu ştiţi ?

– se pare că aţi uitat ce s-a întâmplat la alt 23 august, în 1939, când Germania a plănuit, împotriva României, cel mai criminal scenariu de care am avut parte vreodată !

Nu ştiţi, bănuiesc, că în iulie 1940, când la Chişinău au fost organizate mari sărbători în onoarea Armatei Roşii eliberatoare, alături de trupele sovietice au defilat şi trupe germane… Pactul Molotov – Ribbentrop nu vă spune mare lucru ! Cum contează acesta pe planul relaţiilor dintre noi şi Germania?

Cunoaşteţi opinia vreunui general neamţ despre prestaţia Germaniei la acea dată?

– nu ştiu dacă este adevărat, dar unii susţin că regele Mihai nu a călcat niciodată pe pământul Germaniei. Dacă este adevărat, ar merita să ştim de ce. Eu nu am cum să verific această informaţie. Dar aş comenta-o cu plăcere.

Căci mi-ar confirma o serie de nedumeriri şi îndoieli legate de prestaţia regelui Mihai ca personaj istoric.

Voi menţiona una singură: în 1944, văzând cum evoluează lucrurile, Ion Antonescu şi-a dat seama că România va fi ocupată de ruşi care vor impune la Bucureşti un guvern străin de interesele neamului românesc.

Nu i-a fost greu să prevadă că mulţi dintre fruntaşii vieţii politice româneşti vor apuca calea exilului, iar în exil fiind aceştia vor încerca să facă ceva pentru ţară.

Cu gândul la ei, mareşalul a constituit un depozit substanţial la o bancă din Elveţia, spre a fi la dispoziţia emigraţiei româneşti, eventual a unui guvern românesc din exil.

Când regele Mihai a abdicat şi a ajuns în Occident, toată lumea a fost convinsă că Mihai se va pune în fruntea luptei anticomuniste, drept care fondurile respective au fost puse la dispoziţia majestăţii sale.

Că n-a făcut nimic majestatea sa pe frontul anticomunist, o ştim cu toţii. Nimeni însă nu ştie ce a făcut Mihai cu banii lui Antonescu, adică ai românilor, ai noştri, domnule Stanca…

Nu este târziu ca acum măcar să aflăm de aceşti bani, dar mai ales să aflăm de ce regele Mihai s-a ţinut departe de orice activitate anticomunistă, lăsându-i pe alţii să …rişte.

Pe cine n-a vrut majetatea sa să supere şi de ce?

– un capitol semnificativ pentru relaţiile dintre români şi «marea ţară» Germania îl constituie legionarii.

Corneliu Codreanu declara înaintea alegerilor din 1937 că, dacă ajung la guvernare, legionarii se vor alia imediat cu Germania nazistă. Se pare că această declaraţie a plătit-o cu viaţa.

Şi, tot aşa, se pare, că asasinarea sa a intervenit la câteva ore după ce regele Carol al II-lea a avut o lungă discuţie cu Hitler, după care regele poltron şi asasin a telegrafiat la Bucureşti ordinul de suprimare a Căpitanului.

Legionarii, prin mesajul lor creştin, erau destul de incomozi pentru Hitler, căruia nu-i convenea prea mult o guvernare legionară la Bucureşti. În rezumat, se poate spune că legionarii au fost trădaţi de Hitler, că loialitatea lor – vezi şi Guvernul legionar de la Viena, nu s-a bucurat de reciprocitate.

– lăsând deoparte multe altele, să luăm în serios şi următoarea ipoteză : dacă nu se producea 23 august 1944, Germanii aveau de câştigat un singur lucru: prelungirea războiului cu câteva luni – unii experţi vorbesc de şase luni.

Caz în care, foarte probabil, bomba de la Hiroşima ar fi primit altă destinaţie: Germania!… Că doar pentru Germanina şi fusese, de la bun început, programată. E posibil ca beneficiarii principali ai «trădării» de la 23 august 1944 să fie chiar Germania, deoarece la 9 mai, când Germania capitulează, americanii încă nu aveau bomba

O vor obţine după câteva săptămâni, prea târziu ca s-o folosească acolo unde se gândiseră ei la început. Ca de obicei, nu este pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte…

– în sfârşit, să ne aducem aminte că România a intrat în al II-lea război mondial fără a avea cu Germania vreo înţelegere, vreo convenţie referitoare la obligaţiile şi aşteptările fiecărui stat.

A existat o înţelegere mai degrabă personală, între Hitler şi Antonescu, care însă nu angaja statul, Ţara, cu atât mai puţin poporul! Iar Antonescu a fost un om care şi-a respectat angajamentele într-un mod exemplar !

Nu, românii nu au trădat Germania, căci, din principiu, unui popor nu i se poate cere să nu trădeze alt popor!

Este un non sens! Un popor nu poate trăda decât menirea şi şansa sa de a conta în istoria lumii ca subiect, iar nu ca obiect!

Ion Coja

  Dl.Ion Coja este conferentiar universitar la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti. A fost ales presedinte al filialei Bucureşti a Uniunii Vatra Romaneasca si al Ligii pentru Combaterea Antiromanismului.

Este autorul mai multor lucrari pe teme de istorie recenta.

A fost senator din partea PDAR in legislatura 1992-1996.

 


01/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Un diplomat este cineva care-ți poate spune sa te duci la dracu’, în așa fel încât sa aștepți cu nerăbdare călătoria.”

 

 

 

 

 

Legile lui Murphy

 

 

 

 

 

 

 

Edward A. Murphy (11 ianuarie 1918 – 17 iulie 1990)

 

  Legile lui Murphy sunt cunoscute in toata lumea, sunt afisate in birourile politicienilor si ale cercetatorilor, in atelierele de proiectare si in cabinetele consultantilor financiari, ale universitarilor si ale studentilor.

 Murphy a existat, a fost  un personaj real, se numea Edward Aloysius Murphy Jr.si a fost un inginer american de aviatie.

 Identitatea lui, ca si originea aparitiei primei legi care-poarta numele – singura originala – au fost dezvaluite intr-un articol in anul 1977 in ziarul american “Los Angeles Times”.

Totul s-a intamplat in anul 1949, la baza Fortelor Aeriene Edwards din Murdock, California, in timp ce se lucra la proiectul MX981.

 Ed Murphy era inginer, angajat a lui Wright Field.

Enervat de proasta functionare a unei curele de transmisie, datorita defectuasei imbinari la capetele curelei el a exclamat :

“Daca e vreo posibilitate sa o faca prost, o va face!” – referindu-se la tehnicianul care a imbinat gresit capetele benzii.

 Cateva saptamani mai tarziu, la o conferinta de presa, colonelul Stapp a afirmat ca rezultatele excelente pe care le-am obtinut de-a lungul a cativa ani, se datoreaza “increderii noastre absolute” in ceea ce el a denumit atunci legea lui Murphy.

Murphy a considerat legea ca un principiu de bază al „proiectării preventive”, în care trebuie asumate cele mai defavorabile condiții de operare și funcționare, și s-a opus interpretării într-un mod amuzant a legii.

De-a lungul timpului s-au adăugat o serie de alte „legi”, formând așa-numita „murphologie”.

   Presa a asigurat in perioada imediat urmatoare o mediatizare uimitoare a legii lui Murphy si apoi a diferitelor ei variante si aplicatii.

 

 

01/06/2015 Posted by | UMOR | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: