CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DEZVALUIRI DIN ARHIVELE SOVIETICE : PETRU GROZA SI ANA PAUKER IN FA ȚA LUI STALIN

 

Stalin în discuție cu Petru Groza și Ana Pauker

Documentele din fostele arhive sovietice sunt de cel mai mare interes pentru cunoaşterea istoriei României în perioada comunistă.

Bariera lingivistică a făcut însă ca valorificarea lor de către cercetătorii români să fie cu totul insuficientă.

Pentru a ilustra valoarea acestor surse, reproducem mai jos un fragment din stenograma sovietică a discuţiei din 3 februarie 1948, dintre I.V. Stalin şi delegaţia română, condusă de dr. Petru Groza (alcătuită din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Lothar Rădăceanu), delegaţie convocată la Moscova pentru a semna Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală (4 februarie 1948).

 Stenograma (tipărită în revista „Istocinik”, nr. 2/2002) a fost menţionată de mai mulţi cercetători, dar atenţia lor s-a îndreptat, cu precădere, asupra problemei insulelor de pe Braţul Chilia, ocupate de sovietici în toamna anului 1940.

În rândurile de mai jos, redăm o altă parte a discuţiei, care dezvăluie interesul lui Stalin pentru personalităţile politice româneşti, afirmate înainte de instaurarea regimului comunist:

„I.V. Stalin întreabă ce face fostul ministru al Afacerilor Străine, Tătărescu.

P. Groza spune că Tătărescu nu se mai află în fruntea Partidului Naţional Liberal. În scrisoarea sa de demisie din acest post, el a recomandat partidului să sprijine guvernul, păstrându-şi pentru sine dreptul de a critica acţiunile acestuia. Tătărescu a capitulat foarte uşor.

El s-a dovedit înţelept, dar un om incapabil să stea ferm pe picioare.

El, Groza, a primit o scrisoare de la Tătărescu în care îi aduce la cunoştinţă că el, Tătărescu, nu se va mai ocupa niciodată de politică.

A. Pauker menţionează că există informaţii potrivit cărora Tătărescu vrea să fugă peste hotare.

P. Groza spune că el, personal, nu-l consideră capabil pe Tătărescu de un asemenea pas, deoarece Tătărescu este fricos şi se poate mulţumi cu puţin.

După ieşirea liberalilor din guvern şi demisia lui Tătărescu din postul de preşedinte al partidului, partidul a început să se destrame, aşa cum s-a întâmplat şi cu Partidul Naţional Ţărănescu, după procesul lui Maniu.

Aceasta dovedeşte că cele două partide nu aveau rădăcini în popor.

 

 

 

Petru Groza, Stalin, Ana Pauker

I.V. Stalin întreabă cine dintre emigranţii români, în afară de Gafencu, mai desfăşoară o activitate de subminare (a regimului – n. trad.).

P. Groza răspunde că există trei grupe principale: grupa Gafencu, grupa Cretzianu şi un grup neînsemnat al lui Tilea. Aceste grupuri însă se duşmănesc între ele.

A. Pauker adaugă la această enumerare numele lui Niculescu-Buzeşti şi Vişoianu, foşti miniştri ai Afacerilor Străine în primele guverne reacţionare din România, după 23 august 1944.

P. Groza afirmă că, în prezent, Vişoianu nu duce nici un fel de activitate de subminare şi scrie mereu scrisori în ţară în care îşi exprimă dorinţa de a se întoarce acasă.

În ceea ce-l priveşte pe Rădescu, el nu se bucură de nici un fel de autoritate, nici măcar în acele grupuri care-l sprijină peste graniţă. Cea mai activă este gruparea lui Gafencu.

Totuşi, lichidarea monarhiei constituie o lovitură neaşteptată pentru aceste grupuri de emigranţi, în special pentru că regele nu a justificat speranţele lor, după plecarea peste graniţă. El nu numai că nu a făcut nici un fel de declaraţii, îndreptate împotriva guvernului, dar a dezminţit declaraţia tatălui său, regele Carol.

Guvernul speră că el va ocupa şi în viitor o astfel de poziţie, deoarece guvernul a ştiut să-l pună pe el (pe monarh – n. trad.) în dependenţă de guvern.

I.V. Stalin întreabă dacă Gafencu şi celelalte personalităţi cu aceeaşi orientare au rămas cetăţeni români.

A. Pauker răspunde că ei au rămas încă cetăţeni, dar guvernul a pregătit un proiect de lege care retrage cetăţenia acelor persoane care luptă împotriva guvernului.

I.V. Stalin spune că ar fi bine ca în Parlament să fie ridicată problema retragerii cetăţeniei acestor persoane pentru activitate de subminare.

A. Pauker arată că ei intenţionează să le ia cetăţenia şi averile.

I.V. Stalin întreabă dacă tatăl regelui este cetăţean român.

A. Pauker răspunde că a păstrat cetăţenia până acum.

I.V. Stalin spune că trebuie să se retragă cetăţenia română tatălui şi altor persoane. Spionajul englez şi alte servicii de spionaj nu vor mai putea să-i folosească.

Ei îşi pierd valoarea, iar tânărului rege i se poate lăsa cetăţenia; aşa se va purta mai bine.

Mai departe, I.V. Stalin întreabă dacă regele a plecat cu mama lui.

P. Groza răspunde afirmativ şi adaugă că mama regelui a fost, de asemenea, mulţumită cu hotărârile luate şi i-a spus că a trecut în familia ei prin suficiente tragedii şi nu vrea ca fiul ei să aibă aceiaşi soartă.

I.V. Stalin spune că mama regelui este grecoaică (…)

În continuarea discuţiei au fost abordate probleme privind programul vizitei delegaţiei române la Moscova

 

Acad. Florin Constantiniu

Sursa: revista clipa.com

29/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prima menţionare a numelui România intr-o lucrare stiinţifica

 

 

 

Fișier:Rumunia.JPG

 

 

Dimitrie Daniel Philippide, Istoria României, traducere, studiu introductiv și note de Olga Cicanci, Editura Pegasus Press, București, 2004, ISBN 973-87080-0-1

Prima mențiune a numelui România, facuta intr-o lucrare stiințifica .

Dimitrie Daniil  Philippide a fost un călugăr erudit, istoric și om de litere grec, profesor la Academia Domnească din București.

 A publicat în limba greacă la Leipzig  în 1816, o Istorie a României și o Geografie a României, care formau partea I-a și a II-a din  primul volum, al unei  lucrari concepute pe un plan mai larg.

Titlul complet al celei dintâi este: Istoria României, sau expunerea celor mai însemnate întâmplări amintite în stânga Istrului de jos, de la năvălirea egiptenilor până la așezarea conducătorilor români în Țara Românească și în Moldova, acum alcătuită întâi și tipărită la Lipsca Saxoniei, în litografia lui Tauchnitz. Tomul I, partea I-a.

Cealaltă parte se intitulează Geografia României ca mijloc pentru o mai bună și mai deplină înțelegere a istoriei ei, acum etc. (tomul I, partea II-a.), lucrare însoțită și de trei hărți dintre care una priveștre toate Țările românești, peste care stă scris “Rumunia”.

Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți. Este cel dintâi care, într-o lucrare științifică, dă și încetățenește numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numârul lor” (Istoria României).

 

29/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

POVESTEA CRIMINALULUI IAGODA ( Enon Herşevici Iehuda),SEFUL SINISTRULUI NKVD SI MESTER IN OTRAVURI

 

 Iagoda

 

 

MOŞTENIRE DE FAMILIE.

 

 

 

 

Tatăl lui Iagoda a fost farmacist. Aceasta poate explica “talentul” său de a prepara otrăvuri…
Desigur, cititorii noştri îşi mai amintesc de otrăvirea cu dioxină a fostului preşedinte al Ucrainei Viktor Iuşcenko, pe vremea când era candidatul opoziţiei la preşedinţie.

E bine de ştiut că nici ruşii, nici ucrainenii n-au fost prea surprinşi, fiind obişnuiţi cu „meşterii de otrăvuri” în politică, încă de pe vremea ţarismului.
Cel mai cunoscut caz de încercare de otrăvire din istoria Rusiei este, fără îndoială, cel al lui Rasputin, cu cianură pusă în vin şi în prăjituri.
Nereuşind, duşmanii acestuia l-au împuşcat, apoi l-au înjunghiat de mai multe ori cu un cuţit uriaş.

KGB n-a făcut decât să perfecţioneze mijloacele de asasinare a disidenţilor, reali sau închipuiţi, prin otrăvire.

Aşa că nici că se putea cineva mai nimerit în fruntea acestei organizaţii de sinistră celebritate decât Henrik Iagoda, născut în familia unui farmacist evreu, în anul 1891, la Rîbinsk.

Adevăratul nume al viitorului şef al poliţiei politice bolşevice era Enon Herşevici Iehuda.

S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice.
Astfel, în 1920 era deja în conducerea Ceka, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU. Legăturile lui cu secretariatul personal al lui Stalin au făcut ca atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia sa nominală.

Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD.A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor fracţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi.

El a inaugurat sistemul sovietic de muncă forţată.
În septembrie 1936 a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afacerile interne, „întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării blocului troţkisto-zinovievist”.

A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni.

A fost arestat la începutul anului 1937 şi implicat în „Procesul celor douăzeci şi unu”, ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte puse în scenă din ordinul lui Stalin.
„Procesul celor douăzeci şi unu” a avut loc în martie 1938, acuzaţii principali fiind: Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Henrik Iagoda. 

Ei şi ceilalţi au fost etichetaţi ca membri „ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.

Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov !

În plus, inculpaţii mai erau acuzaţi de conspiraţii pentru ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Anglia, Franţa, Japonia şi Germania şi, în plus, de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine.

Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile. Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru „comiterea unor crime de stat extrem de grave (…), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”.

Executarea lui Iagoda, şeful NKVD, vroia să arate că perioada terorii trecuse, ceea ce, de fapt, nu a fost nici pe departe adevărat.

Autor: Adrian Bucurescu

Basarabia literara

 

29/05/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: