CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AROMÂNA, LIMBA SAU DIALECT?

Scrierea “barbar – cuniaformă”

 

 

Într-un text interesant, intitulat “Limbă sau dialect?”, Zahu Pană (1921 – 2001, poet si publicist aromân) însumează motivele pentru care aromâna nu poate fi altceva decat un dialect al limbii române si inutilitatea prezentarii acestor motive ca dovezi in faţa “neoarmâniştilor” cu care nu se poate lega un dialog pe aceasta temă, in principal datorita semidoctismului acestora intr-ale lingvisticii.

Multi dintre acestia nu au macar habar că in Iradeaua Sultanului Abdul Hamid al II-lea, de la care isi revendica “ziua nationala a armânjilor”, aromânii erau numiti… valahi, sau că Recomandarea 1333/1997 a Parlamentului European… recomandă statelor balcanice sa creeze conditii pentru afirmarea cultural-lingvistica (nu nationala!) a aromânilor, cu respectarea Cartei Europene a limbilor minoritare.

Dar iata cateva pasaje importante din textul lui Zahu Pană:
Falsii palicari – descendenti din spita gandirii gen Roller – au terminat cu tracoromanismul latinitatii din Balcani, devenind peste noapte greci puri de la Atena, mai puri chiar decit grecul din anecdota, grecul – grec adevarat, el se rade pe uscat; si cum asa greci curati nu gasesti nici la Atena, s-au autodescoperit unii in Romania…


Ar fi ridicol si ineficient sa mentinem un dialog cu ei! Problema grava aparuta in ultima decada – de când cauza aromânilor este o limba diferita de limba română, sau este un dialect al ei.
Toate studiile lingvistice atestate de Academia Română – si insusite de forurile lingvistice internationale – au stabilit că vorbirea aromânilor sau macedo-românilor este un dialect al limbii române, al doilea ca importanta, dupa dialectul daco-român, pe structura caruia s-a format limba română moderna standard – si inaintea dialectelor megleno-român si istro-român.
Confrati de-ai nostri, mai orgoliosi si mai temperamentali, poate că in buna parte dezamagiti de abandonarea aproape totala din partea României a aromânilor dupa cel de-al doilea razboi mondial, militeaza acum activ si cam… dupa ureche, pentru ideea ca graiul aromân sa fie considerat limba si nu dialect.

Chiar au aparut in acest sens publicatii noi, si ce este mai grav, s-a trecut la un brigandaj cultural, o piraterie literara ca in codru!
Nu este admis sa se publice operele unor academicieni, poeti, oameni de cultura ce nu mai sunt in viata, intr-o grafie mutilata, cu care cei decedati n-ar fi fost niciodata de acord.

Sunt drepturi de autor, iar Academia Română ar fi prima care sa ceara respectarea lor.
Cât priveste abandonarea aromânilor – ca de altfel a tuturor românilor din jurul României, peste 10 milioane – de catre politica externa a României, trebuie tinut seama de faptul ca România, dupa ocupatia ruseasca din 1944, s-a aflat in capitulare totala si neconditionata faţă de colosul comunist din Rasarit si a trecut la distrugerea propriei culturi si spiritualitati, sub enuntul neiertator al Moscovei.
Limba română este astazi ca o insula izolata, asaltata de valurile tuturor uraganelor politice contemporane: valul “limbii moldovenesti”, valul “limbii Bucovinei de nord”, unde s-a decretat scrierea limbii române in caractere cirilice, si acum… valul semidoct care vrea sa se cheme “limba aromână”.
Acesta este un prim aspect al problemei.

Al doilea aspect, ignorat de cei ce sunt departe de domeniul si legile lingvisticii, este acela ca graiul aromân el insusi este neomogen, nu este inca bine definit.

Pastrat oral pina in secolul trecut, culegatorii de folclor si literatura populara aromână s-au izbit de greutati datorita evolutiei dialectului de la un grup la altul de vorbitori ai lui. […]

Corectarea literara a tuturor acestor diferente se poate face apelând la limba română literară/standard, care este daco-româna evoluata pe baza studiilor lingvistice.
Nu mai insist asupra unor particularitati dialectale, care n-au disparut nici din graiurile limbii daco-române, cum sunt regionalismele: cheatră – piatră, chicior- picior (cicior, in aromână), chept-piept, aiu (al’iu, in aromână) – usturoi etc.
Suntem la inceput de cristalizare a unitatii dialectului aromân spre limba culta românească. Populara sau culta, vorbita sau scrisa, literatura dialectala aromână a evoluat in ultimul secol in poezie si proza, dar dincolo de acest prag, dialectul devine neputincios, pentru ca niciodata un dialect nu poate deveni o alta limba, dincolo de matricea limbii comune, de care apartine.
Nu putem vorbi de discipline stiintifice in aromână.

Este ridicol sa credem ca putem avea studii de chimie, matematica, medicina, mecanica, biologie sau fizica in “aromână”.

Orice incercare de acest gen este sortita esecului, ea devenind caricaturala, asa cum se dovedeste o recenta publicare a unui “Abetsedar Armânescu”, unde se fura din limba română si se stâlcesc cuvintele, doar-doar sa nu semene a… româneşti !

De ce “Abetsedar”?

Ca să sune ca in Makedonia – Scopje si ca… alfabetul din Freiburg?

Abeţedar pronunta slavo-bulgarii, slavii in general, si aromânii din Makedonia, dar nu si cei din Albania, Grecia, care ce trebuie sa faca? Sa adopte pronuntii albaneze si grecesti, poate si alfabetele respective?
Tendinta autorilor “abetsedarului” semnalat, feroce anti-românească, stupida antiromânească visceral, merge atit de departe, încât autorii lui sunt in stare sa saboteze intreaga educatie morala chiar a copiilor.

Agramati de-a dreptul, autorii asa-zisului abetsedar ignora insasi cultura universala de sorginte latina. Prima carte de invatamint are la baza primele trei litere latine ale alfabetului, a, b, c.

Toate dictionarele si enciclopediile sunt aranjate pe principiul alfabetului latin.

Atunci, de unde au scos acesti “autori” ordinea literelor latine a, b, ts ? Cum vor cauta in dictionare viitorii elevi? Acum circa 100 de ani aparea la Bucuresti primul Abecedar Macedo-Român, pentru scolile din Macedonia!

“Reformatorii” germano-slavo-greci ai scrierii “aromâneşti”, pe care o vom numi barbar-cuniaforma (de la initiatorii ei, Barba si Cunia, dar daca vreti si de la vocabula ce denumeste scrierea …cuneiforma, la fel de… încifrată!, pentru care am avea nevoie de noi Champollioni) puteau cerceta cât de cât cum au scris inaintasii lor aromâni, ajunsi academicieni, savanti in ale lingvisticii, si abia atunci sa fi trecut la… stupide inovatii, daca le-ar mai fi dat mâna!
Poate sa socheze cumva tonul cam dur cu care tratez aceasta dezertiune de la adevar si moralitate, privind aromâna, scrierea ei, problema aromână in general, coborita de unii in ridicol.

Dar suntem la ora unei mari raspintii, cind trebuie sa ne clarificam optiunile.

Pentru aceasta, apelam la probele de netagaduit, furnizate de vorbirea noastra de toate zilele, dincolo chiar de indreptarul ce ni-l refera lingvistii, intre care si nume ale unor mari invatati aromâni. […]
Dintr-o suta de cuvinte luate la întâmplare […] din mai multe domenii, 50 de cuvinte aromâne sunt identice ca pronuntare cu daco-româna; 47 de cuvinte au aceeasi radacina, cu mici deosebiri fonetice dialectale; 2 cuvinte au in daco-româna si un echivalent strain (“dovleac”, turcism, in loc de “curcubetă“), “zapada”, de origine slava, in locul regionalismului “nea”, “neauă“, pastrat si in aromână, si un singur cuvânt din 100 fiind la daco-români imprumutat din slava, “nisip”, in locul lat. “arena”, la aromâni “arinâ“.
In comparatie cu italiana, avem 62 de cuvinte asemanatoare, din aceeasi matrice, cum este “pecora”, pentru “oaie”, cuvânt pierdut pe parcurs, de aromâni si de daco-români, desi initial era comun si unora si altora; de aici, de la “pecora” derivind “picurar” la aromâni si regionalismul “pacurar”, in daco-română.

 

Foto: Tineri aromani (sursa:albumdefamilie.ro)

Problema aromânilor este una national-româneasca, si nimeni nu o poate revendica in folos personal, sau de grup.

In conjunctura internationala actuala, ea trebuie pusa cu toata seriozitatea si sustinuta de o puternica demonstratie statistica, lexicala, gramaticala, istorica si politica.

Pentru aceasta insa este nevoie de o reprezentanta liber aleasa, in modul cel mai democratic, care sa fie un organ validat a vorbi in numele tuturor aromanilor.

Din experientele de până acum, tarile balcanice cu o puternica minoritate aromână, calca in modul cel mai grosolan toate posibilitatile de manifestare culturala a aromanilor, iar o reprezentare plenipotentiara, in afara de cea româneasca este inca foarte greu de realizat, chiar in mod deosebit in prezent.

Manifestarile aromane sporadice in acest sens, lipsite de consistenta si autoritate, prestanta, unele chiar dominate de oportunism cras, de interes personal sau de grup, apar mai des in ultimul timp, dar cel mai adesea ele merg impotriva sensului firesc.

Nu vrem sa blamam pe nimeni ca fiind de rea intentie, dar… un vechi proverb spune ca până si drumul catre iad este pavat cu cele mai bune intentii…

De Izabela Papazicu

Sursa: Zboarã Niangrâpsiti – blog armânescu

Publicitate

08/05/2015 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , | 18 comentarii

Pot supravietui aromânii în Balcani ? VIDEO

Mai pot rezista aromânii în Balcani?

Înainte de a da un răspuns la această întrebare, cată a releva avantagiile pentru neamul românesc, în cazul când Aromânii s-ar putea menţine pe mai departe în Peninsula Balcanică.

Un prim avantagiu e de natură economică. Prezenţa unui număr însemnat de Aromâni în Balcani – ţinând seama şi de aptitudinile lor în ale comerţului – ar putea fi de un real folos expansiunii economice a Statului Român.

E suficient să ne gândim la serviciile imense aduse Germaniei naţional-socialiste, de către nemţii stabiliţi în streinătate, în momentul când jidovimea din lumea întreagă îi declarase boicot economic pentru a ne da seama de ceiace pot însemna Aromânii pentru România de mâine, dacă ar continua să rămâe în ţările balcanice.

Al doilea avantagiu e în legătură cu ridicarea prestigiului cultural al Ţării peste hotare – cel mai preţios auxiliar al imperialismului economic şi politic.

Căci şcolile româneşti din Blacani – aşa şchiopătând cum merg ele – pe lângă rostul naţional ce-l îndeplinesc printre Aromânii de acolo, sunt şi nişte agenţi permanenţi ai culturii noastre.

În sfârşit, ultimul avantagiu şi cel mai de seamă, deşi pare îndepărtat şi himeric, e de natură biopolitică. Peste 50 de ani, de acum încolo, naţiunea română va creşte într-atât încât graniţele ei actuale vor deveni neîncăpătoare!

Se va pune atunci, dacă nu şi mai devreme, în mod imperios, problema lărgirii acestor graniţe. Ori, având în vedere că expansiunea noastră politică va urma, drumul celei mai economice – înspre Balcani, deci – cine ar putea nesocoti rolul ce l-ar juca nucleele aromâneşti de pe întreg cuprinsul Peninsulei Balcanice?

Să vedem acum dacă mai pot rezista Aromânii în Balcani, fără a-şi pierde fiinţa lor etnică. După convingerea noastră, această rezistenţă este condiţionată de trei factori esenţiali:

1. Posibilitatea unei desvoltări economice normale, care să le asigure existenţa şi neatârnarea lor faţă de naţiunile majoritare.

2. Obţinerea unui minimum de drepturi etnice, care să le garanteze libera desvoltare a conştiinţei lor naţionale, prin şcoală şi Biserică.

3. Exercitarea unei protecţii efective din partea Statului Român, pentru a fi puşi la adăpost de şicanele şi prigonirile guvernelor din Balcani.

Considerând stările de azi ca trecătoare, putem nădăjdui că, măcar într-un viitor apropiat, şi-ar găsi împlinire aceşti trei factori hotărâtori pentru existenţa naţională a Aromânilor?

Să invocăm realităţile începând cu primul factor.

Prin desvoltarea economică normală, înţelegem posibilitatea practicării vechilor îndeletniciri şi trecerea nesilită organică, spre altele noui, mai avansate pe scara evoluţiei economice.

După cum am arătat în capitolele anterioare însă, din cauza schimbărilor survenite în primul pătrar din veac, situaţia e de aşa natură încât Aromânii sunt forţaţi să-şi părăsească ocupaţiunile lor de până acum, fiind puşi în imposibilitatea de a le mai exercita.

Pe de altă parte, constatăm că drumul către nouile îndeletniciri – meserii, agricultură, comerţ – e atât de anevoios, încât abia dacă mai poate fi străbătut de cei puţini înstăriţi şi numai cu preţul asimilării lor.

Grosul populaţiei se va îndrepta, vrând nevrând, spre rândurile muncitorilor şi ale şomerilor dela oraşe.

(I. Nica – “Problema aromânilor”)

Sursa:  /daimadeadun.wordpress.com/

08/05/2015 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Ce legătură are statul Republica Moldova, cu victoria URSS asupra Germaniei naziste?

 

Ce sărbătoreşte Republica Moldova la 9 mai ?

La 9 mai 2015, după 24 de ani de independenţă, Republica Moldova va sărbători, alături de Federaţia Rusia, victoria asupra fascismului.

În aceşti 24 de ani de independenţă, orice încercare de a răspunde la câteva întrebări simple, legate de acest subiect, sunt calificate ca acţiuni de subminare a statalității, de rusofobie sau chiar fascism.

Una din aceste întrebări este – ce legătură are statul Republica Moldova, creat la 27 august 1991, cu victoria URSS asupra Germaniei naziste?

Ce sărbătorim la 9 mai noi, moldovenii, care am trecut printr-o istorie dramatică, bunicii noștri luptând mai întâi cot la cot cu armata română şi naziştii împotriva sovieticilor, iar mai apoi, alături de sovietici şi armata română, împotriva naziştilor?

Din moment ce URSS, implicit poporul sovietic, a încetat să mai existe, iar la 27 august 1991 ne-am proclamat independenţa faţă de fosta metropolă, de ce continuăm să sărbătorim victoria în cel de-al doilea război mondial la 9 mai, după cum a decis Stalin, şi nu la 8 mai, când sărbătoreşte toată omenirea?

Am decis să scriu aceste rânduri, deoarece am ferma convingere că o persoană sau un popor care nu-şi cunoaște trecutul, sau acceptă falsuri despre trecutul său, nu are nici un viitor. Mereu am fost pasionat de istorie, deși nu sunt istoric.

Fiind jurist de profesie, în interpretarea şi înțelegerea unor evenimente istorice, încerc să aplic aceeași procedură pe care o aplic pentru calificarea juridică a anumitor fapte – recurg la probe, fără a le comenta.

Mai jos voi face recurs la o serie de fapte incontestabile, pentru a înțelege cine a declanșat cel de-al doilea război mondial: doar Germania nazistă sau a fost o acțiune comună a lui Stalin şi Hitler? Iar mai apoi să încercăm să răspundem la întrebarea dacă avem ce sărbători la 9 mai?

Tratatul de la Versailles

La 28 iunie 1919, la Palatul Versailles (Franţa) a fost semnat Tratatul de pace de la Versailles, care a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial din anii 1914-1918. Tratatul a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, după ce a fost ratificat de Germania şi patru principali aliaţi – Anglia, Franţa, Italia şi Imperiul Japonez.

Ca rezultat al Tratatului de pace de la Versailles, Germania a pierdut 67,3 mii km² din teritorii şi toate coloniile.

Deosebit de umilitoare au fost condiţiile impuse din punct de vedere militar: Germania nu putea deţine o armată mai mare de 100.000 de soldaţi; corpul de ofiţeri nu putea depăşi 4 mii de persoane; armata nu putea deţine artilerie grea, tancuri, avioane de luptă, submarine; au fost lichidate Statul Major General, toate instituţiile de învățământ militar; a fost anulat serviciul militar general obligatoriu; au fost interzise misiunile militare în alte state, cetăţenii nu puteau face pregătirea militară în armatele altor state. Germania a fost obligată la plata unor importante despăgubiri de război Antantei.

Condiţiile Tratatului de pace de la Versailles erau considerate, pe atunci, umilitoare şi dure pentru Germania. Se consideră că aceste condiţii au cauzat instabilitatea socială internă, ducând la apariţia unor forţe extremiste de dreapta şi accederea naziştilor la putere (în anul 1933).

Relaţiile germano-poloneze şi polono-sovietice din anii 1918-1921

Potrivit tratatului de la Versailles, Germania redă Poloniei teritoriul din Marea Poloniei (pl. Provinz Posen), o parte a regiunii Pomerania (pl. Pomorze) şi alte teritorii ale Prusiei de Vest; or. Danzig (Gdansk) primeşte statutul de „oraş liber”; regiunea Memel (Klaipeda) a fost pusă sub controlul francez (în februarie 1923 fiind anexată de Lituania). În aceeaşi perioadă de timp, pe teritoriul Imperiului Rus destrămat, în timpul războiului civil din Rusia, în anii 1920-1921 se derulau mai multe conflicte militare simultane (între Polonia şi Rusia Sovietică, Bielorusia Sovietică şi Ucraina Sovietică).

Războiul polono-sovietic

Războiul polono-sovietic a decurs în 3 etape:

Etapa 1. 25 aprilie – mai 1920 – ofensiva forţelor polone (40 mii de soldaţi) şi a soldaţilor conduşi de Simion Petliura (15 mii). Ofensiva a fost oprită de trupele reorganizate şi întărite ale Frontului de sud-vest al Armatei Roşii.

Etapa 2. Sfârșitul lunii mai – iulie 1920 – contraofensiva Armatei Roşii în Ucraina. Preluarea controlului asupra unor regiuni ale Ucrainei de Est şi a uneia din Belarus. Ofensiva Frontului de vest (condus de M.Tuhacevski) către Varşovia, a Frontului de sud-vest (condus de A.Egorov) spre Lvov.

Tentativa Antantei de a aplana conflictul, de a opri ofensiva pe Linia Curzon. Sovieticii au respins propunerea în speranţa de a ocupa întregul teritoriu al Poloniei şi de a instaura puterea sovietică.

Tentativa de a ocupa oraşele Varşovia şi Lvov a eşuat din cauza greşelilor tactice ale comandanţilor sovietici, rezistenţei dure a armatei poloneze şi celei conduse de Petliura, insuficienţei rezervelor.

Etapa 3. August – octombrie 1920 – retragerea trupelor sovietice în raioanele Berdicev şi Zhitomir. Epuizarea forţelor de ambele părţi; încheierea armistiţiului de pace în octombrie 1920. Forțele lui Petliura au fost atacate de bolșevici și, după o serie de lupte, au fost alungate din Ucraina în teritoriul aflat sub controlul Poloniei.

Urmările războiului au fost consfinţite în Tratatul de la Riga (Pacea de la Riga) din martie 1921.

Teritoriile în litigiu au fost împărţite după cum urmează: Polonia recunoaşte teritoriile Ucrainei de Est, iar Poloniei îi revin Volynul de Vest, Galicia de Est, Holmshina, Polesia de Vest, Podliashie.

Aceste evenimente – cedarea teritoriilor germane Poloniei şi rezultatele războiului polono-sovietic – au marcat relaţiile ulterioare dintre Germania, Polonia şi URSS.

Colaborarea germano-sovietică

Contrar unei opinii larg răspândite, colaborarea germano-sovietică a început cu mult înainte de accederea lui Adolf Hitler la putere.

La 11 august 1922, cu doar patru luni mai târziu după ce, la conferinţa de la Genova, delegaţia sovietică a venit cu propunerea de a reduce capacităţile militare generale, a fost încheiat Tratatul de la Rapallo, care prevedea si un acord temporar de colaborare dintre Reichswehr şi Armata Roşie.

Acordul stabilea principiile acestei cooperări: cooperarea în domeniul studiilor teoretice, exerciţiilor militare, stabilirea unor programe de pregătire comune; efectuarea experienţelor chimice (!); organizarea unor şcoli de aviaţie şi tancuri; trimiterea în misiune în Germania a reprezentanţilor forţelor militare sovietice (Forţele Aeriene Sovietice, Comitetul tehnico-ştiinţific, Direcţia generală sanitară militară şi altele) pentru iniţierea în organizarea unor acţiuni secrete şi studierea acestora.

În 1924 la Lipetsk s-a organizat şcoala de aviaţie a Reichswehr-ului, care a activat timp de 10 ani, cu numele conspirativ de Escadrila a 4-a a Unităţii de aviaţie a Flotei Aeriene Roşii. Numeroşi aviatori germani (Blumensaat, Heinz, Voss, Blume, Ressing, Makratski ş.a.), care au devenit cunoscuţi ulterior, au fost instruiţi la Şcoala din Lipetsk.

Potrivit Tratatului de la Versailles, Germaniei i s-a interzis să deţină tancuri, iar Reichswehrul trebuia să se descurce fără ele. Însă generalul Hans von Seeckt, fiind înzestrat cu spirit de previziune, promova ideea că tancurile ar putea face parte din aceeaşi unitate militară specială, alături de infanterie, cavalerie şi artilerie.

Astfel, urmând teza lui von Seeckt, în anul 1926 germanii au pus bazele Şcolii de tancuri cu denumirea codificată „Kama” din Kazan. Instruirea şi pregătirea la „Kama” a unei pleiade de tanchişti, printre care se numărau 30 de ofiţeri, a facilitat, mai târziu, crearea neîntârziată a trupelor germane de blindate.

Cel mai secretizat obiect al Reichswehr-ului în URSS a fost „Tomka”, investiţia germanilor fiind circa 1mln. de mărci germane. Era şcoala armelor chimice, situată în regiunea Samara, în apropierea nemijlocită de teritoriul Republicii Autonome a germanilor de pe Volga.

Or, alin.1 art.171 al Tratatului de pace de la Versailles interzicea Germaniei folosirea gazelor asfixiante, otrăvitoare şi altor gaze, ca şi a tuturor substanţelor analoage, precum şi introducerea acestora pe teritoriul Germaniei.

La „Tomka” se experimentau metodele de utilizare a substanţelor toxice în artilerie, aviaţie, precum şi mijloace şi metode de degazare a terenurilor. Secţia de cercetare ştiinţifică a şcolii era înzestrată cu cele mai avansate tehnologii în domeniul construcţiei de tancuri pentru a experimenta substanţele toxice, iar laboratoarele şi atelierele erau asigurate cu aparate şi instrumente aduse din Germania.

E incontestabil faptul că aceasta colaborare dintre Armata Roşie Muncitorească-Ţărănească şi Reichswehr în centrele menţionate (cu denumirile codificate „Lipetsk”, „Kama” şi „Tomka”) era contrară prevederilor Tratatului de la Versailles.

În conformitate cu art.168 al tratatului, amplasarea şi crearea unor obiective militare trebuie coordonată şi acceptată de către guvernele statelor aliate. Partea sovietică primea anual „recompense” materiale pentru utilizarea acestor obiective de către germani şi dreptul de a participa la experimentele, operaţiunile militare şi industriale.

Comandantul Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti Ieronim Uborevich spunea că germanii sunt pentru sovietici singurul „canal” care oferă posibilitatea de a studia performanţele în domeniul militar ale altor state, în special referitoare la armată, şi alte realizări interesante în alte domenii.

Până la un moment, opinia publică nu a ştiut nimic despre colaborarea militară germano-sovietică, şi doar în 1926 a devenit cunoscută datorită unui articol publicat în ziarul britanic „Manchester Guardian”. A urmat criza guvernamentală în Germania, cu demisia cabinetului Cancelarului Wilhelm MarxS

ocial-democraţii au făcut un demers la Reichstagîn legătură cu livrarea în Germania a unor proiectile din URSS.

Cu toate acestea, întărirea forţelor armate germane în Rusia Sovietică a continuat până în anul 1933. Anume în Rusia au fost puse, în mare măsură, bazele viitoarelor forţe ofensive ale Germaniei , care au înspăimântat Europa în 1939, iar în 1941 au atacat URSS. (Trebuie să menţionăm faptul că Reichswehr-ul ţinea, în paralel, legături secrete de acelaşi gen cu alte state).

După 1933, „prietenia” germano-sovietică s-a redus considerabil, cu toate acestea, relaţiile germano-sovietice au continuat. Un exemplu elocvent constituie Acordul general privind colaborarea, asistenţa mutuală şi activitatea comună, semnat la 11 noiembrie 1938 de şeful NKVD-ului Lavrenti Beria şi Reichsführer-ul SS.

Acordul general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună

Semnat în or. Moscova,

la 11 noiembrie 1938.

Comisariatul Popular pentru Afaceri Interne al URSS, denumit în continuare NKVD, reprezentat de șeful Direcţiei principale a Securității de Stat (GUGB), Comisar de securitate de rangul 1 Lavrenti BERIA, pe de o parte, și Direcția Generală de Securitate al Partidului Muncitoresc Național-Socialist German, reprezentată de șeful Departamentului IV al Biroul Principal de Securitate (Gestapo) Heinrich Müller, în baza procurii nr. 1-448/12-1 din 3 noiembrie 1938, emisă de şeful Direcției Generale de Securitate Reichsfuehrer-ulSS Reinhard Heydrich, denumit în continuare GESTAPO, pe de altă parte, au încheiat prezentul Acord general privind colaborarea, asistența mutuală şi activitatea comună între NKVD și GESTAPO.

Colaborarea germano-sovietică şi împărţirea Poloniei

3 mai 1939 – Comisarul poporului pentru Afaceri Externe , Litvinov (evreu), a fost înlocuit cu Molotov (rus).

5 mai 1939 – Ministrul propagandei germane Goebbels dă indicaţii surselor mass-media să se abţină de la utilizarea unor cuvinte dure în adresa Uniunii Sovietice.

20 mai 1939 – Molotov îi reaminteşte Ambasadorului german la Moscova Schulenburg că tratativele cu privire la cooperarea economică germano-sovietică trebuie, de asemenea, să fie „fundamentată politic”.

3 august 1939 – Ambasadorul german la Moscova Schulenburg primeşte 2 telegrame secrete de la ministrul afacerilor externe al Germaniei Ribbentrop, prin care este informat că, de la Marea Baltică la Marea Neagră, nu există nici o problemă care nu ar putea fi soluţionată pozitiv şi de comun acord de către URSS și Germania. Ribbentrop s-a arătat interesat să plece la Moscova pentru tratative.

16 august 1939 – Secretarul de stat al Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, Ernst von Weizsacker, îi dă indicaţii lui Shulenburg să-i comunice lui Molotov că Germania este gata să semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică pe o perioadă de 25 de ani.

18 august 1939 – la Berlin a fost semnat Acordul comercial între Germania și URSS. Moscova primește mărfuri de producţie germană, iar Berlinul – materii prime strategice. Molotov susţine că Ribbentrop poate sosi la Moscova pe 26 sau 27 august.

20 august 1939 – o nouă indicaţie pentru Schulenburg – să obţină confirmarea, nu mai târziu de 23 august, că Ribbentrop va fi primit la Kremlin pentru semnarea pactului de neagresiune.

Moscova şi-a dat acordul şi, la doar 14 ore de la sosirea lui Ribbentrop la Moscova, pactul de neagresiune între Germania și Uniunea Sovietică a fost semnat.

Discursul lui Stalin în cadrul şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.C.(b) din URSS, 19 august 1939

Pace sau război, întrebare ce intră într-o fază critică pentru noi. Dacă vom încheia o convenţie de asistență mutuală cu Franța și Marea Britanie, Germania va renunţa la Polonia şi va fi pusă în situaţia să caute “modus vivendi” cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, însă evenimentele ulterioare ar putea lua o întorsătură periculoasă pentru URSS.

Dacă vom accepta propunerea Germaniei de a încheia cu aceasta un pact de neagresiune, este cert faptul că ea va ataca Polonia, iar intervenția Franței și Angliei în acest război va fi inevitabilă. Europa de Vest va fi supusă unor tulburări și revolte grave.

În aceste condiții, avem mari șanse să rămânem deoparte de conflict și putem spera la o intrare în război favorabil nouă.

Experiența ultimilor douăzeci de ani ne arată că, în timp de pace, este imposibilă prezenţa unei mișcări comuniste în Europa, unei mişcări atât de puternice încât partidul bolșevic să poată prelua puterea. Dictatura acestui partid este real posibilă doar ca rezultat al unui mare război.

Noi am făcut alegerea, iar aceasta este clară. Trebuie să acceptăm propunerea germanilor și să refuzăm politicos misiunea anglo-franceză. Primul avantaj pe care-l vom avea va fi distrugerea Poloniei până în apropiere de Varșovia, inclusiv Galicia ucraineană.

Germania ne dă mână liberă în a acţiona în Țările baltice și nu se opune întoarcerii Basarabiei Uniunii Sovietice. Ea este gata să ne cedeze ca zone de influență România, Bulgaria și Ungaria. Rămâne o problemă deschisă legată de Iugoslavia.

Totodată, trebuie să anticipăm consecințele care vor decurge atât din înfrângerea, cât și din victoria Germaniei. În cazul înfrângerii, în mod inevitabil, Germania va fi sovietizată și va fi creat un guvern comunist.

Nu trebuie să uităm că Germania sovietizată se va confrunta cu un pericol major, în cazul în care sovietizarea va surveni ca urmare a înfrângerii Germaniei într-un război de scurtă durată. Anglia și Franța vor fi suficient de puternice pentru a ocupa Berlinul și a distruge Germania sovietică.

Și noi nu vom putea sări în ajutorul tovarăşilor noștri bolșevici din Germania. Astfel, scopul nostru este ca Germania să poarte războiul cât mai mult timp posibil, astfel încât Anglia și Franța, slăbite și epuizate, să nu poată învinge Germania sovietizată.

Urmând poziția de neutralitate și în aşteptarea momentului potrivit, URSS va acorda ajutor actualei Germanii, prin aprovizionarea cu materii prime și produse alimentare. Însă, bineînţeles, ajutorul nostru nu trebuie să depășească anumite limite, pentru a nu submina economia și slăbi puterea armatei noastre.

În același timp, e necesar să ducem o propagandă comunistă activă, în special în blocul anglo-francez și, predominant, în Franța.

Trebuie să fim pregătiți de faptul că în această țară, în timp de război, partidul va fi nevoit să renunţe la activitatea legală și va trece în ilegalitate. Cunoaştem cu toţii că vor fi multe sacrificii, însă tovarăşii noştri francezi nu vor avea dubii. Dezorganizarea şi demoralizarea armatei şi a poliţiei va constitui sarcina lor principală.

Dacă aceste acţiuni pregătitoare vor fi îndeplinite în modul corespunzător, siguranța Germaniei sovietice va fi asigurată, iar acest lucru va contribui la sovietizarea Franței.

Pentru a pune în aplicare aceste planuri, este necesar ca războiul să dureze cât mai mult timp posibil și anume în acest sens ar trebui să ne îndreptam toate forțele de care dispunem în Europa de Vest și Balcani. Să examinăm acum cea de-a doua ipoteză, adică victoria Germanei.

Unii sunt de părere că aceasta ar prezenta pentru noi un pericol grav. Poate fi o fărâmă de adevăr în aceasta, dar ar fi greşit să credem că acest pericol va fi atât de aproape și atât de mare, cum o cred unii. Dacă Germania va ieşi victorioasă din război, ea va fi prea epuizată pentru a începe un conflict armat cu URSS, cel puțin în următorii zece ani.

Preocuparea ei esenţială va fi să urmărească Marea Britanie și Franța învinse, cu scopul de a împiedica restabilirea lor.

Pe de altă parte, Germania victorioasă va deţine teritorii vaste și în cursul mai multor decenii va fi preocupată de “exploatarea lor” și stabilirea ordinii germane în acele teritorii. Este evident faptul că Germania va fi foarte ocupată ca să se întoarcă împotriva noastră.

Ar mai fi o chestiune care va asigura securitatea noastră. În Franţa învinsă, Partidul comunist francez (PCF)va fi întotdeauna foarte puternic. Revoluția comunistă este inevitabilă și ne vom putea folosi de această circumstanţă pentru a veni în ajutorul Franței și a o face aliatul nostru. Mai târziu, toate popoarele trecute sub “protecția” Germaniei victorioase vor deveni aliații noștri. Vom avea un câmp vast de activitate pentru dezvoltarea unei revoluții mondiale.

Tovarăși! Este în interesul URSS – Patria clasei muncitoare – să înceapă războiul dintre Reich și blocul capitalist anglo-francez. Trebuie să facem totul ca acest război să dureze cât mai mult timp posibil, pentru a epuiza ambele părți.

Tocmai din acest motiv trebuie să acceptăm încheierea pactului propus de Germania și să întreprindem toate acţiunile pentru ca acest război, odată declarat, să se prelungească la maximum.

Va fi necesar să intensificăm acţiunile de propagandă în țările beligerante, pentru a fi pregătiţi de momentul în care războiul se va încheia.

(Центр хранения историко-документальных коллекций, бывший ОСОБЫЙ архив СССР, ф.7, оп.1, д.1223)

Pactul Ribbentrop – Molotov

Pactul de neagresiune între URSS și Germania, cunoscut sub numele de Ribbentrop – Molotov, a fost semnat la Moscova pe data de 23 august 1939. Acest document, în mare măsură, a contribuit la începutul celui de-al doilea război mondial.

În afară de aceasta, pactul a determinat în mare măsură soarta letonilor, estonienilor, lituanienilor, precum și a ucrainenilor occidentali, belarușilor și moldovenilor.

Ca urmare a pactului, aceste popoare, multe dintre care pentru prima dată în istoria lor au format state unitare, au fost aproape complet absorbite de URSS.

 

Pactul Ribbentropp-Molotov

 

 

 

La 28 august 1939 a fost semnată o expunere (hartă) detaliată a “protocolului adițional secret“, care delimita sferele de influență, în caz de rearanjare teritorială și politică în zonele ce aparțineau statului polonez. În zona de influență a Uniunii Sovietice intra teritoriul polonez la est de râurile Pissa, Narev, Bug, Vistula și San. Această linie de demarcație aproximativ corespunde așa-numitei “Linii Curzon”, care presupunea stabilirea frontierei de est a Poloniei după primul război mondial.

Adițional interesului față de părțile vestice ale Ucrainei și Belarus-ului, negociatorii sovietici și-au expus și interesul față de Basarabia, pierdută în 1919, primind un răspuns pozitiv din partea germană, care și-a declarat un total dezinteres politic în aceste regiuni. Mai târziu, acest teritoriu a devenit parte a RSS Moldovenești în cadrul URSS.

Protocolul adițional secret

Reprezentanții plenipotențiari declară semnarea acordului dintre guvernul Germaniei și cel al URSS, după cum urmează:

Protocolul adițional secret, semnat la 23 august 1939, trebuie să fie corectat la alineatul 1, având în vedere faptul că teritoriul statului Lituania a trecut în sfera de influență a Uniunii Sovietice, în timp ce, pe de altă parte, regiunea Lublin și o parte a regiunii Varșovia au trecut în sfera de influență germană.

 

De îndată ce guvernul URSS va întreprinde măsuri speciale pe teritoriul lituanian pentru a-și proteja interesele sale, prezenta frontieră germano-lituaniană, în scopul stabilirii unei frontiere naturale și simple, va fi corectată astfel încât teritoriul lituanian, situat la sud-vest de linia marcată pe harta atașată, va fi transferat Germaniei.

În continuare se declară că acordul economic actual între Germania și Lituania nu va fi afectat de activitățile Uniunii Sovietice menționate mai sus.

Moscova, 28 septembrie 1939.

I. Ribbentrop
V. Molotov

 

Semnarea tratatului

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 2

 

 

În centru – Joachim von Ribbentrop

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Joachim von Ribbentrop și Stalin

Pactul Ribbentropp-Molotov 4

Pactul Ribbentropp-Molotov 5

Pactul Ribbentropp-Molotov 6

Pactul Ribbentropp-Molotov 7

Pactul Ribbentropp-Molotov 8

 

 

 

 

Pactul a fost ratificat de către Sovietul Suprem al URSS peste o săptămână după semnarea acestuia, iar deputații nu au știut de existența “protocolului adițional secret”, care niciodată nu a fost ratificat.

Pe data de 1 septembrie 1939, a doua zi după ratificarea pactului, Germania a invadat Polonia.

Ca urmare a pactului, între 1939 – 1944, Germania a evitat un război pe două fronturi, invadând succesiv Polonia, Franța și o serie de țări mici din Europa, în cele din urmă obținând, pentru un atac asupra URSS, o armată cu doi ani de experiență de luptă.

Astfel, după părerea multor istorici, principalul beneficiar de pe urma pactului poate fi considerată Germania nazistă. Cu toate acestea, și URSS-ul a primit suplimentar doi ani de pace, precum și teritorii suplimentare considerabile la frontiera sa vestică.

Când a intrat de fapt Uniunea Sovietică în cel de-al doilea Război mondial?

Se consideră că cel de-al doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invazia germană în Polonia (de fapt, și această dată este convențională).

După cum se știe, invazia a avut loc sub pretextul unui atac înscenat de către serviciile secrete germane, îmbrăcați în uniforme poloneze, asupra postului de radio german Gleiwitz, în apropiere de frontieră. În aceeași zi, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind recrutarea universală în rândurile armatei.

La 3 septembrie 1939, Anglia și Franța au declarat război Germaniei (apropo, peste o zi S.U.A. și-a declarat neutralitatea față de război), pe 6 – Uniunea Sud-Africană, iar pe 10 – Canada.

La 17 septembrie 1939 a venit rândul URSS. Începuse “campania de eliberare” a Armatei Roșii în Polonia, direcționată în întâmpinarea Wehrmacht-ului german.

Spre sfârșitul lunii septembrie (în mare parte datorită eforturilor Wehrmacht-ului), armata poloneză, care rezistase cu înverșunare în așteptarea zadarnică a unui ajutor din partea Marii Britanii și Franței, a fost învinsă, iar teritoriul Poloniei a fost împărțit între Germania și URSS (Uniunea Sovietică a redobândit teritoriile pierdute ca urmare a războiului sovietic-polonez din 1920).

 

Ambele state, Germania și Uniunea Sovietică, au intrat în contact direct: a fost stabilită frontiera sovieto-germană, pe linia de demarcație fixată în protocoalele așa-numitului Tratat privind frontierele și de prietenie, semnat pe 28 septembrie 1939.

 

 

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 9

 

Atacul Armatei Roșii asupra Poloniei 17 septembrie 1939.

Pactul Ribbentropp-Molotov 10

Un ofițer sovietic pe linia de demarcație

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 11

 

 

Comandantul Diviziei Blindate 19, generalul Heinz Guderian, discută cu comisarul politic Borovski

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 12

 

 

Prietenii sovietici și germani

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 13

 

 

 

Prietenii sovietici și germani – 1

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 14

 

 

Prietenii sovietici și germani – 2

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 15

 

 

Prietenii sovietici și germani – 3

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 16

 

 

 

Prietenii sovietici și germani – 4

 

 

 
Pactul Ribbentropp-Molotov 17

 

 

 

Tanchiștii sovietici și germani – prieteni – 5

 

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 18

 

 

Prietenii sovietici și germani – 6

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 19

 

 

 

Prietenii sovietici și germani – 7

 

 

 

 

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 20

 

 

Vizita lui Veaceslav Molotov în Germania, 12 noiembrie 1940.

 

 

 
Pactul Ribbentropp-Molotov 21

Pactul Ribbentropp-Molotov 22

 

 

 

V. Molotov și Ribbentrop trec prin fața Gărzii de onoare, stația Anhalt, Berlin

 

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 23

 

 

 

 

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest, 1939

 

Parada militară comună a Wehrmacht-ului și a Armatei Roșii, Brest (în germană: Deutsch-sowjetische Siegesparade in Brest – Litowsk) – marșul solemn al subdiviziunilor Armatei a XIX-a a Wehrmacht-ului (comandantul corpului – general al Diviziei a 2-a Panzer, Heinz Guderian) și brigăzii 29 de tancuri a Armatei Roșii (comandant – colonel Semion Krivoshein) pe strada principală a orașului, la 22 septembrie 1939, în timpul procedurii oficiale de cedare a orașului și a cetății Brest părții sovietice în timpul invaziei Poloniei de către trupele germane și sovietice.

Procedura s-a finalizat cu coborârea solemnă a steagului german și ridicarea celui sovietic.

Cedarea orașului a avut loc în conformitate cu protocolul sovieto-german privind stabilirea liniei de demarcație pe teritoriul fostului stat polonez, semnat la 21 septembrie 1939 de către reprezentanții comandamentelor sovietic și german.

Evenimentul a fost filmat de serviciul media de propagandă germană “Die Deutsche Wochenschau”. Istoricul Michael Meltiuhov notează că, la acel moment, Germania încerca din răsputeri să arate Angliei și Franței că Uniunea Sovietică este aliatul ei, iar în același timp, în Uniunea Sovietică, depunea eforturi să-și demonstreze ”neutralitatea” sa.

Parada comună Brest – Litovsk a reprezentat, în viziunea istoricilor, un simbol al împărțirii statului polonez.

Porțile paradei în orașul ocupat Brest

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 24

 

 

Brest – Litovsk, 22 septembrie 1939

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 25

Pactul Ribbentropp-Molotov 26

Pactul Ribbentropp-Molotov 27

Pactul Ribbentropp-Molotov 28

Pactul Ribbentropp-Molotov 29

Pactul Ribbentropp-Molotov 30

Pactul Ribbentropp-Molotov 31

Pactul Ribbentropp-Molotov 32

Pactul Ribbentropp-Molotov 33

Pactul Ribbentropp-Molotov 34

Pactul Ribbentropp-Molotov 35

 

 

Coloana sovietică de tancuri trece pe lângă un grup de motocicliști germani

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 36

 

Agresiunea URSS împotriva Finlandei

La 29 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică rupe relațiile diplomatice cu Finlanda, și a doua zi, după ce asupra pozițiilor Armatei Roșii a fost deschis focul (fapt care până astăzi nu a fost elucidat), trupele sovietice au atacat teritoriul acesteia.

În consecință, a fost proclamată crearea Republicii Democratice Finlandeze, fiind stabilit un guvern condus de binecunoscuta figură a Comintern-ului, Otto Wille Kuusinen.

Cu acest guvern imediat au fost stabilite relații diplomatice (desigur, toate aceste lucruri s-au întâmplat la Moscova, deși în caietul de sarcini au figurat întotdeauna adrese finlandeze; nenumărate documente ale acestui guvern finlandez au fost scrise de mâna lui A.A. Jdanov).

Războiul cu Finlanda a continuat până în 1940 și a luat sfârșit pe data de 12 martie. Nu s-a reușit distrugerea completă a armatei finlandeze.

Conform Tratatului de pace încheiat la Moscova la 12 martie 1940, Uniunii Sovietice i-au fost cedate istmul Karelia, inclusiv orașul Vîborg/Viipuri, și baza militară navală dislocată pe peninsula Hanko (închiriată pe o perioadă de 30 de ani). Drept compensație, Finlandei i-au revenit teritoriile pustii din regiunea nordică a peninsulei Kola.

 
 
La 14 decembrie 1939, Uniunea Sovietică a fost exclusă din cadrul Ligii Națiunilor, care în perioada interbelică a jucat rolul actualei Organizații a Națiunilor Unite (doar trei state au fost declarate agresori – Japonia, Italia și Germania. Adițional – URSS-ul).

Ocupaţia sovietică a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi a celor trei state baltice.

La 28 iunie 1940 România a primit un ultimatum din partea URSS, prin care i se cerea evacuarea administrației civile şi militare de pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord.

În aceeaşi perioadă URSS anexează teritoriile Lituaniei, Letoniei şi Estoniei.

 

 

Pactul Ribbentropp-Molotov 37

 

 
 
La 23 august 1944, trupele sovietice reiau controlul asupra teritoriului Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

În 1947, ca parte a tratatului de pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat cu privire la frontieră, prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere, ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință.

 

Sursa: traducere şi adaptare după http://andis-inform.blogspot.ru/2013/07/blog-post.html)***

Acestea sunt faptele şi contextul pe care nu-l putem ignora atunci când vorbim despre victoria în cel de-al doilea război mondial. Desigur, evenimente si detalii sunt infinit mai multe decât cele enunţate aici, dar, după cum spuneam, nici nu mi-am propus să fac o analiză istorică a celui de-al doilea război mondial.Nefiind istoric, nu pretind la adevărul absolut şi nici nu-mi propun să pun pe cineva la zidul infamiei.

Tot ce mi-am propus este să înţeleg: ce sărbătorim la 9 mai noi, cetățenii statului Republica Moldova, care la 27 august 1991 şi-a proclamat independenţa faţă de URSS şi care, prin Declaraţia de Independenţă, a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop si „ocuparea prin forţă la 28 iunie 1940” a teritoriului Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Ținutului Herţa?Cine sunt învingătorii în cel de-al doilea război mondial?

Cei care au reușit să recunoască şi să-şi asume crimele nazismului, sau cei care deplâng imperiul şi se bazează în continuare pe teoriile staliniste în relaţia cu lumea exterioară?Eu cred că adevărații învingători în cel mai mare măcel al secolului XX sunt cei care au învăţat aceasta cumplită lecţie a istoriei, plătită cu viețile a zeci de milioane de oameni.

Învingători sunt cei care au reușit să se debaraseze atât de fascism, cât şi de comunism şi să edifice democrația în statele lor.Adevăratul învingător în cel de-al doilea război mondial este astăzi Germania, ţara cu cea mai avansată democrație şi economie în Europa.

Este ţara care a știut să înveţe cumplita lecție a istoriei.Este ţara, liderul căreia, asumându-și trecutul aşa cum este el, va merge la 10 mai la Moscova pentru a onora memoria celor căzuți în cel de-al doilea război mondial.

A adus această victorie libertate moldovenilor?

Așadar, ce sărbătorește Republica Moldova la 9 mai?

 

 Sursa:  http://www.tanase.md/

08/05/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: