CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MOLDOVA SOVIETICA SI “EDUCATIA PATRIOTICA”. VIDEO: HAPPY TOGHETER

 

 

 

https://i2.wp.com/i840.photobucket.com/albums/zz329/basarabeni2010/patriotismurss.jpg

 

 

 

 

Documentele de arhivă arată că Partidul Comunist se ocupa îndeaproape de cetăţenii sovietici care aveau rude în străinătate, iar orice „manifestare naţionalistă” era curmată din faşă.

Sub comunism, au existat numeroase campanii de luptă împotriva unor duşmani reali sau virtuali ai puterii sovietice.

Una dintre acestea a fost lansată prin hotărârea Biroului CC al PCM în data de 19 august 1986, inditulată „Despre starea şi măsurile de intensificare a educaţiei patriotice şi internaţionaliste a populaţiei republicii, lupta împotriva manifestărilor de naţionalism”.

EMIGRAREA, „MANIFESTARE NEPATRIOTICĂ”

Darea de seamă din raionul Rezina asupra îndeplinirii acestei hotărâri e foarte relevantă. De exemplu, din setul de chestiuni care făcea obiectul deciziei Biroului CC era starea de fapt în ceea ce priveşte persoanele care vor să plece cu traiul în străinătate, dar şi a persoanelor ce aveau rude în România.

Despre aceste aspecte se ocupa KGB-ul care a raportat că persoana de etnie germană Şaifel, şofer la filiala nr. 1 a Companiei de transport din Râbniţa, a manifestat dorinţa de a pleca în Germania de Vest.

Organele poliţiei politice însă nu i-au dat voie. Cetăţeanul era pus la evidenţă ca element periculos, menţionându-se că are „un comportament normal”, lucrează conştiincios şi s-a resemnat în privinţa imposibilităţii de a emigra în patria istorică.

Mai mult, se căsătorise cu o ucraineancă, un detaliu ce a bucurat organele, care-şi exprimaseră intenţia de integrare a individului respectiv în societatea sovietică moldovenească.

ŞOVINISMUL VELICORUS ERA PROMOVAT

Un alt caz alarmant şi considerat un semnal de atitudine nepatriotică era cel al unui A. Blonski, care era căsătorit cu o englezoaică, cu care a făcut cunoştinţă în timpul Olimpiadei de la Moscova din 1980. Avea cu ea o fetiţă şi în 1985-1986 a cerut de numeroase ori să emigreze în Anglia, fără a renunţa la cetăţenia sovietică.

Dar nu i s-a permis, de teamă că va defăima Uniunea Sovietică. Din raport mai aflăm şi despre faptul că se ducea o evidenţă strictă a persoanelor care părăseau raionul.

În decursul anului 1986 au plecat în străinătate 28 de locuitori ai raionului, pe o perioadă de la opt la 45 de zile. În aceeaşi perioadă au vizitat raionul Rezina 40 de cetăţeni străini, majoritatea lor fiind din România.

Nu au fost înregistrate manifestări de ordin naţionalist, dar situaţia cu privire la viitorii tineri recruţi în armata sovietică era alarmantă. Din cei 50 de elevi din clasele a IX-a şi a X-a examinaţi, 26 aveau probleme de ordin intelectual sau fizic, mulţi fiind bolnavi.

Era îngrijorător şi faptul că planul de recrutare în instituţiile superioare de învăţământ cu profil militar nu era îndeplinit ani la rândul. În 1982-1986 era prevăzută selectarea în acest sens a 60 de tineri anual, dar în realitate se găseau numai patru-cinci indivizi, explicaţia fiind că şcolilor cu predare în limba română le revenea doar patru locuri din cele 60.

CONTACTELE CU ROMÂNIA, RESTRICŢIONATE

Selecţia respectivă era operată de conducerea comisariatului militar, alcătuită din ruşi veniţi din afară, şi preferinţele erau stabilite de ei. O atenţie sporită a campaniei din 1986 era limitarea contactelor cu România.

De ce? Deoarece prin contactul cu cei din România, populaţia locală nu mai putea fi atât de sigură că alcătuieşte o etnie aparte, cea de moldoveni, astfel demascându-se minciuna propagandei comuniste sovietice despre „cele două popoare romanice de est”.

 

 

EXTRAS DIN DOCUMENT

 

 

„Nu s-au înregistrat manifestări naţionaliste şi cereri de literatură străină, românească sau din alte state.

Ne-am interesat în oficiile locale ale «Soiuzpeciat’», nimeni nu a solicitat asemenea abonamente”, se spune în hotărârea Biroului CC al PCM din 19 august 1986.

 

 

Autor: Igor Casu

 

 

 

 

 

 

 

 

07/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

FENOMENUL EMIGRARII IN BASARABIA TARISTA

 Harta Moldovei dintre Prut si Nistru  (Basarabia)

 

 

 

Emigrările în Basarabia Ţaristă

 

 

Tocmai pentru a slăbi acest bloc compact, principala preocupare a conducătorilor ruşi a fost schimbarea procentajului etnic al Basarabiei, net favorabil românilor.

Pentru aceasta, pe lângă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, existau două căi principale şi, după cum s-a dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cât mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu tot atâţia venetici de toate naţionalităţile, sosiţi din imperiu.

În vederea obţinerii unui succes cât mai deplin, se folosea diversiunea, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale pentru a-şi găsi fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului.

Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pământ şi ameliorarea traiului. Şi au existat nu puţini naivi care, sperând că măcar aşa vor căpăta pământ, au crezut minciunile propagandei.

Sute de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei îşi părăseau pentru totdeauna căminul, petecul de pământ, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pământ al făgăduinţei”.

Dar pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat, şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, şi în special femei şi copii, mureau la mari depărtări de căminul părăsit.

Nu puţine erau cazurile când ţăranii cereau ei înşişi strămutarea pe întinsul Rusiei. Cei din satul Sângerei trimiteau în acest sens o petiţie către ministrul de finanţe al imperiului.

În 1814, locuitorii din Larga cereau strămutarea în judeţul Cetatea Albă. Cei din Bahmut făceau cinci petiţii între anii 1832-1834 către guvernatorul civil al Basarabiei şi generalul guvernator al Novorusiei.

Mişcări asemănătoare erau frecvente în judeţele Hotin, Soroca sau Iaşi. (1) Mişcarea ajunsese atât de intensă, încât la 24 aprilie 1829 guvernul regional al Basarabiei era obligat să emită o circulară către toţi ispravnicii de poliţie, cerându-le stoparea ei.

Ca urmare, ţăranii începeau să fugă în grupuri, acţiunea prelungindu-se până spre mijlocul secolului al XIX-lea. În 1834 de exemplu, au fugit 75 de familii din Larga şi 47 de familii din Plopi şi Ţaul, iar în 1836 încă 75 de familii din Bahmut. (2)

Dar şi după aceea continuarea lor era posibilă. La începutul secolului al XX-lea, sătenii din Verejeni îşi justificau astfel acţiunea faţă de guvernatorul provinciei: „Mizeria din cale afară de grea, lipsa de pământ, sărăcia ne-au silit să ne părăsim patria, scumpa noastră Basarabie, şi să plecăm într-un ţinut cu desăvârşire străin, necunoscut, numai ca să avem o bucată de pâine, şi să nu pierim cu copiii noştri de foame şi de frig.” (3)

Prin strămutarea ţăranilor români în Rusia, se pare că numai între anii 1812-1834 au dispărut 47 de sate din Basarabia. (4)

Ajunşi în adâncul Rusiei şi pierduţi între străini, ţăranii români dispăreau cu desăvârşire în masa acestora. Expulzările românilor peste Nistru erau astfel descrise în 1896, conform mărturiei scriitorului rus Starostavski: „Coloniştii moldoveni, crescuţi în alte împrejurări, veniţi acolo pentru a-şi găsi o patrie mai bună, au găsit în loc de rai, cum li s-a făgăduit, nevoie, boală şi moarte.

Un şir lung de morminte de-a lungul ţărmului Caucazului, iată tot ce a rămas din această nereuşită colonizare.” (5) „În timpul călătoriei şi mai ales pe locurile noi, coloniştii duceau lipsuri mari.

Din pricina subalimentaţiei şi condiţiilor antisanitare, se răspândeau în mijlocul lor diferite boli epidemice, creştea mortalitatea. Şeful secţiei de strămutări din regiunea Semipalatinsk a menţionat în octombrie 1910 că bieţii basarabeni… «în cel mai bun caz se vor plânge amar de soarta lor, în cazul cel mai rău vor pieri de scorbut şi tifos.»” (6)

De aceea, aproximativ 40% dintre aceşti nenorociţi se întorceau în satele lor. (7)

Totuşi, în timpul primului război mondial, o misiune militară română la Vladivostok, pe ţărmul Pacificului, a găsit în regiunea învecinată oraşului circa 30.000 de agricultori români, care cereau cu disperare să fie repatriaţi. (8)

Dar migraţia spre Rusia nu reprezenta nimic faţă de ceea ce se petrecea, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, la graniţa cu Moldova. Preferând bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului.

În acest sens, Kasso declara: „Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfâşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici.” (9)

Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspândit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul râului. În plus, spunea Nicolae Iorga, „când se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.” (10)

Lucruri puţin îmbucurătoare releva şi consilierul rus Baikov, care se plângea că „ţăranii, nemaifiind în stare să suporte birurile grele şi taxele nelegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut”, şi în legătură cu acelaşi subiect, înaltul funcţionar Miloşevici sublinia „mâhnirea şi neliniştea poporului din cauza anexării ţării de către Rusia.” (11)

Însuşi ţarul Alexandru I îi scria mitropolitului Gavriil la 1 aprilie 1816: „Numeroase familii de ţărani nesiguri îşi abandonează căminele şi încearcă o refugiere dincolo de graniţă.” (12)

Perspectivele erau înspăimântătoare. Cneazul Kurakin arăta: „Va fi cu adevărat regretabil dacă această ţară populată din abundenţă până acum, pentru dobândirea căreia statul a plătit scump, va trebui în cele din urmă să rămână pustie.” (13)

În 1816, Kiseliov se adresa în acest sens ţarului: „Am dori ca Măria Voastră să dea ordin pentru a face calcule, din care să se vadă câţi locuitori au fost la încheierea păcii, câţi bulgari au trecut la noi, câţi au rămas mai apoi, şi câţi dintre ei au plecat înapoi, preferând guvernarea turcească în locul guvernării noastre.” (14)

Între 1816, când Bahmetiev a efectuat recensământul populaţiei Basarabiei, şi 1818, când el a fost imitat de Kornilovici, populaţia regiunii scăzuse cu 51.000 de persoane.

Statisticienii ruşi, ca Skalkovski şi Zaşciuk, explicau micşorarea bruscă a populaţiei astfel: „Cauza, după toate probabilităţile, a fost destrăbălarea şi lipsa de cinste a administraţiei ispravnicilor, care siliră pe ţărani de a fugi în Turcia.” (15) Chiar şi ruşi, veniţi de dincolo de Nistru, fugeau cu românii în Moldova.

Situaţia era dezastruoasă. În 1815 Svinin constata că plecaseră 3.359 de familii din judeţul Hotin şi 290 de familii din judeţul Codru, iar Batiuşkov aprecia că în 1817-1818 „numai din ţinutul Greceni au fugit peste 1.000 de familii.” (16)

Numai în 1812 se refugiaseră 3.000 de ţărani. În acea vreme, conform raportului protopopului Maleavinski din 9 noiembrie 1812, satul Şaba din judeţul Cetatea Albă rămăsese numai cu patru familii. (17)

Câţi vor fi fugit în total, nu se va şti probabil niciodată cu precizie. Fuga ţăranilor a mai continuat până către mijlocul secolului, căci disperarea poporului când s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat.

Prin urmare, putem fi de acord cu Iorga, care arăta că în acest timp au părăsit Basarabia cel puţin 30.000 de suflete. (18)

„Curentul acesta foarte păgubitor pentru prestigiul autorităţilor ruseşti, spunea Kasso, se întreţinea şi de teama pe care o aveau ţăranii, cu drept cuvânt, că administraţia rusească va introduce regimul servagiului, cum a făcut în Ucraina, – sistem exact contrar structurilor Principatului Moldovei, unde ţăranii aveau libertate individuală.” (19)

Locul celor plecaţi era luat de ţărani ruşi şi ucrainieni, aflaţi în aceeaşi situaţie disperată, şi cărora li se spunea că traiul era mai bun în Basarabia. Dar despre felul cum au decurs colonizările şi cât de intense au fost ele în Basarabia, vedem în articolul Colonizările în Basarabia Ţaristă.

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Sursa:Istoria md.

Note:
1    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 457.
2    Ibidem.
3    Ibidem, p. 622.
4    Ibidem, p. 456.
5    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 211.
6    Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 622.
7    Ibidem.
8   1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. VI, Bucureşti, 1986, p. 495.
9   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 87.
10  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 159.
11  Ştefan Pascu, Momente din lupta poporului român pentru formarea statului naţional unitar, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 2/1976, p. 3.
12  Ştefan Ciobanu, La continuité Roumaine dans la Bessarabie annexée en 1812 par la Russie, Bucarest, 1920, p. 11.
13  Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 116-117.
14  Ibidem, p. 117.
15  Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 93.
16  Mihai Adauge, op. cit., p. 117.
17  Ion Nistor, op. cit., p. 183.
18  Anton Crihan, op. cit., p. 87.
19  Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 11.

 

07/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

DOSOFTEI: ”Descălecat-au ţara domnul Dragoş-vodă, Fericită, buiacă, cu tot feli de rodă, Când au adus într-însă româneasca limbă.”

 

Sfântul Ierarh Dosoftei ( n. 26 octombrie 1624, Suceava – d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkvaa),  fost un călugăr cărturar din secolul al XVII-lea, mitropolit al Moldovei (1671-1673 ; 1675-1686), şi mărturisitor pentru credinţa ortodoxă. Numele sau de botez a fost Dimitrie Barila.

 

 

 

 

DOSOFTEI

 

 

A  învăţat la Iaşi probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la mănăstirea “ Sf. Trei lerarhi”, apoi la şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov, unde a făcut studii umaniste şi de limbi straine.

Cunoştea limba elenă, latina, slavona şi polona. Datorită relaţiilor sale cu patriarhul Moscovei şi cu Nicolae Milescu, aflat in Rusia , a adus de acolo  un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Iaşi, în româneşte, principalele cărţi liturgice, unele traduse de el însuşi.

 Dosoftei  fost unul dintre ierarhii  care au promovat introducerea limbii române în biserică.

Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huşi (1658 – 1660) şi Roman (1660 – 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 şi 1675 – 1686). În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oştile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.

A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet naţional, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală şi din cea istorică în româneşte, primul traducator al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre primii cunoscători şi traducători din literatura patristică şi post patristică şi care a contribuit la formarea limbii literare româneşti.

In anul 2005, Biserica Ortodoxa Romana l-a proclamat sfant.Prăznuirea lui se face la 13 decembrie.

 

 

Lucrari tiparite:

 

 

  • Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., şi 8634 de versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)

  • Dumnezeiasca Liturghie, Iaşi, 1679 (ed. a Ii-a, Iaşi, 1683);

  • Psaltirea de-nţeles, Iaşi, 1680 (text paralel: slavon şi român);

  • Molitălvnic de-nţeles, Iaşi, 1683, având, după prefaţă, un

  • Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;

  • Parimiile preste an, Iaşi, 1683, având tipărit din nou

  • Poemul cronologic, cu mici adaosuri şi modificări.

  • Viaţa şi petriaceria sfinţilor, 4 vol Iaşi, 1682-1686, lucrare de compilaţie, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) şi slave.

 

 

moldavianoldcoat-wijsbergen-stema-mare-a-moldovei

 Stema mare a Moldovei în armorialul Wijsbergen

 

Stihuri la luminatul herb al Ţării Moldovei.

Capul cel de buor, de fiară vestită
Sămnează putere ţării nesmintită.
Pre cîtu-i de mare fiara şi buiacă,
Coarnele-n păşune la pămînt îş pleacă.
De pre chip să vede bourul ce-i place,
C-ar vrea-n toată vremea să stea ţara-n pace.

Dosoftei 1679.

“Domnii Ţărâi Moldovei pus-au nevoinţă

 De-au învăţatu-ş ţara direaptă-n credinţă,

 Pravoslavnica lege ferind necorcită,

Şi-n ceri Hristos le cruţă viaţă fericită.

Descălecat-au ţara domnul Dragoş-vodă,

Fericită, buiacă, cu tot feli de rodă,

Când au adus într-însă româneasca limbă.”

Dosoftei, Psaltirea in versuri

Wikipedia, enciclopedia libera

07/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: