CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1 mai muncitoresc. De la grevele americane, la micii românești. VIDEO

O istorie neconvenţionala a zilei de 1 Mai.

Semnificaţia zilei de 1 Mai – Ziua Internațională a Muncii – pare a se fi pierdut de-a lungul anilor.

Românii sărbătoresc ziua de 1 Mai crezand că, în urmă cu 129 de ani, muncitorii din Statele Unite ale Americii s-au ridicat la luptă și au cerut ca ziua de lucru să fie de 8 ore.

Data de 1 mai a fost declarată Ziua Internațională a Muncii  in anul 1889, după Congresul Internaționalei Socialiste, în memoria victimelor grevei generale din Chicago din 1886.

Ulterior, 1 Mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internaţională a Muncii.

Dar ce a fost cu aceasta greva generală a muncitorilor americani ?

În cursul anului 1884, la o întrunire a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada, s-a hotărât începerea luptei pentru ziua de lucru de 8 ore. Atunci, George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor a fost cel care a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca “8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”.

Ziua de 1 Mai 1886 s-a fixat ca zi de grevă generală pentru satisfacerea acestei revendicări.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde s-au adunat 90.000 de persoane, din care aproximativ 40.000 se aflau în grevă.

Ziua de 1 mai a devenit cunoscută in istorie mai ales pentru incidentele violente care au avut loc două zile mai târziu, pe 3 mai 1886, în Piaţa Heymarket din Chicago.

În timpul demonstraţiilor, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului McCormick.

Polițiștii din Chicago au deschis focul fără avertisment, omorând patru muncitori care demonstrau pașnic.

În seara aceleiași zile, din mulţime, o bombă a fost aruncată spre coloana de poliţişti. Au fost răniţi atunci 66 de poliţişti, dintre care şapte au decedat ulterior.

Poliţia a ripostat cu focuri de armă, ucigând un număr și mai mare de muncitori (care a rămas până astazi necunoscut) și rănind aproximativ două sute de protestatari.

În urma acestor evenimente, opt lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi, iar în urma procesului şapte dintre ei au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare.

Din cauza manifestatiilor de protest care au avut loc atât în SUA cât și în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia și Rusia, au fost executați numai patru dintre ei.

Ulterior, în 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago.

La scurt timp, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii”), anual, în prima zi de luni a lui septembrie.

Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală.

 Ziua Muncii în SUA este asimilată grătarelor, autostrăzilor aglomerate şi ca ultimul lung week-end al verii.

Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii.

 

 

Există şi excepţii, pe langa Statele Unite, de exemplu Australia si  Elveţia s.a.

În URSS, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice aberante.

De asemenea, şi naziştii au uzurpat aceste tradiţii.

Ziua de 1 mai, a fost transformată într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, promiţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc.

Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: „Certurile şi neînţelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unităţii şi înălţării naţiunii”.

Ziua de 1 mai a fost transformată de către nazişti într-o sărbătoare propagandistică. Se suţinea că aceasta zi trebuie să devină o sărbătoare a întregii naţiuni şi nu poate fi transformată într-un simbol al luptei proletare şi a decadenţei.

Serbările câmpeneşti, chioşcurile cu bere şi spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise, iar organizaţiile muncitoreşti au fost înlocuite cu directive de la partidul unic.

 

 

1 Mai în România

În România, ziua de 1 Mai a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890.

De atunci și până la instaurarea regimului comunist, atât sub Carol I sau regele Ferdinand, Ziua Muncii a fost marcată prin sărbători câmpenești și ieșiri la iarbă verde.Ulterior, în perioada regimului comunist, 1 Mai s-a transformat într-o ocazie de preamărire a partidului comunist si a sefilor sai. Muncitorii și elevii erau încolonați și obligați să aducă elogii regimului comunist, la defilări grandioase, cu pancarte ce afișau chipurile conducătorilor.
După 1990, importanţa propagandistică a acestei date a dispărut, iar românii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare sau la munte. 1 Mai în presa antebelică și…Sărbătoarea internaţională de 1 Mai apare pentru prima dată în presa românească din secolul al 19-lea.

“În Englitera manifestaţia de 1 Maiu a avut loc în Dumineca următoare a acestei zile. Peste tot manifestaţiunea a avut un caracter foarte impozant.

La Londra au luat parte la manifestaţie 60.000 de muncitori. La Hyde-Park, unde s’a ţinut întrunirea, 24 de tribune au fost rădicate de pe care 24 de oratori au vorbit în acelaşi timp.

La un semnal convenit, resoluţiuni în favoarea zilei de 8 ceasuri au fost puse la vot şi aprobate prin uriaşe aclamaţiuni”, scria Adevărul în ediția din 1 mai 1893.În 1919, același ziar titra pe prima pagină: “1 Maiu şi muncitorimea română”. “Anul acesta, muncitorimea serbează ziua de întâi Maiu, în împrejurări cu totul deosebite.

Războiul mondial, revoluţiunea cea mare, cum i-a zis un scriitor socialist, s’a terminat şi la Paris, unde se zămisleşte pacea, lumea cea veche cu politica ei de echilibru între popoare e în luptă cu lumea cea nouă, care bate cu pumnii vânjoşi la poarta vieţei, lumea păcei de dreptate şi armonie între popoare (…)”, se spunea în articol.

Ziarul „Acţiunea”din data de miercuri, 30 aprilie 1941, oferea cititorilor în pagina 3 “informaţiuni” despre ziua de 1 Mai: “Preşedinţia Consiliului de miniştri aduce la cunoştinţă că în ziua de 1 Mai – Sărbătoarea Muncii – toate autorităţile publice vor fi închise”, “Mâine, joi, 1 mai 1941, halele şi pieţele Capitalei vor fi închise toată ziua în conformitate cu prevederile Legii pentru reglementarea repausului duminical.

Primăria Capitalei invită populaţia să-şi facă aprovizionările din vreme”.Din ediţia din 30 aprilie 1944 a aceluiași ziar, aflăm că, fiind război, românii au lucrat.

Astfel, într-un articol dedicat “Sărbătorii Muncii” se spunea: “Ziua de 1 Mai va fi sărbătorită anul acesta prin muncă. În toate întreprinderile, serviciul se va executa în orele de program obişnuite”.

Amintirea 1 MAI MUNCITORESC. Serbările cu fast ale perioadei comuniste - VIDEO

 

… 1 Mai în presa comunistă

 

Din ziarele tipărite în perioada comunistă se poate vedea rolul zilei de 1 Mai pentru propagandă.

Ziarul partidului comunist, Scînteia, în numărul său din 1 mai 1975, titra pe prima pagină :“Trăiască 1 Mai Ziua solidarităţii internaţionale a celor care muncesc!” şi publica un articol “Sub conducerea partidului, uniţi, încrezători, puternici”.

Același ziar, în numărul din 2 mai 1975, publica un material intitulat “Sărbătorirea Zilei de 1 Mai”, în care se spunea cum “manifestările care au avut loc ieri în întreaga ţară au evocat vibrant bogatele tradiţii revoluţionare de luptă, legăturile de solidaritate internaţionalistă ale clasei muncitoare şi Partidului Comunist Român, contribuţia României la zdrobirea fascismului, marile succese în construcţia socialistă, angajarea fermă a întregului popor pentru înfăptuirea Programului partidului”.

 

 

Aceeași ediție prezenta “cuvîntul tovarăşului Nicolae Ceauşescu”, la masa “tovărăşească” oferită de Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

Peste ani, în 1989, Scînteia amintea ziua de 1 Mai încă din primele zile ale lunii aprilie, fiind publicate articole cu titluri precum “Oameni ai marilor performanţe”, “Rînduri, rînduri, muncitori”, “Faptele noastre de muncă – mândria noastră” sau “Măsura hărniciei muncitoreşti.

Peste două zile, publicaţia Scînteia deschide numărul cu titlul “Trăiască 1 Mai. Ziua muncii, ziua solidarităţii internaţionale a celor care muncesc!”.

 

Putem afla că, de 1 Mai, în capitală, “zeci de mii de bucureşteni s-au îndreptat în prima zi de mai pentru a se bucura în tihnă de reînnoirea naturii, de frumuseţea exploziei vegetale”, “măiestrit dirijată de arta horticultorilor”.

“Zeci de mii de bucureşteni s-au «revărsat» în pădurile din preajma oraşului (Pusnicul, Andronache, Băneasa etc.), spre bazele sportive ale pionierilor, uteciştilor, studenţilor sau cele ale diverselor cluburi de la Străuleşti, Băneasa, Tei, Bragadiru, Pantelimon etc.”.

 

 

02/05/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1806-1812 : Războiul care ne-a înghiţit. Instaurarea forţată a administraţiei ţariste în Basarabia după 1812

 

 

 

 

Războiul care ne-a înghiţit: 1806-1812

 

 

Moldova şi Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război şi obiecte ale disputelor diplomatice care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei (ţinuturile dintre Prut şi Nistru).

Declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Imperiul Otoman, chiar dacă şi istoriografia sovietică, şi cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului.
Acesta a fost, însă, doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit pe principii destituiţi anterior.

În răstimp de numai opt ani (1805-1812), Rusia a purtat opt războaie:

în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa;

în 1806-1812 cu Imperiul Otoman;

în 1806-1813 cu Iranul;

în 1807-1812 cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice);

în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent.

Un fapt istoric, mai puţin analizat, este că în răstimpul doar a unui singur deceniu, cuprins între anii 1804-1814, Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică cu unul mai mult decât Franţa lui Napoleon.
Aceste războaie ţineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie.

Către 1808, deficitul bugetar a atins suma de 126 mln. ruble, iar peste un an – deja 157 mln., principala cauză fiind creşterea cheltuielilor pentru înarmare.
În 1807, Ministerului Forţelor Terestre i-au fost alocate 43 mln. ruble, în 1808 pentru armată se alocă 53 mln., în 1809 – 65 mln., în 1810 – 92 mln., iar în 1811 – 114 mln. ruble.

Pentru a-i convinge pe turci să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 24 decembrie 1806 (5.01.1807), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”.

După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză, care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost şi nici nu putea fi factorul preponderent, care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a Strâmtorilor Mării Negre.

Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rusiei.

Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”.

De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul Externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16(28) august 1806.

Acesta a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă.

Este strigătoare la cer ignorarea acelor nenorociri, greutăţi, pustiiri ale Principatelor, „şi mai ales a Moldaviei” ce pătimise în acest război (M. Kogălniceanu).

Conform unor calcule recente, de la 1 ianuarie 1808 şi până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreţinerea spitalelor militare ruseşti, Moldova а plătit 4.042.890 de lei, iar Ţara Românească – 4.047.226 de lei.

În realitate, sumele au fost mult mai mari.

Or, ostaşii ruşi se comportau în spitale ca nişte vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparaţie fiind suportate iarăşi de băştinaşi.

Pe lângă întreţinerea spitalelor, ruşii au impus Principatele şi la alte plăţi, şi mai împovărătoare.

În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au constituit 1.981.072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1.399.758 de lei, adică 70,7% din total.

Din 1805 şi până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori.

Destinul celor două Principate în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 a fost permanent unul din factorii importanţi ai raporturilor internaţionale vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, care a însemnat dezastru pentru Principate, poate fi împărţit în trei perioade:

● Prima perioadă – de la trecerea Nistrului în luna noiembrie 1806 a armatei ruse a lui I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (august 1807).
În această perioadă, armata rusă, ce număra un efectiv de 33000 de oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C. Ypsilanti, venind la 15(27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”.

Domnul Moldovei Al. Moruzi rămăsese fidel Porţii şi se retrăsese peste Dunăre, astfel încât autoritatea lui C. Ypsilanti se răsfrângea asupra ambelor Principate, însă acest principe fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.

● A II-a perioadă – armistiţiul de la Slobozia (august 1807 – primăvara 1809). În perioada nominalizată, reieşind din stipulaţiile Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12 (24) august 1807 armistiţiul de la Slobozia, conform căruia armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate.

Alexandru I, fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor.

● A III-a perioadă – de la reînceperea ostilităţilor militare în primăvara anului 1809 şi până la semnarea păcii în luna mai 1812.

Pe parcursul acestei perioade, pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se loveau de rezistenţa diplomatică a otomanilor.
Marele vizir i-a ripostat lui M. I. Kutuzov: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul”.

Kutuzov a reuşit în 1811 să schimbe raportul de forţe în favoarea Rusiei, repurtând cu forţe numeric inferioare victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811), ulterior încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie ele au capitulat).
Cât de prost mergeau treburile în armata ţaristă ne vorbeşte şi faptul că în aceşti şase ani de război s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea – P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).
Moldova nu era subiectul, ci obiectul politicii europene

Principatul Moldovei, fiind vasal Porţii Otomane, sub regimul turco-fanariot, a fost exclus la acea etapă decisivă din procesul soluţionării diferendului ruso-otoman şi a chestiunilor legate de raporturile internaţionale.

Ambele principatele, puse în disputa diplomatică de la Tilsit şi Erfurt (1807-1808) ca piese de schimb, care erau cucerite cu forţa armei în cadrul diferendului militar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, mai urmau a fi anexate de jure, la masa tratativelor ruso-otomane.

„Uşurarea însă şi răsplătirea la încheierea păcii de Bucureşti – după cum scria M. Kogălniceanu – fu luarea a jumătate de Moldova de către acea putere protectriţă, pentru care românii s-au… jertfit în atâtea rânduri”.

Concluzia generală, ce poate fi trasă din experienţa conflictelor ce s-au derulat pe teritoriul ţărilor noastre este că nu poate veni „binele” cu ajutorul răului şi n-are sorţi de izbândă acel popor care mizează doar pe ajutorul din afară.

Eminescu, pe bună dreptate, considera că Deviza noastră trebuie să fie: „a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.
Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”.

 

Instaurarea forţată a administraţiei ţariste în Basarabia după 1812

În 1903 Pavel Kruşevan scria că rar se poate de întâlnit o aşa coincidenţă făţişă a frontierelor administrative şi naturale, pe care le avea în acest timp Basarabia (Pavel Kruşevan. Basarabia, S.-Pb., 1903, p. 1).

După anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă a urmat instaurarea unei administraţii coloniale antinaţionale.

De acum în 1806–1812, după cum scria Karl Marx, „ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile. De altfel, Rusul este complicele Fanarioţilor.”

„Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei nu avea pentru moscal (moscovit) decât cuvinte de ură” (Pamfil Şeicaru. Karl Marx: însemnări despre români, Madrid, 1995, p. 138).

Această ură s-a transmis şi asupra administraţiei coloniale ruseşti, deoarece „românii au înţeles că pentru ei împăratul rus nu este un eliberator, ci un duşman”. (N. Boreţki-Bergfeld, Istoria Rumânii, S.-Pb., 1909, p. 179).

La 23 iulie 1812 a fost publicat „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii în Basarabia”, semnat de Pavel Ciceagov, comandant-şef al armatei ruse din Moldova, Valahia şi flota Mării Negre.

El se ocupa cu instaurarea administraţiei politice în Basarabia.

În conformitate cu acest Regulament provincia dintre Prut şi Nistru a fost împărţită în 12 ţinuturi: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Căuşeni, Reni şi Ismail, care uneau 17 oraşe şi 693 de sate.

 

În 1814 numărul judeţelor s-a micşorat până la nouă, iar către 1816 au rămas numai opt, inclusiv Hotin, Orhei, Soroca, Bălţi (Iaşi), Bender, Codru, Ismail şi Greceni.

 

 

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2012/02/harta-basarabiei-mare-anii20.jpg?w=263

 

 

Fiecare judeţ era condus de un ispravnic, fiind împărţit în ocoale, conduse de ocolaşi.

Târgurile erau conduse de un căpitan de târg numit de ispravnic. Printre acele opt judeţe se afla şi ţinutul Orhei.

În 1812–1813, Orheiul era un mic orăşel, înconjurat de păduri, grădini, vii, sate mici ascunse în pădurile bogate.

Avea zăcăminte de var şi piatră pentru construcţii. Fiind bogat în resurse economice, în Orhei au venit mulţi comercianţi şi industriaşi.

În 1836 Orheiul este numit centrul judeţului Orhei. Dar acest oraş nu s-a dezvoltat după puterile sale.

În 1903, Pavel Kruşevan scria că „Orheiul a devenit cel mai rău dintre oraşele guberniei Basarabia” (p. 223).

În istoriografia sovietică rusă se afirma precum că ţarul Alexandru I a dăruit Basarabiei o largă autonomie (sic!) care, chipurile, i-a asigurat o libertate locală şi condiţii de dezvoltare.

În realitate, regimul colonial ţarist a instaurat asupra Basarabiei nu una, dar două administraţii: una militară şi alta civilă. Nu putea fi vorba de nicio autonomie reală.

Despre această autonomie mai mult se vorbea, deoarece administraţia militară activa după regulile de război.

Guvernatorul militar se supunea direct ţarului şi nu putea fi controlat de elita politică locală.

În funcţia de guvernatori militari au activat mai mulţi generali. Generalul Ivan Marcovici Hartingh (1756–1831), olandez de origine, era un om răutăcios, agresiv şi mincinos. Scria denunţuri lui Alexandru I împotriva boierilor moldoveni.

În funcţia de guvernatori militari de asemenea au activat Aleksandr Bahmetiev, Mihail Voronţov, Pavel Fiodorov, Mihail Ilinski, Mihail Verraion, Platon Antonovici şi alţii.

Toţi guvernatorii militari aveau o putere supremă asupra Basarabiei, promovau politica militară, expansionistă în Balcani, îndeplineau comanda militară asupra armatelor dislocate în cetăţile Hotin, Bender, Ismail, Chilia şi Akkerman, controlau toată activitatea guvernatorilor civili, erau responsabili de situaţia care domina în Basarabia.

Pe de altă parte, administraţia civilă ocupa locul al doilea în ierarhia puterii ruseşti de stat în Basarabia.

La 23 iulie 1812, amiralul Pavel Ciceagov, comandantul-şef al armatei ruse de la Dunăre, l-a numit pe Scarlat Sturdza în funcţia de guvernator civil al Basarabiei. Ţarul a dorit să arate că Basarabia este condusă de un moldovean. Însă Scarlat Sturdza a fost în slujba Rusiei ţariste încă din războiul ruso-turc din 1787–1791.

A fost numit mare hatman în timpul ocupaţiei ţariste a Moldovei şi Ţării Româneşti din perioada 1787–1791. În 1791 şi-a vândut toate moşiile şi a emigrat în Rusia.

S-a ocupat cu serviciul de consultanţă (sau mai bine spus cu spionajul în folosul Rusiei) la tratativele de pace dintre Rusia şi Turcia (1811–1812).

El devine o slugă credincioasă a Rusiei ţariste. În 1812 se îmbolnăveşte şi a predat conducerea Basarabiei generalului Ivan Hartingh. N-a făcut nimic pentru apărarea intereselor naţionale ale românilor basarabeni.

Mai apoi au activat în funcţia de guvernator civil nişte oameni care erau străini neamului nostru. Din 26 de guvernatori civili şi militari ai Basarabiei, care au activat în perioada 1812–1917 numai Scarlat Sturdza era moldovean, iar ceilalţi au fost ruşi sau persoane rusificate.

Printre aceştia au fost: Kalagheorghe (1816–1817), Constantin Catacazi (1817–1825), Vasile Timkovski (1825–1828), Turghenev, Prajevski, Sorocinski, Averin, Fiodorov, Ivan Velio şi alţii. Toţi au realizat acele condiţii, regulamente, pe care le trimitea conducerea Rusiei ţariste în Basarabia.

De la început s-a prevăzut că „locuitorilor Basarabiei le sunt lăsate legile proprii,”, dar ele nu funcţionau. Administraţia civilă era dirijată de guvernator.

El numea în fiecare judeţ câte un ispravnic. Administraţia civilă era alcătuită din două departamente: primul se ocupa cu legislaţia, executările judecătoreşti, poliţia şi învăţământul; al doilea departament se ocupa cu problemele statisticii, populaţiei, veniturile, vămile, comerţul şi industria.

În fiecare departament activau consilierii numiţi de către guvernatorul civil. Actele, documentele erau de la început „întocmite în limba rusă şi moldovenească”, iar mai apoi au fost scrise numai în limba rusă.

Toţi locuitorii acestei provincii au fost scutiţi, timp de trei ani, de orice impozit plătit pentru propria persoană (capitaţie) şi de renta funciară. De asemenea toţi locuitorii erau scutiţi de serviciul militar.

Aceste prevederi au fost introduse numai cu scopul de a linişti populaţia, ca aceasta să nu protesteze împotriva Rusiei ţariste.

Însă după câţiva ani toate aceste prevederi au fost anulate. La 4 septembrie 1815, Consiliul de Miniştri al Rusiei a adoptat o decizie, prin care locuitorii Basarabiei au fost impuşi să plătească aceleaşi impozite ce erau percepute pe timpul dominaţiei turceşti.

Au jefuit turcii, iar după 1812 au jefuit mai mult ruşii.

În continuare au fost adoptate mai multe decizii care pas cu pas transformau Basarabia într-un teritoriu al administraţiei ţariste.

În 1813 au fost instituite două departamente şi o Adunare generală. Această decizie, după cum scrie istoricul Alexei Nacco, a fost adoptată cu scopul de a face trecerea la structura de stat rusească „mai puţin sensibilă”, să nu protesteze boierii moldoveni.

Guvernului provizoriu, format din două departamente, i s-au atribuit aceleaşi funcţii pe care le avea „divanul moldovenesc, din care cauză au fost admişi în el numai boieri locali” (Zapiski Imperat. Odessk. Obşcestva Istorii i Drevnostei. Odessa, 1900, tom. XXII, p. 115).

Însă şi această sistemă nu a funcţionat mult. La 29 aprilie 1818 Alexandru I a adoptat Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei, care a prevăzut anumite condiţii cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei civile a provinciei Basarabiei.

În baza acestui regulament, în Basarabia s-a format aşa-numitul „Sfat Suprem al provinciei”, alcătuit din patru membri ai guvernului provincial şi şase deputaţi. Acest Sfat Suprem activa sub preşedinţia guvernatorului, general militar. Guvernatorul civil putea fi numai membru al Sfatului Suprem.

Deci, nu putea fi vorba de autonomie, de libertate, de adoptare a deciziilor locale independente de sistemul ţarist de guvernare. Guvernatorul numai formal se numea „cârmuitor al provinciei”; deoarece el era subordonat în mod direct guvernatorului general militar al Podoliei.

În 1818–1831 în „Sfatul Suprem” au activat 15 boieri basarabeni, inclusiv Ioan Constantin Pruncul, Zamfirache Ralli, Vasile Ruset, Ştefănache Râşcanu, Sandu Feodosiu, Iordachi Donici, Petrache Catargi, Dimitrie Dinu-Russo, Panait Cazimir, Nicolae Cerchez, Ieremia Ianov, Apostolache Stamo, Constantin Stamati, Ion Canano, Costache Botezatu. (D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812–1940), Chişinău, 1998, p. 100).

Formal, aceşti nobili erau aleşi de boierii basarabeni pe un termen de trei ani, însă ei trebuiau să fie confirmaţi de către guvernatorul general militar.

De fapt, ei erau nişte slugi credincioase ale cotropitorilor ruşi.

Ei au tăcut, s-au supus chiar şi în 1828, când acest „Sfat Suprem” a fost înlocuit cu un alt Sfat Regional, membrii căruia erau numiţi de către ţar.

Ei puteau numai să consulte guvernatorul civil şi mai mult nimic. Din 1828 s-a terminat cu aşa-numita „autonomie”, care n-a reuşit să se afirme în Basarabia.

Denumirea bizară de „oblastea Basarabia” s-a păstrat până în 1871, iar din acest an Basarabia devine o gubernie rusească cu toate atrocităţile regimului colonial rusesc.

Surse:

Anton Moraru, dr. hab. în istorie, prof. univ./ Ziarul CUVĂNTUL

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar, cercet. şt. coord. la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM / Ziarul Timpul md.

02/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: