Primul Razboi Mondial – Legiunile de voluntari ardeleni si bucovineni din … Rusia

Ardelenii ce fugeau de „balaurul verde” se refugiau sub flamurile de lupta ale Romaniei, foto: cimec.ro

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni.

Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev,in lagarul de prizonieri de la Darnita, de langa Kiev, in toamna anului 1916.

La 3/16 martie1917 s-a anuntat oficial constituirea Corpului Voluntarilor Romani din Rusia, cu sediul la Darnita, iar a doua zi voluntarii au semnat un angajament prin care se puneau cu “trup si suflet in slujba patriei adevarate”.

Aici erau înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Înainte de a pleca primul contingent, ofiţerii şi soldaţii de la Darniţa au redactat o declaraţie manifest, în care, ca şi reprezentanţi ai teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria, „în numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze„, decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă” (13/26 aprilie 1917).

Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia„, iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei.

De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa.

Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, spune în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, încadrate cu mulţi soldaţi români.

Se vor concentra aici pentru inceput cca 1.500 voluntari ardeleni, fosti combatanti in armata austro-ungara, cazuti în prizonierat la rusi.

Dintre acesti primi 1.500 voluntari, peste 200 erau ofiteri.

Pana la sfarsitul lunii decembrie 1916 numarul acestor voluntari va creste pana la un total de 2.000.Primul eşalon de voluntari transilvăneni şi bucovineni, format din 116 ofiţeri şi 1 200 de soldaţi a plecat spre Iaşi, oprind la Chişinău la 4 iunie 1917, unde au fost întâmpinaţi sărbătoreşte.

Aceste treceri ale voluntarilor prin capitala Basarabiei, care vor continua, şi-au adus şi ele aportul la redeşteptarea naţională a basarabenilor. Nu trebuie uitat că unul dintre ultimele transporturi, cel din 6 ianuarie 1918, a fost momentul declanşării evenimentelor care au grăbit intrarea armatei române în Basarabia, pentru alungarea bolşevicilor.

Eşalonul a ajuns la Iaşi la 7 iunie, trenul fiind împodobit cu ramuri verzi şi cu mulţime de steaguri tricolore. Li s-a făcut o primire entuziastă de către populaţie, în frunte cu ministrul de război Vintilă Brătianu, generalii Prezan, Cristescu, Petala, Vlădescu, Vasilescu şi Herescu, precum şi din fruntaşi transilvăneni în frunte cu Octavian Goga. Un regiment de vânători români şi fanfara militară le-a dat onorul. Discursuri înflăcărate, aclamaţii, aplauze, atmosferă sărbătorească de neuitat.

Voluntarii defilând în faţa regelui Ferdinand
Iaşi, 8 iunie 1917

A doua zi, 8 iunie, în cadrul unei mari adunări organizate pe câmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor din apropierea oraşului, voluntarii au depus jurământul solemn faţă de patrie, de faţă cu întreaga familie regală, guvernul în frunte cu I. I. C. Brătianu, generalii Prezan, Petala, Scerbaceev (comandantul trupelor ruse de pe frontul românesc), generalul Berthelot (şeful Misiunii Franceze în România), ofiţeri români, francezi, englezi, ruşi, membrii misiunilor diplomatice şi militare străine şi multă, multă lume.

„Jurăm credinţă regelui nostru Ferdinand, supunere legilor ţării şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace, ca şi în timp de război. Aşa să ne ajute Dumnezeu!„.

Alte incercari de constituire a unei “legiuni ardelene” au făcut Octavian Goga si profesorul Simion Mandrescu in anul 1915, acestia intemeind o organizatie ce va cuprinde in foarte scurt timp cca 3.000 membri (in octombrie 1915). Acestia beneficiau si de un organ de presa propriu, intitulat “Ardealul”.

 

Iata ce nota Octavian Goga despre venirea voluntarilor ardeleni din Siberia:

„In mijlocul acestor zile de zbucium, in care biruinta razboiului si regenerarea sociala a tarii de maine framanta constiinta neamului, ne oprim o clipa cu totii, ca sa sarbatorim triumful unei idei: ne-a venit din Rusia cea dintai ceata de ardeleni voluntari ai armatei romane.

Parasind de buna voie viata lor de prizonieri, ascultandu-si fiecare inima lui cu care vorbea in noptile de singuratate din Siberia, neimpinsi de nimeni decat de credinta lor, calca acesti oameni pe pamantul Moldovei.

Ani intregi de pribegie i-au inasprit, departearea le-a ascutit privirea si suferinta morala le-a otelit gandul.

Au pus acum piciorul aici la Iasi, in tinda (n.r. antecamera, holul caselor traditionale romanesti) casei lor, in tinda Ardealului, de unde vor pleca sa se bata alaturi de regimentele muntenesti si moldovenesti impotriva vrajmasului din munti.

Prin venirea lor, ideea-mama din care s-a nascut insusi crezul sufletesc al neamului isi primeste botezul de sange. Principiul fundamental al politicei romanesti e pecetluit definitiv prin aceasta tovarasie.

Lumea intreaga – prieteni si dusmani – are prilejul sa vada astzai limpede in intimitatea unei mari familii nenorocite pentru care constiinta unitatii e suprema dogma.

Aliatii nostri pot intelege acum mai bine rostul firesc al alipirii Romaniei la tabara lor, iar asupritorii de-acasa, care au stors declaratii si-au ticluit scrisori mincinoase, necinstind tragedia unui popor, pot fi acum mai lamuriti ca oricand.”

Ulterior, acest Corp se va numi Corpul 1 al Voluntarilor ardeleni si bucovineni, in urma formarii celui de-al doilea Corp al voluntarilor, care va lupta in Siberia.

Al doilea corp de voluntari

Voluntarii au continuat să sosească de la Darniţa până în februarie 1918, când noua situaţie din Rusia, în urma preluării puterii de către bolşevici şi ocuparea Ucrainei de către austro-germani a dus la desfiinţarea taberei de la Kiev.

Dar între timp recrutările continuau, mai ales în lagărele din Siberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic. Şi alte naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiului dualist se organizează în corpuri de voluntari, cum ar fi cehoslovacii, polonezii, iugoslavii, italienii, chiar şi letonii şi lituanienii.

Cei mai numeroşi erau cehii, care se predaseră pe front ruşilor în masă, este celebru cazul unui regiment care trimis spre front, a trecut direct în rândurile ruşilor în pas de marş, cu muzica în frunte.

Pentru organizarea lor depunea eforturi supraomeneşti profesorul Masaryk, viitorul preşedinte.

În această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, lăsând singură România pe frontul de est, înconjurată de duşmani. În aceste condiţii, România a fost şi ea nevoită să încheie pacea de la Buftea-Bucureşti, pace neratificată niciodată de regele Ferdinand.

Voluntarii rămaşi în Siberia au refuzat să depună armele, şi au jurat să continue lupta. Iniţial, ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum s-a reuşit în 1917 trecerea a 1 800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk.

Dar Lenin se opunea categoric, la cererea germanilor. Aşa că o nouă idee se înfiripa, cea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind de suport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Românii îşi organizează primele două regimente, „Horia” şi „Alba-Iulia„, bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi au început organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti„.

O companie din batalionul românesc „Horia” în Siberia

 

 

Comandant militar al corpului este numit colonelul ceh Kadletz, dar se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituit la 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuie să ne mire.

În primul rând, corpul român depindea din punct de vedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bine organizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şi trecerii acestuia pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice din regiune şi sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi a sprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski.

În plus, românii care au fost luaţi prizonieri erau în mare parte grade inferioare şi simpli soldaţi, spre deosebire de cehoslovaci care se predau în corpore, cu tot cu ofiţerii lor superiori.

Mai era şi politica austro-ungară, de a nu promova prea mulţi români în grade militare superioare, de teamă că influenţa acestora să nu ducă la dezertări în masă spre România, mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca România.

După 1916, cu atât mai puţin. În schimb, cehoslovacii nu aveau spre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobat în imperiul austro-ungar.

Ideea iniţială de a trimite corpurile de voluntari pe frontul de vest, în Franţa. Pentru a evita trecerea lor prin zona controlată de bolşevici, percepuţi ca şi aliaţi ai austro-germanilor, s-a decis expedierea lor pe calea cea mai lungă, prin Siberia pe trenul transsiberian până la Vladivostok, apoi îmbarcarea lor cu destinaţia finală frontul francez. Dar la începutul lunii mai a anului 1918, sub presiunile crescânde ale germanilor, guvernul de la Kremlin a cerut expedierea voluntarilor prin porturile nordice Murmansk şi Arhanghelsk, ce aveau dezavantajul că accesul spre ele trecea prin zona controlată de bolşevici. Temându-se de o trădare, mai ales că trupele germane nu erau departe de aceste căi de acces, marea masă a voluntarilor cehoslovaci a refuzat, într-un congres ţinut la Celiabinsk.

La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja bolşevice) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac, puţin mai târziu îşi vor constitui regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat, au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă, la care voluntarii au ripostat. În trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok.

 

Traseul caii ferate transsiberiene

Voluntarii români din Siberia duceau lipsă de ofiţeri, astfel s-a ajuns ca întreg corpul voluntarilor români să fie condus de colonelul ceh Kadletz.

Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia (rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună)

Merită reţinute numele acestor ofiţeri români, cu adevărat eroi, la fel ca şi întregul Corp al Voluntarilor Români din Siberia. Iată numele lor, după cum apar în fotografie: în rândul de sus, lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos, slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună.

Românii, ultima redută

După asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Ecaterinburg, a apărut concurenţa pentru succesiune în rândul conducătorilor ruşilor albi. Visurile lor de a ocupa tronul ţarilor rămas vacant prin stingerea dinastiei Romanovilor (la tron din 1613) au făcut un rău extrem eforturilor de război antibolşevice.

În locul unei ofensive hotărâte, concentrice, spre Moscova, generalii albi au început să-şi saboteze unul altuia acţiunile. De exemplu, atunci când armata albă din Siberia se afla în ofensivă, generalul Denikin, cu armata sa din sudul Ucrainei, a stat pe loc, dându-le răgaz bolşevicilor să concentreze suficiente forţe pentru a opri atacul.

Mai mult, în teritoriile ocupate de albi, pământul era dat înapoi nobililor, îndepărtând astfel sprijinul ţăranilor pentru mişcarea antibolşevică.

Mai târziu, acelaşi pământ va fi luat de bolşevici pentru crearea colhozurilor, ţăranul rus rămânând şi pe mai departe total lipsit de pământ, iar dacă nu-şi îndeplinea norma sau crâcnea, Gulagul îl aştepta.

Ideile generoase ale revoluţiei din martie 1917 au fost uitate pe drum. Bolşevicii care au preluat puterea au venit cu propriul program, iar generalii albi şi-au impus un regim forte în zonele controlate de ei. Astfel, Kolceak, în Siberia, a impus o dictatură personală cu nimic mai prejos decât vechea autocraţie a ţarului, autonumindu-se Regent.

Dar nici în Siberia lucrurile nu erau prea clare, de exemplu regiunea Transbaikalia era stăpânită de atamanul Semionov, care refuza orice ajutor lui Kolceak împotriva trupelor roşii, doar din cauza rivalităţii ce domnea între cei doi.

Între timp, Armata Roşie, reorganizată de Lev Trotski (pe numele real Leon Davidovici Bronstein), inclusiv prin aşezarea mitralierelor în spatele trupelor care atacau şi secerarea celor care dădeau înapoi, a început să aibă succes după succes în faţa ruşilor albi, din ce în ce mai demoralizaţi.

Aliaţii au renunţat la ideea creării unui nou front oriental, mai ales după capitularea Germaniei în noiembrie 1919. Decizia lor ulterioară a fost cea a neimplicării în problemele interne ale Rusiei, deşi puterea bolşevică îşi anunţa sus şi tare viitoarea implicare în problemele interne ale tuturor statelor de pe mapamond, pentru a declanşa revoluţia bolşevică mondială.

Imperialismul regional al Rusiei ţariste devenea mondial sub noua putere bolşevică, în numele ideologiei comuniste. Un mic efort atunci ar fi scutit lumea de un coşmar totalitar de mai bine de şaptezeci de ani, cu peste o sută de milioane de morţi.

Dar şi aliaţii erau epuizaţi după patru ani de război, şi popoarele lor nu ar fi înţeles motivaţia de a trimite soldaţi în Rusia, atât de departe, pentru nişte motive nu prea clare în mintea lor. Dar copiii şi nepoţii lor le-ar fi fost recunoscători.

Totuşi, în Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar. Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul lor pe frontul francez, dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor.

Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse.

Cel puţin este clar că ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame.

Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul” spunea Elie Bufnea în memoriile sale.

În aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia, Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia.

Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru.

Dar nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna sa a imperiului ţarilor, chiar dacă ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca şi parte a României.

Pe front, evenimentele se succed cu repeziciune. Cehoslovacii declară că nu vor mai lupta şi predau sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând cad în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului.

Partizanii din interior devin din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk sunt nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile roşilor din această regiune.

În spatele frontului, partidele socialiste se agită, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti, îndeamnă populaţia la răscoală.

Chiar şi unii dintre fidelii lui Kolceak se revoltă, cum ar fi generalul Gaida, fost în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida este înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii cer imperios întoarcerea lor acasă.

Kalinsk cade în decembrie 1919, înaintarea roşilor nu mai poate fi oprită, armata lui Kolceak dezertează în masă. Un detaşament românesc este atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate.

Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Cad oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie, două zile mai târziu e rândul Novonikolaevskului, Marinsk cade în primele zile ale lui ianuarie 1920.

Trupele armatei siberiene a lui Kolceak se retrag în dezordine spre est. Voluntarii sunt nevoiţi să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie. Cehoslovacii se retrag repede, de multe ori abandonându-şi trenurile şi materialele, fără să încerce vreo rezistenţă mai serioasă. Spre a exemplifica, comandantul Legiunii Române, colonelul Kadletz (ceh!), trimite o telegramă generalului francez Janin la 12 ianuarie 1920, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, în care spune că Marele Cartier General Cehoslovac îi lasă pe români într-o poziţie fără scăpare. Şi asta o spune un colonel ceh, chiar dacă era comandant al trupelor române.

Rând pe rând, cad corpurile voluntarilor iugoslavi, polonezi, letoni, lituanieni, prinşi şi ambuscaţi de-a lungul retragerii. Cei 3 000 de iugoslavi au fost înfrânţi lângă Nijne-Udinsk, o parte au reuşit să scape în retragere. 10 000 de polonezi se retrag şi ei, precedaţi de letoni şi lituanieni, cele 50 de trenuri sunt prinse în ambuscade din trei părţi, lipsite de cărbuni, apă şi lemne, hărţuiţi de partizani, pierderile sunt îngrozitoare. O parte din prizonieri sunt împuşcaţi, alţii spânzuraţi de-a lungul căii ferate şi şoselei.

Revolta izbucneşte la Irkutsk, iar generalul Kolceak este arestat de către cehoslovaci la Nijne-Udinsk unde social-revoluţionarii au pus mâna pe putere. Este predat la Irkutzk Consiliului Politic şi mai târziu va fi executat de bolşevici. Gestul aliaţilor este inexplicabil.

Pe o iarnă cumplită, cu geruri de minus 45 de grade, printre troiene ce mărginesc drumurile, se retrage ce a mai rămas din armata siberiană a lui Kolceak, condusă de viteazul general Kapel.

Familiile lor degerate în sănii, femei şi copii, urmărite de armata bolşevică şi hărţuite de partizani, neputând să iasă de pe drum din cauza troienelor, un prohod de oameni disperaţi, flămânzi şi degeraţi.

Nu există decât două căi de retragere, şoseaua şi calea ferată. Şoseaua este plină de ei, pe calea ferată nu mai este loc de trenurile voluntarilor cehoslovaci, polonezi, români şi lituanieni. Numai trenul lui Kolceak a putut pleca până la Nijne-Udinsk unde a fost arestat.

Au mai rămas între 35 000 şi 40 000 de oameni din armata de sute de mii de oameni, din care mare parte a trecut de partea bolşevicilor odată ce sorţii s-au schimbat. Alţii, zeci de mii, au căzut în luptă sau au fost luaţi prizonieri pentru a-şi sfârşi zilele în minele şi lagărele din Siberia.

Mii, multe mii, au rămas înţepeniţi de frig pe marginea şoselei transsiberiene. Supravieţuitorii se târăsc spre est, rebegiţi de ger, flămânzi, hărţuiţi de bandele roşii de partizani şi urmăriţi îndeaproape de Armata Roşie regulată.

Generalul Kapel aleargă călare de-a lungul coloanei, îmbărbătându-şi oamenii, asigurând femeile şi copii din sănii că sunt în siguranţă, sănii trase de câte un căluţ scheletic, restul fiind deja sacrificaţi şi mâncaţi pe drum, organizând detaşamente de apărare pe flancuri.

În final, generalul Kapel, eroul din luptele de pe Volga şi din Urali, soseşte lângă trenul blindat „Mărăşeşti„, în mijlocul batalionului românesc cu acelaşi nume. Încearcă să descalece, dar nu mai poate.

Medicinistul Cornel Daneţiu îi dă ajutor şi constată că generalul avea toată partea de jos îngheţată, până la nivelul inferior al stomacului. Transportat la infirmerie, moare după câteva minute în mijlocul românilor.

Ofensiva bolşevică se apropie de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă.

Şeragul şi Kuitun, bătăliile ultimei şanse

Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti – Taişet – Zamzor – Suetiha – Razgon, având în linie două batalioane, Horia şi Mărăşeşti, o companie de pionieri, un escadron de lăncieri (cavalerişti), o companie de stat major şi două trenuri blindate, cam 3 000 de baionete.

La Irkutzk staţiona un batalion de rezervă şi centrul de triere pentru voluntari. Întrebarea persistă de ce românilor li s-a dat doar un sector intern, dar răspunsul apare chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţionează că românii au fost până acum trupa pe care s-a putut conta cu încredere în cazul menţinerii sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potenţialelor revolte din oraşele de garnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care ezitau să se alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşele de garnizoană româneşti.

Voicu Niţescu, comandantul român al corpului, menţionează astfel de cazuri, când zvonurile unei revolte iminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale şi ieşeau în patrule numeroase prin oraş, în pas cadenţat, zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau de la sine.

Iar acum, Armata Roşie se apropia de corpul românesc rămas în ariergardă. La sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat „Mărăşeşti” românesc şi „Kurganetz” cehoslovac, cedat românilor, sunt în gara Şeragul, împreună cu batalionul românesc „Mărăşeşti„, escadronul de lăncieri un detaşament din compania de pionieri. Restul se află mai la răsărit, la Kuitun.

La sudul căii ferate sunt mici avanposturi, două companii mai la vest, pe calea ferată şi o alta pe direcţia nord-estică a gării, pe o cărare ce leagă Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul Traktovaia, un batalion cehoslovac. Poziţiile sunt întărite de imensele troiene de zăpadă greu de trecut.

Spre Şeragul avansează diviziile 27 şi 30 din armata a 5-a bolşevică, fiecare cu câte 9 batalioane de infanterie, trei escadroane de cavalerie şi ceva artilerie. Mai au un batalion de cale ferată şi două trenuri blindate.

Avangarda e formată din două regimente de câte trei batalioane fiecare, trei escadroane de cavalerie şi cele două trenuri blindate, aproximativ 3 000 de combatanţi.

Schiţa luptei de la Şeragul, 3 februarie 1920

La 3 februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei la halta Azei, câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciun este trimis în recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule de călăreţi din escadronul de lăncieri, pentru a supraveghea halta. Instalează un post de observaţie, dar decide să continue recunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în troiene şi sunt surprinşi de bolşevici.

Patru dintre ei cad în luptă, restul sunt luaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele şi dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săi refuză să vorbească şi sunt spintecaţi de baionete. Primele jertfe ale românilor în lupta cu armata roşie regulată vor fi în curând răzbunate.

Se lasă noaptea de 3 spre 4 februarie 1920 peste gara Şeragul. Majoritatea soldaţilor se adăpostesc în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja de muşcătura gerului pe lângă sobele de tinichea. Într-unul dintre vagoane, sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe încep să şuiere. Santinela de lângă vagon, Alexandru Hopşitar, cade fulgerat.

Bolşevicii s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satul Traktovaia, de unde cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe pe români, descoperindu-le flancul drept şi îi atacă pe români prin surprindere, siguri de victorie. Dar românii reacţionează rapid. Coboară de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor de tinichea, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda autoritară a ofiţerilor. Grindini de gloanţe se întretaie deasupra troienelor îngheţate. Trăgătorii români formează un semicerc de fier şi foc în faţa inamicului.

„Când de pe linia avanposturilor se auzi repetat: Pe ei, feciori!…, linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune şi năvăli înainte. Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt dintr-o bucată. (…) … voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste linia de unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sânge murdăresc albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme şi cu luptători bolşevici muribunzi.” (Elie Bufnea – Cruciaţi, tirani şi bandiţi)

Ordin de zi pe unitate: „Neluând în seamă situaţia foarte complicată care s-a creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe flancul drept al ordinii de luptă (reg 12 cehoslovac) în acţiuni de noapte, unităţile de mai sus şi-au îndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors în eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă.”

Într-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din taigaua de la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat în acţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horia„, „Mărăşeşti” şi „Kurganetz„. După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii aruncă în aer uzina de apă, cantoanele, semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, incendiază sutele de vagoane părăsite, apoi se retrag spre est după o victorie deplină.

În ziua următoare, un grup de bolşevici încearcă să se apropie fluturând steaguri albe. Sunt goniţi cu mitralierele, dar insistă, trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu. Colonelul Kadletz, un ceh ajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva mii de soldaţi români, a ajuns mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm:

„Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni – Bucovineni este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu înţelegem să încheiem cu dvs nici un fel de armistiţiu, pentru că nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!„

Şi i-a expediat la Statul Major Cehoslovac al diviziei a III-a, singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul se încheie şi prevede o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii care se retrag şi bolşevicii care avansează, iar voluntarii se vor abţine de la distrugeri asupra căii ferate. La vreme aceea, generalul Janin, comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, telegrafia să întrebe dacă mai există trupele române!

Statul Major al Legiunii voluntarilor români din Siberia Primul din dreapta, colonelul Kadletz

Cum era firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35 000 de cehoslovaci, 10 000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes” şi „Huntsgreen„, la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă.

Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.

Bibliografie:

• Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol I, În Rusia sovietelor, editura Marist, 2008
• Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol II, În Siberia lui Kolceak, editura Marist, 2008
• Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918 – 1920, editura Marist, 2009
• Ioana Rustoiu şi colectiv, Corpul Voluntarilor Români din Siberia, 1918-1920, album de fotografii, editura Marist, 2010
• Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, Unirea (1914 – 1918), editura Marist, 2010
• Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916 – 1919), editura Aeternitas, 2003

Surse:

[1] Pagini de epopee, Octavian Goga, „Au venit Ardelenii”

[2] enciclopediaromaniei.ro

[3] glasul.info/

[4] http://istoria.md/articol/967/Lupt%C4%83torii_rom%C3%A2ni_din_Siberia