CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TRĂDAREA CREŞTINILOR CA POLITICĂ DE STAT A RUSIEI

Cu nici o naţiune ortodoxă Rusia nu are relaţii într-atît de încordate precum acelea cu românii.

Deteriorarea relaţiilor cu gruzinii şi ucrainenii, care a avut loc în ultimii ani nu poartă decît un caracter de conjunctură politică de moment, pe cînd cele cu românii îşi au rădăcinile încă în secolul XVIII.

Este vorba de o românofobie aparent greu de explicat.

 Această stare de spirit se face observată nu numai în atitudinea negativă faţă de tot ce e românesc din partea organelor de informare în masă sau ale puterii de stat, ci şi în conştiinţa de masă a poporului rus. Etnonimul „român” a ajuns să însemne pentru ruşi o injurie şi este sinonimul cuvintelor: laş, trădător, bişniţar mărunt, găinar, făţarnic.

În masa lor ruşii consideră ţiganii şi românii a fi acelaşi popor, doar că românii sînt ţigani sedentarizaţi. atitudine s-a răsfrînt şi asupra imaginii celor două state româneşti (România şi Republica Moldova) în calitate de subiecţi ai relaţiilor internaţionale.

Ele sînt etichetate (îndeosebi România) ca „ţară-şacal”, „ţară ingrată” etc. etc. Stările de spirit antiromâneşti nu au fost răspîndite în societatea rusă de pînă la reformele lui Petru I. Or, Rusia veche (numită şi Rusia Moscovită) a fost o ţară cu adevărat ortodoxă în care erau foarte puternice sentimentele de simpatie şi solidaritate cu confraţii de credinţă.

Petru I, încercînd să transforme ţara sa într-un stat vest-european, a copiat orbeşte practica occidentală şi a pus Biserica sub controlul statului.

Hotarele ţării au fost larg deschise pentru străini în rîndurile cărora erau numeroşi masoni care urau sau, în virtutea inculturii proverbiale deja a occidentalilor, cel puţin, dispreţuiau, Ortodoxia. Sub influenţa nefastă a acestora a nimerit, din păcate, şi ţarul rus. Reformele lui Petru I au îndreptat istoria ţării sale pe un alt făgaş, nefiresc pentru un popor ortodox.

Din acest moment s-a început schimbarea atitudinii faţă de români care au păstrat neîntinată tradiţia ortodoxă moştenită de la Bizanţ (detestat de către masoneria mondială). Problema s-a agravat odată cu războaiele ruso-turce de pe timpul Ecaterinei II cînd elita politică rusească („dvorenii”[i]) a devenit complet infectată de morbul masoneriei .

 „Iluminaţii” ofiţerii ruşi (dvoreni în marea lor majoritate) aveau o atitudine plină de trufie şi dispreţ faţă de populaţia băştinaşă. Românii erau consideraţi drept nişte mojici înapoiaţi şi lipsiţi de cultură.

Aceste prejudecăţi erau încurajate de către comandamentul suprem printre care se aflau numeroşi străini (printre care şi renumitul feldmareşal Minich care nici măcar de formă nu s-a convertit la ortodoxie).

 

RELAŢIILE INTERSTATALE ROMÂNO-RUSE

 

O analiză obiectivă şi imparţială a istoriei relaţiilor ruso-române dovedeşte că cei trădaţi, înşelaţi şi jefuiţi au fost românii. Pînă în secolul XVIII ei vedeau în Rusia scăparea de jugul otoman şi o adevărată Mecă a Ortodoxiei. În perioada anterioară „Secolului Luminilor”[ii] au fost întreprinse o serie de încercări de apropiere între Ţările Româneşti şi statul rus, însă ele s-au materializat în acţiuni concrete abia pe timpul lui Petru I care şi-a pus drept scop dezenclavizarea Rusiei spre Baltica şi Marea Neagră.

Ţarul rus (care era departe de a fi credincios) a hotărît să folosească în interesele sale expansioniste comunitatea confesională cu popoarele balcanice şi în special cu Ţările Româneşti – Muntenia şi Moldova, numite în tradiţia noastră politică „Ţara Românească” şi „Ţara Moldovei”.

Spre deosebire de celelalte ţări şi popoare creştine de la sud de Dunăre transformate în simple paşalîcuri turceşti, ele se bucurau de un statut special în relaţiile cu Poarta Otomană, păstrîndu-şi autonomia internă şi, în mare parte, cea externă. În această calitate Ţările Româneşti puteau fi tratate şi erau tratate în calitate de subiecţi ai dreptului internaţional.

În anul 1711, în orăşelul Luţk din sudul Rusiei (azi în componenţa Ucrainei), este semnat un tratat secret între Petru I şi emisarii ultimilor domnitori pămînteni ai Ţărilor Româneşti C. Brîncoveanu (Muntenia) şi D: Cantemir (Moldova). El prevedea instituirea unui protectorat rusesc nominal asupra Moldovei şi Munteniei.

 Conform condiţiilor stipulate în tratatul de la Luţk, Ţărilor Româneşti urmau să li se retrocedeze pămînturile răşluite de la ele şi transformate în raiale turceşti[iii] de către Poarta Otomană. Brîncovenii şi Cantemireştii urmau să devină dinastii de domnitori în ţările lor de origine.

Garnizoanelor ruseşti li se permitea cantonamentul pe teritoriul Moldovei şi Munteniei numai pe timp de război. Sankt-Petersburgul se obliga, de asemenea, să nu se amestece în treburile interne (nu numai pe plan politic sau legislativ, dar şi cultural-lingvistic).

 Moşierilor ruşi li se interzicea să achiziţioneze pămînturi şi să-şi strămute aici ţăranii iobagi din regiunile interne ale Imperiului Rus.

Ţările Româneşti rămîneau pe deplin suverane şi în politica lor externă. Dacă ar fi să facem o paralelă, atunci relaţiile dintre ele şi statul-protector (Rusia) ar fi compatibile cu cele dintre dominioanele engleze (Canada, Australia etc.) şi metropolă.

Adevăratele intenţii ale Rusiei au fost însă cu totul altele. Ele au fost exprimate în renumitul „Testament al lui Petru I” publicat pentru prima dată la finele secolului XVIII la Londra. Se susţine că acest testament ar fi fost un fals bine ticluit, dar urmaşii lui Petru I la tronul Rusiei au respectat cu fidelitate toate punctele expuse în acest pseudo-testament (situaţia absolut similară ca binecunoscutele „Protocoale ale înţelepţilor Sionului”).

Reamintim că unul din ele cerea acestora să se folosească lozinca „eliberării fraţilor de sînge şi credinţă de pe peninsula Balcanică de sub jugul turcilor păgîni” pentru a atinge scopul final al Rusiei  – ca moştenitoare juridică şi spirituală a Imperiului Bizantint – în această regiune: Constantinopolul şi Strîmtorile[iv].

După cum se ştie, însă, campania de la Prut din anul 1711 a armatei ruse s-a încheiat cu catastrofa de la Stănileşti. Petru I a fost nevoit să capituleze în faţa turcilor, cedînd unica „fereastră” maritimă spre Marea Neagră – cetatea Azovului şi întăriturile Taganrogului. Pentru mai bine de două decenii Rusia a fost nevoită să se abţină de la expansiunea la sud de pragurile Niprului.

 

RAPTUL BUCOVINEI: PRIMA LOVITURĂ ÎN SPATE DIN PARTEA „FRATELUI MAI MARE”

 

Între anii 1768-1774, Rusia a purtat un război victorios cu Imperiul Otoman. El s-a încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi. Conform condiţiilor acestei păci, Rusia a anexat la teritoriul său stepele din bazinul de nord al Mării Negre.

Hanatul Crimeei a devenit „independent” de Poarta Otomană (în realitate – protectorat rusesc). În anul 1783 ultimul han din dinastia Ghireilor abdică de la tron şi Crimeea este anexată la Imperiul Rus, devenind o gubernie ordinară.

Majoritatea tătarilor au emigrat în Imperiul Otoman[i]. Anticipînd evenimentele, vom menţiona că aceeaşi soartă au avut-o şi tătarii din Hoarda Edisan (Bugo-Nistria), tatarlîcul Bugeacului (Basarabia de Sud) şi Dobrogea după războaiele ruso-turce din anii 1791-1792, 1806-1812 şi 1877-1878.

Imperiul Rus şi-a însuşit misiunea de „protector” al creştinilor aflaţi în supuşenie otomană (inclusiv al românilor din Ţările Româneşti). În timpul războiului, pentru a-i atrage pe băştinaşi de partea sa, Sankt-Petersburgul le-a promis reîntoarcerea teritoriilor răpite de către turci şi transformate în raiale, micşorarea tributului anual (peşkeş) plătit Porţii, interzicerea mazilirii (destituirii) domnitorilor înainte de expirarea termenului regulamentar de trei ani, garantarea integrităţii teritoriale a Ţărilor Româneşti ş. a. m. d.

Din toate aceste promisiuni, Moldova s-a ales numai cu reîntoarcerea ţinutului Hotărniceni aflat la graniţă cu tatarlîcul Bugeacului.

În schimb, ea a pierdut leagănul statalităţii sale: vechea Ţară a Şepeniţului (numele fiindu-i schimbat ulterior în Bucovina de către noii ei stăpîni austrieci). Istoria acestui rapt dovedeşte cu prisosinţă făţărnicia şi lipsa de scrupule de care au dat şi dau dovadă marile puteri în politica lor faţă de ţările mici.

Nu fac excepţie nici acelea care şi-au încredinţat cu naivitate soarta în mîinile acestora.

În Europa a existat un imperiu creat nu atît în urma războaielor de cucerire, cît a mariajelor dinastice[ii], intrigilor diplomatice şi a afacerilor murdare de după culise. Este vorba de imperiul Habsburgic.

În istorie el este cunoscut şi sub denumirile de Imperiul Austriac, iar în ultima perioadă a existenţei sale (anii 1867-1918) – Austro-Ungar.

Acest stat a influenţat foarte mult istoria neamului românesc, deoarece mai mult de jumătate din teritoriul populat de români a făcut parte într-o perioadă sau alta din posesiunile Habsburgilor[iii].

Austria urmărea cu o gelozie uşor explicabilă succesele Rusiei pe peninsula Balcanică, căci şi ea nutrea planuri expansioniste în această regiune.

În anul 1772, în urma primei împărţiri a Rzeci Pospolita (o altă denumire, oficială, a Poloniei folosită uzual în limbajul diplomatic pînă la sfîrşitul secolului XVIII), fosta Rusie Roşie (teritoriul vechiului cnezat Halici-Volînia) a fost anexată de către Imperiul Habsburgic sub denumirea de „Regatul Galiţiei şi Ludomeriei”.

Partea de nord a Moldovei forma însă un intrînd în acest teritoriu. Acesta supăra „gusturile estetice” ale bătrînei Viene care a cerut de la părţile implicate în conflict rectificarea graniţelor (desigur că în favoarea sa).

Motivaţia pretenţiilor austriece a fost cusută cu aţă albă: cică Bucovina ar fi fost în trecut o provincie poloneză – Pocuţia (???) şi conform condiţiilor partajării din anul 1772 ar fi trebuit să treacă în posesia Habsburgilor.

Poftele Vienei se extindeau pînă la aliniamentul Roman-Bacău-Piatra-Neamţ, cuprinzînd aproape întreaga Ţară de Sus. Regiunea disputată cuprindea primele capitale ale Moldovei voievodale: Siret, Baia şi Suceava cu tot cu mănăstirea Putna.

Trupele austriece au fost introduse în Moldova sub pretextul creării unui „cordon sanitar” menit să împiedice pătrunderea epidemiei de ciumă de pe teritoriul Ţărilor Româneşti (cauzată de numărul mare de cadavre rămase neînhumate) în Imperiul Habsburgic.

Simptomatic este faptul că hotarul sudic al acestui „cordon” corespundea „absolut accidental” cu cel al revendicărilor teritoriale austriece.

Pentru a-şi satisface pretenţiile teritoriale fără a se implica într-un război pe două fronturi cu „protectorii” oficiali ai Moldovei (conform tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi acest statut îl aveau Rusia şi Imperiul Otoman), Viena a recurs la mituirea părţilor beligerante.

 Cancelarul austriac von Kaunitz l-a „mulţumit” pe generalul rus Rumeanţev (căruia Ecaterina II i-a acordat pentru victoriile sale asupra turcilor titlurile de „conte de Rîmnic” şi „Zadunaiski” – „de Transdanubia”) cu o tabacheră de aur bătută cu nestemate şi suma de 5.000 de galbeni.

Dragomanul curţii otomane, fanariotul şi masonul Moruzi s-a „căpătuit” cu 10.000 de piaştri, comisarul hotarnic – cu 3.100 de ducaţi, iar funcţionarii mărunţi de la cancelaria marelui vizir Reis-Efendi – cu cîteva bacşişuri mărunte[iv].

Suma totală pe care au cheltuit-o austriecii pentru a „unge” factorii de decizie din Rusia şi Turcia s-a ridicat la cifra de 15.012 piaştri şi 20 parale (în valuta austriacă a timpurilor – 16.889 florini şi trei cruceri şi jumătate).

Ministrul Thugut, cu meticulozitatea atît de proprie nemţilor (or, austriecii sînt şi ei germani) a numărat fiecare bănuţ de aramă cheltuit din vistieria măriei sale kesaro-crăieşti (titlul împăratului austriac) pentru acapararea a ceea ce Poetul a numit „Dulcea Bucovină”.

Fiecare kilometru pătrat de pămînt moldovenesc mănos i-a costat pe austrieci circa 1,6 florini, adică mai ieftin decît un kilometru pătrat de tundră îngheţată alaskiană pe americani!

Substratul acestei afaceri murdare a fost dezvăluit de către Kaunitz însuşi în corespondenţa sa cu Thugut care ocupa funcţia de ministru (ambasador) al Vienei pe lîngă Poarta Otomană. Singura opunere din partea Turciei s-a referit la neincluderea în teritoriul cedat austriecilor a judeţelor Botoşani, Roman şi Neamţ.

Spre deosebire de turcii păgîni, „protectorii” „creştini” de la Sankt-Petersburg nu au procedat nici măcar la un protest formal pentru a-i apăra pe confraţii de credinţă de lăcomia Habsburgilor.

Domnitorul Moldovei Alexandru Grigore Ghica s-a împotrivit cu vehemenţă acestui jaf la drumul mare, dar a plătit cu capul nesăbuita cutezanţă de a-şi sfida stăpînii.

Un străin venit de pe malurile Bosforului (A. Gr. Ghica era grec fanariot) şi numit de sultan domnitor al Moldovei[v] pe un termen de numai trei ani de zile şi-a dat viaţa ca să apere ţărişoara care i-a fost încredinţată.

La urma urmei el putea să stea cuminte la o parte, dar a preferat să-şi facă pînă la urmă datoria faţă de ţară şi credinţă.

Istoriografia rusă nu pomeneşte nicăieri de fapta eroică şi plină de jertfire de sine a lui Grigore Ghica.

În acelaşi timp, contelui-general Rumeanţev care şi-a vîndut onoarea de ofiţer şi sufletul de creştin ortodox pentru o tabacheră şi cîteva pungi de aur, îi sînt închinate romane şi ridicate monumente. Au trecut de atunci peste 230 de ani, însă în Rusia totul a rămas pe vechi.

 „Eroul” Transnistriei, generalul Lebed[vi], a uitat şi el de datorie, cinste şi onoare atunci cînd a semnat ruşinoasa capitulare de la Hasav-Iurt în faţa teroriştilor wahhabiţi ceceni[vii]. Acest trădător, însă, la fel ca şi mitarnicul Rumeanţev este însă idolatrizat de către patrotarzii ruşi.

Halal de ţara, poporul şi armata care se mîndresc cu asemenea „eroi”. Dar, să-i lăsăm la o parte pe cei vînduţi şi corupţi, căci în istoria Rusiei numele lor este legiune şi să ne întoarcem la trădarea săvîrşită de Rusia faţă de Moldova cu două secole în urmă şi tragicele urmări pe care a avut-o aceasta pentru românii din Bucovina.

În anul de graţie 1774 românii alcătuiau mai mult de 80% din populaţia ţinutului (circa 64 din cei 75 de mii de locuitori ai Bucovinei).

Peste numai un secol, ponderea lor în populaţia ţinutului a scăzut pînă la 35% (circa 270 din cei 800 de mii de locuitori ai Marelui Ducat al Bucovinei). Beneficiari ai anexării Bucovinei la Austria au devenit …ucrainenii şi evreii care au năboit cu zecile de mii din Imperiul Rus.

Ţăranii ucraineni se salvau în aşa mod de iobăgizarea forţată la care au fost supuşi de către admiratoarea lui Voltaire (ţarina Ecaterina II), iar evreii – de pogromuri. Numărul ucrainenilor a crescut în acelaşi interval de timp de 36, iar al evreilor – de 200 de ori! Drept rezultat, românii au ajuns minoritari în propria lor ţară.

 

TRAGEDIA BUGO-NISTRIEI

 

Iluziile filo-ruse ale românilor s-au spulberat definitiv în timpul războiului ruso-turc din anii 1791-1792 cînd armatele ruseşti aflate sub conducerea feld-mareşalului Minich au invadat Ţările Româneşti. „Eliberatorii” s-au comportat faţă de populaţia băştinaşă mai dihai decît turcii.

Luteranul Minich se lăuda în rapoartele sale că a strămutat la răsărit de Nistru mai mult de jumătate din populaţia Moldovei.

Chiar dacă cifra a fost cam exagerată, totuşi, numărul moldovenilor amăgiţi sau duşi cu forţa în „satele lui Potiomkin[1]” de dincolo de Bug a fost foarte mare.

 Ei au fost aduşi la condiţia de ţărani iobagi[2] sau transformaţi în colonişti militari (regimentele de husari moldoveni) a căror situaţie era chiar şi mai grea decît cea a şerbilor.

În urma acestui război a avut loc anexarea de către Rusia a teritoriului Bugo-Nistriei (regiune locuită din cele mai vechi timpuri de către o populaţie românească şi numit de unii domnitori moldoveni „Moldova noastră de peste Nistru”).

La momentul cuceririi acestui teritoriu de către Rusia românii alcătuiau majoritatea covîrşitoare a populaţiei – circa 90%. Bunăoară, oraşul Vozia – azi Oceakov – era „oraş românesc”, potrivit descrierilor făcute de călători italieni şi ruşi. Despre toate acestea ne mărturisesc izvoarele statistice şi toponimice

Moşierii ruşi care au primit pămînturi în această regiune au adus cu ei ţărani iobagi din Rusia Mică şi din Rusia Mare (din stînga Niprului şi din guberniile interne ale Imperiului Rus). Combinat cu rusificarea forţată a românilor băştinaşi, acest proces a dus la schimbarea radicală (şi pare-se ireversibilă) a balanţei demografice în defavoarea românilor care azi aclătuiesc circa 5-7 % din populaţia acestei regiuni istorice.

Ţarina Ecaterina II dorea păstrarea aparenţelor şi a preconizat crearea pe teritoriul Ţărilor Româneşti a unui „Regat al Daciei” în frunte, desigur, cu un principe rus. Deoarece acest plan s-a dovedit a fi irealizabil (ca şi reînvierea Imperiului Bizantin sub egida rusească) din cauza împotrivirii din partea marilor puteri europene, ea a proiectat crearea pe pămînturile deja cucerite a tot felul de himere de genul: „Noua Serbie”, „Noua Grecie” ş. a. m. d. Printre ele se preconiza de înfiinţat şi o „Nouă Moldovă”.

Interesant este de menţionat faptul că românii moldoveni din Bugo-Nistria s-au mai condus o perioadă oarecare de timp încă de legile statului moldovenesc (în paralel cu cele ale Imperiului Rus).

După moartea romanticei nemţoaice[3] ţarii ruşi au lăsat la o parte proiectele ei utopice, dar au continuat politica de înaintare spre Constantinopol. Anexiunile teritoriale se făceau deja fără respectarea vreunor aparenţe.

Despre visurile Ecaterinei a II- a ne mai amintesc doar denumirile cam năstruşnice pentru aceste locuri: Odesa, Herson, Sevastopol, Simferopol, Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Anapol, Krîjopol ş. a. m. d.

 

 

ÎN LOC DE EPILOG

 

 

Din cele expuse rezultă clar că anume Rusia a fost aceea care şi-a încălcat obligaţiile pe care şi le asumase prin semnarea diferitelor tratate bilaterale (Luţk) şi internaţionale (Kuciuk-Kainargi) care vizau Ţările Româneşti. Orbiţi de strălucirea metalului diavolului şi de satisfacerea intereselor lor egoiste, potentaţii de pe malurile Nevii au încălcat flagrant regula principală a relaţiilor internaţionale: „Pacta sunt servanda!” („Tratatele trebuiesc respectate!”).

Providenţa, însă, este nemiloasă: trădînd şi jefuind pe cei mai apropiaţi prieteni, Rusia s-a pomenit astăzi în izolare, înconjurată fiind de teamă, suspiciune şi ură din partea vecinilor săi – de aceeaşi tradiţie spirituală – ortodoxia – şi de aceeaşi tradiţie culturală – bizantinismul.

[1] După anexarea stepelor din bazinul de Nord al Mării Negre, contele Potiomkin (unul dintre numeroşii favoriţi ai Ecaterinei II) şi-a primblat augusta sa amantă prin noile teritorii. Pentru a o impresiona, el a ridicat de-a lungul traseului sate cu case butaforice din carton şi papier-machee.

[2] În Ţările Româneşti, iobăgia – foarte efemeră şi marginală în structura ţărănească a populaţiei Ţărilor Româneşti – a fost desfiinţată de către domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat încă în anii `40 ai secolului XVIII.

[3] Ecaterina II a fost prima principesă nemţoaică pur-sînge care a devenit împărăteasă autocrată a Rusiei. Fiul ei, Pavel I, a fost într-atît de scîrbit de politica ei, încît a interzis printr-un ucaz imperial moştenirea tronului pe linie feminină.

[i]Refugiaţii din Crimeea au fost aşezaţi cu traiul de către autorităţile otomane pe Peninsula Balcanică (inclusiv în Dobrogea). Anume ei au fost acei care s-au dedat la acte de o cruzime şi sălbăticie indescriptibilă împotriva creştinilor în timpul războaielor ruso-turce care au urmat.

[ii] Deviza Habsburgilor suna: “Voi, naţiunilor, luptaţi-vă, iar tu, Austrie, căsătoreşte-te!”

[iii] Între anii 1699-1918 – Transilvania, 1774-1918 – Bucovina, 1718-1918 – Banat, iar între anii 1718-1739 – chiar şi Oltenia. În perioada Războiului Crimeei (1853-1856) Principatele s-au aflat sub ocupaţie militară austriacă.

[iv] Kiriţescu Constantin, „Istoria Războiului pentru Întregirea României”, Bucureşti, anul 1989, p.72

[v] După Stănileşti, Poarta Otomană a început să numească pe tronul Ţărilor Româneşti străini (cu precădere greci din cartierul Fanar al Stambulului). Către acest timp, funcţia de domnitor a devenit o simplă sinecură (funcţie bine plătită însă care nu necesită prea mari eforturi din partea celui care o îndeplineşte).

[vi] Lebed a fost comandatul armatei XIV dislocate în Transnistria pe timpul conflictului armat din raioanele răsăritene ale Republicii Moldova. El s-a „proslăvit” prin intervenţia sa de partea bandei criminale separatiste di Tiraspol.

[vii] Plata pentru ruşinoasa-i faptă a fost funcţia de Secretar al Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse. Nu mult timp după Hasav-Iurt el a fost destituit din această funcţie.

[i] Dvoreni (literalmente – curteni) aristocraţia rusă care a înlocuit vechea boierime de udel (de ocină sau ereditară) încă pe timpul lui Ioan IV cel Groaznic. Ei primeau moşii în schimbul serviciului militar în slujba ţarului. Petru I a instituit un tabel de ranguri care îi obliga pe toţi dvorenii să facă serviciu în slujba statului nu numai în armată, dar şi în aparatul administrative. Nepotul lui, Petru II, i-a absolvit definitiv de prestarea serviciului military şi i-a transformat în nobilime ereditară.

[ii] „Secolul Luminilor”: o altă denumire a secolului XVIII dată de masoni prin care îşi caracterizau triumful ideilor lor masonice şi liberale în rîndul elitelor politice europene.

[iii] Raiale: puncte de sprijin otomane în ţările vasale. Ele includeau porturile şi cetăţile cu o aşezare strategică-cheie la hotarele lor (împreună cu teritoriile adiacente). În cazul Moldovei a fost vorba de raialele Izmail, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Tatarlîcul Bugeacului şi, după nenorocita campanie de la Prut din anul 1711, raiaua Hotinului.

[iv] Se au în vedere strîmtorile Bosfor şi Dardanele a căror stăpînire i-ar fi deschis Rusiei calea spre Mediterană.

 Autor: A. Savin

 Revista Moldova noastra, Chisinau

26/04/2015 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CRIME SOVIETICE. Savant roman, rapit si asasinat de NKVD

 morosan_2oCaz unic. Istorici si arhelogi au devenit dedectivi pentru a elucida moartea lui Nicolae Morosan (in foto, pe vremea studentiei, la Iasi ).

Daca, la 65 de ani de la tragica disparitie a savantului geolog si arheolog Nicolae Morosan, arheologia romaneasca il revendica drept intemeietorul cercetarii stiintifice a paleoliticului dintre Carpati, Nistru si Mare Neagra, mai putin stiut este faptul ca enigma mortii sale a fost dezlegata tocmai de fostii sai colegi de breasla, obisnuiti cu cele mai lungi si anevoioase investigatii.

Istoricii si arheologii au participat, in calitate de detectivi, la dezlegarea misterului unei crime oribile.

Astazi se cunosc cu certitudine circumstantele mortii lui Morosan, suprimat de NKVD, precursorul KGB, pentru ca in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial a refuzat sa colaboreze cu autoritatile sovietice de pe teritoriul Basarabiei, in detrimentul Romaniei.

Aceasta colaborare ar fi trebuit sa constea intr-o evaluare amanuntita a resurselor subsolului romanesc, pe de o parte, si intr-un apel in limba romana la Radio Moscova, adresat armatei romane de a depune armele, pe de alta.

 A fost denuntat de un ilegalist comunist

 Nicolae N. Morosan s-a nascut la 1 iulie 1902 in satul Cuconestii Vechi, judetul Edinet din Basarabia, in familia unui preot. Fratele sau, Ion N. Morosan, este cunoscut ca primul descoperitor al “culturii de prund” din Romania. Studiile secundare si liceul le-a facut “B. P. Hasdeu” din Chisinau, apoi si-a continuat invatatura la facultatea de stiinte naturale a Universitatii din Iasi pe care a absolvit-o in 1927 


Va imbratisa cariera de geolog si arheolog si va publica peste 40 de lucrari stiintifice, descoperind zeci de asezari paleolitice pe terasele fluviale ale Nistrului si Prutului. Membru al Colegiului Arheologic si al Institutului International de Arheologie, Morosan isi sustine doctoratul in Franta, in 1933, cu o teza despre Pleistocenul si Paleoliticul Romaniei de Nord-Est, care va fi publicata peste cinci ani, in Anuarul Geologic al Romaniei.

A participat la Congresul de istorie primitiva de la Londra din 1932, la Congresul International de geologie de la Washington din 1935 si la Congresul al XII-lea International de istorie din Varsovia din acelasi an. La aceste importante foruri stiintifice Nicolae N. Morosan a prezentat referate despre arheologia, geologia si paleontologia Romaniei.

Dupa rapirea Basarabiei de catre sovietici, refuza sa se retraga in tara si ramane cu parintii la Chisinau.

La 1 iulie 1940, este numit directorul Muzeului de Etnografie si Istorie Naturala, dupa care preia catedra de geologie a Facultatii de Geografie a Institutului Pedagogic.

La trei saptamani dupa ce armata romana trecuse Prutul, este arestat de NKVD, in urma denuntului unui profesor de istorie, pe nume Dubrovski, ilegalist comunist, alias Polik Ovim Mendel Gdolev.

In denuntul lui Dubrovski, Morosan este acuzat de faptul ca este “roman fervent si antisovietic, ramas special cu o misiune de la statul roman”.

Anchetat si transportat de la Chisinau la Tiraspol , va fi predat, in cele din urma, biroului NKVD din Odesa.

Iata ce scrie in actul de incriminare al NKVD, recuperat si pastrat astazi in arhiva Muzeului National de Istorie a Moldovei: “Examinand materialele ce au parvenit de la NKVD cu privire la activitatea criminala a cetateanului Morosan Nicolai Nicolaevici, a reiesit ca, din anul 1939, Morosan N.N. a participat la activitatea partidului burghez «Frontul Renasterii Nationale a Romaniei».

Dupa reintroducerea in Basarabia a puterii sovietice, a refuzat sa candideze ca deputat in Sovietul Suprem. (…) Apoi refuza sa ia cuvantul la radio, la prima aniversare a eliberarii Basarabiei de sub boierii romani.

De la inceputul razboiului dintre Germania si URSS, Morosan a inceput un mod de viata suspect. Cu toate ca in Chisinau a fost evacuat guvernul R.S.S.M. (Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca – n.n.), el a ramas.

S-a decis: Morosan N.N., anul nasterii 1902, sa fie arestat si perchezitionat. Anchetator suprem al NKVD al RSSM, indescifrabil”.

Secretul mortii sale, descoperit la Foreign Office

La 25 iulie 1941, Biroul NKVD din Odesa il transfera in Siberia, la Novosibirsk, iar pe 25 noiembrie i se recunoaste nevinovatia.

Este eliberat, dar cu conditia sa accepte catedra de profesor de geologie a Institutului Politehnic din Tomsk – Siberia.

Pentru ca a refuzat sa fie ales deputat al Sovietului Nationalitatilor al Sovietului Suprem al URSS , va face obiectul mai multor anchete ale NKVD.

Cercetarile arhivistice ale arheologului Nicolae Chetraru, care i-a dedicat o biografie, inclina spre ipoteza ca Morosan ar fi cedat in urma anchetelor dure la care a fost supus, si ca in cele din urma ar fi acceptat sa lucreze in favoarea sovieticilor.

La 2 februarie 1944 este gasit mort in camera 240 a hotelului “National” din Moscova. Dupa revolutia din 1989, istoricul Valeriu Dobrinescu, de la Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana – Iasi, a descoperit un document deosebit de important, in Arhivele Ministerului de Externe al Marii Britanii, datat la 2 februarie 1944, care rastoarna ipoteza colaborarii lui Nicolae Morosan cu autoritatile sovietice.

Din continutul documentului reiese ca insarcinatul cu afaceri al Ambasadei Majestatii Sale Britanice la Moscova, John Le Rougetel, a fost vizitat de Morosan la ambasada, unde savantul i-a incredintat, confidential, urmatorul mesaj: “Eu nu mi-am tradat tara, nici cu buna-stiinta si nici voluntar”.

Documentul este arhivat la Public Record Office, Foreign Office, 371 si face parte din dosarul nr. 43.984 fila 50:

“Un anume domn Nicolae Morosan a telefonat dimineata si a cerut sa-l vada pe ambasador (…). Mi-a spus ca dupa ocuparea sovietica a Basarabiei a fost inchis si apoi eliberat pentru a preda la Omsk ( Tomsk – n.n.).

Sovieticii insistau sa vorbeasca la radio pentru Romania si el nu putea sa faca acest lucru, deoarece era sigur ca rusii intentionau sa anexeze intreaga tara (…). 

L-am sfatuit insistent sa accepte oferta de a vorbi, spunandu-i ca si cativa prieteni ai mei romani din Cairo deja faceau asta, si cu cat romanii ieseau mai repede din razboi, cu atat era mai bine (…).

Mai mult, a declarat el, un comisar din Republica Moldoveneasca, pe nume Pors, l-a informat ca rusii intentionau sa anexeze intreaga Romanie, Bulgaria si Iugoslavia. Chiar el fusese rugat sa pregateasca niste rapoarte geologice pentru rusi despre Romania si Bulgaria , dar el a refuzat”.

Intors la hotel, Morosan a fost asasinat de NKVD in noaptea de 2/3 februarie 1944.

Asasinii i-au inscenat sinuciderea, lasand o scrisoare de adio adresata de savant sotiei.

Numai ca Morosan n-a fost casatorit niciodata si n-a avut niciun urmas…

In memoria lui Nicolae Morosan.

In mediile oamenilor de stiinta basarabeni, cu afinitati proruse, persista ipoteza ca Nicolae Morosan s-ar fi sinucis. Leonid Cemortan, membru al Academiei de Stiinte a Moldovei, i-a facut lui Morosan un portret deloc magulitor, aproape pe placul regimului sovietic, in articolul “Drama intelectualilor basarabeni de stanga, publicat in anul 2000: “Tragic a fost destinul lui Nicolae Morosanu, savant de renume international (cercetari in domeniul geografiei naturale, geologiei si paleontologiei istorice).

Pentru a-l atrage de partea lor, autoritatile sovietice i-au oferit postul de profesor la Institutul Pedagogic din Chisinau si l-au numit director al Muzeului de Etnografie si Istorie Naturala, promovandu-l si deputat in Sovietul Suprem al R.S.S.Moldovenesti.

In timpul razboiului, el, ca deputat al corpului legislativ al republicii, a fost evacuat in adancul Rusiei. In februarie 1944 se sinucide la Moscova, scapand astfel de situatia de ostatic al regimului stalinist”.

Ca un fapt divers, academicianul Leonid Cemortan, care face asemenea aprecieri despre Nicolae Morosan, nu este nici istoric si nici arheolog, ci teatrolog…

La comemorarea a 50 de ani de la tragica sa disparitie, slujba de pomenire a lui Nicolae Morosan a fost savarsita in decorul auster al Bisericii Coltea din Bucuresti, pe 3 februarie 1994.

Au participat elitele arheologiei romanesti, intre care cei mai mari specialisti in paleolitic de la Chisinau, Iasi si Bucuresti: dr. Alexandru Paunescu, de la Institutul de Arheologie “Vasile Parvan”; dr. Nicolae Chetraru, de la Muzeul National de Istorie a Moldovei; Ilie Borziac, colaborator stiintific principal la Institutul de Arheologie si Istorie Veche din Chisinau; dr. Vasile Chirica, de la Institutul de Arheologie Iasi; dr. Anatolie David si Tudor Obada, de la sectia de paleozoologie a Institutului de Zoologie din Chisinau; dr. Costin Radulescu, membru corespondent al Academiei Romane, directorul Institutului de Speologie “Emil Racovita” din Bucuresti.

Daca Morosan a murit ca un erou al neamului romanesc, fara sa-si tradeze tara , cele doua obiective pentru care a fost asasinat vor fi realizate de cozile de topor dispuse sa colaboreze cu trupele de ocupatie sovietice.

La Radio Moscova vor vorbi in favoarea sovieticilor Valter Roman si Ana Pauker, iar resursele minerale vor fi jefuite de sovromuri, inclusiv prin semnatura ministrului Bujor Almasanu.

Sovromcuartit a exploatat rezervele de uraniu ale Romaniei, pe care le-a exportat in URSS, in contul despagubirilor de razboi.

In intervalul 1952-1960, Romania a furnizat URSS, 17.000 tone de uraniu metalic, utilizat in cea mai mare parte la programul nuclear militar sovietic, pentru fabricarea bombelor si rachetelor atomice.

 

Articol  de Cornel IVANCIUC

Bibliografie :

1. http://www.confidentialpress.ro/

2.www.istoria md.

26/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 4 comentarii

DESTINUL BASARABIEI: DE LA TILSIT- ERFURT (1807-1808), LA PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV (1939)

tilsit

Intalnirea dintre Napoleon si tarul Alexandru I al Rusiei la Tilsit

 

 

 

În ajunul marcării celor 200 de ani de la sfârşitul războiului ruso-turc din 1806-1812 (16(28) mai 2012), în urma căruia Basarabia a fost anexată de către Imperiul Rus, se trec cu vederea alte două evenimente, legate nemijlocit de această tristă aniversare.
Este vorba despre negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) între Franţa şi Rusia.
Nu uităm despre Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Uniunea Sovietică a primit carte blanche pentru a reanexa Finlanda, Statele Baltice, Basarabia (a cărei metamorfoză este Republica Moldova), vestul Ucrainei şi al Bielorusiei.

Dar, puţini îşi mai amintesc că măsuri similare au fost făcute şi în timpul celebrelor negocieri de la Tilsit, în 1807, care au încheiat un război dintre Imperiul Rus şi Franţa napoleoniană.

Iar împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon.

Mai mult chiar, ruşii urmau să adere la blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva englezilor în India). Napoleon căzuse de acord ca Rusia să-şi extindă graniţele la nord şi la sud din contul Finlandei, Principatelor Române şi altor teritorii pe care va fi capabilă să le subjuge prin forţa armelor.
O analogie între războaiele duse de Alexandru I contra otomanilor şi Suediei şi expansiunea sovietică din 1939-1940 poate fi identificată în mod clar.

Şi în primul caz, şi în al doilea motivul principal pentru acţiunile oficiale ale ruşilor (sovieticilor) a fost de a contracara un „eventual” atac din partea Vestului, cât mai departe de frontiera existentă. Şi în primul, şi în al doilea caz pretextul pentru război a fost unul extrem de îndoielnic.

Şi în primul, şi în al doilea caz războaiele au fost influenţate de consecinţele acordurilor secrete semnate de Rusia (URSS), cu „stăpânul” Europei continentale. Numai că, în 1939, acesta a fost Hitler, iar la începutul secolului al XIX-lea era Napoleon.

Iar în urma anexărilor din 1809-1812 ruşii acaparaseră la nord Finlanda şi la sud Basarabia, pe care le-au stăpânit până la 1917, încercând să le ocupe din nou la 1939 (parţial, în războiul „de iarnă”, Finlanda) şi la 1940 (fără lupte, România dintre Prut şi Nistru).
Tratatul de la Tilsit şi acordul sovieto-german au dus la extinderea teritorială a Rusiei (URSS), iar principalele direcţii de expansiune au coincis (cu excepţia Statelor Baltice).

Există trei astfel de zone: finlandeză, poloneză şi dunăreană. Direcţia finlandeză: războiul ruso-suedez din 1808-1809, în urma căruia a fost anexată Finlanda (aceasta corespunde cu războiul sovieto-finlandez din 1939-1940 şi formarea RSS Carelo-Finice). Direcţia poloneză: anexarea regiunii Bialystok în 1807 şi districtului Tarnopol din Galicia, în 1809, ca o compensaţie pentru participarea Rusiei în războiul împotriva Austriei de partea lui Napoleon (alipirea Ucrainei de Vest şi Bielorusiei de Vest, în 1939).

Direcţia dunăreană: războiul ruso-turc din 1806-1812 şi anexarea Basarabiei (invazia Armatei Roşii în Basarabia şi Bucovina de Nord în vara anului 1940).

Semnând pactul cu Germania hitleristă, Stalin, care cunoştea bine istoria războaielor napoleoniene, fără îndoială, ar putea fi apelat teoretic la precedentul Tilsitului.

 

Rusia a folosit Pacea de la Tilsit, pentru a-şi întări capacitatea de apărare, promovând reforme militare importante, ţinând cont de experienţa franceză.

Stalin, de asemenea, a încercat să folosească răgazul paşnic pentru a întâmpina pe deplin pregătit inamicul. O altă întrebare este: în ce măsura aceasta i-a reuşit?

Ce s-a întâmplat mai departe este, de asemenea, cunoscut.

În timp ce Rusia se extindea pe contul Suediei (Finlandei) şi Principatului Moldovei (Basarabiei), împingându-şi frontierele spre nord şi sud, Napoleon şi-a extins graniţele imperiului său până-n Portugalia.

În timp ce Stalin şi-a anexat Statele Baltice şi Basarabia, a luptat cu finlandezii şi a cotropit Ucraina de Vest, Hitler a cucerit complet Europa continentală. Iar apoi ambii, şi Napoleon, şi Hitler au atacat Rusia (URSS).

În 1941, Finlanda şi România s-au revanşat contra URSS pentru a-şi recupera teritoriile pierdute.

Revenind la tratatele franco-ruse încheiate la Tilsit (ratificate de către Alexandru I şi Napoleon la 27 iunie/9 iulie 1807), vom remarca că în ambele tratate (Tratatul ruso-francez de pace şi prietenie şi Tratatul ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă (secret) au fost introduse articole ce vizau raporturile ruso-turce şi soarta Principatelor Române.

În primul tratat, problema care ne interesează a fost reflectată, direct sau indirect, în articolele 22-25. Articolul XXIII: „Trupele rossiene se vor retrage din principatele Valahia şi Moldova, dar provinciile menţionate nu vor fi ocupate de trupele turceşti până la schimbul instrumentelor de ratificare a viitorului tratat definitiv de pace între Rusia şi Poarta Otomană”.
În articolul VIII al Tratatului secret ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă s-au fixat următoarele stipulaţii, ce vizau direct raporturile ruso-turce: „Dacă din cauza schimbărilor care au survenit la Constantinopol” Poarta nu va accepta mediaţia Franţei sau după acceptarea ei, în termen de trei luni, convorbirile nu se vor solda cu un rezultat satisfăcător, atunci „Franţa va acţiona împreună cu Rusia împotriva Porţii Otomane şi ambele părţi contractante vor încheia un acord menit să elibereze de jugul şi suferinţele turceşti toate provinciile Imperiului Otoman din Europa cu excepţia Constantinopolului şi provinciei Rumelia”.

În clauzele tratatelor ruso-franceze referitoare la Problema Orientală nu s-a fixat concret împărţirea Imperiului Otoman.

Mai degrabă, dacă vom ţine cont de conţinutul altor articole, între Franţa şi Rusia au fost repartizate sferele de influenţă în Europa.

Chiar şi articolul VIII al Tratatului secret de alianţă conţinea o formulare ambiguă în privinţa viitorului destin al posesiunilor otomane din Europa.

Devenind mediator, Napoleon a urmărit să ia sub controlul său chestiunea soluţionării litigiilor ruso-turce, fără ca să-şi asume anumite obligaţii fixate în documente diplomatice.

Deşi în tratate nu s-a fixat deschis încorporarea Principatelor Române la Rusia imperială, în cercurile politice şi militare ruseşti tocmai în aşa mod era interpretat conţinutul lor.

În afară de aceste două tratate, care însumau în total 46 de articole, dintre care 16 erau adiţionale şi secrete; şi acordul ruso-francez privind „transmiterea” Franţei a regiunii Cotor şi Insulelor Ionice – în arhivele ruseşti nu s-au găsit niciun fel de alte documente, care s-ar fi semnat la Tilsit.

Dar, chiar la puţin timp după săvârşirea acestui eveniment, în Europa a început să circule aşa-zisul „Tratat secret de la Tilsit” care presupunea, printre altele, acapararea de către Rusia a posesiunilor europene ale Porţii Otomane.
În scrisorile din 29 iulie şi 5 august 1807, consulul austriac de la Bucureşti, Brenner, comunica ministrului Afacerilor Externe, Stadion, că generalul Miloradovici susţinea că prin înţelegerea ruso-franceză Basarabia, Moldova, Ţara Românească vor fi cedate Rusiei, iar Dunărea va fi hotar între Imperiul Rus şi cel Otoman.

Speranţele ţarului rus în acordul mutual al lui Napoleon de la Tilsit (1807), referitor la anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti, nefiind fixat pe hârtie, nu se bazau însă pe un suport juridico-diplomatic.

De aceea, „pretenţiile” diplomaţiei ruse erau privite de către cei de la Quay d’Orsay ca fiind neîntemeiate, deoarece în diplomaţie, ca şi în muzică, „dacă motivul nu este pus pe note, el nu are nici o valoare”.

Chiar dacă Napoleon considera că Principatele sunt deja pierdute pentru Poartă, el nu se grăbea să soluţioneze problema orientală în favoarea Rusiei, din motivul principal că vedea în aceasta un mijloc efectiv de presiune politică asupra Petersburgului şi de şantaj al englezilor.

 

 

 

În vara anului 1808 se efectuau pregătirile de proporţii, necesare pentru preconizata întâlnire a împăraţilor Napoleon şi Alexandru I.

Înainte de a pleca la Erfurt, unde fusese fixat locul acestui Summit talks, Napoleon îl însărcinează pe Talleyrand să pregătească un proiect de tratat în care se menţiona că împăratul Rusiei „se va mărgini, în prezent, să ocupe, ca şi în trecut, Ţara Românească şi Moldova, lăsând toate lucrurile în situaţia în care se găsesc astăzi…” (art. 7).

De asemenea, se menţiona că negocierile de pace ruso-turce vor începe numai după ce negocierile cu Anglia vor indica un sfârşit favorabil.

La 17(29).09.1808, Rumeanţev şi Champagny, miniştri de Externe şi plenipotenţiari ai celor două puteri, încep negocierile. Rumeanţev comunica ţarului că Franţa recunoscuse încorporarea Principatelor Române la Rusia, dar „împăratul Napoleon nu poate, fără a nu provoca numeroase reproşuri motivate din partea turcilor, să-i impună sau să le prescrie să cedeze aceste principate” Rusiei.
În urma convorbirilor şi întrevederilor personale dintre Napoleon şi Alexandru I la 30.09 (12.10) 1808, la Erfurt, a fost semnată Convenţia secretă de alianţă între Rusia şi Franţa.

 

 

 

Chestiunilor Imperiului Otoman şi Principatelor în tratativele ruso-franceze le-a revenit un rol esenţial, fiindu-le consacrate cinci dintre cele 14 articole ale Convenţiei:

„Articolul 5. Înaltele părţi contractante se obligă a considera o condiţie neapărată a păcii cu Anglia recunoaşterea de către ea a Finlandei, Valahiei şi Moldovei ca fiind încorporate în componenţa Imperiului Rus”.

„Articolul 8. …Majestatea Sa împăratul întregii Rusii a mutat, deja, în această parte hotarul imperiului său până la Dunăre şi a încorporat la imperiul său Moldova şi Valahia, negăsind posibil să recunoască integritatea Imperiului Otoman, altfel decât cu această condiţie.

Drept urmare, Majestatea Sa împăratul Napoleon recunoaşte încorporarea amintită şi hotarul Imperiului Rus, mutat până la Dunăre”.
Astfel, acţiunile diplomaţiei ruse în vederea rezolvării problemei orientale în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse la Tilsit şi Erfurt şi-au găsit un sfârşit logic: acapararea a ceea ce era deja în mâinile proprii – a Principatelor Române.

La 1808 cei doi suverani considerau că s-au întâlnit „pentru a se ocupa de interesele globului pământesc şi nimic nu-şi doresc sie, decât doar a păstra ceea ce fusese deja achiziţionat”.

Putem conchide că, după Tilsit, scopurile Rusiei în privinţa chestiunii Principatelor Române au evoluat esenţial: de la menţinerea sferei de influenţă – la încorporarea lor nemijlocită.

Au evoluat şi metodele de înfăptuire a actului dat: de la rezolvarea lui cu asistenţa Franţei (la Tilsit) spre soluţionarea pe cale de sine stătătoare (la Erfurt).

Negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) demonstrează că diplomaţia secretă europeană a evoluat într-o nouă fază: Europa este împărţită de marile puteri în sfere de influenţă.

Iar principiile dreptului internaţional s-au redus la adresa Principatelor Române, la încheierea unor pacte de partajteritorial de către cei doi mari jucători ai epocii – Rusia şi Franţa.

Cu toată convenţionalitatea analogiilor istorice, pare a exista o paralelă între Tratatul de la Tilsit (1807) şi Convenţia de la Erfurt (1808) cu pactul sovieto-german din 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop).

În ambele cazuri, adversarii ideologici au semnat un acord pragmatic privind împărţirea sferelor de influenţă în Europa.

Comun este şi demersul general antibritanic al ambelor tratate. Prin pacea care s-a încheiat la Tilsit, harta politică a Europei era substanţial modificată şi apoi revăzută la Erfurt.

 

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

 

TIMPUL MD.

26/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: