CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Genocidul Armean – primul genocid al secolului XX. VIDEO

100 de ani de la masacrarea armenilor în Turcia

La 24 aprilie 2015 se împlinesc 100 de ani de la tragedia care a marcat puternic istoria poporului armean. La aceeaşi dată în 1915, mii de lideri ai comunităţii armene din Istanbul au fost deportaţi, adăugându-se la numeroase alte comunităţi armene deportate de pe teritoriul Turciei, cei mai mulţi dintre aceştia fiind executaţi sau murind din cauza condiţiilor inumane la care au fost supuşi pe timpul deportării.

Ceea ce în Armenia se numeşte “genocidul armean”,a fost recunoscut de numeroase state ale lumii (23 ţări în 2014)  şi instituţii internaţionale ca atare ( Rusia, Canada, Olanda, Italia, Grecia, Vatican, Polonia, Franţa, Elveţia.s.a)

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat, la 24 aprilie 1998, o Rezoluţie în care se menţionează “Azi comemorăm aniversarea a ceea ce a fost denumit primul genocid al secolului XX şi salutăm memoria armenilor victime a acestei crime împotriva umanităţii”.

O formulare identică “primul genocid al secolului XX” se regăseşte în mesajul de la 12 aprilie 2015 al Papei Francisc, la Vatican, adresat cu ocazia aniversării a 100 de ani de la “Metz Yeghren” (Marea Crimă).

Biserica Armeană i-a canonizat pe cei 1,5 milioane de armeni masacraţi de forţele otomane în urmă cu 100 de ani.

Liderii Bisericii Armene şi oficiali de stat au participat la ceremonia desfăşurată in ziua de 23 aprilie 2015 la Catedrala Echmiadzin, din apropierea capitalei armene Erevan, pentru a marca 100 de ani de la începutul masacrului.Ceremonia de două ore s-a încheiat în mod simbolic la ora 19.15 (18.15, ora României), când clopotele bisericilor au bătut de 100 de ori, un gest repetat de toate bisericile armene din lume.

Preşedintele Turciei  l-a criticat pe Papa Francisc, după ce acesta a denunţat atrocităţile „primului genocid din secolul al XX-lea”, cerându-i pur şi simplu Suveranului Pontif să nu mai spună „prostii”.

Preşedintele turc Recep Tayyp Erdogan a atenţionat, la 15 aprilie 2015, că Turcia va ignora orice decizie care va defini uciderea armenilor din perioada Primului Război Mondial ca genocid, Ankara luând măsura rechemării trimisului său la Vatican, în semn de protest la declaraţia a Papei Francisc şi a convocat la ministerul turc de externe trimisul papal, pentru a-i solicita clarificări.

Numărul victimelor este contestat de Turcia, care respinge de asemenea folosirea termenului „genocid”.

Ankara acceptă că au fost comise atrocităţi, dar susţine că nu au existat încercări sistematice de a extermina poporul armean creştin. 

La 14 aprilie SUA au cerut o recunoaştere a crimelor împotriva armenilor în Primul Război Mondial, fără însă a le califica drept genocid.

Mai recentă este politica de pedepsire a negării Genocidului armean, în logica pedepsirii negaţionismului faţă de Holocaust. Iniţiativa a aparţinut Franţei, unde Senatul a adoptat o lege în acest sens, promulgată de către preşedintele Nicolas Sarkozy, la începutul anului 2012, în ciuda protestelor vehemente ale Turciei.

O lună mai tîrziu, legea a căzut în urma unei decizii de neconstituţionalitate a Consiliului Constituţional.

Între timp, însă, au fost adoptate legi de sancţionare a negării Genocidului armean de către Cipru, Elveţia, Grecia şi Slovacia.

Armenian-genocide-bones

Genocidul Armean

Ceea ce avea să fie calificat drept primul genocid al secolului XX urma să aibă pentru istoria armeană consecinţe nefaste mult mai ample şi de durată decât plănuiseră iniţiatorii şi făptuitorii lui.

Menţionarea genocidului în legătură cu evenimentele din 1915-1918 în Imperiul Otoman nu relevă decât o parte a tragediei armene, şi anume – cea referitoare la anihilarea fizică.

Al doilea aspect al aneantizării întreprinse în acei ani îl constituie negarea genocidului.

Cele două etape ale programului de exterminare care ar fi trebuit să ducă la dispariţia totală a armenilor din Asia Mică de pe propriul lor teritoriu istoric au fost: mai întâi, eliminarea fizică şi eradicarea materială a prezenţelor armeneşti din estul imperiului, iar apoi, negarea sistematică a genocidului comis.

Nu s-a aflat, însă, în intenţia Junilor Turci supravieţuirea, fie şi parţială, a celor pe care ei îi condamnaseră la o decimare totală.

Ca rezultat al politicii de nimicire a populaţiei armene din Asia Mică, a apărut o nouă diasporă, compusă din cei care supravieţuiseră masacrelor şi deportărilor. Dacă armenocidul n-a reuşit să extermineze total o etnie, el s-a completat cu un genocid alb, prin asimilarea diasporanilor armeni în naţiunile străine care-i găzduiesc.

Genocidul exemplar, integral, ca etnocid continuat în deceniile de după consumarea evenimentelor propriu-zise, va fi avut loc atunci când armenii din diasporă un vor mai fi supravieţuind decât prin trupurile lor, când memoria originii lor va fi rămas ruptă de realitate, când ei se vor fi înecat în valorile ideologiilor dominante în străinătăţi, când unii vor fi crezut că prin bani sau prin carieră ar putea zăgăzui mormanele de cadavre ignorate, iar alţii se vor fi dedicat unui cult anacronic şi steril al lumii defuncţilor, în sfârşit – când noile generaţii, din cauza aculturalizării, nu vor fi ştiut să aprecieze valorile pro-priului lor neam.

*

          Genocidului armean i-au premers deportarea şi masacrarea grecilor în 1914. Liderii otomani au fost încurajaţi de succesul obţinut în expulzarea populaţiei greceşti, încât au decis să aplice aceeaşi metodă tuturor celorlalte naţionalităţi din imperiu.

Turcizarea Anatoliei, plănuită de Junii Turci, avea să se facă prin purificare etnică, vizând toate naţiunile creştine şi neturcice din imperiu: armeni, greci, bulgari, macedonieni, albanezi, bosniaci, cretani, kurzi, circasieni.

Modificarea compoziţiei etnice a populaţiei prin strămutări de grupuri naţionale a culminat cu deportarea şi decimarea armenilor.

          Organizarea genocidului armean a fost facilitată, în plus, de contextul primului război mondial, care permitea turcizarea Anatoliei fără impedimente.

De mai mulţi ani, cei mai fanatici dintre panturcişti îşi exprimau dorinţa de a se debarasa de armeni, afirmând că războiul le-ar permite-o fără să rişte represalii din partea puterilor europene.

genocidul armean

Şi astfel, planul elaborat în cel mai strict secret este pus în aplicare. Decizia de exterminare a armenilor a fost luată la începutul anului 1915, proiectul legii de lichidare a armenilor fiind semnat la 15 februarie de trei dintre capii Junilor Turci de curând veniţi la putere în Imperiul Otoman – Talaat, Şakir şi Naazım.

         Comitetul Central al Ittihadului (Partidul Unire şi Progres al Junilor Turci, cu denumirea originală completă Ittihad ve Terakki Teşkilati) stabilea ca debarasarea de elementul armean să se facă, spre deosebire de masacrele anarhice anterioare, printr-o centralizare birocratică planificată, iar executarea operaţiilor, pusă sub un control exclusiv, să se facă total, curat, discret, cu minime riscuri şi cu minime cheltuieli. În privinţa datei, ea depindea de răgazul pentru aplicarea structurilor pe care le cerea planul general de exterminare şi de evenimentele care puteau fi exploatate ca pretext.

În funcţie de acest plan, s-a prevăzut ca, în fiecare provincie şi conform unei cronologii prealabil definite în raport cu datele geografice, procedura să aibă următoarea succesiune: dezarmarea soldaţilor armeni şi regruparea lor în batalioane de muncă; rechiziţionarea armelor; deportarea armenilor.

                 Taberele de deportare aveau să fie doar un pretext pentru masacrare, dovadă – decretul adresat de Talaat valiilor în septembrie 1915: „Dreptul armenilor de a trăi şi de a munci pe teritoriul Turciei este total abolit. Guvernul, asumându-şi toate responsabilităţile în această privinţă, a ordonat să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din leagăne“.

Valiii şi responsabilii locali ai Ittihadului sunt informaţi oral sau prin telegrame asupra misiunii pe care o au.

Executarea programului este încredinţată jandarmilor şi bandelor din Organizaţia Specială.

Este instituită  o Comisie a deportărilor, cu sediul în Constantinopol, sub direcţia lui Mithat Şükrü, secretar general al Comitetului Central al Ittihadului, avându-şi centrul operativ în Alep, unde  se  afla  sub direcţia  generală.

Marea inovaţie a genocidului o constituie deportarea, întrucât până atunci armenii erau masacraţi la locurile lor de domiciliu, unde supravieţuitorii aveau apoi posibilitatea să-şi reconstruiască viaţa.

Deportarea trebuia să soluţioneze definitiv  Chestiunea armeană. Dezrădăcinaţi  şi alungaţi, armenii aveau să dispară în cursul exilului.

Pretextul furnizat de război este îndepărtarea de front a populaţiei suspecte, în fapt – cetăţeni inocenţi şi inofensivi, loiali imperiului.

După declararea războiului, în ianuarie-februarie 1915, soldaţii armeni sunt acuzaţi de spionaj şi dezertare, brutarii armeni sunt suspectaţi că otrăvesc alimentele, iar sătenii sunt învinuiţi că procură hrană şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi.

La începutul lui februarie, autorităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe jandarmii armeni, grupându-i în batalioane de muncă de câte 50-100 de persoane, după care, la scurtă vreme, aceştia sunt exterminaţi.

Circa 300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în Armata Otomană sunt dezarmaţi şi lichidaţi, ceea ce va face imposibilă rezistenta armată a armenilor, cum se întâmpla în trecut. Simultan, funcţionarii armeni sunt concediaţi, iar documentele care le permit armenilor să se deplaseze în interiorul ţării sunt anulate.

Cenzura militară va asigura discreţia şi va bloca informaţiile.

      Contrar aşteptării armenilor, noul sistem otoman de recrutare militară universală nu numai că nu a ame-liorat situaţia armenilor din imperiu, dar, în conjunctura războiului, i-a furnizat în masă pe aceştia anihilării prin exterminare.

        Executarea a zeci de mii de soldaţi armeni de către colegii lor din armata aceluiaşi stat, care avea misiunea de a-şi apăra cetăţenii, este  un act criminal rareori întâlnit în istoria mondială.

S-a făcut evidentă existenţa unui plan de eradicare a întregului grup etnic căruia îi aparţineau militarii, căci eliminarea bărbaţilor recrutaţi facilita considerabil îndeplinirea programului.

 

*

 

           Când, la sfârşitul lui martie 1915, flota aliată, care ajunsese la Dardanele, se retrage pentru a se pregăti de debarcare lângă Gallipoli, Ittihadul se vede liber să lichideze Chestiunea armeană.

          Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Constantinopol, o razie vastă se soldează cu arestarea intelectualilor şi a notabililor armeni, echivalentă cu decapitarea comunităţii armene private astfel de liderii săi.

Ea începe la redacţia publicaţiei „Azadamard“, organul partidului naţionalist Federaţia Revoluţionară Armeană, şi se continuă la şcoli, la biserici, la Patriarhia Armeană. În noaptea de 23 spre 24 aprilie, 235 de oameni politici, clerici, savanţi, profesori, avocaţi, medici, scriitori etc., dintre care mulţi erau prieteni ai Junilor Turci, sunt ridicaţi, apoi deportaţi şi, în cursul lunilor următoare, asasinaţi. Operaţia continuă câteva zile, timp în care numărul celor arestaţi şi deportaţi urcă la peste 600.

Numai celor doi deputaţi din Parlamentul Otoman, Vartkes Serenghiulian şi Krikor Zohrab (un reputat prozator), datorită legăturii lor de amiciţie cu conducătorii Junilor Turci li se amână cu câteva săptămâni soarta, însă când vor fi duşi spre Diyarbakır pentru a fi judecaţi chipurile de un consiliu de război, înainte de a ajunge la destinaţie, chiar a doua zi de la plecare, în apropiere de Alep, sunt  ucişi  cu  bestialitate.

  Planul arestării intelectualilor armeni din Constantinopol fusese elaborat de şeful poliţiei, Bedri Bey, şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi Reşad Bey, cu concursul comisarilor de poliţie din cartierele Üsküdar şi Pera.

El a fost, însă, rezultatul deciziei luate de membrii Comitetului Unire şi Progres la 21 aprilie, de a extermina populaţia armeană. La 24 aprilie, însuşi Guvernul Otoman va recunoaşte că 235 de intelectuali şi oameni politici armeni din Constantinopol au fost arestaţi în mod abuziv.

Ministrul de interne Talaat, capul Junilor Turci, va declara diplomaţilor germani: „Desigur, dintre deportaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.

 

*

CRIMINALII

Unknown-11

1. Mehmet Talaat sau Talaat Pasa, mare vizir în timpul Primului Război Mondial. A fost asasinat pe 15 martie 1921 la Berlin, unde se refugiase, de catre un tanar armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravietuitor al genocidului in cursul caruia si-a pierdut intreaga familie.

La scurt timp dupa asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, in cele din urma, l-a achitat.

Unknown-12

2. Mehmet Cavit Bey (1875–1926), ministru otoman al finanțelor, un dönmet din Salonic, individ care provenea dintr-o familie de origine evreiască, convertită la islam încă din secolul al XVII-lea.

A fos executat pentru trădare în 1926 de catre regimul lui Kemal Ataturk.

Unknown-14 Unknown-15

3. Despre Ayetullah Bey si Enver Pasa nu se cunoaste mare lucru decat ca au avut un rol important in genocidul despre care vorbim

Unknown-16

4. Marcel Samuel Raphael Cohen, cunoscut și ca Tekin Alp, născut într-o familie evreiască din Salonic, unul dintre teoreticienii panturcismului.

Este liderul Junilor Turci care a trait cel mai mult, pana in 1961, dar a preferat o discretie totala fata de evenimentele legate de genocidul armean, foarte probabil sub amenintarea Turciei lui Kemal Ataturk ce voia sa ingroape problema armenilor in tacere.

         Cabinetul Marelui Vizir (prim-ministru) Said Halim a aprobat, în mai 1915, proiectul Legii temporare de deportare, care-i fusese trimis la 13 mai, Halim aprobându-l la 16 mai, cu o zi înainte de acceptul guvernului său.

Talaat n-a aşteptat formalităţile oficiale: încă la 14 mai, presa anunţa promulgarea legii, iar procedura deportărilor demarase cu săptămâni în urmă, devenind un fapt împlinit înainte de a fi fost autentificată.

Talaat ataşase un memorandum secret la propunerea sa făcută la 13 mai Marelui Vizir pentru a soluţiona Chestiunea orientală prin exterminarea armenilor. În acel text, el formulase sintagma soluţie radicală, care apărea pentru prima oară într-un document oficial, ca un eufemism pentru exterminare: „Este necesară o soluţie radicală pentru a încheia şi a şterge complet problema“.

Pretinzând că armenii nu sunt demni de încredere şi l-ar putea ajuta şi susţine pe inamic, întrucât se află într-o stare de iminentă rebeliune generalizată, Talaat ordonă deportarea acestora din zonele de război în deşerturile Siriei şi Mesopotamiei.

În perioada mai-iulie, armenii din vilayetele răsăritene, adică circa 1,2 milioane de persoane, aveau să dispară de pe un teritoriu care fusese centrul Armeniei Mari istorice.

Teatrul de operaţii acoperă îndeosebi trei vilayete: Erzurum, Van, Bitlis. Deplasarea de populaţie este o soluţie extremă în caz de război, dar strategică.

S-ar putea crede că autorităţile militare au cerut evacuarea populaţiei armene din zonele de operaţii şi transferarea ei în interiorul ţării pentru a asigura securitatea liniilor de comunicaţii şi pentru a preveni divulgarea planurilor şi a mişcărilor de trupe.

Dar, dacă s-ar admite că armenii, care reprezentau un pericol militar în timp de război, trebuiau îndepărtaţi de teatrul de operaţii, se pune întrebarea de ce au fost ei deportaţi din zone aflate adânc în spatele liniilor frontului, mai mult – au fost trimşi în interiorul zonelor de luptă, foarte aproape de Armata a 6-a Otomană, din Deir ez-Zor, sau în spatele Armatei a 4-a, din Hawrān.

O asemenea deplasare, pe de altă parte, necesita luarea de măsuri pentru ca populaţia să nu sufere prejudicii.

Însă nu au fost asigurate condiţiile minime necesare unei existenţe decente fie pe drum, fie la destinaţie, iar asistenţa oferită de state străine şi de organizaţii internaţionale a fost refuzată.

Faptele contrazic presupusa intenţie a autorităţilor şi fac evident adevărul că deportarea a fost pretextul în spatele căruia se ascundea o operaţie de exterminare minuţios pregătită şi sistematic executată.

Deportările au început în februarie 1915, ca măsuri de război locale, în Cilicia.

              O telegramă dispunea ca „niciun singur armean să nu rămână în regiunea Erzin“ şi „armenii din Dörtyol să fie trimişi la Osmaniye, la Adana şi la Ceyhan“. Pretextul l-a constituit spionajul britanic din zonă.

Tineri armeni au fost trimişi la lucrările de drumuri, dar curând a sosit ştirea că ei fuseseră ucişi de colegii lor musulmani.

A urmat, în martie, deportarea locuitorilor din Zeytun care, la începutul lui aprilie, au fost expediaţi spre interiorul Anatoliei, iar apoi – împinşi spre deşertul Deir    ez-Zor.

Guvernul decretează deposedarea armenilor de proprietăţile lor considerate abandonate şi ordonă băncilor transferarea valorilor armeneşti către comisiile de lichidare instituite de stat.

Ordinul din 1 ianuarie 1916 al Ministerului comerţului către bănci dovedeşte inconsistenţa teoriei turceşti că deportările au fost temporare.

Mai mult, directivele din telegramele lui Talaat dispuneau ca aşezările, munţii, râurile etc. preluate de musulmani în provinciile armeneşti „curăţate“ de prezenţa autohtonilor să fie rebotezate dacă aveau nume armeneşti sau în general creştine.

         Operaţia se desfăşoară, aşadar, în două etape: asasinarea bărbaţilor valizi şi deportarea restului populaţiei.

Deportarea este doar a doua fază, în care cei exilaţi pornesc pe jos, uneori în căruţe, cu un minim de bagaje.

Unele convoaie sunt nimicite chiar la ieşirile din localităţi, cei care continuă drumul urmând a fi decimaţi pe parcurs.

Jandarmii puşi să escorteze convoaiele fac, adesea,  ei înşişi această operaţie.

În regiunile populate de kurzi, grupuri de nomazi îi atacă pe armeni, jefuindu-i   şi răpind femei şi copii.

           Bandele Organizaţiei Speciale înfiinţate ad-hoc şi formate din persoane declasate şi infractori, la rândul lor, masacrează convoaie întregi.

Cei din convoaie nu primesc hrană după ce li se termină proviziile luate cu ei. Selecţia naturală completează opera criminalilor şi a tâlharilor.

Bolnavi şi epuizaţi, unii dintre deportaţi se opresc fără a mai putea continua drumul şi sunt ucişi de jandarmi.

Treptat, populaţia supravieţuitoare se scurge spre sud, destinaţia teoretică a deportărilor, în care cei mai mulţi dintre cei ajunşi acolo îşi vor lăsa oasele în deşert.

         Măsurile de deportare trebuiau să acopere o suprafaţă de 880.000 km2: Armenia apuseană, Kurdistan, Asia Mică, Siria de Nord, Mesopotamia.

Ele nu puteau avea, deci, cauze întâmplătoare, care să fi scăpat de sub control. În Imperiul Otoman, elementele etnice şi religioase au trăit împreună în pace vreme de veacuri.

Abia la sfârşitul secolului XIX metoda de guvernare a sultanilor – divide et impera – a redus populaţia la un sfert, iar la începutul secolului XX, măsurile luate de Guvernul Otoman au depopulat şi mai mult imperiul, dar nu prin aţâţarea reciprocă a etniilor, ci pe cale administrativă.

Nu poate fi acuzată populaţia musulmană de a-i fi masacrat pe concetăţenii armeni, ba chiar au existat cazuri disparate ale unor familii de turci care au ascuns şi salvat armeni sortiţi deportării.

Deşi au existat bande şi grupuri de criminali organizate, asmuţite împotriva deportaţilor, marea majoritate a victimelor trebuie puse în seama guvernanţilor, a jandarmilor şi a miliţiilor otomane.

 

*

 

              Supravieţuitorii genocidului, fie ei adulţi sau orfani, s-au refugiat şi au găsit adăpost în alte ţări. Idealul otoman de a suprima întreaga naţi-une armeană pentru a se facilita joncţiunea panturanică spre est cu cele-lalte neamuri musulmane asiatice eşuase, în ciuda masei mari de victime rezultate din acţiunea genocidară întreprinsă de Junii Turci.

Junii turci

Naţiunii armene urgisite de soartă   i-a fost însă refuzată o evoluţie istorică firească şi clivajul produs de genocid a fost fatal pentru viitorul său.

Dizlocarea populaţiei de pe teritoriul propriei sale patrii a definitivat acapararea unei ţări şi implicit distrugerea civilizaţiei autohtone de către o hoardă nomadă. Diaspora armeană rezultată din golirea Armeniei istorice de locuitorii săi milenari s-a edificat, în mare parte, cu preţul a un milion şi jumătate de jertfe.

O parte dintre armenii scăpaţi din masacre şi din deportări au trecut în Armenia răsăriteană, aflată sub dominaţie rusească şi în care, în 1918, avea să fie proclamată o Republică Armeană independentă, cu o existenţă efemeră de numai doi ani şi jumătate, urmând bolşevizarea acelui stat devenit apoi o republică sovietică în componenţa URSS.

Ceilalţi supravieţuitori s-au stabilit, prin forţa împrejurărilor sau prin conjunctura faptelor, în ţări învecinate din Orientul Mijlociu-Liban, Siria, Iordania, Irak, Iran etc, ori au ajuns, prin diferite mijloace, în Europa, în SUA şi chiar în Africa – în state ca Egipt şi Etiopia.

Astfel s-a format o diasporă armeană comparabilă ca mărime şi ca răspândire cu cea evre-iască, acoperind circa 70 de state.

            În fapt, existenţa diasporei armene se întinde mult în urmă faţă de începutul de veac XX. Începuturile acesteia datează din anul 368, când regele pers Şapur II, ocupând Arme-nia, a deportat câteva mii de armeni în Persia.

Etapa următoare   în istoria diasporei armene, cea a emigrării în Bizanţ, a fost determinată de prigoana continuată de aceiaşi perşi sasanizi, dar şi de strămutările făcute de bizantini în Balcani.

Serviciul militar în armata bizantină staţionată în Africa de nord şi în Levant, stăpânirea arabă în Armenia cu consecinţele ei (războaie, jafuri, biruri, convertiri religioase), incursiunile selgiucizilor – toate acestea au dus la difuzia populaţiei armene în alte regiuni ale Mediteranei şi ale Rusiei kieviene.

 Odată cu întemeierea Armeniei Mici Ciliciene, în secolul XI, are loc stabilirea armenilor în această zonă nord-estic mediteraneană (sau în sud-estul Asiei Mici), iar căderea acestui ultim regat armean, în 1375, va duce la răspândirea populaţiei cu precădere în Italia şi în Franţa.

La începutul secolului XVI, o nouă deportare comisă de un şah pers, de data aceasta Abbas I, prin care Armenia răsăriteană şi o parte din Armenia apuseană se depopulau, a făcut să apară pe hartă o nouă localitate persană, Noua Djulfa, curând prosperă datorită comerţului armean.

La fel, un veac mai târziu, armenii din Moldova, stabiliţi acolo încă din secolul XI, după căderea capitalei Ani a Armeniei Mari, emigrând în Transilvania în urma prigoanei dezlănţuite de domnitorul Ştefan Rareş aveau să întemeieze în noul lor ţinut de reşedinţă două localităţi, Armenopolis (actuala Gherla) şi Elisabetopol (Dumbrăvenii de azi), în care au înflorit meşteşugurile şi negoţul.

Genocidul impotriva armenilor

Genocidul impotriva armenilor

            Ultimul mare exod al armenilor din propria lor ţară ocupată de otomani a fost determinat de genocidul comis în 1915-1918. Generaţiile actuale din comunităţile diasporei armene sunt descendenţii celor care au scăpat cu viaţă ori au fugit în cursul masacrelor perpetuate încă din 1895.

Există, în primul rând, o aşa-zisă „diasporă internă“, cea din fostele republici sovietice şi în special din Rusia, unde armenii s-au stabilit vieţuind, în definitiv, în acelaşi stat, dar unde continuă să rămână, ba chiar să emigreze şi astăzi, din cauza condiţiilor social-economice precare din patria lor acum independentă.

Un aflux nedorit din Armenia, diminuând populaţia de puţin peste trei milioane a ţării, se produce în zilele noastre înspre statele occidentale, unde creşte astfel ponderea diasporei.

Comunitatea cea mai puter-nică nu doar numeric, de circa un milion de suflete, o constituie cea din SUA, care s-a întărit cu precădere pe seama emigrării din alte ţări şi îndeosebi din Orientul Mijlociu, în urma destabilizării situaţiei politice din această regiune intens populată de armeni.

Alte două state americane cu importante comunităţi armene sunt Canada şi Argentina, iar în Europa, cei mai mulţi cetăţeni de origine armeană, în număr de peste 400.000, trăiesc în Franţa.

            Se cuvine spus că există o relaţie patrie-diasporă de cooperare şi de reciprocă ajutorare.

Este semnificativ că în Armenia a fost înfiinţat un Minister al diasporei, după cum e concludent că oameni de afaceri armeni din diasporă investesc sume mari în proiecte importante de ameliorare a infrastructurii, de ridicare a nivelului de trai şi altele în Armenia.

Transferul mutual de valori materiale şi spirituale între patrie şi diasporă e menit să ducă la propăşirea aceluiaşi unic neam risipit pe o întindere planetară.

Diaspora armeană şi-a asumat dintotdeauna o vocaţie culturală care a contribuit hotărâtor la supravieţuirea unei naţiuni lipsite de statalitate vreme de cinci secole şi jumătate.

Oriunde în lume s-au stabilit, armenii mai întâi au înălţat un lăcaş religios, apoi au clădit o şcoală şi au înfiinţat o publicaţie – premise pentru conservarea identităţii naţionale, a limbii şi implicit a conştiinţei de neam.

Primul ziar în limba armeană avea să apară în India, la Madras, în 1794, după cum prima carte tipărită în armeneşte a fost editată în 1512 la Veneţia, acolo unde fiinţa şi activa congregaţia călugărilor catolici arme-ni mkhitarieni, cea care, vreme de secole, în condiţiile absenţei unui stat armean a îndeplinit cu succes rolul de ferment cultural pentru păstrarea şi continuarea valorilor spirituale armeneşti.

            Problema diasporei este, însă, alta şi este cea a oricărei diaspore de orice etnie. Este problema inevitabilei asimilări a unei comunităţi alogene în masa populaţiei locale în cadrul căreia aceasta vieţuieşte.

În funcţie de mărimea acelei comunităţi, dar mai ales de conştiinţa ei de sine, asimilarea se produce variabil în timp, mai rapid sau mai lent, însă are ca punct final un singur rezultat – anihilarea.

Pierderea limbii materne, adoptarea valorilor străine, renunţarea la cutumele populare, ignorarea propriei istorii naţionale sunt tot atâţia factori care duc la metamorfozarea din persoane cu o identitate etnică precisă în elemente incerte tolerate într-o societate deschisă unui multiculturalism amorf.

Nu altfel se întâmplă cu diaspora armeană, înregistrându-se consecinţe diversificate de la o comunitate la alta.

Astfel, în ţările de cult musulman din Orientul Mijlociu, armenii trăiesc – în mod civic adaptaţi – nu neapărat ca într-un ghetto, însă concentraţi pe viaţa lor comunitară datorită apartenenţei lor la creştinism, de aceea fără a fi asimilaţi în restul populaţiei.

În ţările creştine din Europa şi din cele două Americi, asimilarea se produce în mod natural prin căsătorii mixte şi depinde doar de mărimea comunităţii pentru ca această asimilare să nu fie recepţionată ca fenomen diasporan sau de conştiinţa individuală pentru ca ea – la modul ideal – pur şi simplu să nu aibă loc.

În unele ţări, cum e Australia, s-a format o diasporă a diasporei, adică o comunitate de armeni imigraţi din alte ţări în care anterior fie ei, fie ascendenţii lor imigraseră din patria străbună; lipsa de vechime şi lipsa  de coeziune ale unei astfel de comunităţi o fac vulnerabilă unei asimilări mult mai facile decât la alte comunităţi care dăinuiesc de veacuri şi au o unitate structurală rezistentă la destrămarea lor.

Există, în sfârşit, un aspect care ţine de multiplul paradox armean. În acest caz, paradoxul genocidului pune în discuţie efectul… benefic al armenocidului.

Fără a ignora sau a diminua câtuşi de puţin caracterul monstruos al ororilor petrecute în anii 1915-1918 pe teritoriul otoman, se poate afirma că diaspora rezultată ca o consecinţă a acelor deportări şi masacre este utilă şi eficientă pentru progresul naţiunii armene, deci are un atribut pozitiv.

Lăsând de-o parte realitatea amară a unei vieţi de apatrid şi luând în considerare ipoteza menţinerii valorilor naţionale în cadrul comunitar, se pot consemna atât succese individuale sau colective care, în con-diţiile ofertante pentru realizarea lor, impun pe plan internaţional noţiunea de armenitate, cât şi valorificarea în folosul Armeniei a unor oportunităţi de ordin politic, economic, ştiinţific, cultural etc. Diasporanul armean poate deveni, astfel, un mesager în străinătate al patriei sale virtuale, acţionând după propriile puteri în pentru prosperitatea întregii lui naţiuni.

În definitiv, trei comandamente ar trebui să călăuzească existenţa oricărui armean din diasporă: să conserve limba maternă ca element fundamental şi decisiv în păstrarea identităţii naţionale, să propage valorile armeneşti de orice fel în interiorul societăţii în care trăieşte pentru a face cunoscute în acest fel străinilor istoria şi civilizaţia armeană, să ajute pe orice cale Armenia în efortul acesteia de a se redresa din starea sa precară.

A te naşte armean e simplu; a rămâne armean e dificil. Dar merită.

 

Surse:

    Sergiu Selian

 (articol aparut in Revista Siamanto, nr.1 (2)/ 04.2013)

ingepo.ro

Cititi si : 

cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/04/25/un-nurnberg-nefinalizat-pentru-genocidul-armean-video/

24/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

TRANSILVANIA – INVINCIBILE ARGUMENTUM. O confirmare spectaculoasă facuta de geneticieni: nu există „rasa maghiară”!

 Publicăm capitolul ultim din TRANSILVANIA – INVINCIBILE ARGUMENTUM, carte scrisă în anii deceniului 1980, și publicată în 1990.

Pe seama exclusiv a unor argumente lingvistice am formulat atunci o ipoteză care mai apoi a primit, prin studii genetice, o confirmare spectaculoasă: nu există „rasa maghiară”!
Maghiarii, poporul european care s-a lăudat cel mai mult cu „rasa” sa, poporul europen cel mai rasist, este alcătuit în proporție majoritară din alogeni, din ne-maghiari maghiarizați.

Această ipoteză – deja concluzie definitivă pentru mulți dintre cei interesați, trebuie cercetată în primul rând ca pe o promisiune, ca pe o șansă nesperată: de la acest adevăr poate porni normalizarea comportamentului maladiv de șovin al liderilor de opinie maghiari.

Maghiarii sunt îndeaproape rude cu toți vecinii pe care, în toată istoria lor, au încercat să-i maghiarizeze. Și au reușit!

Nu pe toți, ci suficient de mulți pentru a deveni europeni, în datele lor antropometrice, genetice!

Maghiarii au devenit europeni datorită amestecului cu autohtonii daco-romani, cu slavii și germanii, cu misterioșii secui.

În acest creuzet demografic, elementul pur maghiar, asiatic, ugro-finic, pare a fi cu totul neînsemnat…

ion coja

XI. ARDEALUL NOST’

Cu câţiva ani în urmă, cumpătata revistă care este “Transilvania” sibiană, a publicat o lungă serie de articole semnate de Adrian Riza, sub genericul Istorie şi fapte de limbă (vezi nr. 6/80 şi următoarele).

Intenţia acestor studii, dacă am înţeles-o noi bine, era să mântuie lingvistica românească de obsesia raporturilor lingvistice sud-dunărene. Mai exact spus, aşa cum comparaţia românei cu albaneza a determinat o totală reconsiderare a istoriei limbii române, datorită asemănărilor mari dintre cele două limbi, aproape la fel, cu aceleaşi rezultate spectaculoase, s-ar putea să se încheie şi comparaţia românei cu unele limbi nordice – indo-europene, fireşte, şi în primul rând cu cele baltice: lituana şi letona, îndeosebi.

Rezultatele cu care se încheie această comparaţie – asemănările numeroase dintre română şi cele două limbi baltice, ne impun anumite concluzii, nici pe departe noi. Atât numai că ne obişnuisem noi să nu le prea luăm în seamă.
Raportate la subiectul cărţii noastre, aceste concluzii au darul să întărească interpretarea asemănărilor româno-albaneze ca efect al unui substrat comun, deci fără nici o legătură cu o patrie comună, sud-dunăreană, a celor două limbi.

Şi asta pentru că un astfel de substrat comun, indo-european (general sau dialectal – sic!), este pus în evidenţă şi de proiecţia limbii române în ariile lingvistice septentrionale.

(Nu este exclus ca pe baza acestor rezultate, teza migraţionistă – atât de mult hrănită la argumentul “albanez” – în loc să expieze de moarte bună, să capete numai o vigoare nouă, printr-o simplă şi banală schimbare de sens cu privire la direcţia din care au “migrat” românii în Transilvania: nu – sau nu numai din sudul Dunării, ci (şi) din nordul spaţiului cuprins între Baltică şi Marea Neagră!…

Căci nu contează de unde au venit românii, ci doar să fi venit de undeva! Să nu fie ei autohtonii în Transilvania!…)

Cercetarea limbii române într-un context comparativ indo-european cât se poate de vast pare să mai ducă la câteva concluzii neaşteptate şi într-un alt capitol de istorie a limbii române, extrem de interesant: raporturile lingvistice româno-maghiare.

Situaţia este (ori pare a fi) următoarea:

Între română şi maghiară există un număr relativ mare de asemănări, (a) cuvinte şi (b) sufixe lexicale, derivative, comune celor două limbi. Cuvintele aflate în această situaţie, au fost etichetate fie ca împrumuturi din română în maghiară, fie – mai des, ca împrumuturi din maghiară în română.

La rândul lor, acestea din urmă se împart în două categorii:

(1) cuvinte maghiare cu răspândire numai în Ardeal şi

(2) cuvinte maghiare cunoscute de toţi vorbitorii limbii române (mai exact spus, ai dialectului daco-român).

Interesul nostru este atras, fireşte, de cuvintele din această ultimă categorie. Inventariate de Tamas-Treml la circa 150 de unităţi, aceste cuvinte ne surprind prin caracterul lor general românesc, ca şi prin calitatea unităţilor, dintre care multe sunt cuvinte extrem de bine instalate în lexicul românesc: cuvinte des folosite, cu o polisemie bogată şi cu o familie numeroasă de derivate: fel, chip, neam, hotar, seamă, gând etc.

Precum am văzut mai sus, în capitolul titular, aceste aşa-zise cuvinte de origine maghiară, răspândite în tot spaţiul românesc, daco-român, par, în stadiul actual al cercetărilor, să dovedească intensitatea şi amploarea fenomenului de migraţie românească din Ardeal spre celelalte ţinuturi româneşti.

Aceeaşi situaţie – răspândirea pe întreg teritoriul daco-român a unui important număr de cuvinte maghiare – căpătase în interpretarea istoricilor maghiari (bunăoară la acelaşi Tamas-Treml) o altă explicaţie: chipurile, întreg teritoriul românesc a fost cândva stăpânit de maghiari, care au dispărut din Moldova şi Muntenia prin românizarea lor lentă, dar “neiertătoare”, de pe urma acestor maghiari rămânând nişte toponime (în Moldova, îndeosebi) şi acele circa 150 de cuvinte maghiare amintite mai sus. Inutil să precizăm că această teorie nu are absolut nici un reazem istoric propriu-zis, fiind pură fantezie şi bucurându-se de o trecere foarte mică chiar printre istoricii maghiari înşişi… Ceea ce nu e neapărat o dovadă de netemeinicie, fireşte.
Ca pe o curiozitate, să menţionăm şi părerea lui Robert Roesler însuşi, cu care Tamas-Treml vine astfel în contradicţie: “Elementele ungureşti în limba română nu sunt multe: puţinul pare a fi luat din timpuri recente” (op. cit., p. 124).
Soluţia spre care năzuie o serie întreagă de cercetări mai noi – noi şi ca metodă de cercetare, printre care şi cea amintită mai sus, a lui Adrian Riza, pare a fi ceva mai bună decât toate: cele mai multe dintre aceste cuvinte au fost puse în mod greşit pe seama unei influenţe maghiare asupra românei.

Motivele:

1. Mai întâi, ca şi în cazul cuvintelor “albaneze”, nu există nici o motivaţie externă a acestor împrumuturi. Bunăoară motivaţia prestigiului cultural ori politic sau economic, cu totul inexistent, ineficient, căci niciodată nu l-a avut limba maghiară în raport cu cea românească. Exact ca şi în cazul cuvintelor “albaneze”…

2. Mai apoi, cercetate în contextul lingvistic ugro-finic, aceste cuvinte se dovedeşte că nu aparţin fondului ugro-finic, deci nu e deloc probabil că maghiarii au venit cu ele din Asia.

3. O critică atentă a faptelor considerate strict în sine, ne pune în faţa unor constatări care nu rimează cu ceea ce, de bine, de rău, cunoaştem cu oarecare precizie. Bunăoară originea maghiară a cuvîntului oraş, pe care mizează în continuare lingvistica românească “oficială”, vine în contradicţie cu faptul elementar că o populaţie europeană nu prea are cum dobândi acest cuvînt de la o populaţie migratoare, venită din hăurile Asiei, atrasă tocmai de luminile şi promisiunile oraşelor europene.
E drept, aceste oraşe nu supravieţuiseră în Dacia, dar amintirea lor e puţin probabil că se ştersese cu totul.

Fireşte, acest considerent nu este suficient pentru a renunţa la etimologia maghiară a cuvîntului oraş. Nici măcar nu l-am aminti dacă ar fi singurul, dar lui i se adaugă alte considerente, cu care concordă în sensul menţionat.

Bunăoară cele de ordin fonetic, care pun în evidenţă dificultatea de a-l “deriva” pe oraş din varos. Altminteri, respingerea acestei etimologii contravine “intereselor” noastre.

În fapt, această etimologie (ung. varos > rom. oraş) ar contrazice, cu puterile ei mai mici, teoria migraţionistă, căci dacă românii ar fi venit din sudul Dunării, unde viaţa orăşenească nu a încetat să înflorească, e foarte probabil că ar fi adus cu ei şi un nume sud-dunărean al oraşului…
Aşadar, respingerea acestei etimologii maghiarizante, ca şi a altora asemănătoare, nu ar fi efectul unei supuneri la niscai orgolii ori interese “naţionale” stupide, înverşunate împotriva oricărui împrumut lingvistic din limba maghiară.

Ne îndoim de etimologia maghiară a lui oraş, din motive strict lingvistice, deşi această etimologie sprijină teza originii noastre nord-dunărene! (În legătură cu graba de a atribui o origine maghiară unor cuvinte româneşti, vezi Simeon C. Mândrescu, Elemente ungureşti în limba română, Bucureşti, 1892.)

4. Observaţia cea mai importantă este că multora dintre aceste cuvinte asemănătoare în română şi maghiară nu li se găseşte vreun corespondent în alte limbi fino-ugrice, aşa cum ne-am aştepta, ci în limbi indo-europene cu care româna e sigur că n-a avut nici un contact: persană, afgană ş.a.

Deci cum să explici aceste asemănări decât pe baza unei limbi autohtone, de origine tot indo-europeană?!

Urme ale acestei limbi le găsim aşadar în limba română şi în limba maghiară, unde ele au pătruns prin autohtonii care s-au maghiarizat în câmpia panonică.

Această limbă autohtonă Adrian Riza nu riscă să o numească foarte clar că este cea dacică – o facem noi în locul dumisale, dar numai pentru a simplifica lucrurile. Spre a le face mai clare. În acelaşi scop vom relua, mai în detaliu, întreaga chestiune:
Limba română, ca limbă romanică, face parte din familia de limbi indo-europene. Caracterul indo-european al limbii române s-a accentuat – am putea spune – prin contactul românei cu alte limbi indo-europene, din care a împrumutat multe cuvinte: limbile slave, greaca, germana etc., aşa cum şi caracterul romanic şi l-a accentuat prin împrumuturi moderne din alte limbi romanice, franceza şi italiana, îndeosebi.

Lingviştii români, ajutaţi şi de cei străini care au avut frumoase preocupări în acest sens, au stabilit, în linii mari, care sunt cuvintele româneşti de origine latină, de origine slavă, greacă etc.

Au stabilit, de asemenea, că un mare număr de cuvinte sunt împrumutate din limbi aparţinând altor familii, nu celei indo-europene: turceşti, tătare, maghiare etc.
Unui mare număr de cuvinte româneşti însă, nu i s-a putut stabili originea prin comparaţia limbii române cu acele limbi despre care se ştie că au intrat cândva, cumva, în contact cu româna.

Sunt aşa-numitele cuvintele cu etimologie necunoscută. Câteodată însă, unele dintre aceste cuvinte cu etimologie necunoscută se dovedesc a fi foarte asemănătoare, ca înţeles şi aspect fonetic, cu cuvinte din limbi indo-europene despre care se ştie, cu maximă certitudine, că nu au fost niciodată în situaţia de a ne împrumuta cuvinte.

Aşadar, cuvinte româneşti de origine indo-europeană, dar care n-au ajuns în română nici prin latină, nici prin împrumut din alte limbi indo-europene, slavă sau greacă etc.

Care va fi originea acestor cuvinte, cum le vom considera deci? Rezolvarea cea mai acceptabilă este prin limba (sau una dintre limbile) autohtonilor din Dacia, din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Noi nu cunoaştem decât foarte, foarte puţin limba populaţiei autohtone, daco-getice. Prin comparaţia cu albaneza am identificat circa o sută de cuvinte comune, pe care le-am considerat a fi fost dacice.

Dar limba acestor strămoşi daci, mai mult sau mai puţin înrudită cu albaneza, era totuşi, oricum, o limbă indo-europeană. Comparaţia limbii române cu albaneza nu poate epuiza fondul indo-european moştenit de română prin limba populaţiei geto-dace, autohtone.

Chiar dacă limba acestora va fi fost foarte înrudită cu limba vorbită de strămoşii albanezilor.

Aşa cum, bunăoară, prin comparaţia românei cu italiana (sau orice altă limbă romanică) nu este epuizat fondul latin al celor două limbi.

Drept care este justificată orice comparaţie a limbii române cu alte limbi indo-europene, oricât de îndepărtate ar fi acestea din punct de vedere genetic (adică istoric) ori geografic faţă de limba română.

Rezultatul la care am putea astfel ajunge nu e deloc neglijabil: să stabilim care dintre cuvintele româneşti cu etimologie până azi necunoscută au corespondenţi indo-europeni, aparţin deci fondului indo-european.

Pasul următor: atribuirea acestor cuvinte moştenirii geto-dacice nu mai este nici obligatoriu, nici foarte important.
Cercetarea limbii române în contextul vast indo-european a fost iniţiată de B. P. Haşdeu, dar el nu a găsit la vremea aceea ecoul necesar pentru a angaja pe această cale lingvistica românească.

După ce prin Densuşianu sau Puşcariu şi elevii acestora lingvistica istorică românească a obţinut cam tot ce se putea obţine din orizontul romanic şi balcanic în care s-a situat, revenirea la orizontul indo-european pare să fie azi singura cale de a avansa în chip sensibil.

Această revenire se face destul de precaut – ca să nu zic timid – în lingvistica academică universitară (cu excepţia regretatului G. Ivănescu), dar este foarte “la modă” printre cercetătorii aşa-numindu-i ne-instituţionalizaţi…
Cele publicate de Adrian Riza în “Transilvania” ne conving de oportunitatea deschiderii sistematice spre orizontul indo-european în cercetarea limbii române.

Nu numai pentru a rezolva problema cuvintelor cu etimologie necunoscută. Deja, această deschidere a corectat câteva etimologii pe care miza lingvistica românească.

Aşa de pildă, numeralul sută nu “mai” este de origine slavă în limba română, ci, probabil, vine din substrat, concluzie la care s-a ajuns prin lărgirea ariei de comparaţie a românei cu alte limbi.

Aşadar, această situare în context vast indo-european ne va pune, probabil, şi în situaţia de a relua discuţia asupra unor etimologii ce păreau definitiv rezolvate.
Acesta pare a fi şi cazul cuvintelor maghiare intrate în limba română.

Cercetarea atentă a acestor cuvinte duce la concluzia – probabil corectă – că, de cele mai multe ori, avem de-a face cu cuvinte indo-europene, păstrate în română graţie autohtonilor romanizaţi în Dacia şi intrate în maghiară prin autohtonii din Panonia care s-au maghiarizat.

Aşa s-ar explica bunăoară faptul că adeseori aceste cuvinte “maghiare” au în limba română o situaţie mai bună ca în maghiară: polisemie mai bogată, familie de derivate şi compuse mai numeroase etc.

În ce măsură aceşti autohtoni – aceiaşi în Dacia şi Panonia sau îndeaproape înrudiţi – erau tot daci, e, deocamdată, greu de precizat. Desigur, va avea haz să dovedim vreodată că dacii n-au pierit exterminaţi de Traian – cum s-au străduit să demonstreze câteva generaţii de istorici unguri, ci dacii – parte din ei, cei din Panonia, vor fi “pierit” prin… maghiarizare!

De această concluzie se pare că ne apropiem prin cercetările întreprinse în ultimii ani!
Aceste cercetări au meritul de a deschide (sau redeschide) o perspectivă până azi aproape complet ignorată de toţi cei care s-au angajat în vreun fel în disputa româno-maghiară în jurul Transilvaniei.

Anume, este vorba despre rolul autohtonilor panonici în constituirea limbii maghiare şi, deci, a poporului maghiar. Mi se pare neîndoios că aceşti autohtoni au existat şi că au contribuit cu ceva la plămada etnică maghiară.
Aspectul somatic european, pe care îl au foarte mulţi maghiari, este o dovadă şi, în acelaşi timp, o realitate ce nu poate fi altfel explicată.

Ne putem întreba chiar despre proporţiile acestui amestec, iar răspunsul s-ar putea să fie descumpănitor pentru fanaticii şovinismului maghiar. Istoricii din ultima vreme, care au cercetat migraţia barbară, sunt cam cu toţii de acord că năvălitorii barbari, puşi pe jaf cum erau, îşi atingeau scopul îndeosebi în măsura în care se puteau deplasa mai iute decât localnicii.

Erau o forţă de şoc, relativ puţini la număr, iar nu un puhoi uman revărsat din stepă. Astfel că numărul maghiarilor propriu-zişi, adică asiatici, va fi fost relativ mic, de ordinul zecilor de mii.

În compensaţie, numărul localnicilor autohtoni pare să fi fost mult mai mare. După părerea unora, Europa era populată, în urmă cu o mie de ani şi mai bine, de un efectiv uman care, apoi, a sporit până în zilele noastre de vreo 4-5 ori, nu mai mult. Luând în calcul chiar raportul de 1 la 10, tot acolo ajungem: numărul localnicilor autohtoni a fost mult mai mare decât al năvălitorilor războinici.

De asemenea, se ştie că aportul la sporul demografic este mult mai mic la războinici decât la celelalte categorii sociale şi mai ales inferior faţă de aportul ţăranilor, al celor cu îndeletniciri mai tihnite…

Încercând să reconstituim, cât de vag, acest raport, trebuie să avem în vedere şi modul de viaţă al autohtonilor, risipiţi în comunităţi social-economice restrânse, deşi numeroase, dar neputând face faţă atacului de jaf barbar din pricina dificultăţii cu care aceşti autohtoni sedentari comunicau între ei, a dificultăţii de a se organiza cu repeziciune împotriva atacatorilor.

Astfel că era cu putinţă pentru un grup puţin numeros de războinici năvălitori, jefuitori, să se înstăpânească asupra unei populaţii sedentare mult mai numeroase. O stăpânire care nu dura, de obicei, prea mult.

Cea maghiară n-a avut aceeaşi soartă, din pricini excepţionale. Una din ele a fost concursul favorabil acordat de papalitate statului ungar, după creştinarea maghiarilor.

Dar nu trebuie confundată instituţia politică cu realitatea demografică, etnică, întru nimic afectată de supravieţuirea statului ungar, ca expresie a unui raport favorabil iniţial năvălitorilor maghiari şi urmaşilor acestora, care alcătuiau o pătură etnic relativ omogenă.

Această omogenitate se va dilua mereu, prin maghiarizarea autohtonilor…
Nu insistăm!

Dar credem că este foarte important pentru discuţia noastră să se lămurească bine această chestiune, a raportului numeric dintre populaţia autohtonă panonică şi cuceritorii maghiari veniţi din Asia.

Ipoteza că aceşti autohtoni erau indo-europeni, înrudiţi cu autohtonii din Dacia, ar fi de mirare să nu se confirme şi la un examen amănunţit al datelor, când ştim ce zicea Herodot, despre traci, anume că ar fi fost poporul cel mai numeros din Europa.

Fireşte, nu ne apucăm noi să identificăm acest fond tracic, indo-european, al limbii şi al poporului maghiar. Dar ni se pare neîndoios că el există. Iar acest fapt, odată confirmat, e cu neputinţă să nu marcheze în vreun fel oarecare discuţia în care ne-am angajat!…

Personal, înregistrez această situaţie ca o lumină neaşteptată venind din întunericul acelor secole îndepărtate şi purtând în ea pentru noi, cei de azi, promisiunea unei soluţii cu totul nescontată.

Până atunci, să ne mai aducem aminte că dintotdeauna statul ungar a dus sistematic o politică de maghiarizare. Ar merita şi acest fenomen să fie cercetat cu rigoare, sine ira et studio, chiar dacă el a declanşat multe drame, la care nu poţi să rămâi insensibil.

Să cunoaştem proporţiile şi condiţiile în care s-a produs această maghiarizare în regiunile locuite de români – şi asta ne duce până dincolo de Tisa, în vestul acesteia – este important în discuţia noastră din mai multe motive.

Nu neapărat pentru a ne afirma nişte drepturi astfel sporite, cât pentru a ne putea explica, pentru a putea “înţelege” lucruri care pentru noi sunt, deocamdată, de neînţeles.
De ce mi-e de neînţeles această politică de maghiarizare? Pentru că ea a culminat în secolul trecut, în deceniile următoare instaurării dualismului, când devine, precum spuneam într-un capitol anterior, politică de stat, cu instituţii şi practici legiferate, specializate în “maghiarizare”.

Hunii 2

Şi când, rezumând întreaga chestiune, circula laitmotivul “Ungaria va deveni maghiară sau nu va mai fi deloc” sau, în formularea lui Kostenszky, “ori noi vom fi nimiciţi, ori naţionalităţile trebuie să se contopească cu noi: tertium non datur” (în “Nemzeti Politika”, p. 25.

Textul Vagy mi semmiülünk meg, vagy a nemzetiségeknet kell belénk olvadinok: “tertium non datur”. Apud Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 38).
Comentând acest “silogism”, Aurel C. Popovici nu reuşeşte nici el să-l înţeleagă, numindu-l, pe drept cuvînt, “o idee de-a dreptul patologică”…

Ciudat e că o lansase revoluţionarul L. Kossuth: “Să ne grăbim, să ne grăbim să ungurim pe toţi croaţii, românii şi slavii, că, de nu, pierim!”…

Acelaşi Kossuth care, în focul revoluţiei de la 1848 se adresa conaţionalilor săi cu aceste cuvinte, într-adevăr memorabile: “Când am pierde cuvintele limbii materne, ne-am pierde şi sufletul.

A pierde naţionalitatea este a muri ca popor, fără naţionalitate viaţa este de prisos… De aceea naţionalitatea şi limba e mai scumpă decât libertatea, căci libertatea se poate recâştiga, dar naţionalitatea niciodată.”

Câtă valoare aveau însă aceste vorbe pentru Kossuth însuşi, ca şi pentru urmaşii săi, de vreme ce salvarea naţiei maghiare ei o aflau în maghiarizarea croaţilor, românilor şi slavilor, pe care le era atât de uşor să-i vadă părăsindu-şi limba, “pierzându-şi sufletul” adică, şi devenind peste noapte maghiari?!

Ce fel de maghiari? Fără suflet?… Evident, avem de-a face cu o confuzie, dintre cele mai nefireşti în condiţiile Ungariei dualiste: confuzia dintre naţiune şi stat, între naţiunea maghiară şi statul ungar multinaţional.

Să ne aducem aminte care erau condiţiile propriu-zise în care s-a lansat acest apel disperat al maghiarimii: în Ungaria de după 1867 trăiau următoarele neamuri de oameni: maghiari, sârbo-croaţi, români, slovaci, saşi şi şvabi, ţigani, ruteni şi ucraineni. La un loc, vreo 16.000.000.

Dintre aceştia, maghiarii erau 6.403.687, iar nemaghiarii 9.335.684, după datele publicate în urma recensământului din 1892.

Chiar şi aceste cifre, atât de defavorabile maghiarilor, erau “umflate”, printr-o cunoscută practică maghiară. (Cf. Dr. Iulius Iung, Römer und Romanen in den Donaulädern, 1877, p. 300: “În recensăminte, de exemplu, domneşte strădania de a-i scoate pe maghiari mult mai numeroşi decât sunt în realitate”.)

Aurel C. Popovici, în lucrarea La Question roumaine (1918, p. 67), referitor la cifrele de mai sus precizează că “printre maghiari sunt incluşi aproape toţi evreii din Ungaria, în număr de 638.314. Numărul real al maghiarilor nu poate fi mai mare de 5-5,5 milioane.

Deşi nu admitem că maghiarii ar fi în număr de şase milioane patru sute de mii, totuşi vom accepta această cifră în prezenta lucrare”… Vom proceda deci şi noi la fel!
Aşadar, dacă politicienii unguri ar fi reuşit în ceea ce încercau să facă, deveneau maghiari şi restul de 9,3 milioane de nemaghiari. Adăugaţi la cele 6,4 milioane de maghiari propriu-zişi, se obţinea un număr de 16.000.000.

Fireşte, pe loc, imediat, în epocă, se mai putea face distincţia între cele două categorii de maghiari, dar după trei-patru generaţii această deosebire ar fi devenit inoperantă.

Şi cu toţii, în Ungaria, ar fi devenit ce: maghiari sau maghiarizaţi?
Istoria cunoaşte – ar putea spune unii – situaţii asemănătoare: politica de germanizare a polonezilor sau de hispanizare a bascilor ori de rusificare a moldovenilor ş.a.m.d.

De ce n-ar fi existat şi o politică de maghiarizare a nemaghiarilor din Ungaria? A românilor, bunăoară?!… Întru cât, în ce măsură această politică de maghiarizare ar fi fost neobişnuită, stârnind mirarea noastră!

Răspunsul e uşor de dat: spre deosebire de cazurile “similare”, când se urmărea ori se produce de la sine deznaţionalizarea unor minoritari, în cazul Ungariei de dinainte de 1918, maghiarii alcătuiau ei o minoritate etnică, iar asta nu-i împiedica să urmărească deznaţionalizarea majorităţii populaţiei.

Las’ că acest proiect era irealizabil, dar ne umple de mirare evidenţa faptului că prin această maghiarizare, al cărei unic scop era păstrarea statului ungar în hotarele sale nefiresc de cuprinzătoare, poporul maghiar ar fi încetat să fie maghiar, devenind un popor de indivizi maghiarizaţi, ceea ce e cu totul altceva, după părerea mea.

Căci nu cele 6 milioane de unguri ar fi maghiarizat pe cei 9 milioane de nemaghiari, ci aceştia mai curând ar fi reuşit, de fapt să-i de-maghiarizeze pe maghiarii propriu-zişi, maghiarii mai rămânând în cuprinsul Ungariei Mari numai cu numele!

Spre acest mixtum compositum etnic, lipsit de naționalitate propriu zisă, era împins poporul maghiar de conducătorii şi ideologii săi politici. (Cf. Acelaşi Aurel C. Popovici: “… părerea tuturor celor care cunosc Ungaria, că adevăratul (s. n.) popor maghiar nu este nici pe departe atât de exaltat (s. n.), cât mai ales exaltată este clasa lui conducătoare.”)

Nu am nimic împotrivă la amestecul de rase, dar a face din asta politică de stat mi se pare un lucru la fel de condamnabil, de nefiresc, ca şi interzicerea amestecului între rase.

Numai în acest fel seamănă şovinismul maghiar cu apartheidul. În fapt, politicianismul maghiar de odinioară cultiva ura nu faţă de alte neamuri, ci faţă de cei de alt neam, trăitori în Ungaria, şi care refuzau să se considere maghiari. Să simtă ungureşte!… Să se maghiarizeze!

“Rasismul” maghiar este aparent, el se poate numi astfel numai pentru caracterul său silnic, pentru dispreţul arătat faţă de fiinţa umană, dar acest dispreţ nu este arătat fiinţelor umane din alte rase decât în măsura în care li se neagă acestora, concetăţenilor de altă rasă, de alt neam, dreptul de a rămâne ceea ce se ştie fiecare că este.
Apartheidul real, propriu zis, făcând din acest drept o obligaţie, este ceva mai raţional, mai uman (sic!) decât ceea ce se petrecea în Ungaria de altă dată!

E atât de aberantă politica de maghiarizare dusă înainte de 1918 – dar şi după, de data aceasta cu minorităţile propriu-zise din Ungaria de drept, cea de după Trianon – încât ai crede că se urmărea prin ea dispariţia poporului maghiar.

E drept, prin maghiarizarea celorlalte naţionalităţi ar fi supravieţuit un stat, nişte hotare convenţionale, dar aceasta nu pentru multă vreme, căci rămâneau aceste hotare şi mai lipsite de identitate naţională, de reazemul etnicităţii, transformând etnicitatea într-o ficţiune geografică.

Încât, pentru cine e capabil să se detaşeze de sloganele şi formulele propagandei iredentiste şi ale mentalităţii care îi dă fiinţă, devine evident faptul că Pacea de la Versailles, care a redus Ungaria la hotarele ei etnice adevărate, a salvat poporul maghiar, în ceasul al doisprezecelea, l-a salvat de la o iminentă disoluţie etnică, consecinţă firească, logică, inevitabilă, a politicii de maghiarizare, atât de aberantă în pretenţia de a impune silnic unei majorităţi etnia unei minorităţi, proces ce nu putea avea alt deznodământ decât dispariţia în fapt a acestei etnii.

“Maghiarii, care sunt şase milioane la număr (8 milioane după recensămîntul oficial, care este însă absolut inexact) – scria în 1904 reputatul etnograf Albrecht Wirth – au câştigat pentru maghiarism mulţi germani şi evrei, dar şi-au corupt în schimb, până în adâncul ei, propria lor naţiune.” [106]

“Astfel – conchidea şi Aurel C. Popovici – maghiarii sunt pe cale să devină cea mai bastardizată naţiune din Europa.” [107]

Fireşte, în principiu, cuvîntul “bastard” e inacceptabil într-o discuţie serioasă şi nu i-am ierta lui Aurel C. Popovici că-l foloseşte, dacă n-am avea temeiuri noi, adăugate celor care îl vor fi determinat pe Aurel C. Popovici să folosească un cuvînt atât de dur, de drastic: popor bastardizat… Cuvîntul, repet, este inacceptabil, în principiu! În principiu… Adică în situaţiile în care suntem cât de cât obişnuiţi să ne aflăm, în situaţiile cât de cât normale!

Adevărul este însă că discutând procesul şi politica de maghiarizare ieşim cu totul din zona normalului, trecând dincolo şi de anormalitate – dacă se poate spune aşa, în hăul halucinantului!… Spre asemenea tărâmuri mă simt purtat când aflu, bunăoară, că în sprijinul acestei politici de maghiarizare a funcţionat în Ungaria, în anii primului război mondial, legea după care orice român ardelean era scutit de război dacă se… declara maghiar ori secui!… Exact aşa!… [108]

Să zăbovim puţin asupra acestei… acestei cum s-o numim?!… Războiul începuse, aşadar, declarat de Austro-Ungaria, deci şi de Ungaria, iar această situaţie a fost apreciată – satanic, aş zice – ca un bun prilej pentru a mai “cumpăra” câteva sute ori mii de suflete rătăcite, necăjite, de neisprăviţi, tentându-i cu favoarea scutirii de război.

Deci guvernul ungar trăgea nădejde să ducă război nu cu maghiari, ci cu ne-maghiari! În aceste condiţii, victoria era greu de apropriat prin luptători care ar fi avut aşa puţină tragere de inimă pentru izbânda maghiară!

Deci nu victoria în război pare să fi fost scopul angajării Budapestei în conflagraţia ce se ştia că va deveni atotcuprinzătoare, ci prilejul potrivit ce li se oferea astfel spre a mai reduce din numărul ne-maghiarilor, trimiţându-i pe front, să moară pentru Ungaria cei ce ţineau să se considere mai departe români, sârbi, slovaci, saşi etc., şi făcându-i unguri pe cei ce, de teama frontului, erau în stare de orice ticăloşie!… De orice laşitate!… De sperjur! Nu-i pot spune altfel! Sporind astfel numărul “maghiarilor”!…

Iar români rămânând să se numească mai departe cei ce nu pregetau să-şi rişte viaţa, dar să rămână români, mulţi dintre ei trecând munţii şi înrolându-se sub tricolorul Ţării, spre a o întregi, după visul poetului şi al neamului, de la Nistru până la Tisa…

Desigur, guvernanţii de la Budapesta aveau şi ei nădejdea victoriei, dar pentru această victorie urmau să lupte nu ungurii, ci nemţii, austriecii, bulgarii, turcii…
Nu e de mirare atunci că la încheierea războiului, la masa tratativelor, sacrificiul de sânge maghiar n-a putut invoca nici un Oituz, Mărăşeşti sau Mărăşti, ci doar dreptul de cuceritor al lui Attila şi compania de odinioară. Vitejii honvezi făcuseră războiul mai mult în cafenele, cum nota Octavian Goga, ceea ce nu putea decât să diminueze dreptul de a invoca… dreptul istoric, al descendenţilor din cuceritorii de odinioară!

La fel s-au desfăşurat lucrurile şi-n al doilea război mondial!…
Dar nu aici voiam să ajung! Ideea de a-i scuti de front, de război pe toţi ne-maghiarii care acceptau să se declare unguri sau secui, să “treacă” la unguri, idee pe cât de ticăloasă, pe atât şi de stupidă, denotă din partea guvernanţilor de la Budapesta, care o concepuseră, o ciudată lipsă de respect, de consideraţie pentru ideea – de data aceasta e vorba de “ideea” platonică – de popor maghiar, de naţie ungară.

Deschizând spre maghiarime porţile prin care să treacă toţi cei – cum să le zic altfel decât cum îmi vine?! – ce la ceas de cumpănă pentru ţara lor sunt gata să se lepede de orice pentru a-şi salva pielea, aceasta numai politică patriotică şi responsabilă nu poate fi numită, ci tembelism politic.

Curat că această politică, împinsă cu asemenea metode până la capătul vizat, ar fi dus la bastardizarea poporului maghiar.
Repet: cine are minte ca să priceapă – şi sunt destui aceştia şi printre vecinii noştri – luând seamă la cele ce se petreceau în Austro-Ungaria de odinioară, va trebui să recunoască – măcar după principiul în tot răul e şi un bine – că prin Tratatul de la Trianon s-au pierdut nişte graniţe care, fireşte, măguleau unele orgolii de duzină, dar în schimb a fost salvată naţiunea maghiară ca naţiune etnic omogenă, unitară!

Rar se poate vedea o mai mare contradicţie între politica şi ideologia – dacă nu e prea mult s-o numim aşa – oficială, a oamenilor şi a partidelor politice, şi interesele autentic naţionale.

De aceea mă întorc şi reiau un citat din acelaşi Aurel C. Popovici, transcriindu-l integral: “părerea tuturor celor care cunosc Ungaria e că adevăratul popor maghiar nu este nici pe departe atât de exaltat, cât mai ales exaltată este clasa lui conducătoare: diferiţii transfugi constituiesc un adevărat blestem pentru însăşi maghiarimea”…

Transfugi, adică deznaţionalizaţi, renegaţi, făpturi lipsite de şira spinării şi de orice avânt sufletesc generos, oameni fără inimă şi fără obraz, “patrioţii” cum îi considera oficialitatea maghiară, alegându-şi deseori dintre aceştia agenţii cei mai zeloşi ai politicii de maghiarizare!

Rămâi încă şi azi stupefiat să vezi până unde puteau ajunge ideologii acestei maghiarizări, nici pe departe inconştienţi de pericolul năruirii propriei etnicităţi maghiare, ci, în replică, teoretizând “ştiinţific” superioritatea indivizilor rezultaţi prin… amestecul de rase, întrucât natura, vezi, Doamne, “preferă în mod deosebit încrucişările de rasă”…

Culmea este că această politică, atât de şovină şi, totodată, atât de anti-maghiară în consecinţele ei funeste – consecinţe de care i-a ferit pe unguri rezistenţa tenace a celorlalte popoare, această politică atât de absurdă a avut şi literatura ei. Iată o mostră, ceva mai lirică:
“Colosalul bazin al Ungariei este asemănător căldarei vrăjitoarelor lui Macbeth. Bazinul maghiar, la periferii cu naţionalităţile, are la centru, la bază, invincibilele elemente ale maghiarismului.

Providenţa stă de pază lângă această căldare şi de veacuri aruncă în ea tătari, turci, germani, sârbi, valahi, evrei şi tot ce este în lume. Iar ceea ce se aruncă în această căldare, fierbe, clocoteşte şi alimentează forţa maghiarismului. Iată puterea rasei maghiare.

Această mixtură face ca femeile maghiare să fie cele mai frumoase din lume, bărbaţii – cei mai viteji, deoarece în căldare, prin fierbere, s-au evaporat toate păcatele fiecărei rase, iar toate virtuţile acestora s-au adunat într-un singur mănunchi maghiar…” (Eugen Rákosi) [109].

Cred că e inutil să intrăm în detaliile biografice ale acestui ardent condeier, pentru a preciza cât era de maghiar…

*

Cele petrecute în anii de după 1867 nu au fost decât momentul de vârf, de potenţare maximă a unor tendinţe şi practici îndelung exersate, de-a lungul întregii istorii maghiare.

Drept care ne vedem obligaţi să ne întrebăm care ar fi rezultatul, per total, dacă am încerca să facem distincţia între maghiari şi maghiarizaţi.

Fireşte, o asemenea distincţie se poate face şi la noi, între români şi românizaţi, şi oriunde aiurea. Rezultatele – în măsura în care am putea ajunge la rezultate – cred că vor fi mult diferite, bunăoară al raportului maghiari – maghiarizaţi, faţă de români – românizaţi! (Deşi principala deosebire, între românizare şi maghiarizare nu e de ordin cantitativ, ci calitativă: cei ce s-au românizat de-a lungul secolelor de istorie românească au făcut-o absolut liberi de orice constrângere exterioară, drept care, “devenind” români, viaţa lor a continuat să se desfăşoară după aceleaşi tipare de până atunci.)
De aceea mă întreb dacă nu cumva această politică de maghiarizare, susţinută de un aparat propagandistic, legislativ şi administrativ atât de vast, nu este efectul maghiarizării înseşi, găsind adică adepţii cei mai fanatici în persoana celor mai de curând… maghiarizaţi.

Nu cumva şovinismul maghiar, cu manifestările sale atât de nefireşti, de exagerate, nu cumva este consecinţa unui exces de zel, a unei reacţii aproape patologice care a marcat, la unii, pasul dramatic al acceptării unei noi naţionalităţi? Mai mult, a unei naţionalităţi ostile celei părăsite, celei părinteşti?!…

Gestul maghiarizării având, în fapt, valoarea şi semnificaţia intimă a unei trădări ruşinoase! Reacţia excesului de zel a acestor “transfugi” e tipică şi s-a verificat de nenumărate ori în istorie!… Zelul neofitului, într-un fel.

Mă încearcă acest gând mai întâi determinat, probabil, de constatarea că foarte mulţi dintre autorii maghiari ale căror teze şi lucrări au stârnit paginile de mai sus, nu erau de origine etnică maghiari, ci se maghiarizaseră, luându-şi un nume nou şi străduindu-se, probabil, a dovedi că şi-l merită mai mult chiar decât cei ce şi-l moşteniseră.

Nu uit, în acest context, nici că unul din începuturile vrăjmăşiei dintre români şi unguri l-a constituit neînţelegerea dintre Matei Corvin şi Ştefan cel Mare, adică dintre un român şi un român maghiarizat!! Aşa cum şi confruntarea armată dintre români şi maghiari, de la Posada, fusese provocată de Carol Robert, tot un maghiarizat.
Fireşte, această vrăjmăşie, atâta câtă mai există astăzi – iar noi, românii, am fost mereu gata să credem că ea a dispărut – se cuvine cercetată, ca orice lucru real, spre a fi îndepărtată, ca orice lucru rău, neplăcut, malefic.

Îndepărtarea cauzelor şi a faptelor care generează neîncrederea şi duşmănia între oameni este de datoria oricărui om de bună credinţă care năzuieşte să împărtăşească altora din gândurile sale. În acest scop am ţinut să fac acum, la sfârşitul cărţii, considerentele de mai sus, din acest ultim capitol.

Nu pentru a afirma sau insinua lipsa de consistenţă a etnicităţii maghiare, gradul ei redus de “maghiaritate”.
Fiecare naţiune găseşte alte căi, proprii, de a-şi afirma identitatea şi omogenitatea. Şi îi va fi uşor, oricărui bun cunoscător al istoriei maghiare, să enumere temeiurile identităţii etnice, de neam, a ungurilor.

Cele de mai sus însă, în mod inevitabil, dacă le vom adânci fără nici o idee preconcepută, ne vor duce la concluzia că punţile de legătură dintre popoarele noastre sunt mult mai numeroase şi mai trainice decât cele pe care le avem în vedere de obicei, şi chiar şi atunci de multe ori din complezenţă formală, fără să credem noi înşine prea mult în ele!

Nu! Situaţia este cu totul alta! Nici pe departe nu s-au identificat toate punctele în care ne întâlnim şi consonăm. Iar foarte multe dintre motivele ce ne-au învrăjbit odinioară, dacă le privim azi mai atent sau numai ca efect al perspectivei istorice schimbate, se arată că pot deveni prilej de înfrăţire ori măcar de împăcare…

Iată, această mult pomenită maghiarizare şi secuizare, atât de urâcioasă şi de odioasă ca politică, privită ca un fapt ireversibil – aşa cum este în multe cazuri – de ce să n-o interpretăm ca factor de înrudire (sic!) sui-generis.

Personal, conştiinţa că mulţi maghiari ori secui de azi sunt urmaşii unor români deznaţionalizaţi odinioară mă face să nutresc o vie simpatie pentru vecinii noştri care, iată, deci!, ne sunt mai mult decât vecini!

Într-o măsură oarecare, rude!… Cred că e bine să ştim cât mai exact în ce măsură. Iată deja un subiect a cărui cercetare ne oferă, pentru viitor, prilejul unei fireşti colaborări.

Să recapitulăm:

– maghiarii – puţini la număr, spun istoricii, vin de unde i-or fi adus aici necazurile, că nimeni nu pleacă de bine, ci de rău, şi-şi află în Panonia o patrie nouă. Aici locuiau nişte oameni, autohtonii, al căror neam nu ne e prea bine cunoscut, dar anumite fapte lingvistice par să dovedească un lucru ce merită studiat temeinic cât mai curând: aceşti autohtoni panonici vorbeau o limbă indo-europeană, înrudită cu limba acelor autohtoni din Dacia care, prin romanizare (sau românizare!!), au devenit românii de mai târziu. Între maghiarii veniţi din Asia şi autohtonii panonici s-a produs un amestec etnic, graţie căruia maghiarii s-au “europenizat” din punct de vedere antropologic, cultural etc.
– la sfârşitul mileniului întâi, se creează statul ungar, constituit pe principiul că regnum unius linguae imbecile et fragile est, aşadar cu totul străin de ideea impunerii unei anumite naţionalităţi. (Nu întâmplător coroana regelui Ştefan o vor purta o mulţime de capete ne-maghiare…). Ulterior însă, din motive care şi ele ar merita o atenţie specială, începe să se nască şi să se organizeze o politică de maghiarizare a celorlalte naţionalităţi. În Transilvania, această politică i-a vizat îndeosebi pe români şi secui. Drept urmare, nu puţini au fost românii care s-au maghiarizat. Proces care continuă în Ungaria şi în zilele noastre.
– se poate vorbi şi de o românizare a ungurilor, sașilor şi secuilor. În primul rând a celor ce au părăsit Transilvania, preferând Moldova ori Muntenia, unde nimeni nu i-a constrâns în vreun fel să renunţe a mai fi unguri ori secui sau sași. Fatalmente însă, acesta a fost rezultatul, căci aşa e în ordinea firii, mai ales că era vorba de destine individuale, cel mult ale unor mici comunităţi. Românizări spontane s-au petrecut şi-n Ardeal, în ciuda politicii de maghiarizare!… În plină campanie de maghiarizare, după 1867, autoritățile raportează îngrijorate că românizările spontane sunt mult prea numeroase!
Toate acestea ce să însemne altceva decât motive de a reconsidera disputa româno-maghiară dintr-o perspectivă nouă, perspectivă care nu poate avea altă încheiere decât o mai bună înţelegere între cele două părţi, despărţite prin prăpăstii ce se dovedesc a fi uşor de trecut!…
…La capătul acestor consideraţii atât de sumare, prin care ne-am propus mai mult să identificăm câteva subiecte de cercetare istorică propice unei rodnice colaborări româno-maghiare, ne putem îngădui totuşi să orientăm înţelesul, semnificaţia unei împrejurări pe care istoricii – români şi maghiari deopotrivă – preferă să o lase uitată şi necunoscută publicului, într-atât fiind această împrejurare de bizară şi de neaşteptată, de “de neînţeles”: la sfârşitul primului război mondial, după semnarea Tratatului de la Trianon, şi după lichidarea “revoluţiei” ungare conduse de Béla Kun, liderii politici ai Ungariei i-au oferit regelui Ferdinand al României să fie rege şi al Ungariei!

Au propus deci crearea unui sistem politic dualist româno-ungar, în locul celui austro-ungar, defunct!…
Ionel Brătianu l-a sfătuit pe regele Ferdinand, precum tatăl său pe regele Carol în 1880, să refuze această onoare, din motive mult mai temeinice şi mult mai puţin interesante azi decât motivele care i-au determinat pe conţii maghiari Bétlen, Téléky şi Bánffy să ofere regelui României coroana milenară a regelui Ştefan.

Încercând să înţelegem motivele care au dus la gândul şi iniţiativa creării unui stat româno-maghiar, va trebui să avem în vedere şi acţiunea, ce nu putea fi decât foarte puternică, deşi inconştientă, probabil inconştientă !, a acestui substrat etnic comun celor două popoare, substratul carpato-panonic, acumulat în beneficiul poporului vecin prin acţiunea şi politica de maghiarizare, mai întâi a autohtonilor panonici, mai apoi a românilor de pe ambele maluri ale Tisei ori din Transilvania…
Lăsând viitorului să facă un bilanţ exact al celor ce ne apropie şi ne aseamănă, suntem de pe acum convinşi că acestea sunt mult mai numeroase şi mai consistente decât cele ce ar mai putea azi să ne separe ori să ne învrăjbească.
(…………………………)

Dixi et salvavi animam meam!…

prof.ION COJA

24/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 24 APRILIE. VIDEO

24 aprilie, istoricul zilei

 1184 i.Hr.-  Grecii intră potrivit legendei  în Troia, dupa ce au născocit un  șiretlic – un gigantic cal de lemn, gol în interior (calul era animal sacru în Troia) si care avea inscripția următoare: „Grecii dedică această ofrandă Atenei, pentru întoarcerea lor acasă”.

Calul troian

Fiind gol în interior, calul a fost umplut cu soldați, aflați sub comanda lui Ulise. Restul armatei a ars taberele și s-a îndreptat cu corăbiile spre Tenedos.

Când troienii au descoperit că grecii au plecat,s-au bucurat crezând că războiul s-a încheiat, au dus calul în cetate și au sărbătorit până noaptea. Soldații au ieșit din cal, au ucis gărzile si au deschis portile cetatii.

702- S-a nascut  la Medina Abû `Abdillâh Ja`far bin Muhammad al Sâdiq,fondatorul primei scoli islamice si un eminent jurist musulman;(d.15 decembrie 765).

1185- S-a nascut imparatul japonez Antoku; (n. 1178)

 

 1342 – A murit Papa Benedict al XII-lea; (1285).

1434 –  Prima atestare documentară a funcției de spătar la Curtea Moldovei – funcție de înalt demnitar, care purta, la festivități, sabia și buzduganul domnului.

 

  1514- Gheorghe Doja, un mic nobil secui, este numit comandant al oastei cruciate adunate în tabăra de la Rakos, în apropierea Budei.

 

1558 – Maria Stuart, regina Scotiei se casatoreste  in Catedrala Notre Dame din Paris cu Delfinul Frantei, viitorul rege Francisc al II-lea.

1595 –  Principele transilvanean  Sigismund Bathory înlătură din domnia Moldovei pe Aron Tiranul şi îl inscauneaza  pe Ştefan Răzvan.

Sigismund Bathory, Fürst von Siebenbürgen (1572-1613)

Sigismund Bathory ( n. 1572 sau 1573 –  d. 27 martie 1613).

1704 – In Boston, Massachusetts apare  primul ziar  publicat in coloniile  britance din America de  Nord, intitulat ” Boston News-Letter”.

1731 – A murit scriitorul englez Daniel Defoe; (n.1660).

Daniel Defoe

A  fost un jurnalist și scriitor englez care a devenit celebru pentru  romanul sau „Robinson Crusoe” (1719), o poveste despre un naufragiat care a rămas singur pe o insulă. Împreună cu Samuel Richardson, Defoe este considerat de critica  fondatorul romanului englezsi primul mare romancier realist englez.

1743 – S–a născut Edmund Cartwright, inventatorul britanic al războiului de ţesut industrial; (m.30.10.1823).

 

1800 –  Președintele american John Adams  semnează un act prin care era alocată suma de 5000$, în vederea achiziționării de cărți „pentru uzul Congresului”.

Astfel, s-au pus bazele Bibliotecii Congresului SUA.

 

 

1837 – Apare la Bucureşti in  Valahia, ziarul Cantor de avis şi comers, prima publicaţie românească specializată, destinată în exclusivitate afacerilor, sub conducerea lui Zaharia Carcalechi. Ziarul a apărut pînă la 30 ianuarie 1857, iar din 13 februarie 1843 a purtat numele de Vestitorul românesc.

 

1846 – A inceput  războiului mexicano-american.

 A fost un conflict armat între Statele Unite și Mexic, care a avut loc între 1846 și 1848, în urma anexării în 1845 de către Statele Unite a Texasului. Mexicul a revendicat  provincia mexicană separatistă Texas, refuzand să recunoască secesiunea și dobândirea independenței de catre aceast teritoriu pe cale militară,  în 1836.

Mexicul a capitulat si în conformitate cu Tratatul de la Guadalupe Hidalgo, teritoriile mexicane Alta California și Santa Fé de Nuevo México au fost cedate Statelor Unite. 

Raul Rio Grande a devenit graniță între Texas și Mexic, iar Mexicul nu a mai revendicat niciodată Texasul.

 

1856 – S-a născut Henri Philippe Petain, mareşal şi om politic francez. S-a remarcat în timpul primului război mondial (a oprit ofensiva germană de la Verdun din 1916); a fost şef al statului în perioada iulie 1940 – august 1944 şi prim-ministru al Regimului de la Vichy (1940-1942), în condiţiile generate de înfrângerea Franţei de către trupele germane; în interior, Petain a promovat o politică de reprimare a Rezistenţei franceze; în exterior a abordat o orientare de subordonare faţă de cel de-al III-lea Reich.

 

 

 

Petain, Henry Philippe Benomi Omer Joseph

A fost condamnat la moarte (1945), dar  pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viaţă, ţinându-se seama de meritele sale în timpul primului război mondial; (m.1951).

 

 

 

1877: Începe războiul ruso–turc, la care ia parte și România, pentru a-si cuceri  independența de stat deplină fata de Turcia.

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.

 

 

 

 

 

Pictura de N.Grigorescu – Atacul de la Smardan

Ca rezultat al războiului,  România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman.

După aproape cinci secole de dominație otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României) și cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală.

Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars.

 

1886 – S-a născut la Ploiesti, filologul şi traducătorul de origine aromâna Ştefan Bezdechi.

 

 

Stefan BEZDECHI - poza (imagine) portret

 

 

A avut o  bogată activitate didactică la Universitatea din Cluj (1919-1951) si a fost membru corespondent al Academiei Române; 

  Clasicist de marcă, fin traducător din maii poeți epici și lirici ai clasicismului antic, din filosofii greci și latini, precum și din umaniști reprezentativi, el a contribuit masiv la cunoașterea literaturilor eline, latine și bizantine în România.

A decedat la 25 martie 1958 la Cluj.


 

 

1898 –  SUA  invadează posesiunea spaniola Cuba,declanșând războiul hispano–american, care se va încheia prin Tratatul de pace de la Paris (10 decembrie 1898), Statele Unite intrand in posesia fostelor colonii spaniole Porto Rico, Filipine, Insulele Caroline si Guam.

Cuba a ramas ocupata sub jurisdicția  Statelor Unite, până în 1902.

1904 – Cenzura rusa ridica interdicția asupra  presei  lituaniene  după aproape 40 de ani.

Interdicția de presa din  Lituania  a fost o interdicție cu privire la toate publicațiile de limbă lituaniena tipărite în alfabetul latin în Imperiul Rus, care controla Lituania la momentul respectiv.

Publicațiile de limbă lituaniană, care utilizau alfabetul  chirilic au continuat sa apara si au fost  și chiar încurajate de ocupantii rusi.

Interzicerea alfabetului latin a apărut după revolta  din ianuarie 1863, luând forma unui ordin administrativ în 1864, și nu a fost ridicata până la 24 aprilie 1904.

Erau declarate ilegale tiparirea, importul, distribuirea, sau deținerea oricaror  publicații în alfabetul latin.  Autoritățile țariste sperau că această măsură, parte a unui plan de rusificare mai amplu, ar reduce influența poloneză asupra lituanienilor.

Cu toate acestea, patriotii  lituanienii au continuat sa tipăreasca in alfabetul latin diverse publicatii  în afara Imperiului, în mare parte în Lituania Minor (Prusia de Est), precum și în Statele Unite ale Americii.

A fost organizata o contrabanda activa cu cărți  și periodice ilegale  peste graniță, numărul de astfel de publicații continuand  să crească în ciuda sancțiunilor severe și persecutiilor la care erau supusi activiștii nationalisti lituanieni. Interdicția a creat o opoziție bine definita și organizata fata de impunerea fortata a culturii ruse.

Istoricul lituanian Edvardas Gudavičius a descris interdicția ca un test al rezistentei nationale lituaniene. Daca nu ar fi a existat nici o rezistență, limba lituaniana ar fi devenit o notă de subsol istoric, iar națiunea modernă lituaniana nu ar fi fost creata.

1904 – S-a născut pictorul american de origine olandeză Willem de Kooning, ultimul şi cel mai bine cotat dintre reprezentanţii expresionismului abstract; (m.19.03.1997).

 

1911- S-a născut Eugen Jebeleanu, poet, traducător, publicist, membru al Academiei Române (“Surâsul Hiroşimei”, “Hanibal”); (m.21.08.1991).

 

 1915 – Arestarea 250 de intelectuali  și lideri ai comunitatii armene din Istanbul marchează începutul genocidului armean.

1916 – A început la Dublin in Irlanda, revolta de Paști,o mișcare care a  avut un rol determinant în modificarea statutului Irlandei ,care va deveni  republică independentă fata de Imperiul Britanic.

 

 1918 – Este semnat Tratatul de pace de la Bucureşti dintre România pe de o parte şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia pe de altă parte.

 

Harta cedărilor teritoriale ale României conform Păcii de la Paris (24 aprilie 1918 / 7 mai 1918), roşu către Austro-Ungaria, verde către Bulgaria, sursă: ro.wikipedia.org
Harta cedărilor teritoriale ale României conform Păcii de la Paris (24 aprilie 1918 / 7 mai 1918), roşu către Austro-Ungaria, verde către Bulgaria, sursă: ro.wikipedia.org

La 24 aprilie 1918, stil vechi (7 mai 1918, stil nou) se semneaza  Tratatul de pace de la Bucureşti care a  consemnat încheierea  participarii  României la Primul  Război Mondial şi vine ca un acord final al Armistiţiului de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) şi  al păcii preliminare de la Buftea (20 februarie / 5 martie 1918).

Confrom Tratatului de Pace de la Bucureşti, România este nevoită să cedeze Dobrogea către Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi (cedînd teritorii 5 600 km2 către Austro-Ungaria), să accepte instituirea un monopol asupra petrolului românesc pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, căilor ferate române, etc., către Germania.

Din partea română tratatul a fost semnat de prim-ministrul Alexandru Marghiloman, cea mai potrivită persoană pentru a semna un acrord de pace cu germanii, acesta fiind un germanofil.

Totuşi, Tratatul de Pace de la Bucureşti nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României si nu a fost  promulgat de Regele României Ferdinand I, dispoziţiile sale nu au intrat în vigoare decît timp de şase luni, iar cînd Puterile Centrale au început să dea semne de epuizare la rîndul lor în octombrie 1918, înţelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluînd ostilităţile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze condusă de generalul Berthelot.

Urma să înceapă Războiul româno-ungar de la 1919 care sa soldat cu înfrîngerea  Austro-Ungariei şi destrămarea ei precum şi cu Realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

 

1919 – S-a născut poetul Mihu Dragomir (Mihail G. Dragomirescu); (m.09.04.1964).

 

1926 – Este semnat Tratatul neutralitate si neagresiune de la Berlin. Germania și Uniunea Sovietică isi proclama  neutralitatea în cazul unui atac din partea unei tari terte in următorii cinci ani.

Tratatul de la Berlin (neutralității germano-sovietic și pact de neagresiune aprilie 1926) este un tratat de 24 aprilie 1926 în care Germania și Uniunea Sovietică fiecare promis neutralitate în cazul unui atac, pe de altă către un terț pentru următorii cinci ani .

Tratatul de neagresiune germano-sovietic a reafirmat  angajamentele luate de cele doua tari in Tratatul de la Rapallo, semnat în 1922.
Ratificarea acestui tratat s-a facut  la 29 iunie 1926 și a intrat în vigoare în aceeași zi.
Acesta a fost reînnoit prin protocolul adițional, semnat la 24 iunie 1931, ratificat la 5 mai 1933.

1934 – S-a nascut actrița americană Shirley MacLaine.

 

 

Shirley MacLaine

  Este sora mai mare a altui mare actor american, Warren Beatty. De multe ori nominalizată la Premiile Oscar (câștigat în 1984 pentru filmul Vorbe de alint), la Premiile BAFTA și la Premiul Globul de Aur, a dobândit ultimele  trofee în 1961 și 1963, pentru rolurile interpetate în Apartamentul și Irma cea dulce.

 

 

 

1942 – S-a nascut Barbra Streisand, actiţă, cântăreaţă, producătoare şi regizoare de film (“Hello, Dolly!”).

 

 

 

 

 

 

Este  laureată a 2 premii Oscar, 8 premii Grammy , 5 premii Emmy, un premiu Globul de Aur, un Special Tony Award, un premiu AFI, și câte un premiu Kennedy, și Peabody, și este una dintre cele 12 artiste care au reusit sa câștige premii Oscar, Emmy, Grammy și Tony , cel puțin unul din  fiecare.

 

 

 

1953 – A murit în închisoarea comunista de la Sighetul Marmaţiei, Gheorghe I.Brătianu, istoric, om politic, membru al Academiei Române.

 

 

 

 

 

 

Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 21 ianuarie 1898 la Ruginoasa, jud. Iasi. Era fiul lui Ion (Ionel) I.C.Bratianu.

În 1924 a devenit profesor universitar la catedra de istorie universală a Universitatii din Iasi  , iar din 1940 a Universitatii din Bucuresti .

În 1942  este ales membru titular al Academiei Romane, iar intre 1935-1947 îndeplinește funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași   și apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucuresti   În anii ’30, a fost șeful unei fracțiuni dizidente a Partidului National Liberal  , pe care o înființase.

În  1947 a fost înlăturat de la catedra universitară și de la conducerea institutului de istorie, iar în septembrie i se fixează domiciliu forțat și i se interzic contactele externe.

La 9 iunie 1948  – odată cu reorganizarea Academiei Romane – care a luat  numele de Academia R.P.R. – i se retrage calitatea de academician ca, dealtfel, altor 97 de personalități științifice și culturale românești.

În noaptea de 7/8 mai 1950  este arestat de Securitatea comunista și întemnițat la inchisoarea Sighet  , fără să fi fost judecat și condamnat.

 A  murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiții încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deținuți, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detențiunii.

După alte surse,ar fi  fost bătut de un gardian până când  a murit.

 

 

 

 

 

1967 – Cosmonautul sovietic Vladimir Komarov, moare în naveta spatiala Soyuz 1,când parașuta nu se deschide. Este primul om care moare în timpul misiunilor spațiale.

 

 

1970 – Este lansat primul satelit chinez , „Dong Fang Hong I”.

 

 

 

1980 – A murit Alejo Carpentier, scriitor cubanez, unul din întemeietorii literaturii latino–americane moderne (“Împărăţia acestei lumi”, “Recurs la metodă”, “Harpa şi umbra”); (n.26.12.1904).

 

 

 

 

 1986 – A murit Wallis Simpson, soția americană a regelui Eduard al VIII-lea al Regatului Unit; (n.1896). 

 

 

 

 

 

Prințul Edward, Duce de Windsor, a fost cel de-al treilea sot al sau si a renuntat la tron pentru a se căsători cu ea.

 

 

 

 

 1995- A murit actrița română Gilda Marinescu; (n.1933 ).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1998 –  Sârbii aprobă prin referendum (94,73%) respingerea de către președintele Slobodan Milosevici  a unei medieri a conflictului din Kosovo, propuse de comunitatea internațională.

 

 

2002 – Bosnia–Herţegovina a devenit cel de–al 44–lea stat membru al Consiliului Europei.

2005 – Papa Benedict al XVI-lea a primit Paliumul şi Inelul Pescarului, cele două însemne ale funcţiei sale, prin care s-a marcat inaugurarea pontificatului sau.

 

 

 2005 – A decedat politicianul israelian Ezer Weizman, cel de-al saptelea presedinte al statului Israel. Nascut la 15 iunie 1924, Tel Aviv, a fost președinte al Israelului în perioada 13 mai 1993 – 13 iulie 2000.

În perioada iulie 1958 – aprilie 1966, generalul Ezer Weizman a fost comandant al Forțelor Aeriene ale Israelului.

 

 

 

 

2008 – A încetat din viaţă Cezar Ivănescu, poet, dramaturg, traducător şi director de editură român;(n. 6 august 1941).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cezar Ivanescu a facut greva foamei in anii ’60, ca student în Iași, al Facultății de Filologie în semn de protest pentru ca a fost exmatriculat din facultate și exclus din Cenaclul Facultății de Filologie, pentru că a citit câteva poeme cumplite, anticomuniste și antisistem.

A mai făcut greva foamei în 1983 în redacția revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care-i pregătea pentru a fi topită cartea de poeme Doina.

A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, până când a fost spitalizat în stare critică la Spitalul de Urgență Floresca din București, în pragul morții, avînd o greutate de doar 45 kg, în semn de protest împotriva autorităților comuniste care i-au interzis „Cenaclul Numele Poetului”. 

La 14 iunie 1990 este victima mineriadei.  În urma agresiunilor extrem de dure, fizice și psihice suferite își revine greu după o lungă boală

A făcut greva foamei și în 5 ianuarie 1990 în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, președintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă.

O altă agresiune îndreptată împotriva poetului a avut loc pe 3 ianuarie 2006. Cezar Ivănescu a fost atacat cu violență chiar în fața casei sale, în plină zi, de trei indivizi bine făcuți și umplut de sânge, tăindu-i-se o mică borsetă pe care o purta la piept. A scăpat cu viață fugind în bulevardul Dacia și luând un taxi.

Ulterior a venit și un echipaj al Poliției care a constatat urmările agresiunii. Cezar Ivănescu a depus apoi o reclamație la Poliție și și-a exprimat dorința ca acest caz să nu fie mediatizat, întrucât nu dorea ca imaginea sa – cu urmele fizice ale acestei grave agresiuni – să devină publică

 

 

 

 

 

 

 

 

CALENDAR CRESTIN ORTODOX

 

Sfintii Ierarhi Marturisitori Ilie Iorest, Sava Brancovici si Iosif din Maramures

 

 

Sfintii Ierarhi Marturisitori Ilie Iorest, Sava Brancovici si Iosif din Maramures

 

Sfintii Ierarhi Marturisitori Ilie Iorest, Sava Brancovici si Iosif sunt cinstiti atat pentru faptul ca au aparat invatatura ortodoxa in fata influentelor calvine, cat si pentru ca au intarit unitatea romanilor in jurul dreptei credinte.

Sfantul Ierarh Ilie Iorest a fost mitropolitul Ardealului intre anii 1640 si 1643. S-a nascut in Tara Ardealului, in jurul anului 1600, intr-un sat din Transilvania, din parinti drept-credinciosi.

Din copilarie a intrat in obstea Manastirii Putna din Moldova unde a invatat caligrafia si tehnica pictarii icoanelor.

Atat pentru invatatura lui aleasa, cat si pentru viata lui imbunatatita, Dumnezeu a randuit sa fie ales in scaunul de mitropolit al Ardealului. Potrivit traditiei, a fost hirotonit intru arhiereu la Targoviste.

De aici s-a intors fiind inslatat in scaunul mitropolitan din Alba Iulia.

Principele de atunci Gheorghe Rakoczi i-a impus indatorirea de a difuza un catehism calvin printre romani. Pentru ca refuzat acest lucru, mitropolitul a fost trimis in inchisoare, unde a stat vreme de noua luni. Dupa eliberare a plecat la Manastirea Putna, unde a si trecut la Domnul.

Sfantul Ierarh Sava Brancovici s-a nascut in Transilvania dintr-o familie de sarbi stabilita in partile Aradului, insa o buna perioada a vietii sale a locuit in Tara Romaneasca. La Targoviste a fost calugarit sub numele de Sava.

A fost ales mitropolit al Transilvaniei in anul 1656, pastorind vreme de douzecisipatru de ani insa, tot intr-o perioada in care la conducere se aflau principii calvini. In 1680, mitropolitul Sava Brancovici a fost arestat si trimis in temnita. Nu se stie data exacta cand a trecut la cele vesnice.

Sfantul Ierarh Iosif Marturisitorul din Maramuresa fost hirotonit de catre mitropolitul Dosoftei al Moldovei pe cand acesta era exilat la Jolkiev, in Polonia. Sfantul Iosif Marturisitorul s-a impotrivit incercarilor de atragere a romanilor la Biserica Romano-Catolica, fapt pentru care a fost aruncat in inchisoare.

Nu se stie cu exactitate perioada cat a stat in inchisoare. Fiind eliberat a incercat sa-si reocupe scaunul episcopal, dar fara sa reuseasca. Sfantul Ierarh Iosif Marturisitorul a murit in jurul anului 1711.

La 21 octombrie 1955, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane i-a canonizat pe Sfintii Ierarhi Marturisitori Ilie Iorest, Sava Brancovici si Iosif din Maramures, stabilind ziua de praznuire la 24 aprilie.

 

 

Tot astazi facem pomenirea:

– Sfantului Mucenic Sava Stratilatul;

– Sfintei Cuvioase Elisabeta;

– Sfintilor Mucenici Pasicrat si Valentin;

– Sfintilor Mucenici Eusebie, Neon, Leontie si Longhin;

– Sfantului Mucenic Duca;

 
 
 

 

 VIDEO: ASTAZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

http://www.youtube.com/watch?v=GaWMiR1FG_8

Bibliografie (surse):

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
  2. Crestin Ortodox.ro;
  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
  4. Istoria md.;
  5. Mediafax.ro;
  6. TuStiai.ro;
  7. Wikipedia.ro.

24/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: