CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Naţiunea maghiară, originile spiritului naţional la unguri şi concepţia lor despre naţiune

Harta Ungariei inainte de Trianon

„Să examinăm originile spiritului naţional la unguri şi concepţia lor despre naţiune.
Nici în timpul lui Bela al IV-lea, nici la sfîrşitul secolului al XIII-lea, după marea furtună a invaziei mongolice nu se poate vorbi de reacţia unui spirit naţional unguresc – ne spune prof. Gh. Brătianu. De bună seamă, protipendada regatului putea fi geloasă de preponderenţa străinilor – cumani sau tătari – în sfaturile regelui.

Iniţiativa luptei împotriva acestora a fost luată de curtea de la Roma şi în bulele papale apare din nou noţiunea cruciadei: cruciada, întreprindere esenţial internaţională, pusă sub egida Sfîntului Scaun şi a creştininităţii universale.
Aprecierea că:”Regnum unis linguae imbecille est”, se opunea noţiunii unui stat „naţional”, deci unitar.

Adevăratul caracter al monarhiei Sfîntului Ştefan, stat poliglot, destinat să răspîndească credinţa bisericii apostolice şi romane între diferitele popoare ale bazinului carpatic şi dunărean, investit de Sfîntul Ştefan cu o misiune de cruciadă permanentă, reiese în mod cu totul evident. Tocmai pentru că misiunea Ungarie era cruciada, la care trebuia să participe întreaga creştinătate, această ţară nu putea fi, în sentimentul conducătorilor ei, un „regat al unei singure limbi”, deci un stat naţional.

Armatele cruciate erau expresia cea mai fidelă a feudalităţii internaţionale, care se ilustra atunci, pentru ultima oară pe cîmpurile de bătălii, cavaleri germani şi francezi mergînd şi luptînd alături de arcaşi englezi şi mercenari itelieni. Cruciadele împotriva turcilor, întreprinse de Sigismund de Luxemburg, la sfîrşitul secolului al XIV-lea, chemau sub drapelul lor toată cavaleria aventurieră a occidentului, ungurii nefiind niciodată singuri în înfruntarea puterii otomane.

Dimpotrivă, deseori, Domnii Munteniei şi ai Moldovei, care se aflau în avangarda creştinătăţii ameninţată de turci, s-au putut lamenta, cu mult temei, de ajutorul slab pe care l-au aflat în Ungaria şi în Polonia, în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Apelurile repetate ale lui Ştefan cel Mare al Moldovei, numit şi „atletul lui Cristos” , constrîns a lupta deodată şi împotriva invaziei turceşti şi împotriva pretenţiilor ungureşti şi poloneze, sunt o dovadă în acest sens dintre cele mai elocvente.

Nimeni nu contestă – spune tot prof. Gh. Brătianu – sacrificiile ungureşti în luptele secolului al XIV-lea şi al XV-lea, dar cea mai elementară obiectivitate istorică ne obligă să le raportăm la ansamblul sacrificiilor susţinute cu atîta abnegaţie de toate popoarele creştine ale Europei orientale care au facut din corpul lor un bastion al occidentului.

Acest fapt l-a relevat atît de pregnant savantul istoric francez al evului mediu, Ferdinand Lot cînd a afirmat că: „Ceea ce interesează istoria europeană este rezistenţa faţă de turci a grecilor, sîrbilor, a ungurilor, a valahilor, a moldovenilor şi în sfârşit, a ruşilor, din secolul a XIII-lea pînă în secolul al XVI-lea. Graţie jertfelor „Balcanicilor” şi ale slavilor din răsărit, civilizaţia occidentală a putut să se continuie în Europa occidentală şi de acest fapt germanii, italienii, francezii etc., nu îşi dau destul seama.”
O primă concluzie se impune – ne spune tot prof. Gh. Brătianu: sentimentul naţional în sens primitiv, al unui strîmt particularism, care deosebeşte limba şi obiceiurile unui popor de acela ale altui popor, a putut exista la unguri în măsura în care ei se manifestează în toate timpurile şi în orice loc.

Dar, ar fi absurd să se facă din aceasta fundamentul unei concepţii sau al unei teorii a Statului naţional; dimpotrivă, în evul mediu nu exista expresie politică mai perfectă a ideii internaţionale decît regatul unguresc „cu mai multe limbi”, care a primit de la Sfîntul Scaun adevăratul sens al misiunii apostolice. Acest mod de a vedea, se impune cu atîta evidenţă că, chiar istoricii maghiari s-au văzut obligaţi să ţină seama de el şi de a o opune teoriei de nesusţinut a „Statului naţional maghiar din evul mediu” o interpretare cu totul particulară a ideei maghiare de naţiune.
Despre caracterul „naţional” al nomadismului unguruesc, un cercetător maghiar se exprima astfel: „Această colectivitate – a poporului nomad maghiar, n. tr. – această naţiune nu este întemeiată pe legături de sînge şi nu este deloc etnică, ea putînd îmbrăţişa grupuri umane foarte deosebite din punct de vedere etnic.

Aceste din urmă grupuri pot să-şi păstreze liber etnia lor deoarece spiritul comunităţii, al imperiului nomad are corolar toleranţa”. Dovada acestei afirmaţii există în „Sfaturile” Sfîntului Ştefan, care „încredinţează urmaşului său un imperiu care uneşte obiceiuri şi limbi multiple, deci popoare deosebite”. Această concepţie se menţine de-a lungul întregului ev mediu maghiar: ea inspiră, după Arpazi, Casa de Anjou şi devine doctrina Sfintei Coroane. „Naţiunea maghiară este totalitatea membrilor Sfintei Coroane şi aceşti membrii sunt nobilimea. Sfînta Coroană este mai mult decît un simbol: ea este esenţa însăşi a naţiunii” (Vintilă Mihăilescu)
În statul de atunci maghiar existau două categorii distincte de oameni: privilegiaţii „care formează naţiunea” şi plebea, burghezii şi servii „care nu sunt membrii ai naţiunii”, dar care trăiesc şi „îşi pot păstra liber etnia lor”.

Ideea ungurească de naţiune se întemeiază numai pe loialitatea faţă de Coroana Sfîntului Ştefan deoarce ni se spune că: „nu sîngele ci spiritul determină apartenenţa la naţiunea maghiară”.
„Este esenţială constatarea – spune un alt autor (L. Spohr) – că „naţiunea”, aşa cum o înţelegem astăzi, nu s-a format în Ungaria decît în secolul al XIX-lea, deoarece nobilimea, care pînă atunci fusese susţinătoarea Statului maghiar, a devenit conştientă de particularismul poporului său şi de forţa propriului destin”.

Un alt autor ungur se exprima caustic cît priveşte funcţia nobilimii în „crearea” naţiunii maghiare: „Istoria maghiară este istoria unei minciuni îngrozitoare. De o mie de ani expresia „naţiunea maghiară” înseamnă doar domnia a 300 de magnaţi”. ( Dr. S. Fenyes)
Pînă la începutul secolului al XVIII-lea, în toată nobilimea Ungariei, inclusiv cea mai înaltă, se vorbea uzual limba maghiară. Însă de la Maria Tereza încoace, marea nobilime şi nobilimea de mijloc care era în funcţii şi demnităţi nu mai vorbeau deloc ungureasca sau o vorbeau foarte rău. De-a lungul secolelor, conceptele de „naţiune” şi „naţional” au fost complet identice cu conceptele de „nobilime” şi „interese ale nobilimii”.

Această idee „naţională”, era după venirea Habsburgilor, opusă ideii „regale”, pentru bunul motiv că „Statele” – adică clasele nobilitare privilegiate – se găseau în stare permanentă de apărare în faţa absolutismului regal. Şi acest absolutism s-a înfăţişat totdeauna în Ungaria sub costum german, rezistenţa aristocratică „naţională”, avînd şi o anumită nuanţă „maghiară”, deci „naţională” în sens modern.

Mai tîrziu, istoriografia maghiară nu a ezitat să considere aceste lupte, între caste, drept lupte „naţionale”, aureolate cu adausuri fanteziste de care este plină istoriografia ungurească. Pentru unii istorici nobilimea asumase înalte funcţii naţionale pe care le îndeplinea cu vitejie şi devotament pentru cauza maghiară; alţi istorici – realişti şi cu spirit critic – au recunoscut ca în această epocă nu nobilimea ci ţărănimea a păstrat maghiarismul.

Mai înainte, în timpul dominaţiei turceşti, tot ţărănimea păstrează spiritul maghiar în teritoriile ocupate din care nobilimea fugise; rămăsese cea mai mare parte dintre servi deoarece le era cu totul indiferent dacă erau exploataţi de unii sau de alţii. Şi atunci cînd au putut constata că jugul stăpînilor turci era mult mai suportabil decît acela al stăpînilor unguri,o mulţime de servi evadaseră în grupuri mari, din teritoriile rămase ungureşti, din acelea care aparţineau Habsburgilor sau seniorilor ardeleni, pentru a se aşeza în teritoriile turceşti. De altfel, servii mai erau atraşi şi de teritoriile roditoare şi aproape pustii ale Dunării şi Tisei, unde ei puteau – plătind biruri – să trăiască destul de liniştit şi în spiritul deprinderilor lor naţionale. Oraşele mari rurale din cîmpia ungurească, care şi astăzi sunt încă o caracteristică a acestor ţinuturi rămînînd şi în zilele noastre centrele ţărănimii maghiare, sunt de pe vremea dominaţiei turceşti.

Politic şi economic, populaţia maghiară era o turmă de sclavi. Totuşi ea exista. Acest popor aservit, a creat tot ceea ce era în această ţară viaţă economică. Nu numai că în mîinile acestui popor era toată agricultura, toată industria şi tot comerţul, atît cît puteau fi atunci, dar el singur suporta toate birurile necesare pentru întreţinerea statului aristrocratic şi a comitatelor nobile, numai el furniza soldaţii de care aveau nevoie regele şi seniorii.
Ideea şi sentimentul naţional maghiar s-au dezvoltat în sens particularist, împletindu-se cu frămîntări ale castelor în luptele lor pentru întîietate şi cu acelea de esenţă antigermană, mai precis antihabsburgică. Specificul maghiar, pe care mai tîrziu s-a fundamentat ideea naţională maghiară, l-au păstrat masele anonime rurale.

În frămîntările de la jumătatea veacului trecut conceptul de naţiune se cristalizase la unguri în înţelesul că este naţiune numai aceea care este depozitara şi purtătoarea idealului de Stat naţional maghiar. În decembrie 1847, Ludovic Kossuth a făcut următoarea declaraţie în dieta Ungariei: „Sunt în Ungaria multe naţionalităţi, dar nu este decît o singură naţiune: naţiunea maghiară”. Şi nimeni nu l-a contrazis. Şi trecuseră numai cinci ani de cînd Ştefan Szechenyi pronunţase la Academia maghiară celebrul său discurs în care, cu admirabilul discernămînt al geniului, prevedea însemnătatea pe care va urma să o aibă pentru Ungaria problema naţionalităţilor.

„S-au dezvoltat – ne spune prof. Csekey de la Universitatea Seghedin – două tipuri fundamentale asupra concepţiei de naţiune: noţiunea naţiunii-stat şi aceea a naţiunii-cultură. Aceasta e de origine franceză, cealaltă de origine germană. Naţiunea-stat franceză, de caracter liberal, vede în naţiune efectul puterii statului. Concepţia organică germană de naţiune exprimă, în naţiunea-culturală, relaţia necesară a poporului cu putere spirituală, cu evoluţia istorică a vieţii sale culturale”.
„Chestiunea care se punea era a şti dacă noi trebuie să ne însuşim această concepţie imperialistă şi să ne sforţăm metodic, cu ajutorul acesteia, de a absorbi elemente etnice de limbă şi de rasă străine, sau din contră, dacă noi ar trebui, în concepţia noastră despre naţiune, să rămînem fideli idealurilo noastre seculare consacrate de tradiţii şi să ne mlţumim să ne dezvoltăm aceste elemente, prevalîndu-ne de rezultatele obţinute în străinătate.

După cum se ştie, contele St. Szechenyi a recomandat să se apuce pe calea a doua, dar el a rămas singur. Partizanii sistemului francez l-au majorat şi ei au transplantat în Ungaria ideea de naţiune-stat, cu mijloace revoluţionare şi liberale”.
Este o recunoaştere importantă. Recomandarea lui Szechenyi – „cel mai mare ungur” – cum este socotit de conaţionalii săi – a fost nesocotită. Ungaria însuşindu-şi concepţia imperialistă , a Statului naţional maghiar, puternic şi dominator, cu parlament de stil şi dimensiuni, dar nu de spirit, englezesc, un stat mare al ungurilor care nu reprezentau nici jumătate din întreaga populaţie a ţării, minorităţile la un loc reprezentau majoritatea numerică absolută a Statului Sfintei Coroane.

„Ţinînd seama – spune prof. Csekey – că clasa mijlocie ungară este epuizată şi că trăsăturile caracteristice ancestrale, ca urmare a amestecului sîngelui străin, au pierdut din importanţa lor, aceasta ar aduce o mare împrospătare de sînge dacă s-ar reuşi, graţie unei adevărate politici sociale şi etnice, să se facă conştiente clasele populare şi să fie introduse în clasa mijlocie”.
Este mult sînge străin în nobilimea şi pătura conduicătoare maghiară; ni se spune că acelaşi amestec este şi în clasa mijlocie ungară, solicitîndu-se improspătarea sîngelui ei, prin acela al claselor populare. Vom vedea mai tîrziu, de cît surplus de vigoare dispun şi aceste clase ppulare maghiare cărora li se cere un împrumut masiv de sînge; dar pentru pătura nobilitară şi conducătoare de unde să mai ia sînge naţional?

Amestecul de sînge exotic îndeamnă pe unguri la prudenţă cît priveşte teoria rasială şi recomandările ei.
„Nu se poate verifica – ne spune mai departe acelaşi profesor – în Ungaria teoria rasială care figurează în concepţia germană despre naţiune. Nu s-ar puea imagina ceva mai periculos şi mai păgubitor pentru viitorul nostru naţional decît această concepţie. În primul rînd, ar fi să se rupă concepţia tradiţională a statului conceput de Sf. Ştefan. Dar, în afară de asta, ar însemna renegarea ideii de revizuire şi să se abandoneze posibilitatea restabilirii Ungariei Mari. De altfel, este grelit de a crede că noi suntem destul de numeroşi pentru statul nostru şi că pentru un stat nu trebuie altceva decît o populaţie a unui singur popor şi că, în consecinţă, un stat naţionalitar este o formaţiune indezirabilă. Această concepţie ar fi o condamnare gravă a Ungariei istorice care, mai ales după epoca invaziei turce, ar fi pierdut fundamnetul necesar colaborării diferitelor popoare în incinta Carpaţilor”.

Ungurii, foarte puţini la număr, şi-au însuşit teoria absurdă a Sf. Ştefan, deoarece nici ei nu pot astăzi afirma că, bunăoară, Franţa, Germania, Anglia şi alte multe state cu populaţie compact unitară ar fi „Regnum imbecille”, deasupra acestei imbecilităţi ridicîndu-se numai Ungaria şi alte cîteva state cu populaţiei eterogenă.

Iar, suntem lăsaţi să înţelegem „Ungaria mare” nu se va putea restabili decît prin aportul de naţionalităţi străine deoarece „este greşit a se crede că noi suntem destul de numeroşi pentru Statul nostru”. Constatarea aceasta duce atît la „condamnarea gravă a Ungariei istorice”, cît şi la condamnarea tot atît de gravă a „Ungariei mari în restabilire”. În incinta Carpaţilor n-a existat nici un moment o colaborare a diferitelor popoare în cadrul Statului maghiar care neexistînd nu a putut avea niciodată un „fundament moral”.

În incinta Carpaţilor – se mîngîie acelaşi profesor – şi în valea Dunării, forţe mai vii sunt comunitatea de soarte a popoarelor, istoria lor trăită în comun, spaţiul vital al aceloraşi popoare comandat de situaţia geografică, solidaritatea lor economică, raporturile lor culturale intime. Deci, în Ungaria, ideea istorică este mai profund înrădăcinată decît ideea etnică.
Aprecierile acestea, care nu au decît valoarea sonoră a unor adjective, nu corespund întru nimic nici stărilor de lucruri din Ungaria veche şi nici acelora dintr-o Ungarie dorită de autor. Se rostesc numai fraze de efect facil şi îndoielnic pentru acei care nu cunosc istoria maghiară şi nici relaţiile ento-politico-economice din incinta Carpaţilor.

Pe lîngă teoria plurităţii linguistice, ungurii invocă des şi teoria dreptului istoric. Scopul acestui studiu nu este decît de a adînci istoric, problemele, de istorie servindu-ne numai în măsura strict indispensabilă pentru o mai bună lămurire a tezelor înfăţişate. Iată o recentă „confirmare” a tezei maghiare a drepturilor istorice. Ne-o comunică d-l Gh. Balas, profesor la Facultatea de drept, a Univeristăţii din Budapesta.

„Faptul că Germania a invocat, anexînd Boemia, drepturile istorice de mai multe ori seculare ale imperiului, este pentru noi ungurii un memento a cărui importanţă nu va fi nicicînd prea mult subliniată. Facînd abstracţie de toate criticile şi acuzările politice la care a dat loc această anexiune şi fără a intra în examinarea legitimităţii sau nelegitimităţii sale din diverse puncte de vedere internaţionale, ceea ce îi conferă, după noi o semnificaţie particulară, este datorită faptului că cu acest act a avut înaintea lumii întregi manifestarea politică a unui mare principiu pe care îl vede afirmându-se în fiecare epocă orice observator al istorie universale şi care se iveşte, mai curînd sau mai tîrziu, la toate naţiunile, oricare ar fi celelalte curente sociologice care l-ar putea plasa în mod trecător, pe un plan secundar. Principiul istoric nu este altceva decît ataşarea naţiunilor la propriul lor trecut, la propriile tradiţii şi merite, la drepturile pe care ele le-au făurit şi le-au stropit cu sudoarea şi sîngele lor”.

Profesorul de la Budapesta n-a privit harta etnografică a ţinuturilor zise sudete, potrivit căreia se pare că în aceste ţinuturi esistă şi o numeroasă populaţie germană. Acesta a fost pretextul determinant al anexărilor acestor ţinuturi mărginaşe ale Boemiei, pretext făcînd parte din politica imperialistă a Reichului, iar nu o „manifestare politică a unu mare principiu”.

Confecţionarea de principii sau tălmăcirea lor tendenţioasă alimentează, de mult, istoriografia şi politica maghiară. Şi toate acestea din dorinţa fără spaţiu a ungurilor de a avea, cu orice preţ, un stat mare pe care nu-l pot obţine decît prin dominarea şi oprimarea altor naţionalităţi.
„Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă, au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghiarizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă. În recensăminte, de pildă, domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decît sunt in realitate.” (Prof. Dr. Julius Jung).

În asemenea condiţii Ungaria n-a putut fi niciodată un stat naţional, ci numai un stat de naţionalităţi.
Iuliu Maniu exprima, răspicat, punctul de vedere al neamului său cît priveşte ideea de stat naţional maghiar, într-un discurs rostit în parlamentul maghiar în anul 1906.

„Noi nu avem încredere (mare zgomot) faţă de acest guvern, pentru că vedem, că acest guvern stă în slujba aceluiaşi sistem de guvernare, care de la 1867 încoace ţine încătuşată şi împiedică validitatea acelor puteri fireşti care într-adevăr susţin ţara aceasta (zgomot mare).

Pentru că slujeşte acelaşi sistem de guvernare , care de la 1867 conduce destinele ţării acesteia spre nefericirea ei, şi care nu se poate numi altfel decît: dominaţia exclusivismului de rasă şi de clasă (mare zgomot)”.
„Statul unitar naţional maghiar – spunea tot Iuliu Maniu – înseamnă pentru noi renunţarea la cultura, limba şi devoltarea noastră naţională, declar – şi cred că toţi românii, slovacii şi sîrbii de bine vor fi de acord – că nu ne vom împăca niciodată cu statul naţional maghiar astfel contemplat şi nu vom fi niciodată adicţii acestuia. Nicicînd nu ne vom pleca înaintea acestei idei de stat maghiar, căci aceasta ar însemna pieirea. Căci datorinţa de căpetenie a orcărui popor este să se apere pe sine însuşi şi naţionalitatea sa”.

Întrebîndu-se despre originea chestiunii naţionalităţilor, Aurel C. Popovici dă următorul răspuns: „Chestiunea naţionalităţilor s-a ivit îndată ce pretinşi bărbaţi de stat au căutat să simplifice politica statelor polinaţionale înlăturînd din ele cu forţa caracterul polinaţional; căutînd să extermine din aceste state individualităţi de popoare ce trăiau în număr considerabil pe teritorii proprii, trăiesc şi vor să trăiască mai departe şi să se dezvolte în spiritul lor propriu naţional”. Înlăturarea caracterului polinaţional al statelor marchează tendinţa lor de a deveni state naţionale; numai că a fi sau a deveni stat naţional nu este numai o chestiune de voinţă, de program.

Kossuth preconizase ideea ruperii Ungariei de Austria pentru a da puterile în Ungaria exclusiv în mîinile ungurilor, ca în felul acesta să se poată proceda hotărît la transformarea polinaţionalismului acestei ţări într-un organism naţional uniform. Kossuth nu admitea în Ungaria decît o singură suveranitate, aceea a „naţiunii”, adică a naţiunii maghiare.

Ce s-a ales, ce s-a putut alege dintr-un asemenea program aplicat draconic se ştie: „naţionalităţile” au învins „naţiunea” maghiară, creîndu-şi sau ataşîndu-se de statele naţionale de statele naţionale proprii, înlesnindu-se astfel şi ungurilor să-şi realizeze idealul statului lor naţional, potrivit cu dimensiunile şi importanţa naţiunii maghiare.

Comparînd originea şi caracterul statului unguresc cu originea şi caracterul statului românesc, Nicolae Iorga spunea:
„Noi – Românii – cînd am constituit stătuleţul nostru la Argeş, l-am constituit pe baza unei idei naţionale şi de aceea i-am zis „Ţara Românească”.

Făceam un stat modern, cu caracter teritorial şi naţional în acelaşi timp. Statul unguresc însă nu s-a făcut de la sine, cu baza civilizaţiei maghiarilor şi potrivit ideii lor politice. Ei nici n-au noţiunea statului teritorial, ei au, cum este natural la un popor strămutat, concepţia statului de triburi, de seminţii”.

 

 

 

Victor Jinga, „Probleme fundamentale ale Transilvaniei”, pag. 77)

22/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Un comentariu

STEMA TARII MOLDOVEI

moldavianoldcoat-wijsbergen-stema-mare-a-moldovei

 Stema mare a Moldovei în armorialul Wijsbergen

Capul cel de bour, de fiară vestită, Sămnează putere ţări nesmintită.
Pre câtu-i de mare fiara şi buiacă, Coarnele-n păşune la pământ îş pleacă.
De pre chip să vede buorul ce-i place, C-ar vrea-n toată vremea să stea ţara-n pace.
(Dosoftei, Stihuri la luminatul herb al Ţării Moldovei).

Apariţia primelor steme româneşti este plasată, potrivit actualului stadiu al cercetărilor heraldice de la noi, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

Exceptând vechea stemă a Transilvaniei, care, iniţial, a fost de concesiune, deoarece provincia însăşi se afla pe-atunci sub suzeranitatea dinastiei angevine, celelalte steme româneşti voievodale şi statale, au fost din capul locului de asumpţiune, menţinându-se ca atare pe întreg parcursul istoriei noastre medii şi moderne.

Cele mai vechi mărturii ale acestora aparţin heraldicii sigilare, apoi, în ordine cronologică, emisiunilor monetare, vestigiilor epigrafice, operelor manuscrise şi, în sfârşit, tipăriturilor.

În Moldova cele mai vechi reprezentări ale stemei statale sunt furnizate de o emisiune monetară din vremea lui Petru I, datată imediat după 1377, dar cele mai concludente dintre ele emană tot de la heraldica sigilară şi sunt doar cu câţiva ani mai târzii.

Este vorba de o stemă imprimată în pecetea unui document extern ieşit din cancelaria aceluiaşi voievod la 1387 şi de alta pe care ne-a păstrat-o intactă pecetea unui hrisov intern de la Roman I, cu data de 30 martie 1392.

În ambele reprezentări, stema statală a Moldovei se compune dintr-un scut, pe suprafaţa căruia este modelat recontre un cap de bour, cu stea între coarnele scurte şi recurbate, flancat la nivelul fălcilor de lună, în stingă, şi de soare, în chip de roză, la dreapta.

Acesta este cel mai vechi tip de herb moldav, perpetuat, cu diverse variaţii stilistice şi compoziţionale, până în epoca modernă, considerat de unii cercetători varianta restrânsă a stemei statale moldoveneşti, iar de către alţii adevărata stemă statală a Moldovei, în comparaţie, se înţelege, cu varianta dezvoltată sau compusă, despre care cei din urmă afirmă, dar fără să demonstreze convingător, că nu ar fi statală, ci numai dinastică sau domnească.

Fișier:MoldavianOldCoatBell.jpg

Stema domnitorului Moldovei pe clopotul de la Suceava

Fără să intrăm în amănuntele acestei discuţii, se impune totuşi să precizăm că varianta dezvoltată nu a coexistat dintotdeauna cu cea restrânsă, ceea ce, potrivit opiniei citate, ar putea conduce la concluzia eronată că până la apariţia ei dinastia Muşatinilor a fost lipsită de blazon.

Ulterioară, aşadar, variantei restrânse, stema dezvoltată a Moldovei apare abia în epoca lui Ştefan cel Mare, fiind atestată, mai întâi monument epigraflc, pe o pisanie încastrată la 1476 în zidul Cetăţii Albe.

 coat_of_arms_of_moldavia-stema-moldovei â

Stema Principatului Moldovei in Evul Mediu

De aici înainte ea se va regăsi frecvent în primul rând în vestigii epigrafice şi ceramice, mai rar în gravuri metalice şi în manuscrise, niciodată în vreo emisiune monetară şi numai într-un singur caz în heraldica sigilară, pe o bulă de aur din 1575, de la Petru Şchiopul.

În toate aceste categorii de mărturii, cu inerente variaţii stilistice şi compoziţionale de la una la alta, stema dezvoltată a Moldovei se alcătuieşte dintr-un scut, despicat sau jasciat, timbrat de un coif în poziţii variabile, deasupra căruia se arcuieşte – în chip de cimier – grumazul conturnat al bourului, cu capul reprezentat frontal sau din profil trei sferturi şi cu o stea între coarnele recurbate, al cărei număr de colţuri nu este întotdeauna acelaşi.

Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, stema simpla a Moldovei

Variabile sunt de asemenea poziţiile soarelui şi lunii, după cum nici mobilele scutului nu sunt întotdeauna aceleaşi. Cel mai frecvent, în câmpul acestuia apar cruci duble, roze şi crini, ale căror provenienţe şi semnificaţii sunt prea puţin cunoscute acum. Inconstantă este şi prezenţa lambrechinurilor, dar atunci când apar ele se desfac dinspre grumazul bourului şi coboară asupra coifului cu vădite efecte decorative.

O piesă importantă vine din blazonul basarabilor – este globul la mijlocul scutului heraldic. Detaliu foarte important care va contribui la argumentarea rădăcinilor dinastice ale mușatinilor. El apare și pe monedele lui Petru I Mușat. Uneori acest glob e plasat deasupra scutului, pe capul sau urechile bourului.

Nu se poate admite că acest glob e un soare sau o umbră a lui, fiindcă soarele din stemă lui Ștefan cel Mare ne arată că el se referea șa bogdanești și la angevini. Globul poate reprezenta o monedă (nu este prezent tot timpul și nu se insistă asupra lui). Moneda simboliza suveranitatea seniorului și dreptul lui de a bate moneda pe teritoriul său.

Discuţii ample s-au purtat şi se mai poartă încă în legătură cu obîrşia stemei statale a Țării Moldovei, ajungându-se la concluzia că elementele definitorii ale acesteia – capul de bour anturat de aştrii zilei şi ai nopţii – au rădăcini adânci în istoria poporului român, care pot fi urmărite, pe căile sugestive ale unor vechi legende şi vestigii arheologice, până în miturile strămoşilor noştri geto-daci.

Cu imaginea unui cap de bour erau decorate la daci diverse obiecte de podoabă, pe câtă vreme la romani imaginea unui cap de taur constituia emblema Legiunii a VII-a Claudia.

Câteva exemplare, deosebit de izbutite, ale stemei Moldovei, în variantă dezvoltată, se păstrează la Mănăstirea Putna.

sigiliul-domnesc-al-lui-stefan-cel-mare moldova

Sigiliul domnesc al lui Ştefan cel Mare.

Dintre acestea, stema de pe lespedea funerară a lui Bogdan şi Petru aparţine sigur epocii lui Ştefan cel Mare; stema din pisania de pe faţada estică a turnului de intrare în mănăstire este atribuită aceluiaşi voievod, dar cu unele rezerve neelucidate încă; un al treilea exemplar, încastrat acum în faţada estică a paraclisului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, provine de la Alexandru Lăpuşneanu, iar ultimul dintre ele, care nu este, de fapt, o variantă dezvoltată, ci o stemă reunită a Moldovei şi Ţării Româneşti, datează din 1757, de la Constantin Racoviţă şi se află pe faţada interioară a turnului de intrare.

Aparţinând unor epoci atât de diferite, toate la un loc marchează, prin structura lor compoziţională, atât elementele constante şi definitorii, de mare persistenţă, ale stemei Moldovei, cât şi unele elemente schimbătoare ale acesteia.

divanulcnejieimoldovei1807-stema-moldovei

 Stema Moldovei , 1807

Sursa:
http://www.putna.ro
Anuarul Muzeului National de Istorie a R. Moldova, 1992, Grigore Jitaru

22/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Un profesionist basarbean in arta informatiilor – Zaharia Ion (Zinovie) Husărescu, şeful Siguranţei Generale din Basarabia româneasca

 Zaharia Ion Husărescu (1876-1959), Şef al Siguranţei Generale din Basarabia, România

BIOGRAFIA UNUI PROFESIONIST BASARABEAN IN ARTA INFORMATIILOR – Zaharia Ion (Zinovie) Husărescu (1876 – 1959)


Cunoscut şi sub numele de Zinovie, Zaharia Ion Husărescu a fost unul din cei mai remarcabili profesionişti din arta informaţiilor.

A ajuns în fruntea Siguranţei Generale din Basarabia, fiind precedat de Dumitru Zahiu (1919-1920) şi urmat de  Constantin Maimuca (1930-1940).

S-a născut la 6 iulie 1876, în com. Kitai, jud. Ismail (n.r. Gubernia Basarabia) iar peste doi ani s-a stabilit împreună cu părinţii săi (şi fratele său Dumitru) la Tulcea, după cedarea in favoarea  Rusiei a celor trei judeţe basarabene – Ismail, Bolgrad şi Cahul – în schimbul Dobrogei (conform tratatului de la San-Stefano de la Berlin din 1878).

În anul 1899 a fost încadrat de Cercul de recrutare Galaţi în Armata română, în Regimentul 11 Artilerie, de unde a fost demobilizat cu gradul militar de soldat. În 1906 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Cunoştea limbile franceză şi rusă. A fost căsătorit cu Elena Husărescu şi a avut un fiu – Dinu Husărescu.

Şi-a dedicat viaţa activităţii poliţieneşti, parcurgând toate treptele ierarhiei: a lucrat în poliţia din or. Galaţi, or. Râmnicu Vâlcea, or. Sinaia, or. Alexandria, or. Corabia, or. Sulina, or. Roşiori de Vede, or. Buzău. În perioada Primului Război Mondial a fost delegat al Siguranţei Generale a Statului pe lângă Armatele a IV-a şi a IX-a ruse şi conducător al biroului de contrainformaţii.

După încheierea Primului Război Mondial şi Unirea Basarabiei (n.r. fosta Gubernie Basarabia) cu România şi-a dorit să activeze în acest teritoriu, de unde nu a mai plecat cu serviciul. Cariera sa în Basarabia a început prin transferul din 1 iulie 1918 de la Poliţia din Buzău la Poliţia punctului de frontieră Cetatea Albă. Apoi, a fost inspector de poliţie la Prefectura poliţiei Chişinău, prefect de poliţie clasa I-a la Prefectura poliţiei Cetatea Albă, subinspector general clasa I-a în Subinspectoratul General al Siguranţei din Basarabia al Direcţiei Poliţiei de Siguranţă (din 15 iulie 1920), subinspector general al Siguranţei în Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale a Statului, însărcinat cu conducerea Subinspectoratului General al Siguranţei din Basarabia (n.r. România) (din 21 aprilie 1921).

 La 23 iulie 1921, este numit inspector general clasa a II-a în Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă, dar însărcinat cu conducerea Inspectoratului General al Siguranţei din Basarabia; la 2 aprilie 1924 este încadrat în Administraţia centrală, însă detaşat cu acelaşi gard şi însărcinat cu conducerea Inspectoratului General al Siguranţei din Chişinău (10 februarie 1928); apoi, este detaşat la conducerea Inspectoratului General al Siguranţei din Craiova, însă nu a apuca să plece la Craiova, căci s-a revizuit decizia de detaşare şi în locul lui a plecat Raliu Giorman de la Inspectoratul din Chişinău); a urmat detaşarea cu acelaşi gard la Direcţiunea Generală a Poliţiei şi Siguranţei (din 1 aprilie 1930), iar mai târziu – mutat disciplinar în funcţia de inspector general clasa I-a la Inspectoratul Regional de Poliţie Cernăuţi (din 22 decembrie 1930).

 La 12 decembrie 1930, a fost trecut oficial în retragere, apoi mutat, pentru o scurtă perioadă de timp la Inspectoratul de la Cernăuţi, iar la 31 decembrie a fost pensionat.

Printre pedepsele disciplinare înregistrate în dosarul său personal, sunt doar două, la sfârşitul carierei sale: 1) suspendare din funcţie prin decizia ministerială nr. 32.586-S din 26 mai 1930 a Comisiei Disciplinare de pe lângă Ministerul de Interne şi 2) ridicarea suspendării aplicându-se în loc, excluderea din serviciu pe timp de 6 luni de zile cu pierderea salariului şi mutarea pe cale disciplinară la Inspectoratul Regional de Poliţie Cernăuţi, începând cu 22 decembrie 1930.

În timpul cât s-a aflat în funcţiile înalte din organele Siguranţei Statului a beneficiat doar de 93 de zile de concediu (primite în perioada 21 martie 1920-9 august 1929).

În perioada conducerii Siguranţei din Basarabia, l-a avut în subordine pe fratele său, Dumitru Husărescu, care era la şefia Brigăzii de siguranţă Ismail. De remarcat este că, în corespondenţa de serviciu dintre Siguranţa de la Ismail şi Inspectoratul General al Siguranţei din Basarabia, nu există nici un indiciu care să vorbească despre relaţia de rudenie dintre Dumitru şi Zaharia Husărescu.

Acest lucru îl găsim doar într-un singur document – în „fişa biografică” a lui D. Husărescu („Este fratele Dlui Z. Hisărescu, fost Inspector General de Poliţie al Basarabiei). Nu s-a atestat documentar, ca Zaharia Husărescu, în calitatea sa de inspector general al Siguranţei din Basarabia, să fi intervenit vreodată în favoarea fratelui său pentru diverse favoruri.

Am găsit doar o singură telegramă de serviciu care ne vorbeşte despre relaţii ceva mai apropiate dintre cei doi: „Aci Husărescu. Salutare. Dl. Inspector este acasă? […]”. Şi nimic mai mult. O altă telegramă este foarte mare, în care sunt expuse multe amănunte neînsemnate, pe care un subaltern nu i le-ar spune şefului, dacă nu ar avea relaţii foarte apropiate.

Cât s-a aflat în fruntea Siguranţei din Basarabia, Zaharia Husărescu a coordonat activitatea Brigăzilor de Siguranţă din judeţele basarabene, contribuind enorm la penetrarea informativă a spaţiului sovietic de interes, la combaterea activităţilor comuniste din Basarabia, dar şi la acţiunile de contraspionaj. În acest sens, a colaborat cu aşa personalităţi precum Ion Inculeţ, ministrul de Interne, Romulus P. Voinescu şi Eugen Cristescu de la conducerea Siguranţei, care reprezentau autorităţile centrale ale organelor afacerilor interne. Periodic pleca la Bucureşti pentru noi instrucţiuni, iar în cazuri urgente primea telegrame pentru a se prezenta „imediat la direcţiune în interes de serviciu”.

Unul din cele mai cunoscute cazuri de contraspionaj coordonate de Z. Husărescu a fost al lui Victor Precup. Acesta, în 1922, cu gradul militar de maior, a devenit şef al Biroului 2 Informaţii al Comandamentului militar al Basarabiei, cu sediul la Chişinău. Deşi era şef al unei structuri de informaţii a Armatei, V. Precup a intrat în atenţia Siguranţei.

Primele piese ale dosarului „Victor Precup” au fost constituite pe timpul lui Z. Husărescu şi în care se spunea că, „s-a ocupat cu traficul de persoane refugiate din Rusia Sovietică şi a lucrat cu rea credinţă în cercetări comuniste, punând în libertate comunişti periculoşi…”; „numitul a fost suspectat de organele acestei Direcţiuni (a Poliţiei şi Siguranţei Generale – n.n.) încă din 1921 când era maior, fiind bănuit de spionaj”.

Husarescu îl mai semnala pe Precup ca fiind autorul moral, iar în unele cazuri ca autor direct, al unor asasinate şi jafuri comise la frontiera de pe Nistru.

Despre aceeaşi perioadă vorbea şi Constantin Maimuca, fost şef al Inspectoratului Regional al Siguranţei din Basarabia: „...Z. Husărescu, inspector general al Siguranţei Statului din Basarabia avusese repetate conflicte cu Precup, care pe acea vreme era maior, şef al Biroului 2 la Corpul de armată.

Din rapoartele aflate în acest dosar se desprindea că, maiorul Precup exercita o adevărată teroare la frontiera Nistrului şi că era autorul principal a numeroase asasinate şi jafuri îndreptate contra refugiaţilor ruşi, care treceau frontiera clandestin în România.

 Aceştia, după ce erau despuiaţi de valorile pe care le aveau asupra lor, erau asasinaţi şi aruncaţi în apă de Precup sau oamenii lui”. În 1923, a fost cercetat de Comandamentul Corpului 3 Armată, dar cauza a fost clasată la 9 decembrie 1925, pentru „lipsă de probe materiale”.

La 30 septembrie 1921, Z. Husărescu a primit o scrisoare de la generalul de divizie Nicolae Rujinschi, comandantul Corpului 3 Armată din Basarabia, în care generalul îşi exprima recunoştinţa şi-i mulţumea lui Z. Husărescu pentru aportul adus la menţinerea liniştii şi ordinii în sectorul acestei mari unităţi, dislocată în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

În adresarea sa, Nicolae Rujinschi menţiona: „Am onoare a vă face cunoscut, că faţă de marele concurs, ce acel Inspectorat, cât şi Brigăzile de Siguranţă respective, au dat Corpului III Armată în toate împrejurările critice, prin care au trecut autorităţile din Basarabia, mă simt obligat a aduce viile mele mulţumiri întregului corp al siguranţei generale a Basarabiei, în fruntea căreia se găseşte Dl Inspector Husărescu.

Totdeauna corpul Siguranţei a fost primul, care a căutat ca pentru binele întregii naţiuni să-şi sacrifice odihna, familia şi viaţa.

Mulţumită abilităţii agenţilor de sub ordinele D-voastră s-au putut descoperi şi prinde comploturi, agenţi şi organizaţii comuniste…

Datorită spiritului (manifestat de Siguranţă – n.n.) de a putea pătrunde şi prinde firul oricărei discuţiuni, acest Comandament a avut totdeauna prilejul ca să fie informat de tot ceea ce se petrece în Chişinău, cât şi în întreaga zonă de supraveghere a Inspectoratului General de Siguranţă (din punct de vedere al chestiunilor cu caracter discret).

Munca depusă de D-voastră s-a putut vedea în lucrările trimise nouă, în cari se dezvoltă pe larg şi în mod clar, întreaga organizare şi activitate a „Zacordaturilor” (Biroul de Externe al Internaţionalei Comuniste şi al Partidului Comunist (bolşevic) Ucrainean – Закордонное Отделение Коминтерна –, care se ocupa în perioada interbelică de spionaj, propagandă şi alte activităţi subversive, în vederea „exportului de revoluţie” – n.n.).

Graţie sârguinţei, devotamentului şi sacrificiului, cu cari fiecare funcţionar din instituţia D-voastră este înzestrat, am putut ca în scurt timp să liniştim populaţia Basarabiei, cari era înspăimântată de jafurile şi ameninţările tuturor cetelor de bandiţi.

Mulţumesc din suflet D-lui Husărescu, cât şi întregului corp al siguranţei din Basarabia, pentru munca depusă şi ajutorul ce ni l-a dat, în îndeplinirea grelei însărcinări, ce am avut-o în sectorul Comandamentului meu, din ţinutul Basarabiei”.

O altă recunoştinţă, pentru buna activitate a Siguranţei în Basarabia, a venit pe numele lui Zaharia Husărescu la 11 mai 1926, din partea Statului francez. Consulul Seguineau i-a remis din partea guvernului Franţei, Ordinul Legiunii de Onoare în gradul de Cavaler, „pentru serviciile aduse cauzei aliaţilor la Nistru”.

 La aflarea acestei veşti îmbucurătoare, directorul general al Siguranţei Statului, Romulus P. Voinescu, l-a felicitat telegrafic: „Din toată inima şi mândru de un colaborator ca tine, te felicit pentru bine meritata şi marea distincţiune primită din partea Franţei. Să trăieşti!”.

A avut însă, un sfârşit de carieră pe care nu-l merita. La mijlocul lunii mai 1930, Z. Husărescu, venind la serviciu, a avut să constate că, atât casa de fier din biroul său, cât şi un dulap dintr-un alt birou, au fost violate şi din care „ar lipsi diferite broşuri şi acte”.

 Imediat a fost suspendat din funcţie, cercetat şi înaintat judecăţii Comisiei de Disciplină a Ministerului de Interne. Pe lângă învinuirea de neglijenţă şi abuz în serviciu, lui Z. Husărescu i se imputau fraude în mânuirea fondurilor informative.

La cea din urmă acuzare, Husărescu explica că, trecerea unor informatori pe statele de plată era imposibilă, deoarece erau oameni mari şi cunoscuţi în Chişinău şi că a dorit astfel să evite consecinţele negative pentru ei, care ar urma în eventualitatea deconspirării. Husărescu declara că, situaţia în care a nimerit nu era decât, un rezultat al intrigilor unor persoane interesate în discreditarea lui şi eliminarea din Siguranţa Basarabiei.

Comisia de Disciplină, formată din Radovici (preşedinte), Tudor Marinescu, Nicolau, Eugen Cristescu şi Anibal Stoenescu, după îndelungi cercetări, în noiembrie 1930, şi-a dat verdictul: suspendarea din funcţie pe şase luni, fără păstrarea salariului, după care va fi mutat disciplinar.

Zaharia Husărescu a contestat această decizie, pe motiv că nu i-au fost luate în considerare argumentele înaintate, iar cazul urma să fie examinat la Curtea de Justiţie din Bucureşti.

La 12 decembrie 1930, potrivit deciziei ministeriale, Z. Husărescu, inspector regional de poliţie, a fost trecut în retragere din oficiu începând din data de 31 decembrie 1930, cu dreptul la pensie, potrivit legii, căci avea 30 de ani în serviciu.

Deşi s-a decis trecerea lui la pensie, a luptat în instanţele judecătoreşti pentru a-şi dovedi nevinovăţia. La 2 martie 1931, urma să se examineze la Curtea de Apel Chişinău cererea lui de restabilire în funcţie şi plata de către Ministerul de Interne a sumei de 300.000 de lei, bani ce constituiau salariul pe şase luni, timp în care s-a aflat suspendat din funcţie.

 Procesul însă a fost amânat de câteva ori „din cauza atitudinii ministerului de interne, care refuză să trimită dosarele în legătură cu ancheta”.

Între timp, presa avansa ipoteze în ceea ce priveşte posibilul candidat la şefia Siguranţei din Basarabia. Se vorbea de Constantin Maimuca (dar care putea ocupa acest post doar provizoriu, căci nu avea gradul de inspector general) şi C. David (care refuza să ocupe această funcţie).

De asemenea, presa scria şi despre o posibilă remaniere, luându-l în calcul şi pe Husărescu: în funcţia de ministru era aşteptată venirea lui Romulus P. Voinescu, iar în cea de director al Siguranţei Statului – numirea lui Zaharia Husărescu.

În sfârşit, cazul Zaharia Husărescu a fost examinat la 19 septembrie 1931. Instanţa de judecată a dispus anularea suspendării din funcţie a lui Z. Husărescu şi a obligat Ministerul de Interne să-i achite daune în valoare de 150.000 de lei, precum şi 10.000 de lei cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea lui Z. Husărescu de a fi reintegrat în postul de şef al Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău, rămânând pensionar.

Reabilitarea lui Z. Husărescu, a fost însoţită de unele declaraţii de senzaţie, pe care le-a făcut în faţa ziariştilor, relatând despre cauzele îndepărtării lui: „Chestiunea mea are un prolog ca orice dramă. Naţional-ţărăniştii din Basarabia când erau în opoziţie au atras prin programul lor demagogic multe elemente comuniste, cari se înregimentau ca membri ai acestor grupări politice, tocmai spre a scăpa de supravegherea organelor de urmărire.

Sub această formă legală puteau să acţioneze fără nici o primejdie, acoperind şi acţiunea celor din organizaţiunile ilegale, ca: uniunea muncitorilor şi ţăranilor revoluţionari, etc.

Aceasta, potrivit instrucţiunilor ce [le] primeau de la soviete şi pe care le urmau cu stricteţe, se introduceau în cooperative, bănci populare, parvenea prin consilii comunale rurale şi diferite alte instituţiuni publice şi particulare, cu tendinţa de a forma aripi (nucleuri) stângi ale grupării şi a legaliza vechile formaţiuni comuniste (tineretul comunist sau comsomolul, ajutorul roşu sau societatea Moprului (Organizaţia internaţională pentru ajutorarea luptătorilor revoluţiei – n.n.), etc.).

Fatalmente aceşti indivizi, odată descoperiţi, trebuiau arestaţi, anchetaţi şi trimişi judecăţii, or cum majoritatea lor erau partizanii naţional-ţărănişti, organizaţiile politice respective şi fruntaşii acestui partid aşteptau împrejurări favorabile pentru a-mi da lovitura răzbunării. Ura şi pornirea în contra mea au izbucnit odată cu venirea naţional-ţărăniştilor la guvern.

Tovarăşii, cari formau aripa stângă a partidului din Basarabia, beneficiind de situaţia lor privilegiată, au început să se dea la o propagandă, care întrecea orice limite, prin îndemnuri la nesupunere contra organelor constituite ale statului, ale armatei, etc., pe care o combăteam şi cu care luptam energic. Aveau deci, tot interesul, ca să fiu înlăturat de la siguranţă, – a cărei desfiinţare o legiferaseră chiar, – pentru a nu le mai strica cuiburile şi a-i stingheri în acţiunea şi planurile lor, şi mai ales că o serie de emisari sovietici, cari reuşiseră să se introducă chiar în instituţiunile statului, au fost daţi pe faţă şi arestaţi.

Faptul a produs panică printre naţional-ţărănişti, cari au determinat pe fruntaşii lor să ceară lui C. Stere, îndepărtarea mea definitivă din Basarabia, unde populaţia conştientă şi cinstită, aprecia munca şi corectitudinea mea.

Un ministru chiar, mi-a atras atenţiunea să nu mai procedez pe viitor la nici o arestare în chestiunile comuniste până ce nu iau contact sau nu consult pe şefii de organizaţii, întrucât altfel nemulţumesc partizanii şi îmi periclitez situaţia.

 Pe de altă parte, Directoratul ministerial al Basarabiei de pe atunci, scotea din arestul Siguranţei pe partizanii ţărănişti arestaţi pentru spionaj şi îi cerceta dacă au fost maltrataţi – asigurându-i de concursul lui în faţa justiţiei – el admonestând pe funcţionarii cari nu s-au purtat politicos cu dânşii.

Rapoartele mele trimise ministerului de interne erau citite de persoanele vizate, criticate în permanent şi secretul serviciului desfiinţat prin influenţa oamenilor politici locali, clienţi ai Siguranţei – (ca Zipstein).

C. Stere, ori de câte ori venea în vizite politice locale, lua contact cu reprezentanţii minoritari – cărora pentru a le putea obţine voturi în alegeri – le divulga conţinutul rapoartelor mele în ceea ce-i priveau”.

După ce a publicat această declaraţie, ziarul Universul din 23 septembrie 1931, sublinia în încheiere că, „Fostul inspector general al siguranţei din Basarabia ne-a dat apoi amănunte asupra mijloacelor nedemne de care au uzat foştii guvernanţi naţional-ţărănişti – apărătorii agenţilor sovietici revoluţionari – ca să-l îndepărteze din postul său”.

Aşadar, Z. Husărescu, cu toate meritele pe care le-a avut, a căzut victimă intrigilor politice şi a fost scos din Siguranţă, am putea spune, chiar în dauna intereselor Statului, căci pe parcursul activităţii sale la Chişinău, a contribuit la arestarea a peste 200 de spioni ruşi comunişti, la înfiinţarea în anul 1924, a mai multor centre de informaţii în oraşele Tiraspol, Odessa şi Harkov; la descoperirea şi arestarea membrilor organizaţiei comuniste de tineret din Chişinău, condusă de Pavel Tcacenko şi de Chirilov, precum şi a organizaţiei cunoscute sub numele conspirativ de „Bundo”. A fost apreciat chiar şi de omul politic Gheorghe Tătărescu, care l-a avut un timp gardă de corp în multele deplasări pe care le-a făcut în străinătate.

După demiterea din Siguranţă, viaţa lui Zaharia Husărescu este mai puţin cunoscută. Se ştie că, s-a stabilit la Bucureşti în strada Lahovary, unde domicilia retras. Însă, după 23 august 1944 – ieşirea României din război şi instaurarea controlului sovietic – de personalitatea lui Husărescu s-au interesat serviciile speciale sovietice.

Unele din informaţii, privind activitatea lui în Siguranţă, au fost oferite  N.K.V.D.-ului sovietic de către Securitatea română, altele au fost extrase din arhivele serviciilor speciale româneşti – o bună parte capturate de sovietici.

La zece ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1955, Zinovie Husărescu a fost arestat în Bucureşti de autorităţile comuniste şi dus la Târgu Mureş pentru cercetări, aşa precum au fost cercetaţi imediat după război mai mulţi foşti poliţişti, jandarmi şi ofiţeri de informaţii, care şi-au făcut datoria faţă de Patrie, iar după 23 august 1944 au fost declaraţi indezirabili, pentru motivul că protejaseră Ţara de cei ce veniseră acum la putere.

La mijlocul anului 1955, Procuratura Militară din Târgu Mureş, a început anchetarea a unui grup de 15 persoane, foşti poliţişti şi agenţi de siguranţă – mulţi dintre ei arestaţi de comunişti încă din anii 1948-1949 – sub acuzaţia de spionaj împotriva U.R.S.S. Ulterior, cercetările au fost extinse şi asupra altor şapte persoane.

Potrivit dosarului întocmit de autorităţi, liderul grupului părea a fi Zaharia Husărescu, care în momentul arestării avea 79 de ani. Din declaraţiile anexate la dosar, reieşea că, Husărescu era un adevărat maestru al înfiinţării de reţele informative pe teritoriul U.R.S.S., dar în acelaşi timp şi un foarte bun „vânător de spioni”.

Pentru a putea fi cercetaţi de procurorii militari mureşeni, cei vizaţi au fost aduşi spre anchetă în închisoarea de tranzit de la Târgu Mureş. Cele mai multe dintre audieri s-au făcut însă la sediul Securităţii din Târgu Mureş, iar ancheta a fost coordonată de locotenentul major de justiţie Gheorghe Mellau, locţiitorul primului-procuror al Procuraturii Teritoriale a oraşului Stalin (Braşov), având în subordine pe locotenentul major de justiţie Teodor Buzan şi pe anchetatorii locotenentul major Gheorghe Vesmaş şi pe locotenentul Fabian Gyorgy.

Cei anchetaţi împreună cu Husărescu au fost poliţişti şi agenţi de siguranţă care, într-un moment sau altul din cariera lor, se aflaseră în relaţii de serviciu cu Husărescu. Mulţi dintre ei se aflau în închisoare încă înainte de arestarea lui Husărescu, pentru alte acuzaţii.

Cercetările au durat câteva luni, iar odată finalizate, locotenentul major de justiţie Gheorghe Mellau, a întocmit rechizitoriul de trimitere în judecată a lui Zaharia Husărescu şi a celorlalţi 14 arestaţi, încadrându-i juridic la „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării muncitoreşti”, faptă prevăzută şi pedepsită de articolul 193, alin. 1 şi alin. 2 din Codul Penal combinat cu Decretul nr. 856/938.

 Printre alte acuzaţii, lui Husărescu i se reţinea în sarcină şi faptul că, „a contribuit la prevenirea izbucnirii revoluţiei din Ardeal, întrucât în 1917 a luat parte la evacuarea tinerilor de naţionalitate română şi maghiară din Borsec şi alte localităţi”. O acuzaţie cel puţin gratuită, dacă nu de-a dreptul ridicolă, dacă avem în vedere situaţia din Transilvania anului 1917, unde nici nu putea fi vorba de vreo revoluţie.

Husărescu a recunoscut toate acuzaţiile care i s-au adus. Probabil că, a făcut-o de bună voie, căci se afla la o vârstă mult prea înaintată pentru a mai încerca o minimă rezistenţă. Mai mult chiar, i-a indicat şi pe cei cu care lucrase în diferite momente ale carierei sale în domeniul culegerii de informaţii, aşa cum şi dintre cei arestaţi mulţi l-au indicat pe Husărescu, ca având rolul de coordonator al acestei activităţi. Dosarul său şi al celorlalţi 14 a fost înaintat Tribunalului Militar de la Cluj.

Nu ştim care au fost sentinţele pronunţate, dar este de presupus că mulţi dintre cei condamnaţi nu s-au mai întors vii din închisori. Mulţi dintre ei erau în vârstă, iar regimul de detenţie din închisorile comuniste era unul de exterminare.

 Se ştie că, după pronunţarea sentinţei, Z. Husărescu a stat întemniţat în penitenciarele Târgşor, Făgăraş şi în cunoscutul Fort 13 Jilava. A murit la 9 februarie 1959, în timpul detenţiei, din cauza condiţiilor de exterminare şi a lipsei îngrijirilor medicale.

Pe parcursul carierei sale, a devenit Cavaler al Legiunii de Onoare franceze, ofiţer al Academiei franceze, ofiţer al instrucţiunii publice (franceze) şi decorat cu Leul alb în gradul de Comandor (decoraţie cehoslovacă), Vulturul alb în gradul de ofiţer (decoraţie poloneză), ordinul Sfântul Sava în gradul de Comandor (decoraţie sârbă), ordinele Sf. Stanislav, clasa a III-a şi Sf. Ana, clasa a II-a în gradul de Comandor (decoraţii ruse), ordinele Coroana României cu spade în grad de Cavaler şi Steaua României, medaliile Bărbăţie şi Credinţă şi Răsplata muncii pentru Biserică clasa I-a (române). Sovieticii, în schimb, au avut o mare ură faţă de Z. Husărescu, supranumindu-l „sângerosul călău al Basarabiei”.

O bună parte din realizările lui în fruntea Siguranţei din Basarabia, le-a prezentat în excelenta sa lucrare Mişcarea subversivă în Basarabia, publicată în 1925 la Chişinău şi republicată de Florin Rotaru în 1996, la editura „Semne” din Bucureşti, în volumul Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie.

Autor: Pavel MORARU, Revista AXA

22/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: