CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii, România si identitatea noastrã româneascã. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

            Numele unei ţãri este uneori la fel de important ca şi existenţa propriu-zisã a ţãrii respective.

A se vedea cazul recent al unui stat care încã nu se poate numi oficial Macedonia.

Numele unei ţãri face oricum parte din identitatea ei şi, de cele mai multe ori, tacit, îi modeleazã destinul.

Cel puţin cu România aşa s-a întâmplat.

            România, în graniţele actuale, existã oficial de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelicã. România contemporanã – denumitã şi “România Mare” – s-a format însã la 1918, când vechiului Regat i s-au alãturat Basarabia (9 aprilie), Bucovina (28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (1 decembrie).

Aceastã Românie de dupã Primul Rãzboi Mondial a fost recunoscutã pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltã Conferinţã de Pace de la Paris.

România, ca nucleu al statului modern, s-a constituit însã în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele oficial de România s-a folosit pentru prima oarã cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţãrii Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fãrã Dobrogea) şi Moldova (partea central-apuseanã, fãrã Bucovina şi Basarabia).

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alãturarea Dobrogei la statul român, în 1878), ca şi instaurarea regatului (1877-1884), l-au impus definitiv.

În mediile strãine însã, pentru încã o vreme, s-a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi.

            Datoritã acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori strãini au rãmas derutaţi în legãturã cu dualitatea numelui de Valahia-România şi valah-român.

S-a spus şi s-a scris adesea cã numele de România a fost “inventat” sau folosit pentru prima oarã de cãtre un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrãrile Istoria României şi Geografia României, referindu-se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer cã toponimul de România a apãrut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni artificiale şi în spirit naţionalist modern.

În legãturã cu aceastã convingere se aflã şi o alta, curentã şi acum în anumite zone ale spiritualitãţii europene: valahii au fost o populaţie difuzã, disparatã şi neprecizatã în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s-au format în epoca modernã, odatã cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi douã popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost valahii şi apoi românii. Lãsãm aici la o parte, “ipotezele” tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fãrã nicio bazã ştiinţificã, produs al propagandei ruseşti şi, mai ales, sovietice, însuşite şi perpetuate pânã astãzi de anumiţi “mercenari” politici, nostalgici comunişti şi setoşi de putere.

            Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s-a fãcut în chip mai mult decât convingãtor în istoriografia românã, încã din secolul al XIX-lea, cu teoretizarea cea mai serioasã în secolul trecut, prin lucrãrile lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brãtianu, Serban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stãnescu, Ştefan Ştefãnescu, Stelian Brezeanu şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s-a demonstrat pe temeiul izvoarelor, cã românii, încã din Evul Mediu, au avut douã nume, unul dat lor de strãini (rezultat al alteritãţii, a contactului cu “celãlalt”, cu strãinul), dar nefolosit şi, cel mai adesea, necunoscut de ei şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).

Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/român, şi el cu anumite variante, mult mai puţine decât precedentul.

Situaţia nu este deloc ieşitã din comun, dimpotrivã, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii (cum le spun strãinii) se denumesc pe sine magyarok, grecii sunt cunoscuţi şi ca eleni, polonezii se cheamã şi leşi sau lengyelok, germanii sunt şi nemţi, Allemands, tedeschi, németok, dar ei se numesc pe sine Deutschen.

Un sârb este/era pentru un maghiar rác, un slovac este/era tót, un italian olász, un român oláh etc.

            În privinţa românilor, mãrturiile vechi, încã din secolele XIII-XIV, aratã clar aceastã dualitate.

Autorii strãini aratã fãrã putinţã de tãgadã cã, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extraeuropene numele de vlah, românii se numeau pe sine rumâni, de la latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cãrei amintire şi denumire au conservat-o peste secole.

Este de reţinut faptul cã, aşa cum au arãtat Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanitãţii lor, adicã acea convingere cã ei veneau de la Roma, cã se trãgeau din romanii, militari şi colonişti, ajunşi la Dunãre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odatã cu stãpânirea impusã de unii împãraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuatã de urmaşii lui.

Aceastã idee poate fi urmãritã de la împãratul (ţarul) Ioniţã Caloian, al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi pânã spre jumãtatea secolului al XVI-lea, când cãlugãrii de la Mãnãstirea Dealu, de lângã Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor sãi, istoria “aşezãrii locuitorilor în aceastã ţarã”, de cãtre împãratul Traian, din ai cãrui vechi colonişti se trag românii, care “pãstreazã numele de romani”, “obiceiurile” şi “limba” romanilor.

Pãstrarea numelui de rumân/român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburãtoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de-a lungul timpului.

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se distinge şi de a le distinge între ele.

Termenul de vlah are o origine destul de obscurã, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord cã el provine de la numele unui trib celtic romanizat – Volcae – fiind apoi preluat în latinã, greacã, slavonã şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonã, vorbitoare de limbã neolatinã.

Singurii vorbitori de limbã neolatinã în Evul Mediu în zona central-sud-est europeanã fiind românii, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I sã-i denomineze pe români.

Cu alte cuvinte, datã fiind inexistenţa unui alt grup neolatin la Dunãrea de Jos şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare, au ajuns sã se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.

            În epoca de emancipare naţionalã, când se presupunea cã fiecare naţiune trebuia sã aibã un stat naţional care sã-i reuneascã pe toţi membrii sãi, românii aveau demult un nume pregãtit pentru ţara lor.

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul sãu de externe, Mihail Kogãlniceanu.

Era un nume venit dintr-un trecut adânc, pe care-l purtaserã într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcãtuirile politice ale românilor.

Era şi numele pe care l-a avut neîntrerupt de la 1300 încoace “Ţara Româneascã”, adicã cel mai vechi stat medieval românesc, care şi-a asumat şi prin mijlocirea numelui misiunea latentã de reconstituire a unitãţii politice a poporului al cãrui nume îl purta.

 

 

Ioan Aurel Pop

Sursa: Revista Tribuna

 

 

 

14/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoria care nu se invaţă la şcoală. Un discurs despre sionişti ţinut de Benjamin H. Freedman, fost consilier al preşedintelui W. Wilson

Un discurs memorabil ţinut în anul 1961 de Benjamin H. Freedman, fost consilier al preşedintelui american W. Wilson.

Benjamin H. Freedman a fost un om de afaceri  și pamfletar american din  secolul XX si una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut.

Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap.

După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite.

De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor  puse la cale de acestea pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane.

Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de frunte ale societăţii americane.

Freedman a analizat atent contradictiile existente intre sionism, iudaism și puterile occidentale ale timpului sau.

Mărturia sa  privind  actiunile de lobby ale cercurilor  sioniste internaționale în timpul celui De-al Doilea Război Mondial pentru crearea unui viitor stat evreiesc în Palestina, prin manipulare de alianțe și provocarea de conflicte diplomatice între țări, are o incontestabila  valoare  istorica.

 

 

 

 

Discursul pe care l-am redat mai jos a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi a fost tiparit  de publicatia Common Sense.

Despre actualitatea mesajului acestuia, nu e cazul să vă convingem.

E suficient să parcurgem cu atenţie discursul său.

 

 

 

„Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru.

Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.

Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914.

Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia.

În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”.

Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar.

Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi.

Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii.

Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”.

Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”.

Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus:

„Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”.

La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei:

„Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”.

Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare.

Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război.

Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii.

Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani.

Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar.

Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!”

În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat.

Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.

După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor.

La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i.

„Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui.

Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.

După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus:

„Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”.

Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani.

Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.

Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari.

Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania.

Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch.

Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?”

După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi.

Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania.

Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines.

Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”.

A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”.

Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat.

Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză?

Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei.

Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect.

Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză.

Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară.

Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă.

Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate.

Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic.

Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola.

Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial.

După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins.

Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti.

E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul.

Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.

Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german.

Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei.

Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).

Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală.

Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei:

„Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii…

Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA!

Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte:

„Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei.

Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”.

Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.

În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală:

„Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”.

 

 

 

 

 Iudeea declara razboi Germaniei, titra presa vremii

 

Sa ne amintim  că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari.

Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany.

Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”.

Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul?

Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei.

Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.

În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare.

Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut?

Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea.

Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini.

Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.

În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit.

Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.

Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.

Prelucrare de Karen Miller

14/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Un comentariu

Basarabia, drepturi naționale și istorice

 

 

 

 


„Noi nu putem să concepem existența poporului român fără Nistru…”
(Ion I.C. Brătianu în fața Comisiei Afacerilor Românești, pe data de 22 februarie 1919)

Aici este locul să prezentăm în mod rezumativ rezultatele cercetării noastre și să tragem concluziile care se impun.

Un prim punct al acestora a fost stabilit: istoria Basarabiei nu începe deloc în anul 1812, după cum ar fi vrut să ne facă să credem cei care invocă argumentele tezei rusești, sau sovietice.

Dacă ar trebui să cercetăm pentru clarificarea acestei situații controversate condițiile de încheiere a unui acord, nu trebuie să ne gândim la anul 1812, ci la ce s-a petrecut în anul 1711, când Petru cel Mare a acordat o recunoaștere formală către Rusia, a drepturilor poporului Moldovei asupra întregului teritoriu cuprins între Prut, Nistru și Dunăre.

Tratatul ruso-turc din 1812 nu a fost decât rezultatul de compromis de ultim moment, între imperiul rus, care urmărea anexarea celor două principate românești în întregime, și imperiul otoman, care a folosit sfârtecarea Moldovei ca pe o bună afacere, din care putea să obțină un profit.

Însuși numele de „Basarabia”, care nu se aplica până în acel moment decât regiunii Bugeacului ocupat și locuit de tătari, a fost întins asupra unui teritoriu mult mai vest, cuprinzând restul provinciei de astăzi, printr-un fel de fraudă, care mai fusese folosită și în cazul Bucovinei în 1775, cazul acestei provincii constituind deja un precedent.

Regiunea ocupată printr-un abuz de păutere era considerată de cinci secole ca o parte integrantă a principatului moldovean.

Acest teritoriu a fost locuit, din perioada din care-i putem reconstitui istoria până în Evul Mediu, de o populație de rasă și limbă română.

Fără îndoială, în epoca marilor invazii, triburile slave au putut să-l parcurgă și câteva dintre ele chiar s-au oprit aici în timpul migrării lor; nu au lăsat însă mai multe urme decât atunci când odinioară au invadat Germania până la Elba sau Grecia până în inima Peloponesiei.

Toată populația ruteană sau „ucraineană” pe care o găsim stabilită astăzi în număr mare în Nordul Bucovinei, în raionul Hotinului și în câteva sătucuri vecine, este produsul unei emigrări cu mult mai recente, favorizate pe parcursul ultimului secol de dominația austriacă în Bucovina și de cea rusă în Basarabia.

De altfel, la aproape toate așezările rutene din această regiune de pe malul drept al Nistrului, corespunde câte o așezare moldovenească de pe malul stâng al fluviului.

Aceste mișcări demografice datează din epoca modernă, când în toată Europa Orientală se strâng legăturile iobagilor cu glia, ceea ce-i determină pe țăranii moldoveni să-și caute în stepa cazacilor o existență mai liberă, iar pe cei ruteni din Podolia și Galiția să caute, dincolo de Nistru, un regim de corvezi și dijme mai puțin aspre decât cel al seniorilor polonezi.

Trebuie remarcat de altfel că pretutindeni imigranții se bucură de anumite gratuități (scutiri de taxe), care reprezintă „primele de emigrare”.

Teoria istoricilor ucrainieni, care revendică pentru Ucraina Basarabia și chiar Moldova deoarece triburile slave au stat aici în perioada Evului Mediu Timpuriu, are aceeași logică cu cea a aducerii anglo-saxonilor în Germania și a maghiarilor în Siberia.

Ceea ce este însă foarte limpede este că nu putem în nici un fel să discutăm despre problema acestei populații alogene din Nordul Bucovinei și al Basarabiei fără să ținem seama de populația română din „republica moldovenească” (o parte din Trasnistria actuală) și din provinciile mai îndepărtate ale Rusiei meridionale.

Aceasta din urmă are o populație în continuă creștere și demonstrează până la ce nivel imperiul rus și regimul sovietic au practicat o politică de colonizare și de transfer masiv al populației.

Aceeași formulă se aplică și în regiunea meridională a Basarabiei. Zona începe să fie colonizată de la sfârșitul secolului al XV-lea de către turci, care au rupt-o de Moldova, pentru a-și instala aici hoarda tătara de la Boudjak.

După anexarea acestei regiuni la teritoriul Rusiei în 1812, un sistem de colonizare intensivă cheamă emigranți din toate regiunile Europei: elvețieni, nemți, bulgari, găgăuzi, cazaci din Dobrogea și chiar așezări rusești și ucrainiene.

„Arlechinul etnografic”, după inspirata definiție dată de Iorga, a fost opera administrației rusești, care a continuat în vechea Basarabie fosta politică a cuceritorilor otomani.

Totuși, această colonizare artificială nu conferă celor care au realizat-o nici un drept istoric sau național.

Este deci imposibil să considerăm echitabilă soluția propusă de dl. Seton Watson, aceea de a rezolva printr-o împărțire a teritoriului, în genul arbitrajului de la Viena, pe care totuși o contestă el însuși, problema Basarabiei Să cedezi Rusiei regiunile din Nord și din Sud și să rămână României doar regiunea centrală „moldovenească” reprezintă o împărțire teritorială la fel de puțin viabilă ca cea a Transilvaniei despărțită între români și maghiari.

Unitatea geografică a Basarabiei este indiscutabilă și mai ales delimitată prin frontiere exclusiv naturale; dacă ar fi vorba de un transfer de populație, cel mai indicat ar fi să treacă moldovenii din Ucraina pe malul drept al Nistrului, iar ucrainienii din Bucovina și din Basarabia pe malul stâng.

Dintre toate regiunile Europei unde această soluție a fost luată în considerație, nu există alta unde s-ar putea aplica mai ușor, deorece condițiile de viață sunt foarte asemănătoare pe ambele maluri ale acestui fluviu, prin care natura însăși se pare că a trasat frontiera orientală a Europei carpatice, în pragul stepei.

România nu datorează decât hazardului războiului faptul de a fi ocupat„Transnistria” între Nistru și Bug; aceia care presupun alte intenții comit o eroare regretabilă.

România este interesată în această regiuni de populația moldovenească, mult mai numeroasă la est de Nistru și chiar la Bug decât o mărturisesc statistcile rusești, dar în același timp consideră logic și natural să readucă această populație pe teritoriul Moldovei orientale sau al Basarabiei, unde plecarea coloniilor germane a depopulat zona, care-și așteaptă emigranții.

Din toate punctele de vedere, ar fi soluția cea mai simplă și cea mai corectă a problemei basarabene, care a tulburat de atâtea ori pacea Europei, de când diplomația a inventat-o – ca să-i spunem așa – la începutul secolului al XIX-lea .

Dar chiar și această soluție contrariază voința cuceririi și anexării la teritoriul Rusiei, care a supraviețuit oricărui regim. Cum spunea mai demult istoricul Miliukov, în calitate de reprezentant „en titre” al partidului „Cadeților”: „Dacă-mi întind mâna dreaptă atât cât îmi stă în putință să o fac, nu pot să-l ating pe Pourichkevitch (șeful celor 100 de Negri reacționari), iar dacă-mi întind mâna stângă, nu l-aș atinge pe Lenin; dar în problema Basarabiei, Lenin, Pourichkevitch și cu mine mergem braț la braț.”[139]

Nu s-ar putea defini în termeni mai duri această solidarite aparte a tuturor nuanțelor politicii rusești referitor la un teritoriu care nu reprezintă decât o infimă parte din imensa suprafață a Eurasiei, pe care actuala moștenitoare a țarilor, URSS, își exercită acum puterea.

Anumiți ruși și-au pus totuși această problemă și au căutat răspunsul, cu mai multă sau mai puțină bună credință. Este aproape un secol de când un diplomat rus, unul dintre Fentoni, se mira de obstacolul pe care-l constituia poporul român în unirea slavilor centrali și răsăriteni și în expansiunea lor totală spre Mediterana.

„Acest popor, scria el, are trăsături foarte distincte și nu m-aș putea preface uitându-mă pe hartă, dar regret că aceste opt milioane de oameni străini de nația slavă s-au stabilit aici pe versantul Carpaților, unde formează astfel un soi de tăiș care pătrunde printre popoarele slave și le împiedică să se unească… Dacă în locul acestor români trăiau aici sârbii sau bulgarii, cât de ușor s-ar fi rezolvat problema orientală sau slavă.”

Acest regret a fost împărtășit și, de la Batiushkov, diverși autori ruși, urmând cu fidelitate știința sovietică, au încercat să dovedească că măcar moldovenii sunt altceva decât românii, că în aceștia sunt în definitiv slavi care au adoptat limba română prin cea mai pură întâmplare, sau cel puțin un dialect înrudit cu aceasta; autorii menționați se străduiesc să diferențieze această limbă de română prin neologisme latine și franțuzești.

Ei îi revendică pentru o literatură prin excelență „moldovenească” pe Alecsandri, Eminescu, Creangă. Este o teorie asemănătoare cu cele care îi proclamă pe Corneille și Flaubert maeștri ai literaturii „normande”, diferită de limba franceză pe care cei doi scriitori au ilustrat-o, sau cea care-l atribuie pe Renan științei franțuzești și pe Lloyd George politicii britanice, doar pentru că unul este breton, iar celălalt galez.

Și totuși încă se freamătă când se imaginează consecințele care ar putea rezulta, dacă s-ar aplica acestui „tăiș” deranjant, interpus între popoarele slave, metodele radicale ale politicii demografice și sociale a Uniunii Sovietice.

Mai rămânea problema referendumului, invocată de Comitetul Național Rus la Conferința de pace din 1919 și propusă de delegația sovietică la Viena în 1924, ca o soluție elegantă care să creeze probleme guvernului român.

Într-adevăr, evenimentele din 1940 aveau să dovedească din plin câtă nevoie avea URSS de acest lucru; o singură clipă nu s-a pus problema, nici înainte, nici după ultimatum!

Dacă este adevărat că Renan a putut defini conștiința națională „un referendum cotidian”, trebuie să ținem cont de faptul că din 1918 până în 1938, zece alegeri generale au avut loc în Basarabia în timpul dominației românești și că toate au fost făcute într-un regim de sufraj universal masculin, de la vârsta de 21 de ani.

Trebuie să mai adăugăm aici algerile parțiale și pe cele ale consiliilor jduețene sau ale camerelor agricole și ale adunărilor ecleziastice, care chemau la vot o mare parte a masei electorale. Dacă opinia alegătorilor a fost adesea exprimată în favoarea nuanțelor politice radicale, ea nu s-a manifestat niciodată pentru o mișcare separatistă, nici măcar autonomă, așa cum s-a întâmplat în Alsacia în ultimii ani înainte de războiul actual. Partizanii întoarcerii la Rusia au fost militanții comuniști și anumite minorități care și-au arătat adevăratele sentimente în iunie 1940.

De asemenea, din acest punct de vedere, singura soluție rațională pare a fi schimbul de populații.

Ceilalți ruși, analiști politic sau geografi, s-au întrebat dacă este cu adevărat în interesul țării lor să continue să țină sub ocupație o provincie străină, care întreținea un conflic permanent cu românii la granițele răsăritene.

Generalul Kouropatkine, în cartea sa despre „problemele armatei ruse”, și-a exprimat chiar părerea că Rusa își atinsese deja granițele naturale la sud-est în 1792, odată cu pacea de la Iași, care îi mărea teritoriul până la Nistru.

Toate războaiele sângeroase din secolul al XIX-lea nu au făcut altceva decât să mărească disputa în jurul acestui „petic de pământ” care este Basarabia, care nu merită atâtea sacrificii și pe care n-ar fi știut să-l împiedice în final să se întoarcă la unitatea română, din care făcea parte.

Dar în această problemă Leon Casso, la sfârșitul lucrării sale era deja menționată de atâtea ori, se arată de altă părere.

„Nu era mai bine, spre finalul cărții sale despre ministrul lui Nicolae al II-lea, să ținem mai mult la acest „petec” care ne amintește și astăzi de mărețele fapte de arme ale oștirii rusești? Nu era mai bine să iubim această imagine, care este tot ce rămâne din visul oriental și din gândurile neterminate?” 

Atingem aici adevăratul fond al problemei. În concepția lui Alexandru I, ca și în cea a șefilor URSS, sub îndrumarea lui Gorchakov sau a lui Casso, și de asemenea și a lui Molotov, Basarabia nu a fost niciodată altceva decât un mijloc, nicidecum un scop.

 

Încă din 1812, politica rusească țintea mult mai departe; ea nu se oprea la Prut decât pentru că așa o obligau circumstanțele și acest lucru se întâmpla în ciuda ei.

Politica rusească nu și-a modificat obiectivele asupra acestui lucru: a arătat-o foarte bine în iarna din 1940-1941, când armatele ei amenințau în fiecare clipă să treacă granița Basarabiei pentru a-și adjudeca în întregime cursul inferior al Dunării și pentru a stabili astfel o legătură directă cu statele slave din Balcani.

 

Argumentul securității, invocat astăzi de diplomația sovietică, este în ceea ce privește România la fel de logic ca necesitatea de a proteja elefantul împotriva șoricelului.

Ofensiva românească în această direcție n-a fost și nu va fi niciodată mai mult de un contraatac, doar pentru a rezista încă puțin presiunii constante de amenințare și de distrugere exercitată de stepă asupra țărilor cu o veche civilizație, cele care au constituit Europa și tot ce ea reprezintă pentru progresul umanității.

Îmi permit să reamintesc aici, pentru a sfârși, ceea ce spuneam acum aproape zece ani, la discuția care ar urma restabilirii relațiilor diplomatice dintre România și URSS;

„Când ne aducem aminte că URSS au pretenția de a fi renunțat la orice tendință imperialistă, așa cum a afirmat domnul Litvinov într-un discurs recent, mă aflu investit cu puterea de a observa că această politică generoasă, care afirmă credința în pace și în abandonarea imperialismului vechii Rusii, este aplicată cu două excepții, totuși: una dintre ele este în ceea ce privește Caucazul, unde sovietele au stopat dezvoltarea statelor naționale, cu scopul de a-și menține dominația asupra regiunii cu bogate zăcăminte petrolifere dintre Marea Neagră și Marea Caspică, iar cealaltă excepție de la politica tolerantă este reprezentată de atitudinea față de Basarabia.

 

În legătură cu situația acestei provincii ei continuă să păstreze și să exprime rezerve față de statutul acesteia, pomenind periodic că au revendicări teritoriale. În orice caz, pentru toată lumea, Basarabia înseamnă Dunărea… , acesta este motivul pentru care problema basarabeană nu constituie o chestiune de interes local, specific românesc, ci de interes european.

În același mod în care Olanda îndeplinește o funcție de supraveghere strategică, de garantare a securității, asupra gurilor de vărsare ale Rinului, și România are de îndeplinit o misiune strategică la gurile Dunării.

A recunoaște într-o manieră explicită dreptul nostru asupra acestei provincii reprezintă, în concluzie, nu numai garanția salvării unor interese generale europene, dar această recunoaștere constituie un criteriu esențial al sincerității afirmației în care Uniunea Sovietică afirma că a renunțat la manifestarea tendințelor imperialiste, afirmație pe care diplomații acestui stat o repetă cu un ton declamator de atât de multe ori.”

Se putea citi, nu cu multă vreme în urmă. într-o revistă sovietică pe care au eu am avut deja să o citez, că „ocuparea prin forță a Basarabiei (este vorba de reîntoarcerea acestei provincii la teritoriul patriei-mamă petrecută prin voința poporului) reprezintă prima manifestare a imperialismului, care se produce sub forma intervenției străine anti-sovietice”.

Aici se face o aluzie la politica franceză și britanică, care îi susținea pe Denikin și pe Kolceak, în momenul în care aceste mari puteri se pregăteau să recunoască suveranitatea românească asupra Basarabiei.

Este o dovadă mult mai convingătoare de logică și ar fi conform realității să definim conceptul respectiv prin următoarea definiție: „ocuparea – de către ruși – prin forță armată – a Basarabiei reprezintă prima manifestare a imperialismului, care se produce sub forma intervenției rusești.”

Iar România nu reprezintă nici în vremurile de azi, cum n-a fost nici în vremurile trecute, decât un drum de trecere pentru împlinirea altor scopuri, care trebuie atinse prin expansiunea cu mult dincolo de limitele teritoriului românesc, până la marginile Europei Centrale și la litoralul Mării Mediterane.

Ar trebui ca înțelegerea acestei înspăimântătoare intenții expansioniste să hotărască, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, soarta statelor și națiunilor!

Ar trebui ca nimeni să nu uite, după atâtea experiențe și încercări din partea istoriei adunate una după alta de-a lungul vremii, că ura și nedreptatea poartă întotdeauna ascunse în interiorul lor propria condamnare și că unica salvare este crearea condițiilor pentru fondarea unei păci sigure și durabile, prin cercetarea obiectivă a realității.

Acest fragmentreprezintă încheierea lucrării lui Gheorghe I. Brătianu „Basarabia, drepturile naționale și istorice”, publicată în 1943 (ed. Tritonic, București, 2004, p. 195-204).

Gheorghe I. Brătianu (n. 21 ianuarie 1898, Ruginoasa, judeţul Iaşi – d. 24 aprilie 1953, penitenciarul din Sighet),a fost un renumit  istoric, om politic, profesor universitar, membru titular al Academiei Române.
A fost fiul lui Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) şi al principesei Maria Moruzi-Cuza. Mama sa era văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite.
În perioada interbelică s-a manifestat ca adept al statu-quo-ului de după Primul Război Mondial şi a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia sovietică un adversar şi un pericol pentru ţară.
Ca urmare a modificării raportului de influenţă în Europa din anii 1935-1936, Gheorghe I. Brătianu a sesizat scăderea influenţei Angliei şi a Franţei, deci un pericol pentru garanţia păstrării graniţelor României, obţinute după încheierea Primului Război Mondial. Folosind deplasările în scop ştiinţific în Germania şi în scop politic, al fost primit de Adolf Hitler la 16 noiembrie 1936, căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar, încurajat de Mussolini, dar nu a obţinut nici un rezultat.
În vara anului 1940, deşi nu a participat la şedinţele Consiliilor de Coroană care au decis soarta României, s-a declarat adeptul rezistenţei armate.
La data începerii operaţiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941.

După această dată a fost ataşat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942 obţine gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, cu care participă la luptele din Crimeea.
În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Şcoala Superioară de Război, unde a ţinut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul „Formule de organizare a păcii în istoria universală”, dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.

După 23 august 1944 a fost considerat de comuniştii din România ca fiind adversar al acestora şi atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România. În anul 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa Chiţu, în Bucureşti, interzicându-i şi contactele cu lumea din afara ţării. Totodată, a fost suspendat şi din postul de la Universitate şi de la Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti.
Deşi a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze înafara ţării, Gheorghe I. Brătianu a refuzat şi a continuat activitatea sa ştiinţifică pe durata anilor de domiciliu forţat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: „Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române”, „Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle”, „În jurul întemeierii statelor româneşti” şi capodopera sa, „La mer Noire. Des origines a la conquete otomane”.
În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Penitenciarul pentru deţinuţi politici de la Sighetu Marmaţiei, unde, fără a fi fost vreodată judecat şi condamnat, a fost murit în noaptea de 23/24 aprilie 1953.

Prin grija familiei, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Ştefăneşti, judeţul Argeş, la Biserica Florica, în anul 1971, împreună cu ale unchiului său Constantin I. C. Brătianu, de asemenea mort în temniţele comuniste.

Pe placa funerară de la Biserica Florica, familia sa a pus următoarea inscripţie:

„Au murit la Sighet, neclintiţi în credinţa lor. Osemintele aşezate în aceeaşi criptă la 2.X.1971”.

14/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: