CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Lupta pentru tronul Țării Românești dintre Mircea cel Bătrân si Vlad Uzurpatorul

 

 

 

 

 

 

 

Mircea cel Batran

 

Mircea cel Bătrân

 

 

 

Din  vremea când Țara Românească avea doi domnitori: Mircea cel Bătrân și Vlad Uzurpatorul

În evul mediu domnitorii paracticau asocierea la tron a fiilor lor, pentru ca aceștia să se deprindă cu administrarea țării dar și pentru a-i legitima în fața boierilor.

Deși emitea acte singur sau împreună cu tatăl, fiul nu domnea efectiv.

A fost însă si o scurtă perioadă când Țara Românească a avut concomitent doi domni, fiecare stăpânind o parte a teritoriului său.

Situația cu doi domnitori a fost pusă în mișcare de prima mare confruntare dintre români și turci, in bătălia de la Rovine.

Deși victorios, Mircea suferise pierderi majore, iar pe plan extern se petreceau reasezari si schimbări importante.

Aliatul lui Mircea din Moldova, Roman I, este înlăturat de la domnie, iar urmașul său, Ștefan I (1394 – 1399), se manifestă deschis contra Țării Românești, chiar și în fața regelui maghiar Sigismund de Luxembrug.

Cel din urmă a reacționat, intrand  cu armata în Moldova la începutul lui 1395, insa la Hindău (Ghindăoani), a suferit o grea înfrângere din partea moldovenilor, al căror nou voievod era aliatul polonilor.

Blocul moldo-polon a susținut în Țara Românască gruparea boierească ostilă lui Mircea, care l-a impus la conducere pe Vlad I (posibil în noiembrie 1394).

Vlad I a fost domn al Tarii Romanesti intre noiembrie 1394 sau mai 1395 – decembrie 1396. Originea sa este controversata. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I si frate cu Dan al II-lea.

Alti cercetatori au rezerve in stabilirea vreunui grad de rudenie intre Vlad I si Mircea cel Batran, invocand lipsa documentelor doveditoare.

El a  ocupat tronul, sprijinit de un grup de boieri munteni, nemulţumiţi de politica autoritară iniţiată de Mircea şi agreat de otomanii care doreau să-l îndepărteze definitiv pe invingatorul de la Rovine.

Este atestat documentar, pentru prima dată, printr-un act care-i înştiinţa pe locuitorii oraşului Sibiu  că regele maghiar Sigismund de Luxemburg, a trimis „anumite şi însemnate solii la Vlad voievod”.

Cu ajutorul garnizoanelor otomane trimise de Baiazid Ilderim şi cu sprijinul domnului Moldovei, Ştefan I, Vlad îşi menţine autoritatea asupra unei mari părţi din teritoriul „Valahiei nord-dunărene”, cu toate eforturile lui Mircea, voievodul de drept, aliat cu regele maghiar, de a-şi recupera tronul.

Istoriografia i-a zis “Uzurpatorul”.

Pe plan extern, a încercat scoaterea Țării Românești din coaliția anti-otomană și orientarea spre aceasta noua putere europeană, care odată cu anihilarea statelor sârbești în marea bătălie de la Kosovo din toamna lui 1389 și anexarea totală a Bulgariei în 1393, se prefigura ca principala mare putere a zonei.

Totuși nu se rupe complet de regatele creștine, iar privilegiile și tratatul cu Polonia, făcut prin intermediul domnului Moldovei, Ștefan I, duc spre concluzia că, în ciuda nerecunoașterii oficiale a regalității maghiare și a aliaților săi (regele Sigismund îl numea într-un act din 28 decembrie 1395 „numitul Vlad, care se da drept voievod“), Vlad I era un domn puternic și stăpân în teritoriul sau.

Această poziție este confirmată de monedele pe care le-a emis.

 

 

 

 

 

În fapt, intre Mircea și Vlad I se pare că s-a ajuns la o împărțire a teritoriului, fiecare având reședință propie.

În aceste împrejurări complicate, Mircea a încheiat la Brașov un tratat de alianță cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei.

 

 

 

Sigismund de Luxembrug

 

 

 

Sigismund de Luxembrug  (n. 14 februarie 1368 – d. 9 decembrie 1437), a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437.

A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani.

  În 1396 Sigismund inițiază o cruciadă, care se dovedește a fi foarte populară, dar care se sfârșește prin înfrângerea din Bătălia de la Nicopole.

Tratatul era o formă de vasalitate, dar fără prestarea efectivă a omagiului, Mircea se angaja să îl sprijine pe regele maghiar în campaniile anti-otomane cu oaste și sa asigure armatei regale libera trecere și procurarea hranei platita cu banii acesteia.

Ca o consecință imediată, forțele române și maghiare reocupă mare parte a Dobrogei, unde turci își instalaseră pe alocuri garnizoane,

O cerere de ajutor adresată turcilor de catre Vlad I, sau Ștefan I după alte izvoare, a dus la o înțelegere între Vlad și Baiazid.

Nu a fost vorba de plata vreunui tribut, nici de aservirea țării, pretențiile otomane fiind scăzute din cauza înfrângerii survenite la Rovine.

După încheierea Tratatului de alianţă de la Braşov (7 martie 1395), dintre Mircea şi Sigismund, au loc primele încercări de a-l îndepărta pe Vlad , expediţia condusă de banul Ştefan Losoncz, din mai 1395, încheindu-se cu un dezastru, iar cea întreprinsă de rege (iulie 1395) a fost înregistrată ca un eşec, el reuşind doar să cucerească cetatea Turnu de la otomani deoarece, la întoarcerea spre Ungaria, armata lui Vlad a reuşit să-i pricinuiască mari pierderi.

 

 

Baiazid Traznetul

Sultanul Baiazid 

Instigat probabil de Vlad, Baiazid Trăznetul (Yildirim= trăznet, nu fulger) trece Dunărea cu o puternică oaste în Banat, unde pradă cumplit localitățile Becicherec, Timișoara, Caransebeș și Orșova. De aici, a trecut Țara Românească pe la Turnu Severin. Se alătură și detașamente de sârbești cu 8000 de oameni.

Sigismund vine în persoană și îl ajută pe Mircea să câștige bătălia de la Craiova din 17 mai 1395. Baiazid se retrage peste Dunăre în Bulgaria. Supărarea sultanului este atât de mare încât face un gest de împotriva oricăror uzanțe diplomatice.

La 17 iulie 1393 cucerise capitala țaratului bulgar de Târnovo iar țarul Șișman căzuse prizonier în mâinile sale.

Deși conducătorul bulgar nu avea nicio vină în înfrângerea sultanului în fața lui Mircea, Baiazid poruncește uciderea lui Șișman pe 3 iunie 1395.

 

 

 

 

Ivan Șișman (1371 – 1395)

 

Nici de această dată victoria creștinilor nu poate fi exploatată. Sigismund trebuie să facă față polonezilor care atacaseră hotarul nordic al regatului său iar Mircea să lupte cu Vlad și partizanii săi ajutați de contingente turcești. O bună parte din țară nu era sub ascultarea lui Mircea.

În iulie 1395 Sigismund vine să-l ajute pe Mircea. Oștile lui Vlad sunt înfânte în lupte de mică amploare.

La începutul lui august este cucerită cetatea Turnu unde Sigismund lasă o garnizoană maghiară.

Abia mai târziu îi va ceda cetatea lui Mircea. La întoarcerea acasă, la locul numit Posada (în latină Pazzata, suferă mari pierderi ca urmare a unui atac din partea lui Vlad.

Consolidarea poziției lui Vlad, l-a determinat pe Sigismund să-i solicite o alinață în primăvara lui 1396 (martie), dar răspunsul domnului muntean a fost recunoaşterea suzeranităţii regelui polon Vladislav II Jagełło şi a drepturilor acestuia şi ale soţiei sale Hedviga, asupra regatului maghiar (28 mai 1396).

 

b800

 

Lupta de la Nicopole

 

 

La 26 septembrie 1396 are loc lupta de la Nicopole în care marea oaste creștină a occidentului este înfrântă de Baiazid. Sigismund fuge de pe câmpul de luptă si  incearcă să ajungă în Transilvania prin Banat sau Țara Românească.

Datorită prezentei ostile a  lui Vlad, regele maghiar trebuie să facă un ocol pe Dunăre, Marea Neagră, Constantinopol până la Ragusa, tot periplul durând trei luni.

Dezastrul de la Nicopole anticipa o amenințare iminentă pentru Țara Românească.

Turcii desființează țaratul bulgar de la Vidin, confiscă averile bisericești dându-le spahiilor, ucid mulți cavaleri creștini căzuți în prizonierat, iar cetățile din dreapta Dunării devin puncte de sprijin pentru eventuale atacuri în spațiul românesc.

În aceste condiții boierimea munteannă l-a părăsit pe Vlad și s-a alăturat lui Mircea.

Acesta, ajutat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, îl asediază pe uzurpator în Cetatea Dâmboviţei (decembrie 1396 – ianuarie 1397), fortandu-l sa se predea.

A fost preluat de trupele transilvane şi dus împreună cu familia sa în Ungaria, unde a primit de la rege „milostivire şi îndurare pentru cele săvârşite”.

Vlad iese astfel de pe scena istoriei, murind, probabil, în Ungaria.

Poziția lui Mircea s-a întărit pe tot parcursul anului 1397, printr-o victorie asupra lui Baiazid, fără ca Sigismund să îi fi venit în ajutor.

 

 

bLegnica

 

 

 

 

 

surse:

Istoria românilor, vol IV, editura Enciclopedică, București, 2001

Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitați, Editura Facla, Timișoara, 1983

Constantin C. Giuescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1971

istorie-pe-scurt.ro; Enciclopedia Romaniei.ro

02/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

DESPRE TRATATIVELE MOLDO-RUSE DE LA LUŢK DIN 1711 SI PLANURILE RUSESTI DE ANEXARE A MOLDOVEI

 

 

 

https://i2.wp.com/www.istoria.md/uploaded/poze/PERSONALITATI/Personalitati_cu_impact_istoric_major/Tara%20Moldovei/Dimitrie_Cantemir/Dimitrie_Cantemir_2p.jpghttps://i0.wp.com/istoria.md/uploaded/poze/PERSONALITATI/Personalitati_cu_impact_istoric_major/Imperiul%20Rus/Petru%20I/Peter_the_Great_Russia.jpg

   Dimitrie Cantemir             Petru I al Rusiei

 

 

 

 

 INTERPRETAREA “TRATATULUI DE LA LUŢK” DINTRE  PETRU I ŞI DIMITRIE CANTEMIR

 

 

 

 

Nu demult, ziarul “Nezavisimaia Moldova” (2011, 16 martie, pag. 2) a publicat un material cu genericul “Tratatul de la Luţk – un jalon important în istoria relaţiilor moldo-ruse”.

Reprezentantul “Centrului rus de ştiinţă şi cultură din Republica Moldova”, Valentin Râbiţki şi-a adus aminte despre aşa-numitul “tratat” din 13 aprilie 1711, care, chipurile, a fost iscălit de Petru I şi Dimitrie Cantemir.

Diplomatul rus afirmă că acest document de la Luţk ar fi pus “începutul eliberării” Moldovei de sub jugul otoman; că, chipurile, ideile acestui tratat au fost susţinute de către “poporul moldovenesc” şi realizate în 1812 “când o parte din Principatul Moldovei, numită Basarabia, a fost alipită la Rusia” .

Toate aceste afirmaţii sunt în realitate nişte minciuni gogonate sau baliverne din vocabularul politicii imperiale ruseşti.
Această problemă a fost cercetată neunivoc de către cunoscuţii istorici A. Xenopol, N. Iorga, C. Giurescu, I. Eremia, P. Parasca, A Eşanu etc.
Documentele istorice ne arată că aşa-numitul “tratat de la Luţk” n-a fost iscălit de către D.Cantemir, n-a fost aprobat de către “poporul moldovenesc”, n-a fost susţinut de “toţi” boierii moldoveni. Şi, în general, noi considerăm că n-a fost iscălit acest “tratat” în conformitate cu dreptul internaţional.

Contele Gavriil Ivanovici Golovkin a scris un document, care n-a fost dus până la sfârşitul lui logic şi nu putem să-l numim “tratat”.
Noţiunea de “tratat” înseamnă “o înţelegere cu valoare de act juridic, încheiată între două sau mai multe state, prin care se creează, se modifică sau se anulează drepturi şi obligaţii în relaţiile dintre ele” (DEX, p. 1022).

 Dar aşa înţelegere în 1711 n-a fost iscălită, n-a primit statutul de act juridic, n-a fost aprobată şi ratificată.

Nici un document moldo-rus n-a fost dus până la sfârşit. Dar ce a fost? Ion Neculce scrie că Dimitrie Cantemir l-a trimis pe visternicul Ştefan Luca la Iavorovo, lângă Luţk, ca să ducă tratative cu Petru I, ca acesta să-l ajute pe D. Cantemir în lupta contra turcilor.

 Alţi istorici afirmă că D. Cantemir “l-a trimis la Petru pe boierul Ştefan Lupu, care a iscălit în numele său la 13 aprilie 1711 în oraşul Luţk un “tratat de alianţă cu Rusia” (Istoria RSSM, vol. I, Chişinău, 1967, p. 332-336).

 După părerea istoricului N.A.Mohov, au existat două tratate. Unul a fost scris de către contele Gavriil Golovkin la 13 aprilie 1711, iar al doilea a fost expus de către Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei” (Bucureşti, 1980, p. 188-202).

După conţinut, aceste două documente se deosebesc unul de altul. Pe de altă parte, istoricul E.Rusev scria că “de fapt tratatul a fost încheiat de o grupă de boieri care pledau pentru stabilirea alianţei cu Rusia şi izgonirea turcilor-înrobitori din Moldova” (Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1954, p. 25).

 Documentele de arhivă şi lucrările istoricilor contemporani ne arată că s-au dus tratative, s-au elaborat două variante, inclusiv proiectul de tratat propus de contele Golovkin.

Dar acest proiect a rămas ca o hârtie, ca o ficţiune, ca un document începător, nefiind adus până la logica sa de a fi numit “tratat”. La sfârşitul proiectului lui Golovkin s-a păstrat scris “Petru”, dar lipseşte semnătura lui Petru I.

Lipseşte, în general, familia şi semnătura lui Dimitrie Cantemir. Acest proiect n-a ajuns să devină un act juridic în conformitate cu dreptul internaţional. După structura sa, proiectul lui Golovkin este alcătuit din 17 paragrafe, cele mai multe dintre care nu erau în folosul Moldovei.

 Acest document prevedea trecerea Ţării Moldovei de sub jugul turcesc în “supuşenia” rusească. Diplomatul rus Valentin Râbiţki afirmă precum că Ţara Moldovei trebuia să fie “suverană şi independentă” (N.M., 2011, 16 martie, p. 2), ceea ce este o minciună sfruntată.

 “Supuşenie” înseamnă ascultare, supunere, slugărnicie, subjugare, cucerire, dependenţă de Imperiul Rus. Moldovenii trebuie să fie “sub autoritatea” cuceritorilor, sub “stăpânirea” Rusiei ţariste. Proiectul lui Golovkin prevedea ca D.Cantemir să se declare “supus”, “ascultător” de ţarul Rusiei şi să participe cu oastea sa în luptă contra Turciei.

La începutul lunii martie 1711, Petru I, fiind cam beat, a decis să se bată cu sultanul şi să cucerească Ţările Române. El a considerat că va folosi 30.000 de ostaşi ai lui Constantin Brâncoveanu, 20.000 de sârbi. El spunea că polonezii “ne vor da 30.000 de ostaşi”.

Şi din Moldova planifica să primească 10.000, având personal numai 20.000 de moscali. “Şi ne ajunge atâta oaste”, a spus Petru I. Dar n-a fost să fie aşa. Turcii au adus în Moldova 150.000 de eniceri, 250.000 de “călărime” şi “40.000 de sindighiştri (tătari sau ghiauri, care erau gata să lupte de partea turcilor). Deci, Petru I n-avea o armată puternică.

El dorea să cucerească Ţările Române cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, a sârbilor şi polonezilor.
Acest document prevedea că Petru I avea dreptul să-l păstreze ca domn pe D.Cantemir şi pe urmaşii lui din izvodul pe linie bărbătească (p. 141). Dar dacă cineva ar fi dorit să fie suveran şi independent de Rusia, apoi el putea fi mazilit, arestat, decapitat tot aşa de repede precum o făcea Sultanul.

Vornicul Iordache Ruset, hatmanul Dumitraşcu Racoviţă, banul Savin Zmuncilă s-au împotrivit. “Nu este bine să fie domnitor veşnic”, spuneau ei. În opinia lor, domnitorul trebuia să se schimbe “cum va pofti ţara” (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Buc., 1980, p. 201).

Această poziţie se lămureşte prin faptul că proiectul lui Golovkin prevedea ca “toată puterea cârmuirii va fi în mâna domnitorului” (p. 141).

Acesta îşi răsfrângea puterea asupra tuturor boierilor. Domnitorul se declara stăpânitorul tuturor oraşelor moldoveneşti, incasa toate impozitele, veniturile statului. Boierii şi toată populaţia erau obligaţi să se supună poruncilor domnitorului. “Toată legea şi judecata aparţineau domnitorului”. Însă ţarul rămânea stăpân al Moldovei.

El putea să judece pe cineva dacă avea “un hrisov de la domnitor”. Petru I recunoştea că pământurile Ţării Moldovei “sunt cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei, după delimitările făcute cu acele ţări” (p. 142). Această “recunoaştere”, făcută de Petru I, se explică prin faptul că Moldova trebuia să fie parte componentă a Rusiei ţariste.

 Petru I, prin această recunoaştere, dorea ca Ţara Moldovei să fie a Imperiului Rus. Însă această frontieră n-a fost recunoscută de Rusia în 1812, nici în 1940, nici în 1944.

În 1812, Aleksandru I a împărţit Ţara Moldovei şi a ocupat teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi Cameniţa, iar în 1940, Stalin şi Hruşciov au inclus Sudul şi Nordul Basarabiei în componenţa Ucrainei Sovietice.

Dacă ei n-au reuşit să ocupe toată Moldova, conducerea Rusiei a început să ocupe câte o parte din teritoriul ei în 1812 şi în 1940.
Din câte cunoaştem, războiul ruso-turc din 1711 a fost pierdut de Petru I, iar Dimitrie Cantemir şi încă 400 de boieri s-au refugiat în Rusia. Constantin Giurescu subliniază că turcii pusese mari “speranţe” în Cantemir, dar el “a trecut la ruşi”.

 A. Xenopol scrie despre “trădarea lui Cantemir” (A. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1882, p. 7). Însă noi considerăm că domnitorul Moldovei n-a fost “trădătorul”. El a încercat să lupte cu turcii hapsâni şi sângeroşi, dar n-a avut un aliat bun şi serios. Rusia ţaristă promova aceeaşi politică expansionistă şi de jefuire a popoarelor mici ca şi Imperiul Otoman.

 În acele condiţii, D. Cantemir a devenit o jertfă a acestor două mari imperii, care întruchipau zodia răului absolut. D. Cantemir a greşit când a făcut această alianţă cu Rusia. Are dreptate academicianul Demir Dragnev când scrie că “popoarele balcanice nu cunoşteau încă îndeaproape politica ţarismului” (Istoria RSSM, vol. I, Chişinău, 1967, p. 332).

 Rusia ţaristă întotdeauna a urmărit scopuri imperiale. Sub pretextul “eliberării popoarelor de aceeaşi credinţă”, Petru I a încercat să-şi întărească poziţiile geostrategice în Balcani, să capete noi sfere de influenţă şi noi teritorii, de a exploata alte popoare mai mici, precum era şi poporul român.

Se ştie că în iunie 1711, D.Cantemir s-a adresat cu un apel către populaţia ţării să-i susţină pe ruşi “ca pe nişte fraţi de arme, din toată inima, din tot sufletul, cu tot avântul nostru să ne ridicăm împotriva silniciei, tiraniei şi năvălirii turcilor” (p. 334).

Însă populaţia nu s-a ridicat. Toţi orheienii, sorocenii, lăpuşnenii au venit cu Petru I până la Prut. Dar mai departe nu s-au dus, nu l-au susţinut. În 15 zile, D.Cantemir a reuşit să mobilizeze o armată numai de 6-7 mii de oameni.

 Ei ştiau ce-i aşteaptă, dacă Petru I va pierde acest război. Lupta de la Stălineşti (1711) a arătat că Petru I se ocupa mai mult cu beţia decât cu organizarea luptei cu turcii.

Cel mai deştept om de stat a fost Constantin Brâncoveanu care, având o armată de 30.000 de ostaşi, a aşteptat câteva zile să se vadă cum se va desfăşura lupta lui Petru I cu turcii. După retragerea ruşinoasă şi dezonorată a lui Petru I şi D. Cantemir din Moldova, sultanul planifica să transforme Ţara Moldovei într-un “paşalâc” (gubernie turcească condusă de un paşa).

 Populaţia, cum pe drept cuvânt scrie D. Dragnev “a avut de îndurat greutăţi insuportabile”. (p. 333). După 10 iulie 1711 Moldova a fost jefuită, înjosită, chinuită, s-a ales cu satele arse şi casele pustiite. Numai în ţinutul Hotin au fost arse 73 din 93 de sate. (N.A.Mohov, Drujba kovalasi vekami, Chişinău, 1980, p.188).

Acestea au fost consecinţele “prieteniei moldo-ruse” de la începutul secolului XVIII. Constatăm astfel că diplomatul rus Valentin Râbiţki şi slugoii săi de la “Nezavisimaia Moldova” nu cunosc documentele istorice, falsifică istoria românilor. Ei şi-au atribuit misiunea ruşinoasă de a propaga ideile antiştiinţifice ale “moldovenismului primitiv”, să îndreptăţească politica imperialistă, promovată de satrapii ţarismului rus.

 Procesul mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni este ireversibil. Istoria îi îndreptăţeşte pe toţi acei mari patrioţi care luptă pentru unitatea de secole a întregului neam românesc.

 

 

 

Autor: Anton MORARU,
doctor habilitat în istorie,
profesor la Universitatea “Perspectiva”

Sursa: Basarabia literara md.

02/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: