CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istro-românii: o enigmã a românitãţii. VIDEO

 



 

Basarabia e România

 

Istro-românii sunt un mic grup etnic care  se pare ca descind  chiar din stramosii nostri de la nord de Dunare.

Aceasta  populatie autohtona nu mai mare de 1250 – 1500 vorbitori de limba romana, desi situata izolat si la distanta, intr-o masa de slavi, a stiut  secole intregi  sa-si pastreze identitatea de neam, de limba si de traditie.

Iata de ce, originea, istoria, limba si tot ce tine de cultura lor, a intrat in atentia a numerosi istorici lingvisti, filologi, etnografi si folcloristi din intreaga lume.

                Asezati intr-o regiune extrem de saraca, din partea central-estica a Peninsulei Istria, care astazi apartine Croatiei, putinii locuitori de aici care au fost capabili de acest adevarat miracol au dus intotdeauna o viata grea.

Dupa procesul de romanizare balcanica in care au intrat in secolele I si II d. Ch., cei din Peninsula Istria au facut fata invaziei slavilor si apoi celei otomane, cunoscand de-a lungul anilor si alte stapaniri, cum ar fi cea comunista, iugoslava.

O asemenea istorie i-a pus pe cei din acest teritoriu la grele incercari si de aceea multi dintre ei au plecat in Italia sau mai departe.

Asa se face ca multi dintre membrii acestei mici comunitati romanesti au fost nevoiti sa ia calea pribegiei. Peste 500 dintre ei s-au stabilit la New York, iar cateva zeci au ajuns in Australia.

O situatie ca aceasta, pe langa multe altele, poate explica usor cum se face ca, din cei peste 5 000 de membri cat numara aceasta comunitate romaneasca la inceputul veacului, astazi nu mai sunt decat in jur de 1250 – 1500.

                In prezent, mai multi traiesc  in localitatea Jeiani (Seiani), situata la cca. 20 km de Fiume (Rijeka).

Cativa dintre ei se intalnesc (sau se mai intalneau) si la Susnevita, Sucadru, Letai, Bardo si Nosel.

Oamenii de aici isi pastreaza constiinta si identitatea nationala si se numesc pentru aceasta rumari sau vlaschi.

De altfel, multi dintre cercetatorii care s-au aplecat cu pasiune si cu interes asupra intrebarilor ce se pun pe seama acestor comunitati, au ajuns la concluzia ca aceasta a fost fondata pe o colonie romana (poate chiar inaintea colonizarii Daciei de catre Traian) (P.Kandler) si ca limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite «latinei balcanice» (Carlo Taglavini).

                Un interes deosebit l-au aratat istro-românilor si români ca Gh. Asachi, I.H.Radulescu,V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puscariu, T.T.Burada, Vlad Bejan si Emil Petru Ratiu.

                Dintre conationalii nostri, este impresionanta contributia carturarului hertean Gh. Asachi (Herta), care si-a trimis si fiul pentru a cerceta si cunoaste pe acesti frati ai nostri si care a publicat in tara o culegere de texte in limba (n.n. graiul) comunitatii istro-române.

Este de asemenea de apreciat  Lecca Morariu pentru indemnul sau, ca sa se selectioneze si sa se trimita in zona «echipe de exploratori» care sa incerce «sa salveze acolo ce mai poate fi salvat».

                Importante sunt si observatiile facute de T.T.Burada, care constata ca istro-romanii, care «isi pastreaza limba» nu-si reneaga neamul si ca, desi au fost «dati uitarii» sute de ani, românii de aici au «constiinta de sine».

                Iata deci, motivele pentru care consideram ca Tratatul bilateral incheiat recent de România cu Croatia, creaza cadrul legislativ pentru afirmarea culturala a minoritatii istro-romane, este pe deplin justificat. (…)

* Material preluat din lucrarea «Romanii din jurul României» coordonata de Prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate

22/03/2015 Posted by | ROMÂNII DESPRE ROMÂNI | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

5 februarie 1867 – Ziua in care Banatul şi Transilvania au fost alipite Ungariei

 

 

 

unguri

 

 

 

 

 

În data de 5 februarie 1867, pe fondul unor înfrângeri militare în faţa francezilor, prusacilor şi piemontezilor, dar şi pe baza frământărilor naţionale din cadrul Imperiului Habsburgic, se ajunge la un compromis între Viena şi Budapesta şi se încheie acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, cu scopul temperării năzuinţelor maghiarilor de independenţă.

Astfel Viena va face mai multe concesii Budapestei, printre acestea hotărârea ca Banatul şi Transilvania, vechi provincii istorice româneşti, să fie alipite Ungariei, parte a noului stat dualist.

 

 

 

 

austria_hungary_flagmap_by_fenn_o_manic-d4mbvem

 

 

 

Banatul era deja în 1867 parte a Arhiducatului Austriei, făcându-se doar “transferul” către Ungaria.

Transilvania însă beneficia de autonomie în cadrul Imperiului Habsburgic, Viena acceptând compromisul cedării acestui teritoriu Ungariei, de dragul menţinerii imperiului.

În comparaţie cu cele două provincii româneşti din vest, Bucovina va rămâne un ducat în zona controlată de Viena şi nu de Budapesta.

 

 

Popovic1-3

 

 

 

 

 

Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

 

 

 

 

 

 

În anul 1867, data inaugurării acestei politici în partea ungară a Austro-Ungariei, Ungaria număra 13.579.000 locuitori.

Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Această stare de fapt va dăinui până în 1918, când după deznodământul Primului Război Mondial, provinciile istorice româneşti se vor uni cu România, chiar dacă parţial ca în cazul Banatului (partea estică revenind Serbiei).

 FrontPress.ro

22/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , | Lasă un comentariu

Parcă desprinse din poveşti, uniformele militare româneşti din secolul al XIX-lea

 

 

 

1

 

 

 

 

Uniforme militare romanesti (FOTO)

 

 

 

Parcă desprinse din poveşti, uniformele militare din secolul al XIX-lea stârnesc şi azi admiraţia.

In anul 1868, în Legea de organizare a puterii armate erau descrise noile ţinute ale armatei române, caracterizate prin simplitate şi sobrietate.

Admirate de presa străină care transmitea informaţii despre campania româno-rusă din Bulgaria (1877-1878), uniformele româneşti erau descrise ca originale şi pitoreşti.

Echipamentul dorobanţilor avea ca sursă de inspiraţie portul ţărănesc, format din iţari, ie, opinci şi o căciulă cu pană de cocoş sau curcan şi era privit în Occident ca exotisme.

Nu doar curajul soldaţilor era admirat, ci şi „excentricele” ţinute, care spre deosebire de uniformele croite aveau un aer lejer şi degajat.

Cel mai cunoscut dintre dorobanţi, Constantin Ţurcanu, cunoscut ca Peneş Curcanul (datorită penei de curcan de pe căciulă) a devenit un simbol al armatei române şi un etalon de vitejie în lupta pentru eliberare.

Întruchiparea austerităţii

Purtând acelaşi tip de uniformă (general de corp de armată) pe durata întregii sale domnii, Regele Carol I era simbolul austerităţii prusace.

Alternând mica ţinută (o uniformă mai puţin pretenţioasă, constituind o ţinută de zi) şi marea ţinută (uniforma de gală, destinată momentelor şi evenimentelor importante), cel mai longeviv suveran al României (1866 – 1914) arăta o modestie şi o chibzuinţă duse la extrem.

Personalitatea sa conservatoare, precum şi simplitatea elitistă erau cel mai bine reflectate de această uniformă.

Echipament romantic şi cavaleresc

Chipiul păstrat în uniforma armatei române drept coifură principală, conferea aerul latin, element extrem de important atât pe plan simbolic, cât şi istoric. Imaginile militarilor din secolul al XIX-lea trezesc o vie nostalgie după eleganţa şi cavalerismul oamenilor de atunci.

Pozând singuri sau alături de camarazi, soldaţii inspiră încredere, forţă, dar şi eleganţă.

În posturi nostime sau alături de animalul de companie, cu arma în mână ori alături de soţie, soldaţii şi gradaţii acelor vremuri inspiră azi căldură şi seninătate.

Elevii şcolilor militare sunt la fel de pitoreşti, seriozitatea şi aerul responsabil care radiază din imagini fiind sugestive pentru tipul de educaţie pe care îl primeau.

 

 

dsd

 

 

 

 

Maria, singura Regină a României care a purtat uniformă

 

Chiar şi când era principesă, Maria a României a purtat uniforma de colonel onorific al Regimentului 4 Roşiori. Călărind admirabil, aceasta stârnea invidia şi admiraţia bărbaţilor şi a femeilor, deopotrivă.

Frumoasa nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, căsătorită cu principele Ferdinand, moştenitorul tronului României, se remarca în paradele militare de la sfârşitul secolului al XIX-lea prin atitudinea firească pe care o avea atunci când îmbrăca uniforma militară.

Imboldul dat de principesa Maria a constituit un mare act de emancipare al femeii române.

Considerată o ţinută excentrică pentru femeile acelor vremuri, uniforma a devenit în timp atât sursă de inspiraţie în modă, cât şi haină pentru cele care îmbrăţişează profesia armelor.

 

 

De Ancuta Lacrimioara, Ucu Bodiceanu – Romania Libera  prin  frontpress.ro

 

 

62345

 

 

 

 

22/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: