Alexandru Boldur : „Istoria Basarabiei sub dominația rusească”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Moto : „Basarabean ca și Hasdeu, ca și Stere, istoricul a știut să domine orice pasiune subiectivă, să păstreze seninătatea obiectivă, izbutind să dea o istorie a Basarabiei, fiecare pagină fiind gravată pe plăci de aramă ca niciun cuvânt să nu poată fi clintit”.

 

 

 Pamfil Șeicaru

 

 

 

 

Istoria Basarabiei sub dominația rusească. Justificarea „Istoriei Basarabiei” sub ruși 

Cartea celebrului istoric basarabean Alexandru Boldur „Istoria Basarabiei sub dominația rusească”.

Unirea, printre multe alte probleme de ordin politic, social și cultural pe care le-a ridicat, include și problema studierii trecutului provinciilor aflate  sub dominații străine și mai ales, a Basarabiei, care are multe trăsături cu totul specifice.

Suferințele românilor nu pot fi apreciate și înțelese fără încadrarea lor în studiul complet al sorții istorice a acestor provincii.

 

(Cele trei regiuni mari ale Moldovei lui Ștefan cel Mare – Moldova de sus, Moldova de jos și Basarabia).

„Adevărul istoric, precizează istoricul rus N. Kareev, poate fi numai unul pentru toate naționalitățile, adică asupra unuia și aceluiași fapt nu poate să existe două sau mai multe adevăruri ce nu se împacă reciproc, – de exemplu, adevărul francez și adevărul german, adevărul rusesc și adevărul polonez” sau, aș vrea să adaug eu: adevărul rusesc și adevărul românesc.

Această idee o găsim bine exprimată și la istoricii români. B.P. Hasdeu vorbește de respectarea principiului adevărului istoric foarte precis:

„Politica unui stat poate și chiar trebuie să se folosească de istorie la așezarea instituțiilor interne și a raporturilor externe ale statului, tot așa cum profită marina de astronomie sau cadastrul de geometrie; dar o politică uneltind falsificarea verității istorice, este ca și când ar cere să dispară din spațiu planeta Marte sau să se schimbe proprietățile triunghiului”.

Sub altă formă, dar cu toată convingerea și asemănător cu Hasdeu, tratează această chestiune și A. D. Xenopol.

„Istoria, zice el, urmărește descoperirea adevărului și explicarea lui cazuală… Noi credem că istoria va aduce mult mai multe slujbe, chiar pentru ridicarea morală a unui popor, dacă ea nu va reproduce decât curatul adevăr, fără ca să-l potrivească cu interesele momentului”.

Autorul aprobă cuvintele lui Fustel de Coulanges că „este totdeauna primejdios a confunda patriotismul care este o virtute, cu istoria care este o știință”.

Nu mai vorbim de istoricii în viață, care și ei înțeleg la fel problema cercetării istorice.
E suficient, deci, să ne punem de scop a descoperi adevărul, a-l face să fie văzut de fiecare om ce caută obiectivitate, pentru ca să ne pară mai convingătoare trista realitate românească sub dominație străină.

Și nu e de loc nevoie să extragem această latură de istorie a provinciilor alipite sub dominație străină din povestirea generală a stării lor sub această dominație, pentru a nu fi învinuiți de păcatul subiectivismului tendențios. Națiunile sunt realități vii istorice și dacă au conștiință de sine, puse sub jugul străin sau chiar și sub o dominație mult mai puțin civilizată, nu pot decât să se simtă suferinde.

Pe de altă parte, nu putem lăsa grija studierii istoriei provinciilor românești pe seama istoricilor străini, deoarece atunci ar trebui să ne mulțumim cu ceea ce ne-ar spune ei, chiar dacă ar greși, nerespectând suficient adevărul istoric.

Ținuturile Principatului Moldovei în anul 1483

Istoricii români au tot dreptul să se ocupe de istoria rusească, nu numai pentru faptul că Basarabia a fost sub dominația rușilor, și deci, există un interes național românesc de a cunoaște starea ei din acel timp, dar și pentru că în domeniul științei istorice nu există nicio delimitare a muncii științifice pe linia hotarelor statelor. Altfel ar fi imposibilă azi Istoria Romei sau a Greciei.

În a doua jumătate a secolului trecut, cercetările istoricilor ruși în domeniul revoluției franceze au adus în istoriografia franceză lumini noi. Istoricii francezi recunoșteau importanța lucrărilor autorilor ruși și o întrebuințau uneori, la adresa lor, numele de „Școala rusească”.

Istoricii ruși făceau asta fără ca problemele pe care le studiau să aibă vreo legătură cu istoria lor națională.

Deci este clar că interesele științifice ale istoricilor români nu se pot opri la granițele statului.

Dar și mai mult. Istoricii români sunt obligați moralmente să studieze trecutul provinciilor alipite. Dominația străină a produs asupra acestei provincii o înrâurire mai mult sau mai puțin adăugată.

Basarabia a făcut parte din statul rusesc mai mult de un secol. Cinci împărați ruși au domnit peste ea.

Aceasta prezintă un motiv suficient, pentru ca noi să ne ocupăm de istoria provinciei basarabene și să nu o lăsăm exclusiv pe seama istoricilor ruși, ca ei să nu facă din această istorie ceea ce au făcut în secolul trecut un Batiușkov și un Nacco sau cum intenționează să facă acum un Bromberg, care susține părerea că teritoriul moldovenesc în întregime, inclusiv acela dintre Prut și Nistru, a aparținut în vechime rușilor.

Această mică justificare a cercetărilor din domeniul istoriei Basarabiei sub ruși a fost necesară, ca răspuns la părerea că nu ne trebuie istoria provinciilor alipite sub dominație străină, părere pe care nu o pot împărtăși deloc.

Expunerea faptelor petrecute în Basarabia sub dominația rusească trebuie să fie pusă în legătură atât cu evenimentele din centrul Rusiei, cât și cu starea sufletească a naționalității vii românești din Basarabia și cu destinele națiunii române în general.

Istoricul trecutului basarabean sub ruși, niciun moment nu trebuie să uite că Basarabia și-a păstrat înfățișarea sa deosebit de etnică, social-politică și juridică întotdeauna cu un aspect național, până la tragicul sfârșit al vastului imperiu rus.
Deci, problema pentru orice cercetare istorică a Basarabiei sub ruși este multilaterală. Printr-o sintetizare a materialului istoric, cred să curăț drumul altora, ce vor reveni să mă completeze sau să mă corecteze.

Paralelisme și deosebiri ruso-române

Dl Bulgaru, cercetând problemele evoluției agricole, a constatat un paralelism între două rânduri de evoluție agrară: român și rus. De bună seamă, un sincronism bine conturat bate la ochi.

În anul 1595 apare așa-zisa Legătura lui Mihai Viteazul, care leagă țărănimea de locurile ei, unde se afla. Un act analog se publică în Rusia la 1497 de țarul Boris Godunov.

La 1861 în Rusia are loc reforma agrară. Peste trei ani, în 1864, în România, sub Cuza Vodă, apare legea rurală de împroprietărire.

Consecințele reformei agrare nasc în Rusia revoluția din 1905. În România se produc mișcările țărănești din 1907.

Revoluția rusă din 1917 rezolvă radical problema agrară. În România aceasta se face prin reformele agrare anunțate în anul 1914 și realizate în perioada 1918-1920.

Fără îndoială, evoluțiile agrare, rusă și română, conțin atât în timp, cât și în fond, trăsături asemănătoare. Din acest punct de vedere trebuiau să existe puncte de apropiere și între regimurile sociale: basarabean sub dominație rusească și cel rusesc.

Se înțelege de la sine că e vorba numai de o apropiere în linii generale, care nu merge până la identitate în detalii. Sub o formă analoagă se ascund deosebiri profunde.

Dar orientarea se schimbă brusc, dacă de la regimurile pur sociale trecem la organizare politică. Evoluția politică a românilor nu merge în paralel cu evoluția politică a rușilor, ci, dimpotrivă, se deosebește fundamental.

La jumătatea veacului al XIX-lea românii trec de la regimul de stări sociale direct la un regim constituțional burghez, fără a parcurge starea intermediară a absolutismului, care a dominat în mai multe state din Europa și s-a înrădăcinat și la ruși pentru o perioadă de două secole (al XVIII-lea și al XIX-lea).

În rândul fenomenelor de care s-a izbit Basarabia, din momentul anexării ei de ruși, primul loc îl ocupă absolutismul țarilor. Trebuie să fim dumiriți asupra fizionomiei sufletești a Rusiei absolutiste și asupra evoluției istorice ruse în general, pentru ca să ne pătrundem de sensul adevărat al schimbărilor ce se produc în Basarabia.

De aceea e nevoie de unele lămuriri din istoriografia rusă. Din acest izvor ne putem procura un răspuns, cum s-a născut și ce rol a jucat absolutismul țarilor în istoria poporului rusesc.

Evoluția istoriei ruse și a istoriografiei ruse

Istorici ruși din secolul al XVIII-lea: Tatișcev, Lomonosov, Muller, Scerbatov, Schloezer, Bolint și Karamzin, pe care noi îi putem denumi „Școala istorică veche”, patriotică, romantică și naivă, credeau că absolutismul țarilor este o continuare a puterii principilor vechi.

Toate schimbările sunt o urmare a acțiunii principilor. Când politica lor era pricepută, statul prospera. Când, dimpotrivă, începeau certurile, statul se prăbușea, pentru ca apoi să fie adunate și organizate din nou teritoriile lui divizate. Școala veche glorifica monarhia.

Acestei concepții îi este cu totul străină ideea, care se află la baza științei istorice moderne, cum că istoria, în fond, este studierea poporului și constă din explicarea cauzală a tuturor fenomenelor de ordin atât ideal, cât și material.

Din deceniul al patrulea al veacului al XIX-lea în Rusia iau ființă concepțiile istorice inspirate din filozofia istorică a lui Hegel, după care istoria este o dezvoltare a spiritului absolut, a Rațiunii universale.

Fiecare stare culturală a poporului este o etapă prin care trece spiritul absolut. Există națiuni alese, ce servesc ca instrument al evoluției acestui spirit.

În Rusia această concepție a influențat asupra formării a două școli: 1. Zapadniki (adică „occidentali”) și 2. Slavianofili.
Prima școală (S. Soloviov, Kavelin, B. Cicerin, Kalaciov) crede că Rusia trece prin același ciclu al evoluției istorice, prin care a trecut și Europa Occidentală și la baza căreia stă dezvoltarea individualității:

„Tot ce este organic, inclusiv popoarele, și omenirea în general, trece prin anumite alte etape ale existenței: naște, crește, îmbătrânește și moare”.

Istoria este un proces de dezvoltare intelectuală și de aceea poate fi mai bine studiată în produsele obiectivității intelectuale: dreptul și statul. Din acest motiv și școala poartă numele de „Școala juridică”. În această concepție absolutismul țarilor este un produs al vremii sale, menit să dispară cu timpul.

Slavianofilii (Homiakov, frații Kireevski, K. Axakov, Beleaev, Leșkov), dimpotrivă credeau într-o dezvoltare a rușilor cu totul aparte, ce nu se aseamănă cu dezvoltarea țărilor europene. Aceste țări au fost pătrunse întotdeauna de spiritul luptei sociale și al violenței.

În Rusia domnea permanent pacea și înțelegerea, o prietenie între „pământ” și „stat”, personificat în principiile de conducător. Această armonie se stabilea prin adunarea poporului (în realitate de „stări sociale”), sub denumirea de „Zemskii Sobor”. Petru cel Mare a suprimat această armonie introducând în Rusia formele vieții europene. Idealul rusesc se proiectează în trecut.

Cea mai caracteristică trăsătură a vieții ruse este „obscina”, „mir”, în care trăiește poporul rusesc.

Această problemă a caracterului specific al dezvoltării Rusiei n-a încetat să fie discutat mereu în istoriografia rusă, chiar până la revoluțiile ruse din secolul al XX-lea.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ambele școli s-au apropiat una de alta și începe o nouă perioadă în istoriografia rusă. Istoria încetează de a mai fi un proces al factorilor ideali, și mai ales al dreptului și al statului. Se supune cercetărilor societatea în întregime, precum și raporturile dintre clasele sociale.

Totodată istoria nu crește dintr-un oarecare principiu unitar, abstract și adaptat cunoașterii realității istorice în mod arbitrar, ci devine, în interpretare, pluralistă.

Ca o mică excepție a unor istorici, ce împărtășesc și aplică materialismul istoric (M. Pocrovski, N. Rojkov), toți ceilalți sunt pluraliști.

Dar și acum nu trece fără o înrâurire veche deosebirea de vederi dintre slavianofilii și zapadniki. O parte (și cea mai mare) crede că istoria Rusiei se deosebește profund de cea a popoarelor europene, în special pentru faptul că nu a avut feudalism (V. Kliucevski, P. Miliukov, S. Plotanov, Vladimirski-Budanov ș.a.) și cealaltă parte insistă asupra asemănării lor în liniile generale (Pavlov-Silvanski, Taranovski, Kareev ș.a.)

Ne oprim, în câteva cuvinte numai asupra concepțiilor lui Kliucevski și Pavlov-Silvanski.
Pentru primul, absolutismul este o consecință a procesului lent de colonizare a Rusiei. Întreaga istorie a Rusiei este o mișcare de colonizare de la Sud spre Nord, de la Nipru și bazinul lui spre încrucișarea râurilor Volga și Oca.

Și pentru că tribul Rușilor Mari (Velicorosî) și principii lor au fost conducătorii acestei mișcări, ei au devenit puternici politicește. Secolul al XVII-lea se petrece în lupta permanentă între principi și boieri și se sfârșesc cu o creștere enormă a puterii principilor peste și în dauna autorităților boierilor.

Kliucevski a vrut să însușească istoriei ruse o trăsătură individualistă, bazând-o pe ideea colonizării. Cu toate acestea, mai mult ca oricine din istoricii ruși, el a contribuit la stabilirea asemănării evoluției poporului rusesc cu dezvoltarea țărilor vest-europene.

În ce privește fenomenul colonizării, el nu este ceva specific rusesc. Prin ea au trecut mai multe popoare din continentul nostru. Istoria Europei începe cu ocuparea succesivă a pământurilor virgine și numai treptat, pe măsura măririi numărului populației, colonizarea încetează.

Poate în Rusia veche acest factor s-a manifestat ceva mai puternic, împiedicând pentru mai multă vreme înjghebarea statului. Câmpurile vaste ale Nordului ispiteau pe fiecare nemulțumit, care, la nevoie, putea să plece mai departe în căutarea dreptății sociale.

Totuși, aceasta e numai o chestie de măsură, de cantitate, nu de calitate. Pavlov-Silvanski a explicat absolutismul țarilor ca o consecință firească a vieții rusești din trecut, demonstrând că rădăcinile lui se trag din lupta principilor contra feudalismului rusesc.

El a constatat în istoria Rusiei din secolele XII-XIII o serie de instituții feudale: imunitatea, patronatul, beneficii etc. În această concepție istoria rusă se apropie de cea a popoarelor europene din Apus și distruge convingerea că epoca feudală a Europei n-a fost cunoscută Rusiei.

El stabilește în istoria Rusiei următoarele perioade: 1. sec. IX-XII: epoca democrației primite cu adunările directe („vece”), Rusia Kievului 2. sec. XIII-XV: feudalismul rusesc, Rusia nord-estică, 3. sec. XVI-XVII: monarhia de stări sociale, statul moscovit și 4. sec. XVIII- XIX: absolutismul nelimitat, epoca Petersburgului.

Absolutismul țarilor ruși, prin urmare, se datorează acelorași cauze, care acționau și în Europa Occidentală.

Desigur, pentru întărirea absolutismului în Rusia existau, în afară de acestea, și condițiuni auxiliare: întinderea mare a statului și varietatea etnică a compunerii lui.

Pavlov-Silvanski are meritul de a fi demonstrat asemănarea istoriei ruse cu istoria popoarelor europene.

Dacă facem comparație între istoria rusă și cea română, în linii generale constatăm și asemănări, și deosebiri.

Românii străbat feudalismul în sec. XIV-XVI și cu întârziere de un secol trec la monarhia de stări sociale, care durează la ei în veacul al XVIII-lea, după care, în loc de a trece la absolutism, trec direct la regimul constituțional burghez.

Alexandru V. Boldur, 1940

 

(VA URMA)

 

Alexandru V. Boldur (1886 – 1982) istoric şi jurist – cercetător de seamă a drepturilor istorice ale Basarabiei

Autorul volumului ISTORIA BASARABIEI

“Preocupat încă din tinereţe de soarta locurilor natale, al căror trecut l-am studiat din izvoare ruseşti, m-am decis în anul 1925, îndată ce am căpătat libertate de mişcare, să plec la Paris, pentru a întreprinde cercetări în problema drepturilor istorice ale Basarabiei ca parte integrantă a pământului românesc.

Cu materialele pe care le aveam dinainte şi cu cele culese aici timp de doi ani din diverse arhive şi biblioteci, am publicat în 1927 volumul LA BESSARABIE ET LES RELATIONS RUSSO-ROUMANIES. La question bessarabien et le droit international”

Alexandru Boldur, născut pe 23 {sau 25} februarie 1886, la Chişinău, decedat pe 18 octombrie 1982, la Bucureşti, a fost un istoric şi jurist; cercetător de seamă a drepturilor istorice ale Basarabiei.
Mama sa era coborâtoare de la Mihalcea Hâncu, boier rebel de la sfârşitul secolului al XVII-lea.
La vârsta de 11 ani a fost dat la “Şcoala spirituală” (eparhială) din Chişinău, după care a intrat elev la Seminarul Teologic din acelaşi oraş pe care la absolvit în 1906. În acelaşi an s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Sankt Petersburg, pe care a abslvit-o în 1910, susţinut fiind cu o bursă de boierul basarabean E. Râşcanu, din Bălţi.

Universitatea din Petersburg (licenţiat în drept, 1910); Institutul de Arheologie, cu brio; în 1911 — asistent la Facultatea de Drept a aceleiaşi universităţi, în 1916 — magistrat în drept public; în 1917 — conferenţiar privat de istorie a dreptului; în 1921 — profesor la Universitatea din Crimeea, apoi la Facultatea Muncitorească din Moscova.

Dorul de Basarabia natală, l-a adus acasă în 1927 — conferenţiar de istorie a românilor la Facultatea Teologică din Chişinău a Universităţii din Iaşi; în 1932 — profesor agregat; în 1937 — titular la aceeaşi catedră; în 1938 se transferă la Iaşi. în 1943— ‘46 — director al Institutului de Istorie A.Xenopol din Iaşi.

În 1947, s-a pensionat din funcţia de profesor la Universitatea din Iaşi, iar odată cu ofensiva masivă a regimului comunist împotriva instituţiilor tradiţionale ştiinţifice şi cu politica de falsificare a istoriei, în 1948 a demisionat din postul de director al Institutului de Istorie naţională „A.D.Xenopol” din capitala Moldovei.
Şi-a păstrat capacitatea de muncă şi de creaţie până la o vârstă îanintată, la aproape o sută de ani continând să-şi perfecteze vechile lucrări şi să proiecteze noi studii.
A încetat din viaţă în 1982.

A scris peste 100 de lucrări, inclusiv monografii, studii, tratate istorice. Are multe pagini dedicate Chişinăului.

Opera, listă selectivă:

La Basarabie et Ies relations russo-roumaines. – Paris, 1927;

Istoria Basarabiei;

Istoria relaţiunilor ruso-române politice. — 1928;

Analiza psihologică a evenimen­telor 1918—1928, Imperialismul rusesc în Balcani;

Inperialismul rusesc în Balcani. Schiţă de istorie, Chişinău, 1937, 32 p.

Statutul internaţional al Basarabiei. — 1938;

Muzica în Basarabia. -1940 ş.a.

Istoria Transnistriei, Odesa, 1942, p. 40

Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei, Iaşi, 1943, 80 p.

Moldova între Chiev şi Halici. Comunicare prezentată la Institutul de istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti, într-o şedinţă închisă, la 20 octombrie 1964.

Imperialismul în România (în manuscris).

Surse: personalitatibasarabene.info/; timpul.md/

Bibliografie:

Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. — Chişinău, 1993.
Alexandru V. BOLDUR. Memorii – Viata mea. Lumini şi umbre. Non-ficţiune – Memorii. Editura Albatros, 1998.

Publicitate