O dezbatere privitoare la ocuparea Budapestei de către armata română (1919)

 

  

 

Santinelă română la Budapsta, păzind unul dintre podurile de peste Dunare, 1919

 

 

 

Referitor la ocuparea Budapestei de către armata română în august 1919 există unele dezbateri pînă în ziua de astăzi.

Cînd a fost ocupată Budapesta, la 3 sau la 4 august 1919. Pînă în prezent, data ocupării Budapestei a rămas în istorie cea de 4 august, conform generalului Gheorghe Mărdărescu, deşi o unitate a armatei române pătrunsese deja în oraş încă din ziua precedentă, nerespectînd dispoziţiile generalului.

Această faptă apare şi în lucrarea lui Constantin Kiriţescu, una dintre cele mai complete relatări ale războiului nostru dintre 1916 -1919.

De aceea, public aici memoriul generalului Rusescu, cel ce a intrat primul în Budapesta, în 3 august 1919.

 

Memoriu asupra operaţiunilor Brigadei a IV-a Roşiori, de la 31 Iulie – 3 August 1919, data intrării în Budapesta

Prin ordinul general de operaţiuni din 30 Iulie, Brigada a IV-a a intrat în compunerea Diviziei II-a cavalerie, prevăzîndu-se, după trecerea Tisei, pentru fiecare brigadă, un sector separat, acela al Brigadei a IV Roşiori cu direcţia generală Sud-Vest.

Instrucţii verbale şi scrise prevedeau şi un rol principal al cavaleriei cu un caracter de oarecare independenţă, ca inamicul sa fie izbit în toate direcţiunile, întors, şi să nu fie lăsat de-a se organiza, etc.

 

31 Iulie 1919

 

În amurgul zilei de 31 Iulie, brigada IV Roşiori termină trecerea la Tissa-Köre la 24, şi ajunge la Psz. Hayzonghios, unde se găseşte proprit escadronul de descoperire şi un batalion de infanterie ce luptase cu inamicul pînă la ora 22.

Din propria iniţiativă iau dispoziţiuni de atac şi la ora 3 dimineaţa brigada intră în cantonament la Pely.

 

1 August 1919

Se raportează situaţiunea şi la ora 9, fără a se a aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, spre a nu se pierde timp, mă pun în marş în urmărirea inamicului Ordinul de Operaţiuni al Diviziei II (primit în marş) confirmă aprecierea justă a situaţiunii de către brigadă.

Acţiunea de la Pely şi urmărirea grăbită a brigadei IV a avut de efect punerea în derută a Diviziei VI roşie, care pe distanţa de la Ianoshida pînă la Tapio Gyorgye de peste 15 km, pe dreapta şi pe stînga drumului, aruncă din căruţe şi abandonează cantităţi enorme de muniţii de infanterie şi artilerie precum şi multe mitraliere, prin culturi.

În noaptea de 1 August se cantonează în Tapio Gyorgye, ăn contact cu grosul forţelor inamice de la Czegled.

După diferite informaţii şi după discursul lui Bella-Kuhn ţinut în Tapio, am dedus că moralul armatei roşii era cu totul slăbit şi situaţiunea guvernului zdruncinată.

 

2 August 1919

 

În cursul nopţii mi se completează informaţiile despre inamic, că se execută o retragere de la Abony spre Cyegled şi de acolo o pregătire spre Buda-Pesta.

Încă de cu noapte încercuiesc inamicul cu recunoaşteri de ofiţeri, şi fără a mai aştepta vreun ordin, din propria iniţiativă, ghidat de ordinul general de la 30 Iulie, dau ordinul de operaţiune pentru ziua de 2 August, prin care în zorii zilei, arunc două escadroane şi apoi al 3-lea în spatele şi flancul inamicului, iar cu grosul forţelor mă îndrept spre Sörek Psz, de unde aştept mersul operaţiunilor.

În acest timp primesc ordinul de operaţiune al Diviziei II cavalerie pentru 2 August care mă îndreaptă, prin Czegled, la Alberty.

Din judecarea situaţiunii la faţa locului, căci inamicul începuse retragerea, derog de la ordin şi mă îndrept spre Tapio Szt. Marton la Alberty unde se interceptează capul coloanei inamice.

Pe şoseaua dintre Alberty şi Czegled se fac peste 3000 de prizonieri şi 4 baterii de diferite calibre, mai multe autocamioane şi unul blindat.

Se poate deduce că dacă nu operam decît la primirea ordinelor şi litera cum le primisem, pe lîngă că ar fi fost prea tîrziu, nu se obţineau rezultatele atît de hotărîtoare fără pierdere.

Pe cînd mă aflam în localitatea Alberty, pe la orele 14 soseşte automobilul cu reprezentanţii misiunii italiene la Buda-Pesta.

Aceştia arătîndu-şi identitatea ne-au pus în vedere o adresă a Locotenent-colonelului Romanelli, preşedintele misiunii, către comandantul cavaleriei din această direcţiune, cu rugămintea de a opri aici înaintarea spre capitala Ungariei pînă la sosirea răspunsului Antantei, alăturată fiind şi copia după telegrama noului guvern ungar către domnul Clemenceau.

Această împrejurare m-a pus în măsură să apreciez că situaţia la Buda-Pesta e disperată, că guvernul ungar nu mai poate face faţă împrejurărilor şi că recurge la expediente.

Astfel o acţiune temerară şi prin surprindere ar putea avea şanse de reuşită cu efect hotărîtor în întrega Ungarie, armată şi particulari, şi apoi că pe acea direcţie nu mai sunt alte trupe mai avansate ca ale noastre (brigada IV Roşiori).

Evident intervenţia misiunii italiene nu am luat-o în srios, dar nu o puteam lăsa să plece înapoi şi am crezut că trebuie să o trimitem Marelui Comandament, cu actele originale, arătînd şi situaţiunea că mă voi îndrepta spre Buda-Pesta, iar misiunea prin orice mijloc, să fie oprită.

Acest raport, din eroare, mi se pare, că l-am adresat Marelui Cartier General.

După expedierea misiunii împreună cu situaţiunea, văzînd că, pînă la ora 15, nu primesc raportul situaţiunei de la Czegled, căci nu era terminată, amîn înaintarea la Pesta şi dau un ordin de operaţiuni, prin care îndreptăm întreg regimentul 11 Roşiori la Czegled, iar cu Reg. 6 să se termine capturările pe tot lungul şoselei.

Din aceasta se poate deduce că, potrivit împrejurărilor, am renunţat a pleca la Buda-Pesta în acea seară.

Pe dată însă ce, în timpul nopţii, am primit informaţii mai clare de la Reg. 11 de capitularea Corpului I armata roşie şi a diviziilor de la Czegled dau ordinul de operaţiuni pentru 3 august.

 

 

 

 

 

Armata lui Bela Kun, invinsa

 

 

 

3 August 1919

 

În darea ordinului de operaţiuni am fost ghidat de ordinul Diviziei II cavalerie care îmi făcea cunoscut că încă din data de 2 August sunt pus sub ordinele Diviziei VI-a.

Astfel, potrivit situaţiei, am prevazut ca Reg. 11 cu cinci escadroane, o secţie de artilerie şi două grupuri de de mitraliere să termine operaţiunile la Czegled şi spre Sud. Reg 6 să lase un escadron şi două plutoane pentru paza prizonierilor şi a întreg materialului de la Czegled la Alberty, iar cu restul de trei escadroane şi două plutoane; o secţie de artilerie şi două grupe de mitraliere, sub conducerea mea directă, să mă îndrept spre Buda-Pesta.

Pe la orele 9 dimineaţa (3 August) cînd mişcarea se începea deja, primesc, la Alberty, ordinul Diviziei VI-a prin care se ordonă ca brigada IV să acţioneze în direcţia Czegled-Kecks-kemet pentru a termina încercuirea inamicului la Sud.

Fără cea mai mică ezitare şi fără a-mi trece prin gînd că pot comite cea mai mică călcare de ordine, menţin ordinul de operaţiune dat, punînd în vederea regimentului 11 a executa singur şi în întregime, spre sud, ordinul Diviziei VI-a, pe care i-l alătur în original, aceasta din judecarea situaţiunii reale.

Astfel dacă aş fi reversat mişcarea celor trei escadroane ale Reg. 6 Roşiori de la Vest (dinspre Buda-Pesta) la Est (spre Czegled) ale cărui elemente erau deja pornite, s-ar fi pierdut peste două ore, iar recunoaşterile nu ar fi trebuit abandonate. Se ajungea la Kes-kemet, ce se găsea la 50 km Alberty prea tîrziu şi Reg. 11 ar fi trebuit să opereze tot singur, căci învăluirea nu ar fi putut avea efect decît făcută cu repeziciune.

Mai mult, efectivele regimentelor brigadei IV Roşiori, 6 escadroane cu efectivul de 150 cai dădea o tărie Reg. 11 singur ca a unei brigăzi, avînd pe lîngă 2 tunuri şi grupe de mitraliere. Apoi încă din ajun, cu acţiunea energică a numai 3 escadroane s-a influenţat capitularea.

Corpul I Armată cu atît mai uşor ar fi fost capturat mai cu seamă că în rîndurile inamicului demoralizarea era acum mai mare.

Deci cu credinţa că execut o acţiune bine judecată şi temerară cu riscul şi sacrificiul însăşi al persoanei mele, căci în tot timpul m-am aflat în capul coloanei, cere să execut nu numai ordinul, dar chiar mai mult.

Ajuns în înprejurimile oraşului, la răspînteea Sarvasz-Cz, am surprins mai multe companii cu piramidele făcute şi o baterie gata de tragere.

Pentru a nu pierde o clipă am impus celor peste 1000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea de moarte şi o patrulă a fost lăsată a scoate închizătorile de la arme şi a demonta tunurile.

În urmă, am aflat că rolul celor două companii şi al bateriei inamice era de a mă opri pînă la sosirea delegaţiei guvernului şi sub presiune, să renunţ la înaintarea spre oraş.

Într-adevăr nu străbat decît vreun kilometru şi sunt întîmpinat de o delegaţie de trei a guvernului unguresc ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, avînd comunicări importante.

La rîndul meu i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi cînd am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit.

Plouînd torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:

Delegaţia îmi spune: – „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”

Am răspuns:

– „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decît Comandamentul Superior Român la care, le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5000-6000 m)”, după care adaug:

– „Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decît ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szt Miclos.” Delegaţia în faţa mea comunică Guvernului la telefon hotărîrea.

Răspunsul, tot telefonic, a fost că autoriză delegaţia a se duce la M.C.G. , iar eu să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri.

Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixîndu-le că dacă pînă la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardez oraşul!

Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia.

La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30, Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron spre Malxasföld, Est – N-Est – Pesta.

Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos şi că nu se poate schimba întru nimic hotărîrea mea.

Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă că populaţia e agitată, că 20.000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate, că nu vor putea fi stăpînite la intrarea armatei române.

I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că armata română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) şi care să fie evacuată de trupele ungare. (Era răspîndit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare).

Discuţiile prelungindu-se, le pun în vedere că armata roşie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă.

O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decît cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decît Brigada IV, deja sosită cu mine.

Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul ca la ora 20:30 dacă nu se termină tratativele bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş.

Consiliul cedează! Şi la ora 20:00 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!

La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat cartier la hotelul „Dunapalota” (Rietz) la care erau ofiţeri italieni şi francezi.

Alte tratative nu am făcut decît cele privitoare la detaşamentul meu.

 

 

 

 

 

Cavaleristii romani pe strazile Budapestei

 

 

 

 

4 August 1919

 

A doua zi, 4 August, am fost rugat din nou pentru a scoate trupa din oraş. Le-am raspuns că sunt şi rămîn, şi în caz contrar, mă retrag la punctul iniţial din ajun şi încep operaţiile de bombardament.

Pe la ora 10 soseşte de la Viena o delegaţie engleză şi franceză care cere a o primi în audienţă.

Din conversaţia oficială, delegaţia lasă să se înţeleagă că ar fi bine să nu se ocupe Buda-Pesta, şi mai mult ar fi voit să cunoască situaţia.

Le-am răspuns că sunt chestiuni ce nu mă privesc pe mine, şi cît despre situaşie, nu cunosc decît aceea că sunt cu Brigada IV Roşiori la Buda-Pesta, şi că armata roşie a capitulat la Czegled, şi în împrejurimi.

Delegatul francez, Bachet, m-a lăsat să înţeleg că ar voi să vorbească cu mine în mod confidenţial.

În această conversaţie mi-a comunicat că la Viena, sub auspiciile Antantei, se voieşte a se constitui un guvern ungar şi se urzeşte a se opri înaintarea armatei române şi ocuparea Buda-Pestei.

Dorinţa, însă a misiunii franceze, şi crede că a întregii Franţe, este ca armata română să înainteze şi să ocupe, cît mai repede, oraşul.

Le-am răspuns că acesta este fapt împlinit încă de ieri şi armata română continuă înaintarea.

Crezînd importanta această declaraţie a delegatului francez, l-am rugat a veni personal cu mine la comandamentul trupelor din Transilvania.

În drum spre Manor, l-am prezentat D-lui General Mărdărescu cu care a convorbit.

Acestea sunt toate detaliile a căror exactitate se poate vedea din ordinele originale pe care sunt trecute şi orele.

 

 

Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919

 

 

 

Să vedem cum priveşte generalul Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), Comandantul Trupelor din Transilvania, în această funcţie de la 12 aprilie 1919, înlocuindu-l pe generalul Traian Moşoiu, care preia comanda Grupului de Nord, responsabil direct cu astuparea capului de pod principal inamic, de la Szolnok, în atacul de la 20 iulie 1919.

Mărdărescu îşi exprimă foarte clar opinia chiar cu prilejul Ordinului de zi din 5 august 1919, în care, după ce mulţumeşte soldaţilor şi ofiţerilor pentru comportarea meritorie în luptă, specifică foarte clar data şi ora ocupării Budapestei: 4 august 1919, ora 18.00. Să vedem ordinul de zi:

„Ordin de zi No. 56, din 5 August 1919

Bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania,

Acum câteva zile, vă găseaţi paşnici pe malul stâng al Tisei, formând cu piepturile voastre zid de apărare pentru suflarea omenească de dincoace de Tisa.

În dimineaţa zilei de 20 iulie, duşmanul nelegiuit, care tulbura liniştea inimii Europei, v-a atacat în mod furios.

Vrajmaşul, mare în număr şi mijloace, a trecut pe stânga Tisei, şi, ameţit de izbânda împingerii perdelii noastre de acoperire, a înaintat ca o vijelie spre răsărit, în primele zile ale bătăliei, atras fiind de frumuseţea şi bogăţia Ardealului, această podoabă a neamului românesc.

Cel de Sus însă, care împarte dreptatea şi veghează la înfăptuirea sfintei noastre năzuinţi, a făcut ca bucuria inamicului să fie vremelnică; în adevăr, sosind momentul intrării în luptă a grosului trupelor noastre, duşmanul a fost aruncat peste cap, dincolo de Tisa, cu mari pierderi în oameni şi material de război.

De astă dată însă, punerea Tisei între noi şi vrăjmaş nu mai era destul. Inamicul, care ne atacase în mod îndrăzneţ, trebuia îngenunchiat, zdrobit în aşa măsură ca să se poată dobândi în mod sigur liniştea noastră şi a întregului apus.

Sprijinit pe voi, bravi ostaşi ai Comandamentului trupelor din Transilvania, Înaltul comandament a hotărât trecerea pe dreapta Tisei şi continuarea operaţiunilor până la sfârşit; dar, dincolo de Tisa, inamicul care simţise bărbăţia loviturii noastre, n-a mai fost în stare să opună nici o rezistenţă şi, diviziile lui dezorganizate în urma bătăliei de pe stânga Tisei, au fost capturate una câte una.

Astfel, în curs de 16 zile numai, inamicul a fost cu desăvârşire distrus, iar în ziua de 4 august, orele 18, trupele noastre au ocupat Budapesta, ducând cu ele liniştea tuturor cetăţenilor paşnici ai Ungariei şi prin aceasta risipirea norilor din centrul Europei.

Faptul strălucit de arme săvârşit de voi, va rămâne pe vecie în cartea Neamului şi în Istoria omenirii; deci, vă puteţi mândri de roadele ostenelilor voastre, şi când vă veţi înapoia la vetrele voastre, puteţi spune tuturor, cu seninătate, că v-aţi făcut pe deplin datoria faţă de neam, ţară şi MM. LL, care, în momentele grele ale bătăliei, au venit în mijlocul nostru şi a urmărit de aproape bravura voastră.

Sunt nespus de mândru că v-am comandat; şi adânc recunoscător tuturor pentru inima ce-aţi pus în înfăptuirea izbândei, vă mulţumesc la fiecare în parte şi vă zic:
Sănătate şi totdeauna voie bună, bravi ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania.

Comandantul Trupelor din Transilvania

Generalul Mărdărescu.„

 

La fel, în telegrama adresată regelui:

„Majestăţii Sale Regelui

Am onoarea a raporta, că ieri, 4 august, orele 18, trupele au ocupat Budapesta fără rezistenţă.

După luarea măsurilor de menţinerea ordinii, am trecut în revistă şi am primit defilarea (o brigadă din divizia I de vânători, un divizion a 3 baterii şi un divizion din Brigada a 4-a de roşiori) pe Andrasystrasse.

Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populaţia a primit trupele noastre în mod simpatic.

Comandantul trupelor din Transilvania

General Mărdărescu

Şef de stat-major

General Panaitescu„

 

Mai departe, în memoriile sale, apărute prima dată în 1922, încearcă să stabiliească ferm tot data de 4 august, minimizând rolul generalului Rusescu, pe care aproape îl acuză de insubordonare şi neglijenţă. Să vedem:

„Grupul General Holban (Divizia a II-a de cavalerie şi Diviziile I şi a II-a de vânători) au continuat înaintarea spre Budapesta; Divizia a II-a de cavalerie a ocupat un cap de pod la vest de Budapesta, în timp ce o parte din trupele Diviziei I de vânători lua măsuri de ordine şi siguranţă în Pesta; iar la ora 18, capitala Ungariei a fost ocupată de restul trupelor Diviziei I de vânători. Să fie bine stabilit dar, că trupele Grupului General Holban au ocupat Budapesta, în ziua de 4 august.

Un detaşament – compus din Regimentul 4 de vânători, un divizion din Regimentul 23 de artilerie şi un divizion din Regimentul 6 de roşiori – intrând în oraş, a defilat în faţa Comandantului trupelor din Transilvania, precum şi a unui imens public, pe Andrasystrasse, din Pesta.

Ţinuta ofiţerilor şi a trupei era impunătoare, trupele au fost primite de public cu linişte, încredere şi chiar cu simpatie.

Comandantul trupelor din Transilvania a numit guvernator al budapestei pe Generalul Holban.„

şi

„Flancgarda din stânga a dirijat Brigada a 4-a de roşiori de la Alberti Irsa spre Kecskemet, cu misiunea de-a cădea în spatele inamicului concentrat în această regiune; iar Divizia a VI-a s-a deplasat de la Abony la Nagy Koros.

În realitate, Brigada 4-a de roşiori a trimis de la Alberti la Kecskemet numai 5 escadroane, sub comanda locotenent-colonelului adjutant Athanasescu, iar restul brigadei (3 escadroane) s-a îndreptat spre Budapesta, poposind în cursul noăţii de 3/4 august într-o cazarmă de la periferia oraşului.

Prin împingerea celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori spre Budapesta, în ziua de 3 august, nu numai că nu se putea obţine nimic, – căci, vom vedea mai jos, cum s-a făcut şi cum trebuia să se facă ocuparea Budapestei – dar, operaţiunea a întrecut marginile admisibile îndrăznelei şi, în plus, era în dauna scopului urmărit de comandamentul trupelor din Transilvania.

În adevăr, dacă cele 3 regimente de bolşevici (peste 7000 oameni) din Budapesta, care au fost dezarmate de Divizia I-a de vânători în ziua de 4 august, ar fi ridicat armele în seara de 3 august contra celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori (3-400 de călăreţi), desigur că le-ar fi creat o situaţie mai mult ca neplăcută; iar prin dirijarea acestor 3 escadroane de la Alberti spre Budapesta, în loc de Kecskemet, se contraria intenţiunea Comandamentului trupelor din Transilvania, care urmărea tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet, divizii care se puteu salva pe frontul sârb, ceea ce ar fi pricinuit pierderea unei mari cantităţi de material de război ce am capturat de la inamic. Energia cu care a operat locotenent-colonel adjutant Athanaescu a remediat însă această greşeală regretabilă.„

Ar mai fi un motiv de natură subiectivă, pentru care generalul Mărdărescu să ţină aşa de mult la data de 4 august. Atunci, la 4 august 1919, împlinea 53 de ani, şi  ce cadou mai frumos pentru orice general ar fi putut fi intrarea în capitala cucerită tocmai de ziua sa.

Deci, păreri diferite, chiar opuse, între generalul Rusescu şi generalul Mărdărescu. Ulterior, Mărdărescu îl va marginaliza pe Rusescu, deoarece considera că a încercat să-i sufle onoarea de a ocupa capitala inamică, suprema apoteoză pentru cariera oricărui militar.

Rămâne în sarcina istoricilor să decidă cine şi când a fost ocupată Budapesta, dar un lucru rămâne clar: a fost ocupată de trupele române, condusă de ofiţeri români, fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerând războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui.

Meritul armatei române este imens, ţinând cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor.

Deoarece atât trupele franco-sârbe din sud, cât şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai târziu şi fără lupte, doar ocupând zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică a fost zdrobită de cea română.

Cu atât mai importantă apare victoria românească, cu cât România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în „marea familie sovietică„, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920. Puţin cunoscut, în acest permanent război pe Nistru a căzut la datorie şi un general, Stan Poetaş, care se remarcase la Mărăşeşti.

Nu pot să nu remarc că, în acelaşi an, în care trupele române zdrobeau armata maghiară şi ocupau Budapesta, eroul de la Mărăşeşti, generalul Eremia Grigorescu se stingea de gripă spaniolă.

Un mare general, un mare erou, ce-şi doarme acum somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti.

 

 

 

Generalul Gheorghe Mărdărescu (1866 – 1938)

 

 

 

 

Generalul Gheorghe Mărdărescu. Scurtă Biografie:

 

Gheorghe Mărdărescu s-a născut la 4 august 1866 la Iaşi. În 1888 a absolvit Şcoala de ofiţeri de cavalerie şi infanterie în Bucureşti. Între 1892-1894 şi-a continuat studiile la Academia Militară, urmând şi cursurile de comandant la Brueck şi Berlin-Spandau.

Între 1901 şi 1906 a fost director de studii la Academia Militară. Ulterior comandă Şcoala de trageri de infanterie şi este Şef de stat major al corpurilor 1 de armată, apoi corpul 2, în grad de colonel. În 1915 devine comandant al Academiei Militare, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie.

La 15 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, primeşte comanda Brigăzii 18 Infanterie, ulterior fiind numit Şef de Stat major al Armatei a 3-a, sub comanda generalului, viitor mareşal, Alexandru Averescu. În septembrie, generalul Averescu preia comanda Armatei a 2-a, iar Şef de Stat Major al acestei armate devine generalul Mărdărescu.

În această poziţie rămâne şi în cursul luptelor din vara lui 1917, unde Armata a 2-a are un rolul principal, mai ales în bătălia de la Mărăşti. În februarie 1918 este avansat general-maior, iar din 11 aprilie 1919 preia conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania, în locul generalului Traian Moşoiu, care preia zona de nord a acestor trupe.

Din această poziţie, generalul Mărdărescu comandă direct trupele române în decursul războiului româno-ungar din 1919.

Este decorat de Regele Ferdinand şi Regina Maria cu Ordinul Mihai Viteazu pentru acţiunea contra regimului bolşevic al lui Bela Kuhn. După război devine ministru al apărării între 1922 şi 1926.

În 1927 este avansat la rangul de general-locotenent. Se stinge din viaţă la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, în Germania.

 

 

Cristian Negrea

 Istoria md.

 

 

Bibliografie (surse) :

 

1. http://www.marist.ro/aparitii_campania_ardeal.htm

2. General Gheorghe Mardarescu – Campania pentru dezrobirea Ardealului si cucerirea Budapestei

Publicitate

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:

– “E lucru mare, domnule general. Dar am auzit că mai e şi o Vienă!”.

 

 

 

 

Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, editura Militară, București, 2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Generalul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Gelert din Budapesta, 1919

 

 

 

 

 

Generalul Gheorghe Mărdărescu s-a născut la 4 august 1866 la Iaşi. În 1888 a absolvit Şcoala de ofiţeri de cavalerie şi infanterie în Bucureşti.

Între 1892-1894 şi-a continuat studiile la Academia Militară, urmând şi cursurile de comandant la Brueck şi Berlin-Spandau. Între 1901 şi 1906 a fost director de studii la Academia Militară.

Ulterior comandă Şcoala de trageri de infanterie şi este Şef de stat major al corpurilor 1 de armată, apoi corpul 2, în grad de colonel.

În 1915 devine comandant al Academiei Militare, la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie.

La 15 august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, primeşte comanda Brigăzii 18 Infanterie, ulterior fiind numit Şef de Stat major al Armatei a 3-a, sub comanda generalului, viitor mareşal, Alexandru Averescu.

În septembrie, generalul Averescu preia comanda Armatei a 2-a, iar Şef de Stat Major al acestei armate devine generalul Mărdărescu.

În această poziţie rămâne şi în cursul luptelor din vara lui 1917, unde Armata a 2-a are un rolul principal, mai ales în bătălia de la Mărăşti.

În februarie 1918 este avansat general-maior, iar din 11 aprilie 1919 preia conducerea Comandamentului Trupelor din Transilvania, în locul generalului Traian Moşoiu, care preia zona de nord a acestor trupe.

Din această poziţie, generalul Mărdărescu comandă direct trupele române în decursul războiului româno-ungar din 1919.

Trupele aflate sub comanda sa au lichidat rezistenta trupelor Republicii Sovietice Ungare, conduse de Bela Kun, obligandu-l sa se refugiindu-se in cele din urma in Rusia lui Lenin.

In telegrama adresată regelui, generalul Mardarescu raporta:

 

„Majestăţii Sale Regelui

Am onoarea a raporta, că ieri, 4 august, orele 18, trupele au ocupat Budapesta fără rezistenţă.

După luarea măsurilor de menţinerea ordinii, am trecut în revistă şi am primit defilarea (o brigadă din divizia I de vânători, un divizion a 3 baterii şi un divizion din Brigada a 4-a de roşiori) pe Andrasystrasse.

Guvernator al Budapestei l-am numit pe Generalul Holban. Populaţia a primit trupele noastre în mod simpatic.

Comandantul trupelor din Transilvania

General Mărdărescu

Şef de stat-major

General Panaitescu„

 

Este decorat de Regele Ferdinand şi Regina Maria cu Ordinul Mihai Viteazu pentru acţiunea contra regimului bolşevic al lui Bela Kuhn. După război devine ministru al apărării între 1922 şi 1926.

În 1927 este avansat la gradul de general-locotenent.

Se stinge din viaţă la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, în Germania.

 

 

Actiunile represive ale generalului austriac Adolf Nikolaus von Bukow împotriva populatiei romane ortodoxe din Transilvania

 

 

 

 

 

Primăvara anului 1761 a  marcat  o nouă etapă în istoria neamului românesc din Ardeal.

Atunci, Curtea de la Viena il trimitea în Transilvania pe generalul Adolf Nikolaus von Bukow, numit comandant militar și guvernator al Transilvaniei, funcție pe care acesta a  îndeplinit-o timp de trei ani, până la moartea sa.

 

 

 

 

 

 

În calitate de comandant militar al Transilvaniei, von Bukow a pus în aplicare măsurile de represiune dispuse de Curtea de la Viena, măsuri îndreptate cu precădere împotriva românilor ortodocși  din sudul Transilvaniei, ordonand închiderea și distrugerea mănăstirilor ortodoxe.

Acțiunile sale au avut ca urmare valurile de emigrări din Transilvania în afara arcului carpatic, din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea.

 Generalul a initiat o acţiune de represiune cruntă şi  sistematică.

El a declansat o anchetă pentru a afla care dintre români s-au declarat contra uniaţiei până la 1 aprilie 1761. Ancheta s-a făcut de comisii alcătuite din funcţionari subordonaţi generalului, asistaţi de către doi preoţi uniţi. Preoţii uniţi uzau de tot felul de mijloace pentru a determina măcar câţiva oameni să se declare pentru uniaţie. Cu toate acestea, aproape pretutindeni in Ardeal poporul român s-a declarat ortodox.

Rezultatul nefavorabil al anchetei l-a făcut pe general să schimbe promisiunea în privinţa bunurilor bisericeşti şi să refuze a atribui ortodocşilor bisericile lor, pe motiv că religia ortodoxă nu e recepta, ci numai tolerată.

Dacă până la Bucow, românii nu putuseră să fie siliţi să accepte unirea cu Roma, ,,Comisia de dezmembrare” care lucra la Sibiu sub preşedinţia lui Bucow  pe baza anchetei din aprilie-mai 1761, i-a înscris pe o parte din ei ca uniţi.

Aceste înscrieri s-au  făcut după bunul plac, fără a ţine cont de voinţa românilor, iar generalul i-a ţinut cu forţa în uniaţie.

Generalul recunoaşte la 6 mai 1761, într-un raport către împărăteasă, că niciodată ,,n-a lucrat aşa de tare”:

,,Vă rog să-mi permiteţi să introduc pe episcopul Dionisie peste tot în principat… şi anume cât mai repede, ca sa pun capăt dezordinelor viitoare ale valahilor prin stabilizarea unei căpetenii spirituale, care apoi să ţină în ordine pe supuşii săi şi în special să se opună autorităţii mereu crescânde a lui Sofronie în acest popor; este cu adevărat timpul ca să se procedeze aşa, căci altfel nu se mai salvează nimic din unire, cu toate mijloacele întrebuinţate, pe care eu desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară, căci aşa de tare şi greu (“so hart und schwer”) n-am mai lucrat niciodată, aceasta trebuie să o recunosc”.

Episcopul catolic Bajtay s-a îngrozit de măsurile generalului Bucow, când acesta  a declarat că va extermina pe toţi românii din ţinutul Bistriţei, fiindcă nu voiau să primească uniaţia. ,,M-am cutremurat la propunerea Excelenţei sale, a d-lui baron de Bucow, care voia să detaşeze un corp de 2000 de soldaţi regulaţi, contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toţi, fără a-i distinge pe cei vinovaţi de cei nevinovaţi.”

,,De aceea, pe drept cuvânt s-a putut spune că adevăratul întemeietor al Bisericii Unite din Ardeal a fost acest general austriac, cu tunurile şi cu dragonii săi.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

Cu toate acestea, româníi au stat tari în credinţa cea dreaptă.

Comisia de dezmembrare a trebuit să înscrie marea majoritate a poporului român ca ortodoxă.

Prigoana împotriva românilor ortodocşi a continuat şi după ,,dezmembrare.’’

Halmagy consemnează la 16 iunie 1763:

,,Preoţii uniţi umblă cu soldaţii, bat pe românii care nu sunt uniţi; aceştia fug în munţi, dar de lege nu se lasă (exemplul a şase sate din ţinutul Bistriţa), întrebaţi ce e unirea, ei zic că nu ştiu. ,,Ce credeţi?’’ ,,Ca cei din ţară”, răspund ei (ca cei din Principatele Române, adică)’’

Majoritatea poporului român din Ardeal a rămas ortodoxă. Greco-catolicismul cu tot ceea ce a însemnat acesta: uciderea, torturarea celor care nu acceptau să se unească cu Roma, dărâmarea, incendierea, distrugerea bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe sau luarea a aproape tuturor celor rămase de către uniţi, nu i-a îndepărtat pe români de la legea românească (Ortodoxia).

,,Poporul român din Transilvania a cunoscut pe pielea sa, în masă, ca nicăieri în altă parte a lumii, practica mijloacelor inchiziţiei.’’ (Părintele Dumitru Stăniloae).

 

Monahismul ortodox în Transilvania celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și  actiunile distructive ale generalului Adolf Nikolaus von Buccow

Creștinismul răsăritean a fost, de-a lungul istoriei, un element caracteristic al românilor transilvăneni.

În ciuda tuturor încercărilor de catolicizare și calvinizare, încheiate prin unirea de la 1700, românii au rămas majoritar ortodocși.

Conștiința apartenenței la ortodoxie și-au păstrat-o însă și după evenimentul ,,unirii”, mulți dintre ei necunoscând nici măcar că au fost făcut uniți de către parohii lor.

Așa se face, spre exemplu, că unul dintre motivele înființării celui de-al doilea regiment de graniță de la Năsăud a fost tocmai sporirea numărului de aderenți la uniație. (1)

Un mare merit în păstrarea legii strămoșești l-a avut în mod cert și monahismul, care, la acea vreme era destul de bine organizat. (2)

În condițiile începutului luptei între unire (3) și dușmanii ei, care, după cuvintele lui Iorga, va cuprinde ,,în învălmășagul ei mai mult ori mai puțin pe toți românii” (4), și a apostaziei unor preoți pentru niște promisiuni de mai bine, (5) ei au rămas dârji.

Singuri și neavând ce pierde în afară de bunul lor cel mai de preț, mântuirea, s-au dovedit a fi precum niște stânci, viața lor fiindu-le pildă și oamenilor simpli care le-au urmat exemplul.

Urmările au fost crunte. După mai bine de o jumătate de veac în care au constituit nucleul rezistenței, călugării vor deveni ținta atacurilor imperiale, care îl vor avea drept făptuitor pe generalul Bucow.

Acesta va distruge aproape toate mănăstirile ortodoxe din Transilvania (6) (în concepția istoricilor existau cca. 200 astfel de mănăstiri).

Monahii care adesea au preferat moartea decât părăsirea locașului de nevoință au murit adesea, fiind dați pradă flăcărilor care ardeau locașurile, majoritatea din lemn.

Jertfa lor supremă a fost apoi mereu privită cu evlavie și cinstită de românii transilvăneni.

Din păcate însă astăzi, oameni mânați de o ranchiună nejustificată care refuză să vadă și să înțeleagă niște realități istorice, contestă valoarea monahsimului în acea vreme și cruzimea actului lui Buccow.

Iată de pildă ce spune un așa-zis monah contemporan al uniației post-decembriste:

,,Mănăstirile, atât de deplânse azi, cu excepția câtorva, erau mărunte schituri, improvizate din una sau două încăperi, adevărate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, așezate la marginea satului sau la liziera pădurii, în care se aciuiaseră după răzmerița lui Visarion Serai, sub masca monahismului, agenți ai Mosocovei, foarte mulți sârbi.

Unii dintre ei locuiau împreună cu o călugăriță, cu care aveau împreună o droaie de copii, pe care îi întrețineau din rublele țarilor moscoviți, din cerșit și din agitație .(7)

Această coloană a cincea a Sfintei Rusii, din care și-a recrutat Sofronie mai mulți dintre luptătorii pentru Ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania și a generat reacția atât de brutală a generalului Bukow”. (8)

Cu alte cuvinte, scriitorul Prunduș și colegul său de condei încearcă să-l scuze pe Bukow, să arate măreția lui sufletească și să facă din distrugerea mănăstirilor un act de dreptate, ceea ce este cât se poate de fals și de greșit.

Încă de la prima vedere se poate observa lipsa de obiectivitate și, aș îndrăzni să spun, de seriozitate a autorului, care adoptă un ton ironic și care să încearcă să facă din monahismul de până atunci o adunătură de agenți ruși.

Ori acest lucru constituie o minciună sfruntată pentru că majoritatea lor erau oameni autohtoni, simpli și de bună credință și nu au simpatizat cu Sofronie pentru că aveau ordin de la ruși ,ci din pură convingere, altminteri nu ar mai fi fost călugări.

Fraza prin care încearcă să incrimineze călugării că nu duceau o viață morală curată, este cât se poate de tendențioasă și de malițioasă, nedovedind decât ura lui împotriva ortodocșilor (nicidecum un adevăr istoric).

În ceea îl privește pe Buccow, acesta nu a fost așadar un om care a acționat forțat fiind de niște împrejurări care nu-i permiteau o alternativă, ci un tiran crud și sângeros.

Observăm așadar că, în ciuda tuturor dorințelor de discreditare a monahismului ortodox transilvănean al secolului al XVIII-lea și de formare a unei imagini false și deformate despre el, acesta rămâne un pilon al apărării ,,Legii sfinte” și o oază de spiritualitate și cultură autohtonă de mare valoare.

BIBLIOGRAFIE

1. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928.
2. Moraru, Alexandru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009.
3. Păcurariu,Mircea, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.
4. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
5. Prunduș, Silvestru Augustin, Plaianu, Clemente, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994.
6. Stăniloae, Dumitru, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.
7. Șotropa, Virgil, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938.

8) Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catolicism și Ortodoxie Românească, scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj-Napoca,1994, p. 77.

 9) Cartea părintelui Dumitru Stăniloae ,,UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA. ÎNCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMÂN.’’

 

 

Note:

 

 

1) Cf. Virgil Șotropa, Înființarea graniței militare năsăudene 1762, în revista „Arhiva Someșană”, nr. 24, Năsăud, 1938, p.1.

2)După cum rezultă din spusele unor mari istorici precum părintele Stăniloae. Faptul că, la 1697, ei îndrăzneau să ceară împărătesei egalitate în drepturi cu celelalte culte, ne face să credem că erau și destul de numeroși. Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973, p. 17.

3) Care nu era decât un act realizat prin fals și înșelăciune: Cf. Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Probleme fundamentale de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, (ms. dactil), Cluj-Napoca, 2009, p. 39.

4)Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. 1, Editura Ministeriului de Culte, București, 1928, p. 426.

5) Au rămas însă și mulți preoți care au preferat supliciul și moartea în locul apostaziei. A se vedea în acest sens viețile unor preoți mari ai vremii, în volumul: Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas, Iași, 1994.

6) Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 400.

7) Distinsul prelat unit uită că în răsăritul ortodox nu avem de-a face cu ordine cerșetoare, ele fiind specifice Bisericii Apusene (n.n.).

autori: Iulius-Marius Morariu; Tudora Niculae

surse: Wikipedia.ro; Revista Luceafarul; foaienationala.ro/