Masacre in Transilvania in preajma Marii Uniri. Români arşi pe rug

 

 

 

 

 

 

Mult a suferit poporul român, mult sânge a curs, multe lacrimi s-au vărsat pentru consfinţirea dreptăţii pe vatra strămoşeasca.

Când zorii libertăţii s-au ivit, când eşafodajul şubred al Imperiului Austro-Ungar din centru Europei a început sa se năruie, popoarele şi – au cerut unele după altele drep­tul la o viata naţionala libera.

 

 

 

Octavian Goga

 

Octavian Goga (n. 21 martie 1881, Răşinari, d. 7 mai 1938, Ciucea), a fost un  poet, publicist, academician şi politician român, prim-ministru al României în perioada 29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938.

A fost membru corespondent al Academiei Române din data de 29 mai 1914 şi membru titular din 4 iunie 1919. A fost vicepreşedinte al Academiei Române în perioada 1 iunie 1929 – 30 mai 1932.

 

Prezicerile lui Octavian Goga din 19 Aprilie 1915 se adevereau:

“In asemenea împrejurări se impune pentru orice gânditor adevărat ca po­poarele din Austro-Ungaria să trebuiască a fi dezrobite ca să poată şi ele să fie introduse în lumea senină a idealului; iată de ce zdrobirea împărăţiei habsburgice, curăţirea acestui cancer moral de pe trupul Eu­ropei este o adânca datorie de salubritate internaţionala.

La aceasta îngropăciune suntem datori sa asistam si noi. Noi, popor românesc, suntem chemaţi sa aruncam cel dintâi bulgar de pământ pe acest sicriu vinovat.

Noi, fiindcă noi avem un război mai mare al suferinţei si noi ne înfăţişăm la aceasta îngropare cu cea mai mare durere în suflet… Poporul român din Transilvania a slujit cu aur, a slujit cu sânge o ingratitudine milenara, o mie de ani ne-au minţit.”

De la aceasta prezicere mult n-a mai fost, în schimb mult sânge s-a vărsat pana la implinirea idealurilor natiunii noastre.

In vâltoarea înclestării multi romani  au fost aruncaţi în temniţe, alţii executaţi, alţii duşi pe front sa apere ca­uze ce nu erau ale lor, în timp ce copii si nevestele munceau ca robii pe pământurile strămoşeşti furate de grofii, conţii, magnaţii unguri.

Cu cât se apropia sfârşitul imperiului, cu atât asuprirea era si mai crunta.

Lipsa braţelor  de munca îi făcuse pe latifundiarii unguri sa adu­că pentru lucru prizonieri de război italieni, sârbi si ruşi.

In Tara Moţilor, la 35 Km. sud de Huedin, aproape de izvorul Someşului Cald, la Belis,  un magnat ungur pe nume  Ioan Urmanczy îsi făcuse un domeniu de 28.000 iugare, pe care clădise un castel si o industrie pen­tru prelucrarea lemnului.

Pentru ca lucrul sa nu înceteze, si mai ales sa nu se piarda profitul, din cauzapierderii lucratorilor romani  plecaţi pe fronturi, fuseseră aduşi in loc prizonieri de război .

Vestea haosului din imperiu  era purtată de cei un sfert de milion de ostaşi dezertori, ce cutreierau pământul fostei monarhii.

Aşa a ajuns şi în creierii munţilor, astfel ca atunci  când a izbucnit   pe 1 Noiembrie la Budapesta revolutia, frica i-a cuprins pe cei ce nu se ştiau stăpâni pe pământul lor, ci doar niste venetici asupritori.

Prizonierii de război munceau din greu sub povara bătăilor si mureau de foame.

Cei mai chinuiţi erau sârbii. După fuga stăpânului, prizonierii s-au răsculat lăsând lucru si au cerut administraţiei sa li se dea alimente de drum pentru a pleca acasă.

Refuzându-li-se au spart magaziile, l-au omorât pe magazioner, si-au luat fiecare ce a putut si au plecat în diferite direcţii.

Inspăimântaţi, jandarmii unguri au fugit la Huedin si au anunţat Budapesta.

Ioan URMANCZY a format un detaşament de 65 oameni, pe care i-a înarmat cu ajutorul ministerului de război, dotându-i cu arme, cartuşe din belşug si sase mitraliere.

Puşi sub comanda căpitanului Antal Dietric au fost trimişi cu un tren special ca sa restabilească ordinea la Belis.

Pe urma fiarelor

In halta Bologa un grup de ţărani care mergea la pădure sa-si taie lemne pentru iarnă vazând un tren cu soldaţi, acestia s-au oprit din curiozitate.

Trenul s-a oprit si el si soldaţii unguri au sărit cu baiontele  la arma si  i-au înconjurat.

Unii au reuşit sa fuga si sa se ascundă, alţii au fost obligati de soldati sa se urce în tren. Printre ei, Ioan Molnar, Teodor Crisan, Ion Potra, Ignat Potra si Teodor Potra al Tifri.

In continuare trenul a trecut prin fata carierei de piatra de la Morlaca de pe valea pârâului Calatele, unde se găsea un alt grup de ţărani români .

Trenul a oprit si aceiaşi soldaţi unguri au îndreptat mitralierele si au secerat mulţimea. Numeroşi ţărani români au căzut morţi, iar trenul si-a continuat drumul pana la Huedin, unde soldaţii unguri au fost primiţi cu muzi­că şi  cor, ca niste eroi.

Căpitanul Antal Ditrich a ordonat detaşamentului  sa-i îm­puşte pe ţăranii sechestrati in halta Bologa.

La intervenţia unui avocat ungur din Huedin, după multe discuţii, li s-a cruţat viata, dar au fost rău bătuţi si desfiguraţi.

Plini de sânge, abia mai putându-se tine pe picioare, li s-a dat drumul sa plece.

In afara de tânărul Teodor Potra care a fost luat de unguri drept călăuza fiindcă ştia limba maghiara.

Dintre cei “eliberaţi” ajunşi la Bologa, doi ţărani au murit din cauza groaznicelor bătăi : bătrânul Ion POTRA al Tifri si Ioan MOLNAR.

Trenul groazei si-a continuat drumul pana la Calatele, iar pe parcurs, detaşamentul si-a îngroşat numărul cu unguri angajaţi din comunele Mânasturul unguresc, Sânceai, Huedin, Horlacea cărora pe lângă echipament li s-a oferit 300 Coroane pe zi.

De la Călăţele detaşamentul a plecat pe jos în direcţia castelului de la Beliş au întors din drum pe Mitrea TRIFON si Maria TRIF pe care i-au împuşcat la intrarea în comuna Belis, femeia rănită aruncându-se în Someş si scăpând cu viata.

Pe 7 Noiembrie 1917, spre prânz, soldatii unguri  s-au instalat la castel , dupa care au plecat la vânătoare de  ţărani români.

Au prins unsprezece bărbaţi si o femeie si după ce i-au chinuit, au fost împuşcaţi.

In sat au fost de asemenea foarte mulţi ţărani împuşcaţi iar casele le – au  fost jefuite, vitele ridicate si duse la castel..

In ziua de Sf.Mihail si Gavril, pe 8 Noiembrie 1918 au fost omorâţi zeci de moţi.

In cursul acestei zile  Nicolae Neagu, fost îngrijitor la castel, a fost luat ca sa strângă cu carul, morţii din sat si de pe drumuri.

A rămas îngrozit găsind oameni sfârtecaţi cu baioneta si cu intestinele înşirate pe pământ, alţii rezemaţi de stâlpi, cu câte o sticla goală du­sa la gura-n bătaie de joc.

După ce ţăranii au fost jefuiţi si ucişi, au fost aruncaţi în foc, peste 25 de cadavre în prima transa, dar numărul a fost mult mai mare.

Primăvara prin pădure erau găsite cadavre neridicate, ale ţăranilor răniţi si fugiţi.

Săptămâni de-a rândul moţii au stat ascunşi în munte din cauza fricii, dezbrăcaţi şi fără hrană.

Când a sosit o comisie de la Cluj, pe 12 Noiembrie a rămas înmărmuri­tă. Avocatul Valentin Poroutiu spunea:

„Ni s-a înfăţişat cea mai înspăimântătoare scena a revoluţiei. Magazia de cartofi a fabricii era arsă până-n temelii. A rămas neatinsă numai pivniţa. In această pivniţă se ridica o grămadă de cadavre. Deasupra se găsea o ţiganca cu pumnii încleştaţi şi un tânăr militar de 18-19 ani. Ne-am urcat îngroziţi în automobile şi am alergat în goana spre Cluj.”

Aceasta se petrecea în timpul tratativelor de la Arad, când ungurii mai încercau să obţină bunăvoinţa românească pentru continuarea convieţuirii.

 

Iată o parte din reconstituirea făcută cu cei martirizaţi pe 8 Noiembrie 1918 la Belis, comuna situată la împreunarea Someşului cald cu pârâul Belis.

Comuna BOLOGA

Ion POTRA al Tifri; Ioan MOLNAR

Comuna MORLACA
Maria BOCA a Petri Halamului; Iacob LUCACIU; Soia lui Teodor FORT

Comuna B E L I S

Ioan BÂLC de 36 ani ars pe rug, rămas după el un copilaş si soţia; Nicolae BÂLC al Luchii, de 24 ani ars pe rug, rămasa mama neajutorata; Gheorghe MIHUT al Vili, de 35 ani ars pe rug, au rămas soţia si trei copii: Pascu, Măria si Laura.; Simion MIHUT, al poştaşului, ars pe rug, de 60 ani;Varvara POP, născuta FORT, de 44 ani arsă pe rug, rămas soţul Vasile POP si 3 copii Teodor, Ilie si Justina; Maria MATIS, împuşcată şi arsă pe rug; Pascu POPA al Focutului, împuşcat la 24 ani; Alexandru PUICA, de 49 ani, fierar de meserie, împuşcat;Alexandru PUICA, soţia de 41 ani împuşcata; Dumitru TRIPON, de 26 ani ars pe rug, a rămas Ana Tripon (soţie) si un copil.

Comuna VĂLENI (Cluj )
Ion VLAIC al Cotrestilor, de 35 ani ars pe rug, rămas văduva soţia Caterina şi un fiu: Traian Vlaic.

Comuna TUFENI (Cluj)
Gavril DREVE, de 54 ani împuşcat pe Dâmbul Negri, a rămas fiica Floarea; Ioan DREVE, de 22 ani împuşcat cu tatăl, a rămas văduva Anuta Dreve, soţie.

Comuna MÂNASTIRENI
Petru CALO, fierar de 38 ani împuşcat, rămas un fiu: Petru; Ioan GOIA; Ioan NISTOR; Petru GIURGIU, împuşcat la 54 ani, rămas un fiu: Ioan; Ioan MICHILIE, împuşcat la 18 ani; Ioan MORAR, măcelar, împuşcat la 57 ani, au rămas 2 fii; Gavril VASAR, împuşcat la 6 ani, au rămas doi copii.

Comuna MARISEL(Cluj)
Avram COSTEA, ars pe rug. Sotia a murit la scurt timp. Fetita lor Maria a rămas orfana pe drumuri;

Dumitru Giurgiu, ars pe rug, soţia moarta, copii pe drumuri; Ioan LAZAR; Francisc MULLER.; Gheorghe MARIS, ars pe rug, au rămas soţia Silvia si doi copii orfani: Vasile si Avram.

Comuna ARADA (Cluj)

Ioan NEAGU, ars pe rug, rămas soţia Rafila si 3 copii: Ion, Vasile si Ana; PetruTODEA , ars pe rug, soţia rămasa văduva cu fetita Rafila; Nicolae RADAC ars pe rug, a rămas soţia Anuta si copilul Gheorghe; Neag SAVU, ars pe rug, a rămas soţia Ana si copiii Nicolae, Iosif, Mariuta; Sântioana STAN; Gheorghe NEAG al lui Jujiu; Ana LAZAR; Dumitru LAZAR; Gavril NEAG al Luchii; Rafila ONET; Dumitru NICOLA; Ana TODEA.

Crimele împotriva românilor s- au  generalizat

În timp ce dorinţa de eliberare de sub jugul maghiar se manifesta făţiş, asupra românilor s-a dezlănţuit cea mai crunta opresiune.

Jandarmii unguri trăgeau în carne vie .

Pe 5 Noiembrie când trenul groazei înainta spre Belis, jandarmii unguri au acţionat omorând mai mulţi ţărani în comuna Sânmartin.

La Mihalţ, urmaşii “Sf. Ştefan” au omorât 10 ţărani , iar pe alţi 28 i-a rănit. Primpretorul si notarul din Filea de Jos la întoarcere însoţit de 25 jandarmi unguri, pentru a-si asigura domeniu pe care-1 exploata, a în­tâlnit în apropierea comunei Filea de Sus ostaşi români ce se întorceau de pe front.

Au deschis foc asupra lor si au împuşcat 9 oameni.

In aceeaşi perioadă şi în aceeaşi regiune a moţilor, au mai fost împuşcaţi de jandarmii unguri alţi ţărani: la Cherelus (6 moţi),la Covasinţi (3 moţi), la Tăuţi alţi trei, la Mândruloc alţii…peste tot.

Un alt act de barbarie săvârşit de detaşamentul unguresc ce acţionase la Beliş, s-a petrecut în gara Poieni, lângă Ciucea.

În retragere, după masacrul săvârşit la castelul Urmanczy, au prins pe sublocotenentul român Tamas în gara Poieni si după ce l-au chinuit îngrozitor, i-au tăiat urechile, l-au pus sa-si sape groapa la 10 metri de linia ferata si după ce i-au scos ochii l-au omorât şi îngropat acolo.

In setea lor de sânge în comuna Sohodol au omorât şi doi preoţi, pe Leucuţia şi Popescu.

In acele zile de groaza abătute asupra ţăranilor transilvăneni, Iuliu MANIU nici nu putea lua o hotărâre mai înţeleaptă decât: DESFACERE TOTALA

Iar noi să nu lăsăm să se aştearnă uitarea peste suferinţele stră­moşilor noştri fiindcă ar fi o crimă de neiertat.

de Cicerone Ioniţoiu

foaienationala.ro/romani-arsi-pe-rug.html

Publicitate

Obiectivul operativ Transilvania – SPIONAJUL MAGHIAR IN ROMÂNIA

Înca înainte de 1915, în Transilvania – ca de altfel în toate provinciile imperiului bicefal – existau retele de informatii puternice constituite de catre Serviciul de Informatii al Statului Major General Imperial si Regal de la Viena (pe scurt Evidenzburo).

Scopul actiunii informative era acela de a urmari evolutia starii de spirit a populatiei, cauzele ce o influenteaza si de a identifica eventualele activitati subversive ale organelor de spionaj române, determinând în acelasi timp si obiectivele pe care le urmaresc aceste organe pe termen scurt, mediu si lung.

Statele succesorale monarhiei dualiste, inclusiv Ungaria, au preluat în mare parte aceste retele si chiar daca unele obiective s-au schimbat, acestea “s-au pliat” pe politica promovata de Ungaria, în plan extern.

 

*

În 1912, Evidenzburo avea deja creata “o sectie speciala” la Timisoara. În preajma momentului intrarii României în razboi, aceasta sectie a pus la punct un birou de contraspionaj cu ramificatii vaste în toata Transilvania, pentru a putea contracara actiunile spionilor români, fiind evident faptul ca Regatul României, în actiunile sale, avea sustinere nu numai morala, dar si materiala din partea românilor aflati sub dominatie straina.

În fruntea biroului român de contraspionaj se afla locotenent-colonelul Johann Pallo.

Ofiter de informatii cu experienta, acesta a stiut sa exploateze în folosul serviciului sau resentimentele existente între români si maghiari pe de-o parte, si între români si germani pe de alta parte.

În ciuda sustinerii pe care aceasta sectie de contraspionaj o avea în regiunile locuite compact de etnici maghiari si de etnici germani, serviciile române de spionaj au reusit sa repurteze câteva succese importante dejucând în mare parte actiunile sectiei conduse de Pallo.

Practic, pe tot timpul Primului Razboi Mondial, românii au reusit sa obtina informatii importante, “de prima mâna”, cum se spune, din partea unor spioni “acoperiti”, care aveau o mare libertate de miscare în întreaga Transilvanie si chiar în întregul imperiu.

Agentul “U” la Târgu Mures

Având indicativul “U”, acest spion român cu “o acoperire” foarte buna (ofiter român în armata austro-ungara), s-a dovedit foarte eficient.

El a transmis regulat organelor române de informatii – fara a fi deconspirat de contraspionajul austro-ungar – date despre valoarea trupelor stationate în diferite garnizoane din Transilvania, dotarea acestora, numele comandantilor, directiile de miscare ale acestor trupe si dispozitivul de acoperire cu trupe pe frontiera româno-austro-ungara.

La sfârsitul anului 1915, el a transmis organelor române de spionaj un raport referitor la trupele stationate la Târgu Mures si Reghin. Spionul spunea, citez: “Orasul Târgu Mures dispune în acest moment de o garnizoana alcatuita din 14.000 de militari, din Regimentele 22 honvezi, 5 artilerie honvezi si Batalionul 23 vânatori.

La Reghin, au fost identificati doar 350 de honvezi, alti 100 fiind dislocati la Cicksereda, în timp ce 25.000-30.000 de soldati unguri sunt dispusi de-a lungul granitei cu România”.

El face la un moment dat chiar si câteva aprecieri pertinente referitoare la starea de spirit a românilor:

“Sunt deprimati, dar înca mai spera ca România va intra în actiune… Se poate conta mult pe sprijinul moral si chiar material al românilor din aceasta regiune”.

Un alt spion al românilor, de mare valoare operativa a fost cel cu indicativul “F”, care sub acoperirea de ziarist al unei tari neutre a reusit sa patrunda pâna în inima Cartierului General al armatei austro-ungare, aflat la Teschen si sa câstige simpatia generalului von Hoen, seful Cartierului presei si a feldmaresalului von Hotzendorf, comandantul armatei austro-ungare. Nici acest spion nu a putut fi deconspirat de organele contrainformative.

Un alt spion român care a actionat cu foarte mare eficienta organizând chiar si o vasta retea de informatii a fost capitanul Florian Bogdan, de loc din zona Reghinului, fost locotenent în armata austro-ungara si care, la scurt timp dupa ce fusese mobilizat în armata imperiala dezertase trecând în armata româna.

Florian Bogdan a fost folosit de catre Sectia a II-a din marele Stat Major Român pentru culegerea de informatii pe directia pe care armata româna o avea în vedere pentru un eventual atac conform planului de operatii „Ipoteza Z”, plan pus în aplicare de altfel în noaptea de 14/15 august 1916.

Ulterior, Florian Bogdan a fost folosit si în misiuni contrainformative pentru interogarea prizonierilor inamici capturati de armata româna.

Austro-Ungaria a murit, traiasca Ungaria!

În aprilie 1917, generalul Maximilian Ronge, marele “vânator de spioni”, cum i se spunea, a devenit seful Evidenzburo. Era însa prea târziu.

Monarhia austro-ungara nu mai putea fi salvata de la dezmembrare.

Nici chiar apelul patetic al ultimului împarat al imperiului, Carol I, apel intitulat “Catre popoarele mele credincioase” nu a mai gasit vreo sustinere între natiunile asuprite si care doreau acum o evolutie libera, independenta.

Chiar si Ungaria se înscria în aceasta evolutie generala.

 

 

 Harta : Destrămarea Imperiului Austro-Ungar în urma semnării Tratatului de la Trianon, 1920

 

 

 

La 31 octombrie 1918, Ronge i-a convocat pe toti sefii de sectie la Munchen si le-a anuntat dizolvarea de fapt a serviciului Evidenzburo. Arhivele secrete au fost arse de ofiteri constiinciosi, care acum ramasi fara “obiectul muncii”, doreau sa-si încheie cariera cu satisfactia “datoriei îndeplinite pâna la capat”.

Adjunctul lui Ronge, locotenentul-colonel Nordegg, a primit sarcina de a lichida ceea ce a mai ramas din serviciu.

Ofiterii serviciului nu au ramas însa prea mult fara “obiectul muncii”. Ei au fost rapid “recuperati” si “reîncadrati” în serviciile secrete ale nationalitatilor ivite pe ruinele imperiului.

Nici Ungaria nu a facut exceptie de la aceasta regula.

La urma urmei, de profesionisti – mai ales în domeniul informatiilor – e întotdeauna nevoie, indiferent de timp si de loc, iar scrupulele nu prea au cautare într-un asemenea domeniu.

Dupa o scurta experienta bolsevica, la 6 august 1919, în Ungaria s-a instituit un regim de dreapta, conservator, în frunte cu amiralul Horthy Miklos.

Regimul se schimba, obiectivele ramân

Imediat dupa instaurarea regimului condus de Horthy, Ungaria a început o campanie internationala de contestare a prevederilor tratatelor încheiate la Conferinta de Pace de la Paris (1919-1920) si în mod deosebit pe cel de la Trianon, din 4 iunie 1920, prin care Transilvania era recunoscuta “de jure” ca parte componenta a Regatului României, urmare a actului “de facto”, petrecut la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia si care dadea expresie unui act de vointa româneasca liber exprimata.

Actiunile în plan diplomatic international desfasurate cu multa insistenta de diplomatia maghiara în vederea revizuirii tratatelor, au fost dublate de alte actiuni mult mai elaborate, cele desfasurate pe frontul invizibil.

Ungaria dispunea în acest sens de mai multe avantaje. Avea retelele informative constituite înca de pe timpul Austro-Ungariei – dar care acum se gaseau “în conservare” – avea cadre de informatii pregatite chiar pe relatia Transilvania si mai dispunea de un imens avantaj: în zonele locuite compact de etnici maghiari exista un puternic sentiment sovin si iredentist.

În aceste conditii, Ungaria a putut sa promoveze un spionaj activ într-o zona de care – cel putin din punctul ei de vedere – nu s-a considerat niciodata despartita sau de care s-a considerat cel mult, doar temporar despartita.

În acest sens, serviciile speciale maghiare au desfasurat permanent actiuni concrete ce vizau obtinerea de informatii cu caracter politic, militar si economic, precum si actiuni ce urmareau destabilizarea statului român.

De asemenea, serviciile speciale maghiare au desfasurat permanent în Transilvania o violenta propaganda iredentista, nationalist-sovina si de denigrare a autoritatilor si statului român încercând sa induca în rândurile populatiei de etnie maghiara o stare permanenta de nemultumire.

Din arhivele mureșene adunate…și la lume date

În Ordinul Circular nr.12.548 din 14.08.1929, semnat de seful Statului Major General al Armatei Române si difuzat la marile unitati, ordin întocmit pe baza unei sinteze foarte cuprinzatoare, întocmite de Sectia a II-a Informatii, se aratau cazurile de spionaj maghiar descoperite pâna în acel moment.

În cuprinsul Ordinului Circular un accent deosebit se punea si pe combaterea propagandei iredentiste desfasurate de serviciile maghiare în Transilvania.

Masurile luate de autoritatile române nu au fost probabil destul de eficiente, pentru ca ele n-au descurajat manifestarile iredentiste si nationalist-sovine ale unor etnici maghiari din Transilvania.

În acest sens, în arhivele muresene sunt foarte multe documente care vin sa ilustreze cele afirmate anterior. Iata spre exemplu, numai câteva dintre acestea:

-Sebesi Francisc, 21 de ani, plugar, domiciliat în Matrici, judetul Mures, a fost trimis în judecata pentru ca în seara zilei de 26 aprilie 1930, jucând într-o piesa de teatru, prin felul cum a fost îmbracat, având arborat si steagul tricolor maghiar sub forma de panglici la rever, a dorit sa atâte ura românilor (din rechizitoriul aflat la Dosarul nr.4/1931, Fond Tribunalul Mures);

-Tarkany Gustav, 40 de ani, proprietarul ziarului “Hirado” din Târgu Mures, a fost trimis în judecata pentru ca în nr. 46 din 8 decembrie 1930 al ziarului sau a afirmat, citez; “Din cauza ciuntirii Ungariei, a înnebunit un proprietar din Ludusul de Mures” (din rechizitoriul aflat la Dosarul nr.18/1931, Fond Tribunalul Mures);

-Sebestyen Ladislau, proprietar al ziarului “Maros”, este si el trimis în judecata, pentru ca într‑un numar al ziarului sau a talmacit într-o versiune proprie cuvantul lui Ioan Ioanovici, care în numele teatrului maghiar din Ardeal ar fi afirmat la Budapesta, citez: “cuvântul maghiar se aude tot mai rar în teritoriile dezmembrate de la Ungaria…”(din rechizitoriul aflat în Dosarul nr.5/1931, Fond Tribunalul Mures); si exemplele pot continua.

Dupa o scurta experienta comunista traita de Ungaria, la 23 martie 1920 amiralul Horthy Miklos a fost ales regent de catre Adunarea Nationala, iar Ungaria a fost proclamata monarhie, având tronul vacant. În acel moment, statul maghiar avea 92.951 km. 2 si circa 8 milioane de locuitori.

O încercare a lui Horthy în 1921 de a restaura dinastia habsburgica, s-a lovit de atitudinea net ostila a statelor vecine.

De la bun început regentul Horthy a sustinut si promovat o politica revansarda, revizionista si nationalist-sovina fata de statele succesoare ale defunctului Imperiu Austro-Ungar, dar mai ales fata de România.

Noile realitati internationale au determinat Budapesta sa orienteze politica guvernului pe urmatoarele directii principale: o diplomatie activa si permanenta în cele mai influente state si cercuri ale aristocratiei interbelice, organizarea de actiuni iredentiste, la care au fost atrase o serie de elemente din rândul minoritatilor maghiare din tarile vecine, înarmarea si pregatirea armatei ungare pentru realizarea prin razboi a planurilor revizioniste, dar în primul rând o propaganda continua, în tara si în strainatate, subtila sau violenta, de la caz la caz, pentru promovarea propriei ideologii, revansarde si revizioniste.

Serviciul Secret creat în Ungaria a raspuns cu competenta acestei ultime cerinte prin actiuni si mijloace secrete specifice, inclusiv cele de propaganda.

Revizionismul ca un lait-motiv

În 1927 Ungaria a încheiat un Tratat de alianta cu Italia, tara care a sprijinit-o cu consecventa în pretentiile ei, fapt care dealtfel a devenit evident în august 1940 la Viena în timpul pregatirii Dictatului.

În 1928 si în 1933, au fost descoperite transporturi de arme expediate din Italia catre Ungaria, fapt care a dus la crearea unei anumite stari de tensiune în relatiile externe ale Ungariei cu unele state europene si la suspiciune fata de statul maghiar din partea unor state vecine.

În noiembrie 1932, noul guvern condus de Gyula Gombos a orientat tara pe o linie violent revizionista, în strânsa cooperare cu Italia fascista.

Gruparile fasciste conduse de Ferencz Szalasi, unite în Partidul National Socialist Ungar (în octombrie 1937), au dobândit tot mai multa influenta si a desfasurat în acelasi timp o larga agitatie în scopul revizuirii tratatelor.

Dupa acordul de la Munchen din 30 septembrie 1938, noul cabinet condus de bancherul Bela Imredy, a participat la dezmembrarea Cehoslovaciei.

Prin primul arbitraj de la Viena, Slovacia de sud a fost anexata la Ungaria. La 24 februarie 1939 s-a constituit un nou cabinet în frunte cu Teleki Pall, iar în martie 1939 când Germania a dezmembrat complet Cehoslovacia, Ungaria a ocupat Ucraina Subcarpatica.

Revizionismul si ura nationalist-sovina a fost ideologia dominanta a Ungariei si a inspirat regimul lui Horthy în toata perioada în care s-a aflat la putere, adica 1920-1944.

Preotii-activisti – între cele sfinte si cele lumesti

În atentia Serviciului Secret de Informatii din România au intrat si anumiti preoti maghiari de diferite confesiuni, din cauza propagandei revizioniste, soviniste si nationaliste pe care unii dintre ei o desfasurau în Transilvania.

Un caz aparte îl constituie cel al episcopului Marton Aron, figura centrala a Bisericii romano-catolice din România din prima jumatate a secolului XX.

În documentele SSI, redate partial de revista „Dosarele istoriei” era considerat, citez: “…unul din conducatorii actiunii iredentiste maghiare în tara noastra.”

Cel care mai târziu – spre cinstea sa – avea sa ia o atitudine hotarâta în favoarea evreilor, opunându-se trimiterii lor spre lagarele de exterminare naziste de catre guvernul maghiar hortyst, se dovedea, asa cum ni-l prezinta rapoartele SSI, “un dusman neîmpacat a tot ce este românesc”.

Înainte de a alege calea spirituala, Marton Aron a luptat în primul razboi mondial – având gradul de locotenent – în Divizia Secuiasca, unitate militara care potrivit tot rapoartelor SSI: “era vestita pentru atrocitatile comise contra românilor”. Fusese ranit de trei ori, în luptele de la Doberdo, Pasul Oituz si Asiago.

În anii ’30, episcopul facea dese deplasari, inclusiv la Târgu Mures, raspândind cuvântul Domnului si nu numai, de vreme ce era urmarit îndeaproape de SSI, dar si de organele specializate din Siguranta Statului. Ironia sortii este aceea ca, peste ani, dosarul informativ întocmit de SSI si de organele specializate din Siguranta Statului avea sa fie preluat de Securitatea Statului comunist si repus în circuitul operativ.

Securitatea îl mentiona pe Marton Aron chiar si în dosarul de urmarire informativa al episcopului (viitorul cardinal) Todea, ca fiind în strânse legaturi cu acesta.

Marton Aron mai apare însa mentionat si în documentele Procuraturii Militare Principale Târgu-Mures spre sfârsitul deceniului al saselea când deja avea domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia.

Episcopul este mentionat în contextual anchetarii unui numeros grup subversiv, care intentiona sa actioneze în contextul creat de evenimentele din Ungaria.

Grupul respectiv era condus de Fodor Imre si Csiha Coloman, ambii din Târgu-Mures. În ultima perioada a vietii sale, Marton Aron revenise la gânduri mai bune fata de români.

Deocamdata vorbe…

Ungaria revizionista a gasit cea mai mare sustinere din partea Marii Britanii. O buna parte din elita maghiara întretinea si cultiva relatii apropiate cu înalta societate engleza.

Un sprijin important l-a acordat politicii promovate de Ungaria Lordul Rothermere care conducea un grup de ziare de succes si cu mare influenta în Anglia si în strainatate.

Din gupul sau de presa faceau parte 71 de ziare si reviste din Anglia, Statele Unite si Canada, în frunte cu bine cunoscutul “Daily Mail”, care avea la momentul respectiv un tiraj de 2 milioane de exemplare. Aceasta campanie era dublata de actiunile de propaganda promovate în strainatate de “Liga Revizionista” ce-l avea în frunte pe cunoscutul scriitor Ferencz Herczog.

Din 1927 când a fost înfiintata si pâna în 1940, Liga a publicat 228 de carti, reviste si ziare cu caracter revizionist în limbile germana, italiana, franceza, engleza, spaniola, finlandeza, portugheza si maghiara.

Din acest total, un numar de 124 de publicatii se ocupau de “problema Transilvaniei” si ajungeau pe diferite cai si în Ardeal.

Societatile feminine maghiare organizate pe baze confesionale, organizatiile si asociatiile culturale contribuiau si ele la propaganda revizionista, asa cum procedau si unii preoti maghiari de diferite confesiuni.

Complot antistatal la Târgu Mures

În 1921, Siguranta Statului Român a descoperit un complot la Arad pus la cale de organizatia secreta revizionista “Maghiar Fiatolok”, organizatie ce avea legaturi în mai multe orase din Transilvania.

Un alt complot antistatal a fost descoperit de aceleasi organe de Siguranta în 1923 la Cluj, complot ce avea ramificatii la Târgu-Mures si Târgu- Secuiesc.

Un celebru caz de spionaj maghiar a fost descoperit în 1937 si a fost legat de Partidul Maghiar din România care, asa cum s-a dovedit, a primit un milion de pengo din partea Presedintiei Consiliului de Ministri al Ungariei. Aceeasi Presedintie a donat tot în 1937, 7 milioane de lei Uniunii Culturale Maghiare din Transilvania.

În 1939, SSI a identificat o vasta retea de spionaj maghiar formata din 172 de persoane, care avea drept centre de baza Oradea, Târgu-Mures si Satu-Mare cu ramificatii si în alte localitati din tara.

Perchezitiile au scos la iveala o lista cu fondurile trimise din Ungaria, material informativ si de propaganda antiromâneasca, precum si un post de radio emisie-receptie ce functiona clandestin la Episcopia Reformata din Satu-Mare.

În deceniul patru al secolului XX, actiunile agresive ale spionajului maghiar contra României s-au înmultit. Acest fapt a reiesit si dintr-un raport din 1939 al SSI, care arata ca pâna la acel moment, au fost descoperite 62 de cazuri de spionaj din care 32 erau maghiare.

Dupa cum se poate observa serviciile secrete române si-au facut datoria cu consecventa si profesionalism, în ciuda faptului ca regele Carol al II-lea (1930-1940) a încercat sa si le subordoneze sau sa le ignore munca.

Rapoartele si analizele lor n-au fost însa luate în seama, iar rezultatele acestei ignorante dovedite de factorii de conducere s-au vazut în vara anului 1940, când României i-au fost impuse grave amputari teritoriale.

 

Nicolae BALINT

foaienationala.ro/spionajul-maghiar-romnia-obiectiv-operativ-transilvania

Politicianul ungur Szechenyi: „Naţiunea ungară este aleasă de Dumnezeu pentru a domina toate popoarele din jurul ei”

Harta etnică a României după Recensământul din 1930), București, 1942

Sursa: Mihăilescu, Vintilă, Blocul carpatic românesc, prin tiparituriromanesti.files.wordpress.com

 

ROMÂNII NU DATOREAZĂ NIMIC UNGURILOR, PENTRU CĂ ARDEALUL (E) PĂMÂNT ROMÂNESC

 

 

Cartea scriitorului american Milton G. Lehrer, intitulată „Ardealul – pământ românesc”, mai că îi îndeamnă pe români să înalţe lui Anonimus, şi nu numai lui, un monument în inima Ardealului.

Ar fi întruparea celui mai cinstit, mai drept şi mai omenos ungur între toate celelalte statui fantome de ucigaşi plantaţi cu impertinenţă în milenarul spaţiu românesc.

Rezultatul unei cercetări de amploare asupra unui mare volum de documente, aflate în diferite ţări, cartea notează în paginile ei constatări ale multor personalităţi menţionate de istorie, dând astfel consistenţă adevărului despre statutul românilor de moştenitori ai înaintaşilor daci pe acest pământ al Transilvaniei.

„… nimeni nu a înfăţişat un tablou mai complet şi mai cutremurător al suferinţei româneşti multiseculare sub nedreptatea legiferată a oligarhiei ungare… El a rupt masca pe care revizionismul horthyst şi-a pus-o pentru a juca toate rolurile, pe toate scenele unde credea că poate induce în eroare o opinie publică total dezinformată” (Ion Pătroiu, prefaţă, pag. 17).

Această aserţiune este emisă, cu aleasă consideraţie, de către comentatorul român faţă de scriitorul străin, care a pus atâta sârg spre a scoate la lumină adevărul, pentru a câta oară!

Se cuvine, aşadar, să le spunem mereu ungurilor că, dacă li s-a întâmplat să se nască aici, li se permite să considere că acesta este „pământ natal” pentru ei, dar aceasta nu înseamnă că le şi aparţine, după cum îşi arogă „dreptul” susţinut prin minciună istorică privind instalarea lor aici pe un pământ pustiu.

Spre confirmarea dreptului milenar al străbunilor noştri, propaganda revizionismului maghiar este contrazisă de cele mai solide argumente provenite chiar din scrierile istoricilor maghiari:

Pe Huszti Andras nu l-a somat nimeni să mărturisească, la 1791, că „urmaşii geţilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc limba în care glăsuiau părinţii lor… Numele acestui popor în limba lui proprie este român”. 

 

 

Hartă etnică maghiară a Europei din 1897 (Európa néprajzi térképe); Românii sunt trecuți ca „oláhok”Sursa: A Palas Nagy Lexikona (Enciclopedie maghiară în 16 volume, publicate între 1893-1897 și cuprinzând 150.000 de articole) prin tiparituriromanesti.wordpress.com
 

În aceleaşi condiţii de libertate deplină, specialistul în istorie locală, ungurul Lehoczki Tiv (1890), scria:

„În comitatele Maramureşului, Ugocsa şi Bereg, fără îndoială, încă pe timpul venirii maghiarilor, au locuit românii” (pag. 36), iar Szilagyi Sandor (1866) declară că „Transilvania, despărţită prin graniţă naturală de Ungaria, nu a fost niciodată deplin contopită cu aceasta, Ungaria şi Transilvania fiind două ţări deosebite” (pag. 45).

Animat de un simţ al dreptăţii adevărului, notarul anonim al regelui Bela face o descriere a populaţiilor româneşti găsite de unguri în Transilvania, cronicarul fiind apreciat de alţi conaţionali:

„Pauler Gyula şi Homan Balint apreciază că datele oferite de Anonimus sunt vrednice de crezare, că ele pot fi verificate prin alte izvoare istorice evidente, că nu există alte date care ar zdruncina afirmaţiile lui Anonimus…”.

În spiritul aceleiaşi evidenţe, Pauler Gyula recunoaşte că „acest istoric a dat dovadă de mai mult simţ istoric decât toţi istoricii care s-au străduit să vadă în cronicarul maghiar un falsificator sau pamfletar politic nenorocit”, în timp ce „Balint Homan face o caracterizare elogioasă a lui Anonimus: Opera sa este o operă de savant care îşi domină epoca” (pag. 37).

Luăm cunoştinţă de opiniile altor istorici, cum este germanul Tomm Trangott, care scria:

„Românii locuiesc şi azi acolo unde acum 17 secole au locuit strămoşii lor; popoarele au venit unele după altele,… dar niciunul n-a putut să infirme existenţa naţională a românismului.

Hoardele popoarelor, care au părăsit ţara lor spre a emigra, au pierit ca norii la soare, dar românismul… îşi păstrează terenul moştenit de la strămoşii săi, că „apa trece pietrele rămân” (Bonn, 1891).

Atât istorici unguri, cât şi germani, englezi, austrieci, pun în lumină adevărul din adânc de vreme fără nicio notă de înclinaţie sentimentală.Îndeplinesc o datorie de specialist ştiinţific. 

Că ungurii îşi construiesc existenţa pe minciună, nu fac altceva decât să decadă, în opinia generală, mai ales europeană, în postura de neam periculos, nedemn de a trăi în relaţii de pace, de bună înţelegere cu ţările din jur, aşa cum declară omul politic ungur Szechenyi:

„Naţiunea ungară este aleasă de Dumnezeu pentru a domina toate popoarele din jurul ei” (în Dietă) (pag. 108).

Se vede că sufletul cinic al politicianului era atât de negru, încât îl confundă pe Dumnezeu cu Satana!

În acelaşi ton infectat, scriitorul Geza Kosztelszky îşi rosteşte aspiraţia de călău nerăbdător:

„Să lăsăm la o parte minciuna convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile nemaghiare.

DA, NOI VREM SĂ LE SUPRIMĂM ŞI TREBUIE SĂ LE SUPRIMĂM” (Budapesta, 1898).

Infectarea cu venin a acestui sânge barbar nu poate lăsa prioritate creierului să discearnă, ea trimite comandă călăului, căruia îi ordonă să lovească.

Nu poţi să nu te întrebi cum pot fi iubite aceste fiinţe de oamenii din jurul lor?

Cum poate fi acceptată convieţuirea cu asemenea specie? Cu un răspuns modest, românii pot fi consideraţi un popor cu o superioară construcţie sufletească, dacă după cei 100 de ani de când şi-au eliberat pământul, suportă, în speranţa unei împăcări, această odioasă stirpe!

Ceea ce uimeşte şi revoltă, urmare cererii de autonomie a maghiarilor din Transilvania, sprijiniţi de revizioniştii din Ungaria, este faptul că, încă din începuturile vieţii lor în Europa, n-au reuşit să ocupe în întregime nici măcar Panonia, dovadă că s-au trezit aici ca un mic grup de nomazi invadatori, prea înrăiţi ca să nu-şi satisfacă pofta de cuceritori.

Cu timpul, intraţi în Transilvania, nu au avut cum s-o populeze şi au fost nevoiţi să colonizeze spaţiul cu secui, saşi, şvabi, cu care să-i alunge pe români.

De aceea astăzi ungurii cer autonomie pentru secui, ştiindu-se cât de puţini mai sunt unguri.

Prevăzându-şi dispariţia, mărturisesc cu îngrijorare vizibila realitate:„Suntem în scădere demografică (deie Domnul să li se înfăptuiască prorocirea!) şi vom ajunge treptat să împărtăşim destinul indienilor din SUA”.

Eroare totală şi neruşinată în afirmaţia că ,,suntem o comuniune băştinaşă” („Condeiul ardelean”, 9-22 ianuarie 2015, pag. 12), întrucât istoria consemnează adevărul că nu ei i-au întors din cale pe romani, în primul război daco-roman, că ruinele din Transilvania arată că cetăţile dacice nu de ei au fost construite.

Dar obrăznicia seculară le este cunoscută. Este singura lor pârghie de a-şi menţine pretenţiile.
Din cele consemnate de documentele istorice, reiese că ungurii s-au instalat în Transilvania asemenea unor colonişti care au supus pe neaoşi cu o neagră sălbăticie.

Le facem cunoscut ungurilor că vremea coloniştilor a trecut cu destulă vreme în urmă şi că toate rămăşiţele de invadatori sunt pe cale de dispariţie, în teritoriile stăpânite cândva abuziv, aşa cum, firesc, le este scris şi maghiarilor rămaşi în Ţara noastră.

Se clatină demersul unguresc privind pretenţiile asupra Transilvaniei.

Însăşi parte consistentă a populaţiei maghiare din Ungaria priveşte paşnic şi acceptă realitatea istorică, certificată şi de alte popoare ale Europei, că Ardealul este Pământ Românesc.

Notăm, pe de-o parte, protestul actual împotriva revanşardului Orban, care se amestecă şi în treburile României, instigând pe politicienii maghiari de aici, dar mai ales câteva aspecte mai vechi privind faptul că „secuii se simţeau cu mult mai aproape de români decât de maghiari, pe care-i socoteau drept străini,… că secuii cunosc mai bine Bucureştii decât Budapesta”.

Iar o mamă din secuime a cărei fiică pleca să se angajeze în Moldova, mărturisea:

„Prefer ca ea să plece în Moldova şi nu la Budapesta, căci cel puţin acolo, ea nu va fi în ţară străină” (Szoke Mihaly, 1902) (pag. 64).

Deci nicio speranţă pentru autonomia maghiarilor în Transilvania!Dacă românii transilvăneni au fost capabili să-şi dobândească libertatea, când Ungaria era ocrotită de imperiu, astăzi Transilvania este România, şi România este puternică, îşi apără fiecare părticică din Transilvania, ştiind că nu datorează nimic Ungariei.

Din contră, fără intenţii incitante, amintim ungurilor că prin Tratatul de la Trianon, li s-a lăsat alipită o fâşie de teritoriu românesc din nord-vestul Transilvaniei, ştiut fiind că România de nord se situa „De la Nistru pân’la Tisa”.

Cu îndreptăţită satisfacţie menţionăm că, după apariţia la Paris, în anul 1883, a Memorandumului, urmare multor manifestări privind justeţea cererii românilor, „în Belgia, profesorul Louis van Keymeilen din Anvers îşi termină cu aceste cuvinte impresionantul său articol publicat în „Le Precurseur”: Europa occidentală nu trebuie să uite că rasa română este santinela avansată a civilizaţiei în Orient şi în virtutea acestui titlu, această Europă nu poate să privească cu indiferenţă ceea ce se petrece în acest moment la poalele Carpaţilor” (pag. 149). Ceea ce este valabil şi astăzi!

 condeiulardelean.ro

Autor: prof. Georgeta Ciobotă (Alba-Iulia)