CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un secol pentru România. Video

 

 

 

 

 

 

 

Documentarul „Un secol pentru România” este narat de catre fostul ministru de externe al Romaniei, istoricul Adrian Cioroianu.

Difuzat pentru prima data la finele anului 2012, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei, documentarul prezinta ultimii 100 de ani de istorie a României (de la succesiunea de evenimente premergătoare formării României Mari la tensiunile politice de la mijlocul secolului XX, desfăşurarea celui de-al doilea Război Mondial, consolidarea comunismului, precum şi contextul internaţional care a influenţat situaţia României).

 

 

 

 

 

26/02/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

EMINESCU DESPRE UNGURI

 

 

eminescu

 

 Foto: Kovács Jenő, groful UDMR aflat la conducerea Primăriei Carei , a interzis  bustul lui Eminescu in oras.

Motivele invocate pentru refuzul amplasării bustului poetului nostru naţional Mihai Eminescu, în parcul din faţa tipografiei, unde se află si busturile unor scriitori maghiari, se referă  la faptul că „nu a fost menţionat materialul din care va fi realizat acesta”.

Ii oferim primarului UDMR Eugen Kovacs, cel care a avut obraznicia  sa interzica  statuia marelui Eminescu la Carei, un scurt pasaj din ceea ce spunea marele poet român despre Ungaria, un palat de spume mincinoase.

 

E surprinzător să vezi cât de actual poate fi încă marele Eminescu.

„ECUILIBRUL” un articol scris de Eminescu la 20 de ani, publicat in “Federatiunea” condusa de Ion Poruţiu la Pesta, pentru care a fost urmarit de organele unguresti si dat in judecata, motiv pentru care a trebuit sa paraseasca Austro-Ungaria.

(…) Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte.

Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, des, cu material de vorbă unguresc.

Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească.

Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâtapoporul respectiv e mai civilizat.

Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei.

Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei.

Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii.

Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni.

Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale.

Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă.

Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?

Limba? ar trebui să le fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane.

Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul.

Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.
Arte şi literatură?

O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare.

Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară.

Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.

Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru.

Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni!

În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false.

Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept.

Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii?

Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună.

De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul.

Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale:

— tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară.

Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele.

Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el îţi răspunde că naţiunea română nici nu există.

Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi.

Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său.

Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele.

Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie.

— Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună.

Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă.

Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română.

Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană.

Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune. (…)

 

 

 

 

 

Sursa: [1] paulbacosca.blogspot.com

26/02/2015 Posted by | DIVERSE | , , , | Lasă un comentariu

Procesul comunismului. Incercarea de distrugere a creştinismului.

 

 

 

 

Încercarea comunismului de a distruge creştinismul

Se cuvine ca înainte de a trece în revistă persecuţia Bisericii România să aruncăm o privire asupra genocidului din sânul Bisericii ruse  dezlăntuit de bolşevici după instaurarea lor prin forta, în 1917, la conducerea statului.

Creştinarea poporului rus a coincis cu unificarea statului şi s-a dezvoltat sub influenta bizantină.

După creştinarea  prinţului Vladimir în 988 rusii au intrat în al doilea mileniu ca un popor profund creştin. Invazia mongola a găsit o rezistentă înverşunată în creştinismul poporului rus, iar  Alexis (1293-1378) devenit mitropolit al Moscovei  si regent a fost sanctificat fiind socotit ca simbol al reinvierii spirituale, naţionale si politice.

Prestigiul Rusiei ţariste din ultimele secole s-a datorat si influ­entei religioase a patriarhiei Moscovei care s-a rasfrânt asupra sla­vilor din Balcani, nutrindu-i dorinţele expansioniste, erijându-se ca protectoare a creştinilor.

Bulgarii în liturghiile lor comemorau nume­le tarului Alexandru II, liberatorul ţarii de sub turci iar Sârbii nu au putut uita alianţa rusă la izbucnirea primului război mondial.

Ru­sia era considerată ca protectoare a „Locurilor Sfinte” contra pre­tenţiilor islamice si catolice, în timp ce scopul  ei era sa ajungă la Marea Mediterană prin Dardanele si la Oceanul Indian prin golful persic.

Grecii au descifrat visul imperialist al Moscovei spre dominaţia Balcanilor si a strâmtorilor, si nu s-au înşelat.

Cu tot prestigiul religios  exterior care nu era altceva decât sâmburile ecumenismului, cu toată viată creştină originală dominată de viata monastică extinsă pe vastul teritoriu ţarist ce-si găsise prin sihastrii  adevăraţi propavaduitori ai umilinţei până în străfundu­rile pădurilor de nepătruns, cu toate că preotul, servitor al lui Dumnezeu transformat si-n ultimul slujbaş al statului cu toate acestea ne­mulţumirile interne erau alimentate si de scandalurile continui si co­rupţia generalizată.

Atmosfera despotica care nu era numai în Rusia, dar aici si-a găsit un terne mai fertil si focul anarhiei a fost pus de trimiterea unui vagon blindat, din occident până în aceea Rusie muribundă, din care a descins Lenin numai cu o mână de tortionari marxişti.

 

IADUL S-A INSTALAT ÎN RUSIA

 

 

Si cum noua schizofrenie marxistă urmărea să revoluţioneze omeni­rea bazându-se pe minciună, furt, delaţiune, crimă, toate viciile de des­trămare a societăţii, fără ca acestea să fie sancţionate pe pământ, comunismul a început lupta pe viată si pe moarte împotriva clasei vechi conducătoare, împotriva intelectualităţii si împotriva Bisericii.

Dincolo de Nistru, până la Vladivostoc s-a instaurat un imperiu al barbariei, într-o societate artificială lipsită de substanţa umană, în care nu va exista  nici familie, nici Dumnezeu, unde se urmărea colectivizarea femeii, creşterea copiilor la crese precum puii de găina la incubatoare după care să cutreiere maidanele, transformarea satelor în cazărmi, în jurul obiectivelor economice impuse si în care omul „cel mai preţios capital” să fie controlat si dirijat.

Oamenii au ajuns sclavi si flămânzi, o turma condusa de cei ce aveau bata in mana.

Biserica alături de familie si scoală reprezentau factorii de educatie ai poporului.

Mai mult, biserica avea o sferă de acţiune si mai mare, ea asumându-si rolul de a se ocupa de om de la naştere până la moarte, deci un rol predominant fată de familie si scoală (care le aveau limitate în timp).

 

 

 

Vladimir Lenin

Vladimir Lenin  (1870–1924)

 

 

 

După ce teroriştii bolsevici în frunte cu Lenin, prin forţă au pus mâna pe conducerea statului, au căutat imediat să excludă radical ori ce opoziţie individuală sau organizată.

Toate acestea s-au făcut sub privirile îngăduitoare ale celor ce se străduiau să conducă omenirea spre o societate mai bună, mai îndes­tulată, care să respecte pe om si libertăţile de manifestare spirituală, spre progresul ei.

Sub aceste priviri, în infernul URSS au fost exterminaţi 25% din populaţia prinsă ostatică, adică circa 50 de milioane de fiinţe umane. Dintre aceştia 200.000 au fost preoţii ruşi care propăvăduiau dragos­tea între semeni.

GENOCIDUL ÎMPOTRIVA BISERICII

 

Chiar din primele momente ale instaurării revoluţiei bolşevice, Biserica ortodoxă rusă a reacţionat împotriva violentelor si în mesajul adresat pe 11 Noiembrie 1917 se spunea:

„… Din toate colturile Rusiei ne vin vesti în ceea ce priveşte vi­olentele de neimaginat fată de biserică, făcute de diverse organi­zaţii sau persoane de la putere.

Sub pretextul separării Biseri­cii de stat, consiliul comisarilor poporului se forţează de a face imposibilă existenta Bisericii, a instituţiilor eclesiastice si a clerului.

Sub pretextul confiscării bunurilor bisericeşti se urmă­reşte distrugerea cultului si a slujbelor.

Prin confiscarea im­primeriilor, posibilitatea unei publicaţii libere a bisericii sau a cărţilor liturgice cu toată curăţenia si integritatea cuvenita, au devenit imposibile.”

In fata persecutiilor din ce în ce mai puternice împotriva biseri­cii, Patriarhul Tihon a excomunicat pe bolşevici pe 19 ianuarie 1918.

A doua zi a fost făcut public decretul bolsevic prin care Biserica era se­parată de Stat si i se confiscau toate bunurile, fiind lipsita de toa­te drepturile juridice, deci scoasă în afară de lege.

 

 

 

 

File:Tikhon of Moscow.jpg

Sfântul Tihon de Moscova (n. 31 ianuarie [s v 19 ianuarie] 1865-d.7 aprilie [sv 25 martie] 1925), născut la Vasili Ivanovici Bellavin , a fost al 11- lea  Patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii al Bisericii Ortodoxe Ruse, din  1917 pana in 1925.

 

Războiul civil bolşevic a continuat mână-n mână cu lupta fără mi­lă împotriva Bisericii ortodoxe.

De la aceasta dată până la sfârşitul anului 1922, un număr de 25 episcopi si arhiepiscopi au dispărut, fie executati de politia secreta, fie morţi în temniţe.

Nu­mai în noaptea de 12/13 August 1922 episcopul Veniamin al Leningra­dului, după ce se opusese unei divizări a bisericii făcută din dispo­ziţia lui Lenin, împreună cu alţi 3 preoţi au fost împuşcaţi în apro­pierea Leningradului.

Si până la sfârşitul anului au mai fost execu­taţi 2.691 preoţi, 1.962 călugări si 3.447 călugărite.

 

Patriarhul rămăsese pe poziţie intransigentă.

 

în anul 1922, sub pretextul ajutorării populaţiei înfometate de pe malurile Volgăi, Lenin dăduse dispoziţie să se confisce toate obiecte le de cult pentru cumpărarea de alimente.

S-a refuzat primirea contra valorii acestor obiecte oferită de credincioşi. S-a dovedit că totul a fost numai jaf.

Numai un milion de ruble au fost folosite în sco­pul ajutorării, restul de 2,5 miliarde de ruble aur au luat drumul băncilor capitaliste, în conturile şefilor comunişti pentru sprijinirea revoluţiei mondiale, în timp ce Lenin se adresa proletariatului dornic de sânge: „Suprimarea trebuie cât mai rapidă si fără milă…”.

ATACUL ÎMPOTRIVA PATRIARHULUI

 

Arestarea Patriarhului Tikhon a dat naştere la multe proteste în oc­cident din partea Bisericilor Catolice si Protestante mergându-se pâna la ameninţarea cu ruperea reiaţilor dintre Anglia si Rusia.

Invinuit de activitate antisovietică, patriarhul a găsit calea plecă­ciunii folosita de foarte mulţi care au trecut prin fata instanţelor comuniste:

„…Recunosc întemeiate acuzatiile de activitate antisovietică si re­gret greşelile făcute contra regimului instalat si cer Tribunalului să-mi comute pedeapsa, adică să mă elibereze din închisoare…”

Cu toate acestea a continuat să trăiască ca si arestat cu tot antura­jul lui; iar în luna Decembrie secretarul lui a fost asasinat. în luna Ianuarie 1924 a fost „nevoie” ca să fie internat în spital, iar pe 7 Aprilie din acelasi an, a trebuit să moara, nu înainte de a i se pune în sarcină că ar fi adresat un mesaj credincioşilor invitându-i „să se convingă că puterea sovietică este cu adevărat puterea populară a muncitorilor si ţăranilor si din acest motiv e solidă si de neclintit.”

Cei care au cunoscut circumstanţele si mijloacele în care se dau astfel de declaraţii îsi dau seama de autencitatea lor, iar pe cei ce i-a ferit Dumnezeu să cunoască aceste metode, dacă sunt de buna credintă pot să deducă din dezastrul ce a rămas după 7 decenii de comunism din Rusia.

După indicatiile „preţioase” ale lui Lenin, au fost exterminaţi fără milă, între 1923-1926 17 episcopi dintre cei 24 deportaţi în insula Solovski  din Marea Albă.

Din 1922 s-a creat editura „Ateul” si începând de la Crăciun pus în practică mijloace de combatere a creştinismului prin manifestări obscene contra Naşterii Domnului, un fel de carnavale ce cutreierau stră­zile si obligau pe elevi si studenţi să participe în anul următor începe sa se dezvolte presa antireligioasa si să apară broşuri.

Propaganda desenţată duce la crearea unei „Ligi a celor fără Dum­nezeu” pe 7 Decembrie 1925 sub conducerea lui Emilian Iaroslavsky, pe adevăratul nume Gubelmann.

SEPARAREA BISERICII DE STAT

 

Dacă în 1918 printr-un decret se separase Biserica de Stat, prin constituţia din 1924 se legifera separarea proclamându-se „libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii”, cu alte cuvinte credincioşi sau necredincioşi se bucurau de aceleaşi drepturi, în teorie, dar în practică acest  articol 4 a fost modificat în 1929 în sensul următor:

„In scopul de a asigura muncitorilor o adevărată libertate de cre­dinţă se separă biserica de scoală si Stat; libertatea cultului si dreptul la propaganda antireligioasa sunt recunoscute tuturor ce­tăţenilor.”

Statul comunist urmărea prin supunerea bisericii, distrugerea ei. Astfel succesorii numiţi de patriarhul Tikhon au fost arestaţi si deportaţi, ultimul dintre ei, Petru Poliansky pe data de 10 Decem­brie 1925, după ce a afirmat credinţă predecesorului său.

Mitropolitul Serghie  arestat si el în 1926, după trecerea prin lagărele de exterminare din insula Solovski (Marea Albă), a fost eliberat subordonându-se regimului, opinie ce si-a exprimat-o cu fermitate, în scris, pe 16 Iunie 1927:

„…fiecare lovitură îndreptată împotriva Uniunii sovietice, fie război, boicot, manifestări de nemulţumiri publice, un singur mort la colt de stradă ca cel de la Varşovia, este resimţit de noi ca o lovitură îndreptată împotriva noastră însăşi.”

Linia proclamată de noul patriarh Serghie n-a fost urmată de mulţi ierarhi si unii au protestat în scris cum a fost cazul celor din insulile Solovski care în 1926 adresându-se guvernului subliniau printre altele:

„…Este o minciună incompatibilă cu demnitatea Bisericii si nu va convinge pe nimeni în condiţiile actuale ca să  afirmi că nu  exista nici o divergentă între Biserica ortodoxă şi pu­terea sovietica.

Această divergentă constă  în incompatibi­litatea doctrinei religioase a bisericii cu materialismul ca­re este doctrina oficială a partidului comunist si a guvernu­lui republicilor sovietice dirijate de acest partid.

Guvernul a trecut de partea ateismului folosind toate mijloacele  si implicându-se alături de acesta ca o contrabalansare împotriva tuturor religiilor. Politica guvernului este de a lua toa­te măsurile pentru oprimarea bisericii. A încurajat schisma amestecându-se  si asigurându-i protecţia.”

Alţi preoţi au refuzat să introducă în slujbe rugăciuni în fa­voarea conducătorilor comunişti si au sfârşit în temniţe.

Printre atitudinile pline de demnitate se numără grupul celor peste 30 de maici de la o mănăstire din preajma sihăstriei Optina care au fost arestate în 1929 si duse  în lagărele de exterminare, prin muncă forţată, din arhipelagul Solovki.

Acolo au refuzat să lu­creze  pentru puterea lui Anticrist si au adoptat tăcerea totală fată de administraţie.

Până la urma le-au dispersat, una câte una si au dispărut în infernul comunist.

La 10 ani după instaurarea bolşevicilor la putere, un nou val de cruzime s-a năpustit asupra bisericii ortodoxe ruse.

Pe lângă mascarada anticreştină din publicaţii si conferinţe atee s-a forţat educaţia copiilor în spirit anticreştin mergând pâ­nă acolo ca să-i transforme în delatori ai celor ce se rugau, chiar si a părinţilor si preoţilor, folosindu-i si în biserici pentru a nota numele celor ce le frecventau.

Anul 1929 a atins culmea nebuniei antireligioase începând cu transformarea bisericilor în muzee antireligioase, magazii, săli de reuniuni sau distractii.

Prin lege, în acel an au interzis viata mo­nahală, au distrus capelele creştine trecându-se la închiderea a 540 biserici printre ele numărându-se 63 sinagogi si 18 moschei. A urmat  dărîmarea bisericii „Sf. înălţări  din Odesa si a catedra­lei „Sf. Nicolae” din acelaşi oraş.

Tot în acel an 1929 pe tot cuprinsul Uniunii sovietice s-au înscenat sute de comploturi de  câtre politia secretă iar episcopii de Iaroslav si Kindisna au fost împuşcaţi printre sutele de ofiţeri si ţărani înfometaţi, care se revoltaseră disperaţi.

Revoltele si represiunile erau neîncetate, în această perioadă scriitorul român Panait Istrate n-a putut vizita regiunea muntoa­să a Caucazului decât sub protecţia unei puternice escorte milita­re. In cele 16 luni petrecute pe teritoriul URSS, Panait Istrate s-a lămurit si-a revizuit crezul politic.

Era perioada teroarei demen­ţiale când se urmărea lichidarea nu numai a clerului dar si a ţă­ranilor, confiscându-le totul, împuscându-i pe loc sau deportându-i expuşi exterminării prin foame, frig sau tifos.

Peste un milion de familii au fost trimise în lagărele de ex­terminare,numărul deportaţilor ridicându-se după cifre neoficiale la 5 milioane, în timp ce numărul clericilor împuşcaţi era înspăi­mântător de mare.

 

 

 

CALAUL OMENIRII

 

 

 

 

Joseph Stalin

Iosif Stalin  (1878–1953)

 

 

Stalin reuşise să-si consolideze puterea înlăturându-si toţi co­laboratorii si chiar pe cei apropiaţi.

Inceputul a fost cu Nadia Alliluieva, soţia lui, care îngrozita de ce auzea de la colegii ei, s-a sinucis văzându-se că devenise delatoarea lor fără să-si dea seama.

A urmat conducerea partidului, în frunte cu şeful NKVD-ului, Yagoda judecat ca trădător si care întrebat de procurorul general Visinski dacă regretă, a reuşit să-i mai răspundă înainte de execuţie „Regret mult că nu v-am împuşcat pe toţi atunci când aveam puterea s-o fac!!’

Şi în aceasta atmosfera de „colegială răfuială”, în 1936 Buharin a strigat în fata plutonului de execuţie:

„Are să vină si rândul tău, călăule Stalin!”

 

 

Nimeni n-a scăpat de ura si furia lui Stalin.

 

 

URSS-ul devenise un mare abator. Măcelarul Stalin  într-o telegra­mă datată 25 Septembrie 1936 câtorva apropiaţi din biroul politic ce­re înlocuirea lui  Iagoda din fruntea GPU-ului ca incapabil, deoarece a întârziat cu 4 ani lichidarea grupului „Trotski-Zinoviev, si în ple­nara din Februarie-Martie, tot Stalin cere capul tuturor ipocriţilor în numele luptei de clasa  si a avansării spre socialism.

Astfel în mare grabă au căzut capetele a 98 de delegaţi aleşi în Comitetul central din 139 (adică 70%) si 1.018 persoane din cei 1966 delegaţi la Congres. Noul sef  al GPU-ului si-a îndeplinit prima sarci­nă. Nichita Hrusciov în raportul său din 14-21 Februarie 1956 se adre­sează  congresului XX-lea:

„Nimicirea de către Stalin a numeroşi comandanţi militari si functionari politici între 1937-1941, datorită suspiciunii sale şi acuza­ţiilor calomnioase, au avut deasemenea consecinţe foarte grave, mai ales în prima fază a războiului. în cursul acestor ani represiunea a fost îndreptată împotriva unui important număr de cadre militare, în­cepând cu comandanţii de companie si de batalioane până la nivelele cele mai înalte ale armatei. In timpul acestei perioade, cadrele care dobândiseră o experienţă militară în Spania si Extremul Orient, au fost aproape în întregime lichidate.”

Dar lejov învestit cu puteri depline şi-a extins teroarea si asu­pra clerului.

Numai în 1937 au fost arestaţi 136.000 de clerici din­tre care 85.000 de mii au fost exterminaţi. In această vărsare de sânge creştin au pierit peste 40 de episcopi, dintre ei amintim câteva nu­me: Mitropolitii Procopie (de Kerson), Serafim (de Bakinsk), Sofronie (de Irkutsk), Andrei (de Tomsk), Stefan (de Vologda), Inochentiu (Klin), si o mică parte dintre episcopi: Teofan (de Nijni-Novgorod), Ambrozie (de Petrograd), Iuvenal (de Kursk), Paul (de Serdobsk), Petre (de la mă­năstirea Simonov), Amfilochie (de Ienisei), Gleb (de Perm) si mulţi alţii.

Peste 60 călugărite de la mănăstirea Pokrov de lângă Kiev au fost deportate tocmai pe una din insulele oceanului Pacific, din apropri­erea peninsulei Kamceatca, de unde li s-a pierdut urma.

După arestarea si deportarea celor 5 mitropoliti din regiunea Poltava, arestările nu au contenit  si în Februarie 1938 au luat drumul deportării toţi preoţii, diaconii si cei apropiaţi bisericii în frunte cu episcopul Teodosie.

In luna Mai li s-au trimis hainele acasă, semn că au fost împuşcaţi, de ei nu a mai auzit nimeni, niciodată.

în anul 1939 a continuat vărsarea de sânge creştin si din cei cir­ca 28.000 de preoţi arestaţi au fost exterminaţi 21.500.

Dar începerea războiului mondial din 1939 nu a stopat persecuţiile creştine. Si odată cu prima invazie spre apus încep ridicările de pre­oţi din Ţările Baltice, Polonia, Bucovina si Basarabia.

POLITICA DE EXPANSIUNE SI HEGEMONIE COMUNISTA PRIN BISERICA

 

După 1939 scopul Patriarhiei ruse, pe care regimul o crease si o tolera, a fost de a îndrepta ochii ortodoxiei spre Moscova iar diplo­maţia rusa a folosit cu abilitate Biserica pentru a-si impune influenţa în Balcani si Orientul Mijlociu, paralel cu neutralizarea emi­graţiei ruse din tarile occidentale.

Aceasta politica duplicitara, una in interior si alta pentru ador­mirea străinătăţii, a fost din totdeauna în mâna atee a Moscovei.

Astfel  în Octombrie 1939 după ocuparea Galitiei si anexarea ei la Ucraina, după ce cumnaţii Nichita Hrusciov si generalul Ivan Serov exterminaseră Comitetul central al acestei provincii si pe deasupra încă vreo 50.000 activisti, tot ei fuseseră însărcinaţi sa deporteze peste 1.200.000 polonezi, printre ei numarăndu-se si preoţi. Mitropoli­tul greco-catolic de la Liov s-a opus ocupantului care urmarea sa-i treacă la ortodocşi.

Ca urmare a pactului Ribentrop-Molotov  peste 12 milioane de catolici erau luaţi ca ostateci în graniţele sovietice si deveneau o problema fiindcă Vaticanul reprezenta obstacolul răs­pândirii comunismului  în omenire.

Dar cum Stalin a dat ordin NKVD-ului, trecut acum în mâna lui Beria, ca sa rezolve problema, acesta a inchis cea mai mare parte din biserici si a trecut la deportarea po­pulaţiei din Tarile Baltice.

Catolicii din interiorul Rusiei fuseseră lichidaţi după revoluţia din 1917, nemairamanînd în 1934 decât 3 bise­rici din 980 si 10 preoţi din 912, fără nici un episcop.

Tot timpul după marele măcel din 1938-39 au continuat arestările si execuţiile la scara mai mica a clericilor, dar barbaria împotriva oamenilor s-a manifestat în deportările masive, aproape în totalita­te a unor popoare cu conducătorii lor spirituali, cu tot ce le-ar mai fi putut trezi conştiinţa naţionala.

Astfel după Stalingrad, în 1943 au fost deportaţi Karacii din Caucaz, iar în Decembrie 1943 a venit rândul Kalmucilor. La 23 Februarie 1944 toţi Cetnicii si Ingusii au fost exterminaţi iar în Aprilie acelaşi an a venit rândul Balkarilor ca sa fie deportaţi.

Nu pot fi trecute cu vederea execuţiile din Arme­nia urmate de masive deportări (1938), precum si deportarea Tătarilor din Crimea în Asia Centrala si Siberia (1944).

Despre monstruozitatea sistemului de deportare s-a depistat „Pla­nul de munca” din Ianuarie 1941, din care reiese metoda diabolica: dupa ce se infiltrau echipe de 3 persoane (doi bărbaţi si o femeie) în comune, aceştia întocmeau listele nominale după criteriu:

„Este necesar sa deportam fiecare membru al familiei, ca pe un prin­cipal deportat, împreuna fara sa-i informam de separarea care ur­mează. Toata familia în aceiaşi maşină, până la vagoane. Abia acolo îl separăm pe” capul familiei’, apoi’ pe ceilalţi, sub pretextul inspec­ţiei sanitare, dar numai după ce ne-am asigurat ca si-au luat baga­jul în mână.”

După 1940, peste  100.000 români basarabeni si bucovineni au fost deportaţi pe intinsul Rusiei, pana la Vladivostok, pierzandu-li-se urma.

RUSIA TRAGE DIN NOU PE SFOARA OCCIDENTUL

Stalin a hotarît în 1943 desfiinţarea Internaţionalei III Cominternul pentru a dovedi ca Rusia nu mai reprezintă coordonarea mişcă­rii internaţionale lăsând  fiecare  tara să acţioneze independent.

In realitate fusese însărcinat Gh. Dimitrov să circule prin ţări­le cu partide subordonate si să le convingă  că e o schimbare doar de tactică, unirea proletariatului din toata lumea rămânând preocuparea permanenta a Moscovei, iar Stalin îi spunea lui Tito ca acolo un­de armata rosie pune piciorul se impune si sistemul social comunist.

Si dacă din punct de vedere politic problema ajunsese duplicitara, acelasi lucru s-a întâmplat si din punct de vedere spiritual, patriar­hul Moscovei fiind subordonat puterii sovietice.

Urmând directivele primite, patriarhul Moscovei a invitat într-un Conciliu, în 1945 pe şefii bisericilor ortodoxe din lume. Patriarhii Antiohiei si al Alexandriei au fost în persoană.

Iar acesta din urma (Cristofor) a adus un elogiu guvernului sovietic si în special lui Stalin „unul din marii oameni ai timpului nostru care are încredere în biserică si simpatizează cu ea”.

Dar se făcea ca nu ştie ca pe 11 Aprilie 1945 toţi episcopii greco-catolici din Galitia si 500 de pre­oţi care au refuzat supunerea au luat drumul gulagului sovietic.

Restul reprezentanţilor au fost înlocuiţi prin demnitari de sea­mă care trebuiau sa fie de acord cu hotararile ce urmau sa fie luate.

Astfel la sfârşit s-a semnat o „Chemare” către creştinii din lumea întreaga îndemnandu-i la lupta contra fascismului si contra Va­ticanului în persoana celor „care îndrăznesc sa se numească creştini”

Deci războiul pe plan spiritual era deschis dovedind numai după 2 ani farsa cu desfiintarea Cominformului, care după cum ştim a fost nu­mai o suspendare până la defecţiunea lui Tito.

Diviziunea s-a văzut si în mijlocul bisericii ortodoxe. Cu toate eforturile patriarhiei roşii de a strânge legaturile cu bisericile ortodoxe din lume s-a văzut stânjenită de Biserica ortodoxă a emi­granţilor ruşi care dovedeau documentar lipsa libertăţii creştine în Uniunea sovietica. Episcopul de la Shanghai a rămas credincios Sino­dului emigraţiei ruse.

Biserica ortodoxa finlandeza în Septembrie 1945 s-a desprins de patriarhatul Moscovei deoarece i s-a refuzat libertatea de acţiune.

In ţările ocupate de armatele ruseşti, zisele democraţii populare, nu a existat nici o opoziţie, toate s-au încolonat si au primit ordine.

Biserica ortodoxa din Cehoslovacia a fost unita sub episcopul de Rostov (pe Don) căruia i s-a dat si titlul de exarh al Moscovei.

Biserica din Rusia subcarpatica aparţinea Serbiei care i-a cedat Moscovei jurisdicţia eclesiastica, în Aprilie 1947.

Patriarhul Serafim al Bulgariei s-a prea plecat Moscovei.

Bisericii ortodoxe poloneze după ce a rupt-o de Constantinopole, i-a acordat Moscova autocefalia si i-a pus în frunte un Patriarh de încredere asa cum i-a dat si pe mareşalul Constantin Rokossovski ca mareşal al armatei poloneze si ministru al Apărării statului.

In Albania, după ce a rupt-o de patriarhul Constantinopolului, Mos­cova i-a recomandat un episcop docil, pe deasupra analfabet, si a tre­cut-o sub jurisdicţia sa, dezlantuind o cruntă teroare.

Cu toate eforturile de a se impune în afara „lagărului” socialist patriarhul Moscovei a început sa piardă teren, lumea lamurindu-se ca biserica  ortodoxa rusă executa ordinele politice ale lui Stalin.

In acelasi timp se deslantuindu-se teroarea impotriva clerului şi-n inte­riorul lagărului socialist după directivele Iui Beria.

Persecuţia se dezlantuise si asupra clerului catolic din tarile ocupate. In Letonia un singur episcop a scăpat cu viata în 1945 iar în Lituania: episcopul Matulionis arestat de doua ori până în 1945 a fost rearestat între 1946-1954, episcopul Ramanauskas arestat între 1946-1956, iar episcopul Borisevicius condamnat la moarte pe 3 Ianua­rie 1947 în timp ce din cei 1470 preoţi arestaţi în acelaşi timp au mai supravieţuit în 1954 doar 741 preoţi.

In Februarie 1946, oamenii de „mâna” ai patriarhului Alexis au re­uşit sa „convingă” 214 preoţi greco-catolici din Galitia să ceara de buna „voie” unirea cu Moscova.

Si curios că episcopul Kostelnic care a fost împins să facă acest pas, a căzut asasinat pe 20 Septembrie 1948 pe străzile Liovului, perioada în care vom vedea ca si în România începea persecuţia greco-catolicilor după acelasi scenariu.

Cardinalul Mindszenty (Ungaria) a fost arestat pe 27 Dec. 1948.

In aceste condiţii „tovarăşul” Alexis a convocat o noua reuniune a şefilor ortodocşi, la Moscova, cu ocazia jubileului autocefaliei bi­sericii ruse urmată de o conferinţa pan-ortodoxa.

Chemarea la ordine nu a găsit înţelegere la patriarhii  Ierusalimului, Alexandriei si Ciprului .

La sfârşitul „kermezi” Alexis a dat citire unei moţiuni foarte vi­olente prin care se ataca Vaticanul învinuindu-l de toate relele din lume: de adversari ai proletariatului, de centru al fascismului, de in­stigatorul celor 2 războaie imperialiste si pregătirea celui de al treilea, de intrigi împotriva popoarelor si mai ales a celor slave.

Dar tot cu aceasta ocazie „patriarhul” României a primit dispoziţie sa termine cu bisericile ce aparţineau de Vatican. Si prea plecat Justinian Marina, întors luminat de la stăpâni, a trecut la acţiune dezlanduind, după cum vom vedea cea mai crunta teroare anticreştină din lagărul socialist, depaşită doar de stăpânii sai.

Rolul patriarhiei de la Moscova a continuat în a lansa „Apeluri” pentru pace în timp ce stăpânul său Stalin se pregătea de război strigând cât putea ca imperialiştii sunt cei ce-l pun la cale.

Desfăşurarea evenimentelor ne-a dovedit perfidia rusească.

Astăzi când începe sa iasă la suprafaţa adevărul aflăm chiar din surse ruseşti ca în timp ce Stalin exporta genocidul împotriva creş­tinilor pe teritoriile ce le răpise vecinilor si autoriza reconstru­irea parţiala a structurilor bisericii ortodoxe, pregătind o schimba­re la fată a comunismului, în imperiul lui satanic continua să ucidă anual sute de preoţi, încă decenii, după terminarea războiului.

Alexandr Iakovlev, preşedintele comisiei însărcinata cu reabilita­rea victimelor represiunii politice, intr-o conferinţa ţinuta pe 27 Noiembrie 1995 spunea referitor la genocidul împotriva clerului:„Preotii au fost crucificaţi pe uşile propriilor biserici, împuşcaţi, spân­zuraţi, aruncaţi în apa pentru a se preface în statui de gheată.”

Alexandr  Iakovlev, care este considerat drept unul dintre părinţii perestroickăi, nu a uitat să precizeze ca „după ce au distrus 40.000 de biserici si mai mult de jumătate din moscheele si sinagogile ţării, dupa ce au împuşcat milioane de credincioşi”, comuniştii încearcă astăzi să-si amelioreze propria imagine, apropiindu-se de Biserica „fără să-si exprime nici cele mai mici regrete”, ceea ce constituie, adaugă el, „un semn al extremului declin moral si al cinismului aces­tui partid.”

Iar în 1944 „sora noastră cea mare” ne-a trimis specialist NKVD pentru distrugerea Bisericii după metodele înaintate sovietice.

Ce a urmat la noi a fost aidoma.

Un Serghei si un Alexis s-au găsit si în România, după cum cozi de topor româneşti s-au aflat peste tot care sa lovească fara cruţare în stejarul altarului strămoşesc.

Cicerone Ionitoiu

http://www.procesulcomunismului.com/

 

Bibliografie:

 Les Nouveaux martirs de la terre russe, de arhiepiscopul Michel Polsky, Ed.Resiac,1976

Les chretiens en U R S S, de Nikita Struve; Ed. Seuil, 1964

Au  fonde de l’abîme, de Sergiu Grossu, Apostolat  des  Editions

Dix sept ans dans les camps sovietiques, de Andree Sentaurens-Gallimard

Les grandes enigmes du Kremlin, Edition Cremille,1973

Catacombes,revista lunară editata de Sergiu Grosu

Le Rapport  Khruchtchev et son histoire, Edition du Seuil, 1976

Le martyre de l’eglise en Roumanie, de C.lonitoiu, Ed.Resiac 1986

26/02/2015 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: