CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum au venit aromânii in Tara Mama – România. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

Dupa cele doua razboaie balcanice (1912-1913), miscarea aromanilor care cultiva legatura culturala cu romanitatea carpato-dunareana, intra in declin, din cauza nationalismului exacerbat al nationalitatilor balcanice.

Romania a ajutat la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Balcanic la temperarea pretentiilor exagerate bulgare.

Intrand in razboi impotriva Bulgariei, Romania a adus un aport militar deosebit in favoarea Greciei si Serbiei.

De asemenea, a avut un rol important in declararea independentei Albaniei.

In urma acestei campanii militare din anul 1913, Romania a reintregit teritoriul Dobrogei, ceea ce a condus mai apoi la alimentarea revizionismului bulgaresc.

Problemele litigioase teritoriale ale Romaniei si Bulgariei au luat sfarsit abia in urma Tratatului de la Craiova din septembrie 1940, care a prevazut cedarea Cadrilaterului catre Bulgaria si schimbul obligatoriu de populatie intre etnicii bulgari si cei romani din cele patru judete dobrogene (Tulcea si Constanta ramase in componenta Romaniei si Durostor si Caliacra trecute in componenta Bulgariei).

Ca o consecinta a razboiului dintre Grecia si Turcia (1919-1922), la Pacea de la Lausanne (1923), s-a convenit schimbul de populatie intre grecii din Asia Mica si turcii din Grecia.

Schimbul respectiv a produs reconfigurarea hartii etnice in Balcani, 500.000 de turci repatriindu-se in Turcia, iar 1.500.000 de greci fiind asezati in Grecia, multi dintre ei pe pamanturile care apartineau aromanilor.

In randul elitei comunitare aromane s-a infiripat ideea stramutarii in masa a aromanilor pe teritoriul Patriei-mama, Romania.

Migrarea lor catre Romania reprezenta implinirea unui ideal national, ei fiind considerati romani.

Migratia pe considerente nationale nu era noua. Ea reprezenta o tendinta generala balcanica pentru rezolvarea problemelor de natura etnica, lasate de prabusirea Imperiului otoman si reconfigurarea teritoriilor statelor balcanice.

Astfel de emigrari in masa, cu motivatii diverse, s-au produs si dupa cel de-al doilea razboi mondial, in tot spatiul european.

Intampinari prin scrisori ale unor comitete de aromani din Grecia s-au realizat inca din anul 1922, dar necoordonat si sporadic.

Problema emigrarii aromanilor spre tara lor, Romania, a fost pusa in dezbatere pentru prima oara in cadrul congresului national desfasurat in noiembrie 1924 in Veria (in Grecia).

In toamna anului 1924, unul din principalii delegati pentru emigrarea aromanilor, Steriu Hagigogu, se prezentase la ministrul agriculturii din Romania, Al. Constantinescu, cu care discutase problema colonizarii in Romania  a macedoromanilor.

Fiul lui Toli Hagigogu, conducator al districtului Veria, in memoriul din 20 octombrie 1924, adresat ministrului roman, aprecia ca vorbeste in numele “poporului roman din Macedonia”.

Cauzele care conduceau la emigrare erau vazute in permanentele sicane de natura nationala avute cu autoritatile grecesti, situatia precara nationala si economica la care a fost impins prin emigrarea turco-greaca elementul aromanesc s.a.

Se cerea mutarea aromanilor in Dobrogea.

Mai multe delegatii ale aromanilor au venit in Bucuresti pentru a trata cu autoritatile romane colonizarea macedoromanilor in tara. Un comitet al emigrarii s-a format la 3 ianuarie 1925.

Din el faceau parte: Const. Noe, Vasile Musi, Stere Hagigogu, D. Babus, N. Balamaci, Dionisie Dumitru, T. Hagigogu, P. Marcu.

Primul act oficial roman privind emigrarea macedoromanilor si colonizarea lor in tara, Charta de baza a colonizarii Cadrilaterului, a fost referatul inaintat de Al. Constantinescu catre Consiliul de Ministri, semnat in Jurnalul cu nr. 1698 din 13 iunie 1925.

In acest referat se stipula ca “romanii macedoneni sa intre in prevederile art. 129 din Legea Dobrogei Noi dupa ce-si vor dobandi cetatenia romana”.

Prin Constitutia din 1923, teritoriul national nu se putea coloniza cu populatii de ginta straina.

Macedoromanii erau insa romani din afara granitelor statului national, care urmau sa fie adusi in tara, la cererea lor.

Se realiza astfel un proiect national ivit datorita conjucturii internationale balcanice, prin solicitarea comunitatilor macedoromane, la fel cum se proceda si in celelalte state balcanice. Loturile de pamant atribuite colonistilor erau de 15 ha in regiunea de frontiera, 10 ha in interiorul judetelor, 50 arii izlaz si 2000 mp loc pentru casa.

Primul transport de colonisti s-a realizat cu vaporul “Iasi”, ajuns in Constanta la 26 octombrie 1925.

De la aceasta data au inceput sa soseasca in tara macedoromani din Grecia, Albania, Bulgaria si Serbia.

La 27 decembrie 1925 a avut loc la Veria al doilea congres national pentru emigrare.

Decizia emigrarii a fost generala. A fost numita si o conducere a congresului: dr. Gh. D. Badralexi (presedinte), Sterie Hagigogu, I. Papanacea, G.I. Caranica (secretar).

Emigrarea s-a realizat in perioada cuprinsa intre anii 1925 – 1933. Familiile de macedoromani colonizate in Cadrilater au depasit numarul de 5.000, iar ca persoane se aproximeaza 25.000.

Casa Centrala a Improprietaririi s-a ocupat de repartizarea loturilor de pamant, a creditelor etc. S-au construit case, s-au reorganizat sate, au aparut sate noi de colonisti.

Alaturi de colonistii macedoromani, in Cadrilater s-au realizat si colonizari cu dacoromani si, in numar mic, cu romani timoceni din Bulgaria.

La sfarsitul anului 1940, 130.000 de romani din Cadrilater au fost evacuati in Dobrogea de Nord, la schimb cu 60.000 de bulgari, transferati in judetele cedate.

Existenta astazi, in Romania, a peste 100.000 de aromani se justifica prin asumarea romanitatii stramosilor lor.

Colonizarea in Romania s-a realizat in scopul salvarii acestei populatii de la asimilarea la care era supusa in teritoriile de bastina si pentru pastrarea caracteristicilor etno-culturale specifice.

 De pe Romanian Global News

  Emil Tircomnicu – „Cum au venit aromanii in Tara Mama (1923-1933)”

 

 

 

19/02/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | 5 comentarii

17 iulie 1940 – Adolf Hitler adresează o scrisoare regelui Carol al II-lea

 

 

 

 

 

Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea al  României

Maiestatea Voastră,

 

 

Evenimentele, ca şi unele consultări determinate de ele, nu mi-au îngăduit până azi să exprim opiniile mele despre propunerile pe care Maiestatea Voastră mi le-a comunicat.

Trebuie să vă rog să admiteţi că situaţia extraordinară şi pericolele pe care le prezintă constituie explicaţia absolutei francheţi a gândurilor pe care doresc să le exprim.

L-am informat pe duce despre această scrisoare. […]După războiul mondial, România, favorizată de o şansă excepţională, a dobândit de la trei state teritorii pe care, după părerea mea, nu le mai poate păstra mult timp din punctul de vedere al politicii de forţă.

Alta ar fi fost situaţia dacă România ar fi reuşit să realizeze asimilarea internă a acestor teritorii din punct de vedere etnic şi politic sau dacă slăbiciunea militară a ţărilor vecine ar fi rămas permanentă.

Prima alternativă nu s-a putut materializa, iar pe cea de-a doua nu ar putea conta nimeni dintre cei care au cunoştinţă de legile ce guvernează evoluţia naţiunilor.

Dacă România este astăzi silită pe calea concesiei să înapoieze teritoriile pe care le-a dobândit, aceasta nu reprezintă altceva decât ceea ce previziunea omenească trebuia să se aştepte a se întâmpla într-o zi.

Îmi pare deja un mare câştig faptul că Ungaria – după cum consider că am motive să cred – nu insistă asupra unei definiri strict juridice a revendicărilor ei, ci este gata să le negocieze pe baza unui compromis echitabil. […]

Eu am făcut însă şi guvernului ungar următoarea declaraţie clară:În eventualitatea că nu ar exista nici o posibilitate de înţelegere paşnică între România, Ungaria şi Bulgaria, Germania – la rândul ei – ar putea anunţa în mod clar că de acum înainte ea se va dezinteresa total faţă de viitoarea evoluţie în sud-estul Europei.

Reichul german este destul de puternic pentru a se proteja el însuşi, cu promptitudine şi prin propria forţă, împotriva ameninţării oricărei agresiuni.

Totuşi, eu nu voi permite niciodată ca Wehrmachtul german să fie angrenat într-un conflict pentru chestiuni care sunt absolut disproporţionate cu jertfele cerute de un război.

Dacă România, Ungaria şi Bulgaria consideră că nu pot ajunge la o înţelegere, convingerea mea este că această atitudine nu va aduce beneficii nici uneia dintre aceste ţări, ci, din contra, le va aduce pedeapsa tuturor. În acest caz, nu mă simt chemat să întreprind ceva spre a ţine sub control evoluţia viitoare. […]

Dacă Maiestatea Voastră ar fi acum în măsură să revadă punctul de vedere al României în acest sens şi ar fi dispusă să mă informeze despre aceasta, aş face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca şi guvernelor ungar şi bulgar.

Dacă, pe de altă parte, Maiestatea Voastră ar considera că nu poate fi de acord cu modul meu de a raţiona, eu nu îl voi mai continua în viitor, ci, pur şi simplu, voi informa guvernele ungar şi bulgar că guvernul german, la rândul lui, nu vede calea pe care ar putea porni la soluţionarea acestor probleme.

Dacă totuşi ar fi posibil să se ajungă la o reglementare satisfăcătoare între cele trei ţări printr-o asemenea atitudine, aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei interesaţi, mai mult decât orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai târziu, ar duce inevitabil la noi crize.

Adolf Hitler.

 

 

 

23 August 1944. Documente, vol. I, 1939-1943, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984 via Foaie Nationala

19/02/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dacia si migratorii slavi

 

 

 

1

 

 

 

 

Ca loc de origine și dezvoltare materială a populațiilor slave, arheologii au stabilit spațiul de la nord și est de Vistula, cuprinzând bazinele Bugului de Nord, Pripiatului, Berezinei, Desnei, Niprului superior, Okai, Volgăi superioare, Donului superior, regiunea silvostepică mlăștinoasă din Bielorusia; spre vest, Podișul Valdai; spre nord-vest, Podișul Rusiei Centrale și Câmpia Oka-Don.

După cum relatează unii autori antici, strămoșii slavilor aveau o cultură materială inferioară vecinilor: “Locuiesc în colibe jalnice, răzlețiți mult unii de alții și se mută mereu dintr-un loc într-altul.Duceau o viață neîngrijita și sunt plini mereu de murdărie.

Neamurile acestea, sclavinii și antii, nu sunt conduse de un singur om, ci trăiesc din vechime într-o rânduiala democratică și de aceea treburile lor, atât cele prielnice cât și cele neprielnice, sunt totdeauna dezbătute de obște” (Procopius din Caesareea, Despre războaie, VII, 14, 22-24).

Alți autori antici care îi amintesc pe slavi sunt Plinius, Tacitus, Ptolemeu, Pseudo-Caesarios, Iordanes, Procopius din Caesarea, Pseudo-Mauricios, Menander Protector, Theophilact Simocatta și Theophanes Confesor.

Migrația slavilor către vest începe într-un context complex și a fost influențată de eliberarea teritoriilor nord-pontice și zonei Dunării Mijlocii de către populațiile germanice, căderea stăpânirii panonice a hunilor și pătrunderea avarilor spre apus.

În interiorul spațiului carpato-danubiano-pontic, slavii ajung cu precădere în zonele extracarpatice, cum ar fi culoarul Nistrului, între Nistrul Mijlociu și Niprul Mijlociu, regiunea Dunării de Jos, de unde au întreprins primele atacuri asupra Imperiului Bizantin, în 517-518 și 518-527, avându-i ca aliați pe kutriguri, un popor turci înrudit cu bulgarii.

Deși bizantinii au încercat să stimuleze un conflict între avari și slavi pentru a-și proteja granițele, totuși aceștia din urmă declanșează o serie de noi expediții militare împotriva provinciilor imperiale, în anii 578-582 și 582-602.

În această perioadă, în teritoriile nou ocupate, slavii încep să se îndeltnicească cu agricultura și creșterea animalelor.

 

 

 

map2

 

 

 

În urmă unei incursiuni slave în Imperiu, în anul 597, generalul bizantin Petros a întreprins o expediție împotriva slavilor conduși de Piragast, privit drept un lider al unei regiuni de la est de Carpați.

În timpul răscoalei armatelor imperiale bizantine din anul 602, de sub conducerea lui Focas, atunci când limes-ul dunărean a rămas descoperit, s-a produs o puternică invazie avaro-slavă, în cursul căreia masele de slavi de la nord de Dunăre, la care se vor fi alăturat și alte neamuri, s-au deplasat și așezat la sud de fluviu, probabil între acesta și Balcani.

Această deplasare a micșorat presiunea slavă asupra populației nord-dunărene, având un efect benefic asupra supraviețuirii etno-culturale a acesteia.

Cultura materială a slavilor, dacă ne referim la urmele descoperite pe teritoriul țării noastre, a fost una inferioară celei autohtone, primind, din partea acesteia, influențe semnificative.

Concret, cercetările efectuate asupra unor inventare atribuite slavilor au relevat locuințe de tipul bordeielor și colibelor, simple, puține unelte de fier, o cantitate destul de mare de piese de os, ceramică lucrată în mare majoritate cu mâna, cu un repertoriu redus de forme (oale borcan alungite, de diferite dimensiuni, cu buza foarte puțin schițată, străchini și tipsii simple), cel mai adesea fără decoruri și o serie de piese de bronz.

Ca rit funerar, slavii utilizau incinerația cu resturile celor defuncți depuse în urne sau direct în gropi, însoțite de piese de inventar (podoabe, accesorii și ofrande), în morminte tumulare sau plane, așa cum se observă în marea necropolă de la Sărata Monteoru (ce conține 1.500 de morminte).

Slavii au pătruns în spațiul carpato-danubiano-pontic prin căi diverse, de pildă de-a lungul Nistrului, Prutului și Siretului, către centrul și sudul Moldovei, de unde au ajuns în zonele de câmpie ale Munteniei și Olteniei. Din aceste zone, grupe de slavi au intrat, în secolele VI-VIII, în Transilvania.

Elemente slave se întâlnesc în fazele evoluate ale culturilor străromânești Costișa-Botoșana-Hansca, Ipotesti-Cândești și Brătei, care au începuturi anterioare instalării slăvilor în spațiul carpato-danubiano-pontic, nascându-se o serie de aspecte mixte: Suceava-Sipot – Hlincea I (Dorobantu), Ipotești-Cândești B și Bezid-Filiași.

Vestigii slave timpurii, alături de cele autohtone, au fost descoperite la: Suceava-Sipot, Iași-Crucea lui Ferent, Davideni (jud. Neamț), Dodești (jud. Vaslui), Cândești (jud. Vrancea), Sărata Monteoru (Jud. Buzău), București (Militari, Cățelul Nou), Budureasca (jud. Prahova), Dulceanca (jud. Teleorman), Poiana și Cernatu (jud. Covasna), Hansca, Trebujeni și Hucea (Rep. Moldova).

La momenul sosirii slavilor pe teritoriul de astăzi al României, populația indigena era una destul de omogenă, cultural și etnic, iar cercetătorii opinează că aportul acestora, în esența, asupra etnicității locuitorilor autohtoni, a fost aproape nul.

 

 

SlavWarriorsVIIc

 

Surse:  Valentin Roman – Adevarul despre daci ; FrontPress.ro

19/02/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: