CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Zbuciumata istorie a leului românesc


 

 

 

 

 

După întemeierea celor două Ţări Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora au emis monede cu însemne heraldice şi cu simboluri ale suveranităţii lor.

În Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi dinari de argint şi bani – moneda divizionară) au fost bătute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema ţării, acvila cruciată.

Câţiva ani mai târziu, Petru Muşat, domnul Moldovei, face acelaşi lucru, punând în circulaţie groşi de argint.

Până în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate române au continuat să bată fără întrerupere monede. Mircea cel Bătrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata dărilor în patru feluri de monede: ducaţi, fertuni, bani şi perperi.

Pe unele monede emise de acest domn apare efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care circulau în epoca respectivă.

În secolele următoare, monetăriile din Moldova şi din Ţara Românească au funcţionat cu mari întreruperi.

Despot Vodă a bătut, între 1561-1563, monede frumos lucrate. Legenda spune că metalul destinat acestor bani a fost obţinut din topirea candelelor şi a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt şi monedele de aramă bătute, între 1572 şi 1574, de Ion Vodă cel Cumplit, având pe avers efigia voievodului, iar pe revers, capul de zimbru, stema Moldovei. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, domnitorul Istrate Dabija bate monedă la Suceava, în „bănăria” care exista acolo. în Ţara Românească, monetăria se numea „hereghie”.

Şi în Transilvania s-au emis monede, în special ducaţi de aur şi taleri, precum şi moneda divizionară de aramă.

Spre deosebire de Țara Românească și Moldova, Transilvania a avut emisiuni monetare de tip vest-european: groși, oboli, dinari, creițari, guldeni, taleri și ducați, începând cu anul 1538.

Pe teritoriul românesc au pătruns foarte multe monede, de-a lungul secolelor circulând: taleri turcești, galbeni ungurești și austrieci, zloți, carboave rusești, țechini venețieni, în total peste 100 de tipuri de monede.

O emisie de monedă a costat până și capul unui domnitor. Este vorba de Constantin Brâncoveanu, cel care a emis o monedă-medalie cu efigia sa pe ea, încălcând astfel religia musulmană și dând motiv turcilor otomani să îi ceară capul.

Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint. Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român.

Ei au afirmat totuşi că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan.

Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.

Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântărind peste 25 de grame) care au pătruns şi au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.

Este vorba despre talerul – olandez „Lowenthaler”, numit de români „leu”, pentru ca pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe).

Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă.

Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă acesti  taleri olandezi ,löwenthaler, care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”.

Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de “leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat, care  au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.

Mai este de menţionat că moneda naţională a vecinilor noştri de peste Dunăre este leva care în traducere înseamnă tot “leu”, trădând aceeaşi origine ca cea a leului românesc.

De la löwenthaler, pronunțatdaler, vine și denumirea monedei SUA, dolar.

Prin Regulamentele Organice adoptate în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova, se stabilesc monedele care pot fi folosite pe teritoriul românesc: galbenul austriac, sfanțul de argint (din germană Zwanziger: „denumirea monedei de 20 creițari”).

Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”.

În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei!

Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.

A  rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”. El valora 20 de creiţari („kreutzer”).

În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei!

Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

La data de 16 septembrie 1835, Alexandru Ghica, domnul Ţării Româneşti, instituie leul ca monedă oficială a românilor. Un leu era echivalentul a 60 de parale și reprezenta unitate teoretică de cont. Tranzactiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină.

 

Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855.

El scria: „În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb.

Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică”.

Ca o recunoaștere a Unirii, domnul Alexandru Ioan Cuza propune baterea de monedă, care să se numească „român”, sau „romanat” (după propunerea lui Ion Heliade Rădulescu).

Astfel incă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris.

Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat.

La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat, iar in 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”.

 

 

 

Alexandru Ioan Cuza

 

Alexandru Ioan Cuza

 

 

Însă ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

Emiterea unei monede naţionale a fost una dintre primele măsuri pe care le-a luat regele Carol I imediat după instalarea sa pe tron, pentru că leul românesc a avut, încă de la început, în afară de rolul economic evident, valoarea unui simbol.

Urmărirea traiectoriei ascendente a leului, în perioada 1867-1914, ne ajută să înţelegem mai bine însăşi evoluţia statului român, al cărui prestigiu a sporit constant şi vizibil în toată această perioadă.

Naşterea leului românesc

Proiectul punerii în circulaţie a unei monede româneşti, care să înlocuiască amalgamul banilor străini care circulau pe teritoriul ţării noastre, s-a lovit de la început de opoziţia încăpăţânată a Austriei şi a Imperiului Otoman.

Prima Constituţie a ţării, cea din 1866, ignora complet problema suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatelor, dovedind încă de atunci dorinţa statului român de a îşi căpăta independența.

O primă bătălie s-a dat prin intermediul politicii monetare.

La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională leul, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani.

Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint.

Până la înfiinţarea Monetăriei Statului (1870), primele monede au fost bătute la Birmingham şi la Bruxelles.

 

Ion C. Bratianu

Ion C. Bratianu

Minsitrul de finanțe, Ion C. Brătianu, a început tratativele cu Poarta pentru ca aceasta să admită punerea efigiei domnitorului Carol I pe monedele de aur și argint ce urmau a fi emise. Tratativele nu au dat roade, dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei, fără a ține seama de pretențiile Imperiului Otoman.

Aceste monede au fost puse în circulație în 1868, având efigia domnitorului și inscripția ”Carol I domnitorul românilor”.

Imediat a urmat protestul Porții, precum și al Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasă pentru siguranța Austro-Ungariei care stăpânea Transilvania și Bucovina.

Sub presiunea celor două Mari Puteri, monedele au fost retrase din circulație în 1870, când au fost bătute 5000 de monede din aur și 400.000 de argint, fără a cuprinde însă ”semnul” menit să evidențieze suzeranitatea sultanului.

Legea monetară adoptată la 22 aprilie 1867 instituia leul ca monedă naţională, egal cu 100 de bani (monedă divizionară). Un leu românesc cântărea cinci grame de argint, sistemul monetar fiind bazat pe bimetalismul aur:argint.

Pentru a ocoli pretenţiile turcilor, au fost puse în circulaţie mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 şi 10 bani (în 1867). Ele erau din bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham (Anglia). în 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi).

Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.

La 3 martie 1870, se înfiinţează la Bucureşti Monetăria Statului, care bate, în acelaşi an, moneda de argint de un leu şi pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulaţie aceşti bani, guvernul român „a ignorat complet pretenţia otomană’ care se referea la existenţa pe monede a unui însemn al suveranităţii turceşti.

În anii următori, sistemul monetar românesc avea să fie întregit cu piesa de argint de 50 de bani (numită „dupcă”, în Moldova, şi „băncuţă”, în Muntenia) şi cele de doi şi, respectiv, de cinci lei.

Prezenţa efigiei suveranului pe monede este plină de semnificaţii.

Prima monedă românească cu efigia lui Carol I este polul de aurdin 1868, când domnul apare tânăr, fără barbă. Mai târziu, după 1879, gravorul Kullrich a realizat nişte efigii foarte reuşite, devenite clasice şi care s-au perpetuat pe unele monede până în 1901 (cea de cinci lei).

Suveranul are un aer maiestuos şi hotărât. Spre sfârşitul secolului, Carol I este înfăţişat mai în vârstă de către gravorul Anton Scharff, iar după 1910, în efigiile realizate de Tasset, suveranul apare bătrân, impunând respect, după o domnie neîntreruptă de peste patru decenii.

Dacă monedele divizionare de bronz (banii) vor cunoaşte unele modificări ale dimensiunii şi ale greutăţii lor, leii de argint au rămas neschimbaţi, în cazul lor, variind numai gravurile de pe avers şi de pe revers. În 1906, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, s-au bătut monede de unu şi de cinci tei, având pe o parte chipul său din tinereţe – aşa cum arăta la venirea în ţară, iar pe cealaltă parte, efigia regelui încărcat de ani. Cu această ocazie, au mai fost puse în circulaţie şi monede de aur cu valoarea de 12½, 20, 25, 50 şi 100 de lei.

Schimbarea de statut a României şi aspiraţiile sale naţionale se reflectă şi în legenda care înconjură efigia suveranului. Moneda de aur de 20 de lei din 1868, este prima şi singura unde Carol este numit „domnul românilor”.

Această titulatură a supărat, în special, Austro-Ungaria şi Rusia, pentru că a fost interpretată ca o veleitate de a deveni domn al tuturor românilor, deci şi al celor din Transilvania şi din Basarabia.

Pe monedele ulterioare, efigia suveranului apare însoţită de legenda „Carol I, domnul României” şi, după 1881, „Carol I, rege al României”. Prin greutatea, dimensiunile şi puritatea argintului, leii româneşti erau similari cu monedele Uniunii Monetare Latine (Franţa, Italia, Elveţia şi Belgia), la care ţara noastră s-a alăturat de facto.

A fost epoca cea mai europeană şi mai prestigioasă a leului românesc, care a rămas o monedă stabilă şi puternică până la primul război mondial.

Începând cu 1872 s-au bătut monede de 50 de bani, 1 leu și 2 lei fără ca Poarta după ce contestase dreptul României de a bate monedă proprie, a sfârşit prin a accepta această idee, dar a pus condiţia ca pe leii româneşti de aur şi de argint să apară şi un simbol otoman.

 

 

Monedă de la 1881, imediat după proclamarea Regatului României

Monedă de la 1881, imediat după proclamarea Regatului României

 

 

 

„Mitiţă roade ruble”

 

 

Din dorinţa edificării unei monede naţionale sănătoase, statul român s-a lovit de problema monedelor străine, care încă mai circulau pe teritoriul ţării.

În mai 1873, printr-un decret, ministrul de finanţe, Petru Mavrogheni, scade sensibil cursul acestora, anunţând totodată că, începând cu data de 1 decembrie a aceluiaşi an, monedele străine „nu vor mai fi primite la casele publice pe nici un preţ”.

La acea vreme, cele mai întâlnite erau rublele ruseşti (o rublă de argint = 3,70 lei), sfanţii austrieci şi icusarii turceşti.

Problema a fost pentru moment rezolvată, dar războiul pentru independenţă o va readuce în actualitate.

La 1877, nu doar trupele ruseşti imperiale au traversat teritoriile româneşti, ci şi banii lor, aruncaţi pe piaţă cu un curs mai mare decât cel real (o rublă valora acum patru lei).

Din cauza acestei adevărate invazii, leul românesc de argint a devenit tot mai rar pe piaţă, situaţie care ameninţa să se perpetueze şi după război.

A fost nevoie de măsura energică a ministrului de finanţe Dimitrie Sturdza în 1879, cei care aveau economii în ruble au avut un mare şoc la un moment dat, când s-a anunţat devalorizarea bruscă a rublei faţă de leu, revenindu-se la cursul normal: o rublă = 3,70 lei.

Totodată, copeicile (moneda divizionară rusească) şi-au pierdut cursul legal. Păgubiţii s-au răzbunat imediat, poreclindu-l pe ministrul finanţelor „Mitiţă roade ruble”.

Un an mai târziu, rublele au fost retrase definitiv, iar argintul obţinut prin topirea lor s-a folosit la baterea monedelor de cinci lei.

Primele bancnote româneşti

Confruntat cu lipsa de numerar, cauzată de Războiul de Independenţă, statul român a pus în circulaţie aşa-numitele „bilete ipotecare”, cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice.

Ele se vor retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.

Au fost emise bilete de: 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 de lei. Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci şi de romani (ilustrând apartenenţa la latinitatea europeană şi idealul vechii Dacii).

Elementul de siguranţă era filigranul cu efigia împăratului Traian. Acestea au fost primele bancnote româneşti. După 1880, BNR a aplicat un supratipar roşu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 şi distruse prin ardere.

Între timp, Banca Naţională pusese în circulaţie, în 1881, o nouă emisiune de bancnote, dintre care cea mai mare valora 1000 de lei.

Prima emisiune de bancnote a Băncii Naţionale a României

Prima bancnotă emisă de Banca Naţională este datată în 1881, având valoarea nominală de 20 de lei, fiind tipărită în atelierele BNR din Bucureşti, folosind clişee şi hârtie cu filigran elaborate la Banca Franţei.

În cursul aceluiaşi an, au fost fabricate, în aceleaşi condiţii, nominalurile de 100 şi 1.000 de lei tipărite în cursul aceluiaşi an. Desenul bancnotelor a fost realizat de Georges Duval, iar gravura clişeelor din cupru de Pierre Dujardin, aceiaşi artişti care au lucrat şi pentru biletele ipotecare.

Bancnotele BNR având caracteristici identice cu cele ale emisiunii din anul 1881 au fost emise până în anul 1895 (bancnota de 20 de lei), 1906 (bancnota de 1.000 de lei), respectiv 1907 (bancnota de 100 de lei). Introducerea în circulaţie a bancnotelor BNR a reprezentat finalul constituirii sistemului monetar românesc, prin adăugarea la structura lui permanentă a semnelor de valoare confecţionate din hârtie, ceea ce a asigurat o cantitate de bani suficientă pentru dezvoltarea economiei tânărului stat român independent, se arată în informaţiile oferite de BNR.

Ele vor rămâne practic neschimbate până prin anii 1906-1910. Cu o continuitate remarcabilă, aceste bancnote se înscriau într-un stil coerent şi simetric.

Desenul lor conţinea alegorii cu trimitere la originea daco-romană a poporului nostru şi la caracterul agrar-pastoral al civilizaţiei ţărăneşti.

Aceste motive aveau să fie reluate mereu pe bancnotele româneşti, până în 1947.

Momentele dificile ale leului

Din anul 1867, când legea monetară prevedea că moneda naţională este leul, cu subdiviziunea banul, acesta a traversat mai multe momente grele, în unele cazuri fiind necesare reforme pentru stabilitatea monedei naţionale.

„Au existat foarte multe momente dificile în istoria monedei naţionale, primul moment fiind acela al constituirii unui sistem bănesc al leului, când în ţară exista un haos pentru că circulau tot felul de monede.

Au fost câteva încercări iniţiale care au dat greş, după care Carol a scos monede de aur cu chipul său, însă la acel moment s-au opus turcii şi austriecii şi astfel au fost scoase din circulaţie.

Se pretinde chiar că acele monede au fost îngropate la temelia Castelului Peleş de la Sinaia“, a explicat Adrian Vasilescu.

Cheltuielile importante din timpul Primului Război Mondial au determinat declanşarea procesului inflaţionist, vizibil, în primul rând, în cursul leului la bursele străine şi resimţit puternic după intrarea în război a României, 1916.

Stabilitatea leului şi a sistemului bănesc românesc a fost puternic zdruncinată în timpul ocupaţiei germane, când a fost posibilă o emisiune de bani de război.

Astfel, la 28 octombrie 1916, reprezentanţii Puterilor Centrale au hotărât, la Berlin, tipărirea unor bani de hârtie pentru teritoriul ocupat al României, instituţia emitentă fiind desemnată Banca Generală Română (BGR), o bancă cu capital german înfiinţată în anul 1895.

Începând cu 1918, leul suferă o depreciere accelerată, din cauza emisiunilor masive de bancnote necesare nu doar pentru acoperirea deficitului bugetului public, dar şi pentru înlocuirea banilor străini rămaşi în circulaţie pe teritoriul României, potrivit BNR.

Scăderea cursului leului s-a reflectat şi în viaţa cotidiană – spre sfârşitul anului 1922, preţurile crescuseră, în medie, de aproximativ 22 ori faţă de nivelul celor din anul 1916.

Denominările istorice ale leului

În paralel cu unificarea monetară s-a dorit şi revalorizarea leului prin reducerea circulaţiei băneşti cu 60%. Procesul de stabilizare nu a reuşit, iar în 1929 leul a primit încă o mare lovitură. În acel an a debutat Marea Criză Economică, prin crahul bursier de la New York, care, în scurtă vreme, a afectat cea mai mare parte a Europei.

În România, criza s-a făcut simţită prin scăderea masivă a preţurilor în special la produsele agricole al căror preţ a ajuns, în anul 1931, la jumătate faţă de nivelul anului 1929.

Instituţiile de credit au fost puternic afectate în principal de lipsa de încredere a clienţilor, capitalurile străine şi depunerile interne scăzând dramatic, ca şi nivelul de trai, de altfel.

Devalorizarea oficială a leului la 7 noiembrie 1936 a fost determinată de scăderea valorii monedei naţionale pe piaţa internă şi a cursului său pe pieţele străine.

Al Doilea Război Mondial a adus cu sine o scumpire graduală a vieţii, pe măsură ce România a utilizat din ce în ce mai multe resurse în campania antisovietică, potrivit informaţiilor BNR.

„De-a lungul istoriei, în afara denominării efectuate în perioada 2005-2007, când aveam prea multe zerouri în coada leului din cauza inflaţiei, au mai existat alte două, în 1947 şi 1952“, a explicat Vasilescu.

Reforma monetară din 15 august 1947 a impus retragerea din circulaţie a bancnotelor BNR, a banilor de metal emişi de Ministerul Finanţelor, a bonurilor de tezaur, a bonurilor de casă, a certificatelor de plată şi a altor asemenea semne băneşti.

Acestea au fost înlocuite cu noi bancnote ale BNR şi cu noi monede divizionare emise de Ministerul Finanţelor. Agricultorii puteau preschimba maximum 5 milioane de lei vechi, salariaţii şi pensionarii câte 3 milioane de persoană, cei fără profesie doar 1,5 milioane.

În 1952 a fost adoptată o nouă lege monetară care prevedea existenţa bancnotelor Băncii de Stat a Republicii Populare Române, biletele de tezaur ale statului emise de Ministerul de Finanţe şi monedele divizionare.

Unitatea monetară reprezenta 79,346 mg aur fin, de 12 ori mai mult decât în 1947.

Raportul de bază pentru recalcularea preţurilor, tarifelor, salariilor şi a sumelor din conturile întreprinderilor de stat a fost de 20 de lei vechi pentru 1 leu nou.

Preschimbarea banilor vechi nu a fost limitată valoric, dar sumele mici au beneficiat de un raport de schimb mai bun.

La 1 iulie 2005, s-a realizat ultimul proces de denominare sau reevaluare la rata de 1 leu nou, adică s-au tăiat 4 zerouri.

 

Banca Naţională a României, înfiinţată în 1880, este unica instituţie publică autorizată să emită însemne monetare sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul ţării noastre. „Banca băncilor“ reprezintă un element central în câştigarea independenţei economice a unui stat.

 

 

Surse: Daniel Focsa, Terra Magazin, ianuarie –aprilie/2005;  http://istoriiregasite.wordpress.com/; http://ziarullumina.ro/

07/02/2015 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: