CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mutaţiile clasei boiereşti din ŢĂRILE ROMÂNE în secolul al XIX- lea

Niccolo Livaditti - Portretul Anei Balş

Niccolo Livaditti – Portretul Anei Balş

Clasa boierească a înregistrat importante mutaţii în prima jumătate a secolului al XIX – lea, modificându-şi structura, conduita, rolul economic şi social, dar şi atitudinea politică.

La începutul secolului, boierimea se bucura de toate privilegiile politice şi economice, având monopolul puterii pentru ca la mijlocul veacului al XIX – lea, prin Convenţia de la Paris, să-şi piardă aceste privilegii.

 

În perioada 1848 – 1857 clasa boierească şi-a încetat practic existenţa social- politică privilegiată.

Din anul 1858, boierii rămân doar moşieri, pierzându-şi rangurile şi privilegiile.

Pentru a intra în noul regim, elita şi-a părăsit hainele vechi renunţând la titluri şi orgolii în favoarea noii societăţi moderne.

 

Începând cu anul 1849 procesul de disoluţie al boierimii se accelerează.

La acest fenomen contribuind şi ruinarea unora dintre boieri, care sunt incapabili de a se adapta noilor vremi, să transforme modul de exploatare a pământului pentru a rezista noilor structuri economice şi asaltului altei clase mai puternice, care îi acaparează proprietăţile, îi uzurpă privilegiile şi avantajele politice în doar câteva decenii.

 

La sărăcirea boierilor contribuie şi modul lor de viaţă nemăsurat în cheltuieli, în lux şi petreceri.

O încercare de a-şi plasa banii în mod mai avantajos face şi d-na. Balş, aceasta scrie fiilor ei Constantin şi George, în anul 1847 cerându-le să-şi dea acordul pentru a–şi vinde moşiile din Basarabia.

La 12 iunie 1847 scrie prima oară lui Constantin anunţându-l că a găsit un preţ avantajos pentru moşii.

Aceasta îl roagă să-i trimită o declaraţie de renunţare la dreptul de răscumparare.

La 13 iunie scrie celor doi „sper ca îmi veţi facilita intenţia în această privinţă arătând cumpărătorilor o declaraţie că  renunţaţi la dreptul din naştere” (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, ds. 7, fila 2). 

D-na. Balş se justifică pentru vânzarea moşiilor afirmând că doreşte să-şi mărească veniturile.

Din situaţia cheltuielilor casei banului M. Ghica pe anul 1853 rezultă că avea probleme financiare.

În urma cheltuielilor din 1853 avea de plătit 69.054 galbeni, însă nu a reuşit să plătească decât 20.115 galbeni, restul de bani rămânând datorii pe anul 1854, în total având de plătit în anul 1854: 52.524 galbeni (adăugându-se şi dobânzile), fără să se mai pună la scocoteală cheltuielile pe care le mai face şi în anul următor.

Iată şi unele dintre cheltuielile făcute în anul 1853: către Eforia Scoalelor 17.050 galbeni, care s-au plătit în anul 1853, doamnei Marie 4900 lei, din care 155 nu s-au plătit rămânând datorie în anul 1854.

Doamnei Costache Kreţulescu datorie în socoteala anului 1852 la care se adaugă dobânda pe 1853 în valoare de 660 galbeni, care nu s-au plătit şi ajung  datorie în 1854.

Cheltuiala pe transport 61.416 galbeni din care s-au platit 15.053 restul ajungând datorii în 1854. Lecţiile Sofiei Ghica 16 galbeni, care s-au plătit.

Astfel că familia avea destule datorii pe anul 1854, starea financiară a familiei nefiind una bună dacă nu au reuşit să plătească toate cheltuielile pe 1853.

În anul 1857 aceiaşi familie Ghica primeşte o factură de la Casa de Moda „Victorine Jobin”.

Doamna Ghica datora doamnei Victorine Jobin mai multe articole de îmbrăcăminte: o rochie (din anul 1851), un corset, o bonetă, etc. Deşi au destule datorii, la acestea adăugându-se şi cea către Casa de Moda, familia Ghica continuă  să facă cheltuieli; probabil că situaţia financiară încă le permitea acest lucru, neaflându-se în ruină.

 

Secolul al XIX – lea este secolul în care are loc procesul de disoluţie a vechii boierimi, familia Rosetti fiind una dintre victimele acestui proces.

Familia istoricului Radu Rosetti cunoaşte în prima jumătate a secolului al XIX – lea o continuă evoluţie; această transformare este un proces prin care trec mai multe familii boiereşti.

De la o familie cu avere, putere şi influenţă ajunge una fără proprietăţi, viitorul istoric fiind nevoit să-şi caute o altă sursă de venituri.

Memorialistul Radu Rosetti este  martorul declinului clasei din care provenea. In „Amintirile” sale prezintă o vastă panoramă a societăţii boiereşti regretând transformările suferite de boierime.

 

Familia Rosetti era deţinătoarea unei averi imense alcătuită din numeroase moşii obţinute  din moşteniri sau cumpărate: Bohotinul, Căiuţi, Turiatca, Plopenii, Drăguşănii, Hudeştii – Mici, Leţanii, Poşoracaii, Horbova, Stodolna, Trăşineştii.

În anul 1805 Bohotinul este reintregit de hatmanul Răducanu, de acum  averea sa continuă să crească având mai multe proprietăţi.

Pe moşia Bohotin, hatmanul va clădi o curte nouă angajând un grădinar neamţ.

Mai târziu soţia sa vede grădina  prea mică astfel că va pune bazele unei grădini engleze. Bohotinul cuprindea 6000 fălci de câmp şi 3000 fălci de pădure.

Bunicul istoricului Radu Rosetti avea peste  500 de ţigani şi alte slugi în serviciile curţii ca: feciori, lăutari, bucătari, vizitii, plăcintari, grădinari, fete în casa, fierari, potcovari, lăcătuşi, lemnari, rotari, croitori pentru slugi, zidari, etc.

După afirmaţia  lui Rosetti marele lux constă în masa bogată, slugi multe şi taraful de lăutari, toate acestea avându-le familia Rosetti la Bohotin.

Masa era bogată în bucate franţuzeşti, greceşti, turceşti; la masă serveau cel puţin trei feciori, însă în casa lui Răducanu se aflau mai mereu musafiri astfel că era nevoie să servească  la masă un personal mai  numeros, dar de care nu ducea lipsă atunci hatmanul.

Marea avere a hatmanului îi permitea să ducă o viaţă de lux. Cu toate acestea problemele financiare incep sa apara.

Rosetti vorbeşte în „Scrierile” sale de un  paradox, părinţii săi îi repetau că nu vor putea să-i lase avere şi că va trebui să-şi agonisească singur traiul „Dar faţă de aceste vorbe atât de înţelepte, ochii mei întâlneau risipa din casa şi urechile mele auzeau socotelile ce le făcea tata despre veniturile nebune ce aveau să le deie codrii  şi cărbunii de pământ ai Căiuţului în ziua din ce în ce mai apropiată în care se va fi construit linia de drum de fier Adjud – Târgul Ocnei.

Se hotărâse că am să devin inginer pentru a exploata acei cărbuni, dar mi se vorbea numai de cum voi avea să mă port în calitate de înalt dregător sau de om politic.”(Radu Rosetti, Scrieri, ediţie de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.658).

 

Traiul nepotrivit cu epoca la care ne referim, risipa şi lipsa de ordine toate acestea vor duce la sărăcire; în anul 1868 familia se află la „marginea prăpastiei” spune Rosetti. Problemele continuau: datorii la bancherii din Iaşi în valoare de peste 15.000 galbeni; dobânzile nu erau plătite nici ele.

Creditorii cereau achitarea datoriei. De averea lui Răducanu Rosetti nu s-ar mai fi ales nimic dacă nu-l ajuta fratele său Lascăr, acesta şi-a luat angajamentul să-l ajute să-i plătească toate datoriile şi a luat în arenda pe zece ani moşia Margineni.

 

 În anul 1872 încetează din viaţă Răducanu Rosetti lăsând în urmă o situaţie  financiară gravă, familia având numeroase datorii. Decesul tatălui său îl pune pe Radu în faţa unor probleme complicate astfel că se decide să se retragă la ţară încercând să redreseze situaţia economică.

La vârsta de 20 ani credea ca va putea duce  viaţa cu care fusese obişnuit.

Deşi sărăcise viaţa sa era a unui mare boier deplasându-se mereu în trăsură sau călare,viitorul scriitor cultiva unele rămăşiţe ale drepturilor sale senioriale.

Acest fel de viaţă nu era destinat să contribuie la redresarea stării materiale a tânărului Rosetti astfel că în anul 1888, familia va fi nevoită să renunţe şi la moşia Căiuţi.

Datoriile îl obligă să vândă cea mai mare parte a proprietăţilor sale şi să-şi caute o sursă de venituri astfel că intră în adminstraţie, împins de nevoia banilor, care să-i sporească veniturile destul de subţiri.

Urmaşul familiei boiereşti, odată bogat se adapta cam greu situaţiei de funcţionar subordonat. Treptat îşi face un nume între istoricii vremii.

 

Fiul istoricului Radu Rosetti, generalul Radu R. Rosetti, nu mai are nimic in comun  cu fii de boieri de altadată; el ajunge în inalte funcţii militare datorită eforturilor proprii.Ideea centrală este ca familiile boiereşti, ca şi familia Rosetti cunosc o evoluţie de-a lungul secolului al XIX –lea.

Multe dintre ele reuşesc să se menţină în vârful  piramidei sociale şi după ce privilegiile sunt abolite.

Evoluţia familiei Rosetti reprezintă un bun exemplu pentru a observa transformările pe care le   suportă clasa nobiliară de-a lungul timpului.


Autor: Niculae Tudora

vistieria.ro

13/01/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Ceremonialul de încoronare a domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ceremonialul de încoronare a domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova era, în perioada de început a tinerelor state române, o expresie a independenţei şi a suveranităţii domnitorului asupra teritoriului pe care-l stăpânea.Această autonomie şi putere era exprimată prin titulatura domnitorului de “singur stăpânitor”.

Domnul Moldovei se numea “singur stăpânitor a toată ţara Moldovei”, iar cel al Ţării Româneşti “domn stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungro-Vlahiei”.
Prin aceste titulaturi şi chiar prin ceremonialul de încoronare, domnitorii români – Bogdanizii şi Muşatinii în Moldova şi Basarabii în Ţara Românească – invocau moştenirea imperială bizantină. Titulatura “IO”, pe care o foloseşte şi Ştefan cel Mare în Tetraevangheliarul de la Humor, arăta că domnitorul ocupa tronul din “mila lui Dumnezeu”.

Titulatura domnitorilor români nu era precis stabilită. Ei nu se numea nici regi, nici împăraţi, ci erau pomeniţi când ca voievozi, principi, duci sau palatini.Cu toate acestea, ei aveau toate însemnele regalităţii.

Alegerea domnitorului în câmp, ca împăraţii romani.În perioada de relativă independenţă a Principatelor Române, ceremonialul de încoronare avea două momente: învestirea domnitorului şi încoronarea propriu-zisă.

Învestirea domnitorului avea loc în câmp, în afara cetăţii de scaun. Ştefan cel Mare a fost învestit ca domn pe câmpia numită “Direptate”.La învestire participau toţi boierii, curtea domnească şi toată oastea ţării.

Ceremonialul petrecut într-un spaţiu deschis şi în afara cetăţii era o moştenire de la Imperiul Roman, unde împăraţii erau numiţi în afara zidurilor Romei, pentru ca apoi să intre în cetate ca împăraţi.

Un moment deosebit de important al ceremonialului era ridicarea domnitorului pe scut, semn că oastea îi era loială şi avea din acel moment puterea supremă conducătoare.

 

 

 

 

 

 Stefan cel Mare

 

 

 

Ungerea cu mir şi încoronarea se făceau în bisericăPartea a doua şi cea mai fastuoasă a încoronării era săvârşită în Catedrala mitropolitană. Ceremonialul religios era condus de mitropolitul vremii, înconjurat de toţi episcopii, de mulţi clerici, de sfatul domnesc şi curteni.Încoronarea presupunea ungerea cu mir a domnului şi înmânarea însemnelor puterii seculare: buzduganul, sceptrul şi steagul de domnie.

Ceremonialul de încoronare se desfăşura şi el după anumite reguli.
Mitropolitul şi clericii îl aşteptau pe domn în faţa bisericii, de unde îl duceau în procesiune până în Sfântul Altar.Domnitorul era purtat apoi de doi episcopi în jurul Sfintei Mese de trei ori.

În partea dreaptă a Prestolului, domnitorul îngenunchea şi cu capul plecat era uns de mitropolit cu mir şi i se citea rugăciunea de încoronare.

După acest moment, în mijlocul bisericii, mitropolitul îi punea pe cap domnului o coroană de aur, îi înmâna sceptrul sau buzduganul, iar împreună cu postelnicul îl urca pe domn în tronul din biserică.Din acel moment, domnitorul era învestit cu toate puterile regalităţii.

La curtea domnească, domnitorul primea jurămintele de credinţă ale tuturor supuşilor săi, fiind în cele din urmă aclamat şi de popor.

 

 

 

De la coroana regală la cuca domnească

 

 

 

Începând cu secolul al XVI-lea, când domnitorii români au devenit supuşi ai sultanilor otomani, ceremonia de învestitură nu se mai săvârşea în Principate, ci la reşedinţa sultanilor din Istanbul.

După acest moment, domnitorii români n-au mai purtat coroana de aur, ci “cuca” sau “gugimaca”, care era o căciulă din blană cu o broşă de aur şi pietre preţioase.

Însemnele puterii înmânate domnitorului de sultan erau steagul verde cu semilună şi cele două “tuiuri” (cozi de cal).

 

 

 

 

 

 

 

Ceremonialul de la Istanbul era cel mai fastuos după sărbătorile care se făceau cu ocazia numirii unui nou sultan.

Domnitorul pleca de la Vlahsarai (palatul vlahilor din Constantinopol) spre reşedinţa sultanului.

Aici era întâmpinat de marele vizir, care îl înştiinţa de aprobarea sultanului şi îl saluta cu noul titlu de domn.

Domnitorul îmbrăca caftanul dăruit de sultan şi cerea protecţia acestuia pentru el şi familia lui.

Domnitorul primea de la imbrohorul sultanului (şeful hergheliei imperiale) un cal frumos împodobit, însoţit de o suită de o sută de cavaleri, 24 de ceauşi (crainici) şi patru alergători pedestri, care ţineau scările calului.

Domnul încăleca şi, împreună cu suita, defila pe străzile Istanbulului până la biserica Patriarhiei Ecumenice.

Clerul, în frunte cu Patriarhul Ecumenic, îi cântau Axionul, iar în biserică era uns cu mir.La ieşire era preluat de suita otomană şi condus la Vlahsarai.

A doua zi urmau felicitările ambasadorilor străini, iar în a treia zi domnitorul se înfăţişa înaintea sultanului.

Domnul înainta cu capul plecat în sala sultanului şi înaintea lui îngenunchea.

 

 

 

 

 

 

 

Sultanul îi înmâna cuca şi îi dăruia un cal împodobit cu aur şi pietre preţioase, un covor cu fire de aur şi argint, o sabie şi un buzdugan.

Acest ceremonial de învestire în demnitatea de domn al Principatelor Române exprima statutul de supus faţă de Poarta Otomană.

Acest lucru a însemnat şi o alterare a situaţiei juridico-politice a Ţărilor Române care deveniseră provincii, nealipite “de jure” în trupul Imperiului Otoman, dar care puteau fi considerate ca provincii de la marginea acestuia.

O schimbare radicală a avut loc în anul 1860, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost primit la Istanbul ca un adevărat şef de stat, recunoscându-se de către Poartă o oarecare independenţă a Principatelor Unite sub sceptrul lui Cuza.

 

 

 

 

Mărturia călătorului Paul de Alep

 

 

 

Celebrul călător Paul de Alep, care împreună cu patriarhul Antiohie Macarie al III-lea a ajuns la Bucureşti în 1658, descrie o ceremonie petrecută la curtea domnitorului Mihnea al III-lea (1658-1659).

 La câteva zile după Paşti, “voievodul împreună cu marii boieri şi cu cei doi oaspeţi au ieşit cu mare alai şi procesiune afară din oraş, la câmp deschis, cu făclii aprinse şi meterhaneaua (formaţie de muzicanţi turci) care cânta tot felul de cântece.

În câmp, domnul şi patriarhul s-au aşezat pe două scaune, s-au rugat pentru ploaie şi recoltă îmbelşugată. 

Atât la ducere, cât şi la întoarcere, înaintea domnitorului mergeau stării (membrii de onoare ai gărzii domneşti) urmaţi de 12 pedestraşi, şase pe o parte, şase pe cealaltă, şase turci cu costume aurite şi şase români cu căciuli împodobite cu roşu.

La ducere şi la întoarcere, Domnul mergea pe jos, iar învăţătorul nostru (Patriarhul Macarie) la dreapta lui tot timpul vorbind împreună”. La 30 mai, 1658, domnitorul Mihnea i-a cerut patriarhului să-l încoroneze.

După terminarea ceremoniei religioase, patriarhul Macarie a ridicat pe domn, care luase numele de Mihai, şi “ajutat de căpetenia clerului l-a învestit mai întâi cu cingătoarea, apoi i-a atârnat hangherul şi apoi l-a încins cu sabia.

După aceea l-a înveşmântat cu mantia de domn, care era o hlamidă de brocard, superb împodobită cu blană de samur. 

Şi, în locul cuşmei de samur, folosită de domnii de dinainte, i-a pus pe cap o coroană de la Istanbul… Apoi l-a binecuvântat şi l-a sărutat. Şi apoi doi episcopi l-au luat şi l-au dat în seama celor doi dregători care stăteau la uşa altarului şi ei l-au dus la scaunul domnesc”.

 

 

 

 

 

 

 

Un lung sir de domni s-a succedat pe tronurile tarilor Române. Despre unii dintre ei avem stiri mai multe, altii s-au pierdut în negura timpului, amintirea lor fiind pastrata doar în câte un pomelnic de manastire.

Cum se traia la curtile domnesti de odinioara? Care erau ceremonialurile legate de momente însemnate?

Iata  acum momentul solemn al începutului de domnie. 

 

 

 

 Singuri stapânitori

 

 

„Cu sfântul untdelemn”

 

 

Dupa investitura, urma ceremonia încoronarii, desfasurata în Biserica Mitropolitana si oficiata de mitropolit, asistat de alti reprezentanti ai clerului, membri au sfatului domnesc si curteni.

Ceremonialul încoronarii, prin ungerea cu mir de catre mitropolit a domnului ales si înmânarea însemnelor puterii – buzduganul si sceptrul (steagul sau alte obiecte de consacrare) – este marcat de influente bizantine conferindu-i-se caracteristici religioase.

Mostenirea bizantina în arile Române, fericit exprimata prin sintagma lui N. Iorga „Bizant dupa Bizant”, ilustrata în formularul diplomatic, în sinonimia institutiilor, în costum (folosirea granatzei – mantia imperiala), motivul vulturului bicefal, în oficierea slujbelor religioase, în arhitectura, în pictura religioasa etc., a insuflat domnilor români ideea imperiala.

Astfel se explica titlul de tar pentru domnii români prezent în Letopisetul anonim al Moldovei din însemnarea donatorului Tetraevangheliarului de la Humor: „Binecredinciosul si de Hristos iubitorul tar IO Stefan voievod, domn al Moldovlahiei”.

Titlul de tar îl aflam si pe un manuscris, dat lui Neagoe Basarab, sau în continuarea listei împaratilor bizantini cu „tarii” Moldovei în Cronica sârbo-moldoveneasca.

Incoronarea dateaza, probabil, de la întemeierea mitropoliilor românesti.

Ceremonia religioasa, identica în descrierile stolnicului Constantin Cantacuzino sau ale lui Dimitrie Cantemir, cu cele relatate de Gheorgachi, nu a suferit prea mari schimbari în timp.

 

Dar sa urmarim ce se întâmpla în ziua încoronarii.

 

In sala tronului, dupa moartea celui ce domnise pâna atunci, sfatul domnesc, prin logofat, desemna pe noul domn si îl ruga sa accepte domnia.

Acesta rostea un discurs si, însotit de asistenta, se deplasa la mitropolie pentru consacrarea cu sfântul mir a învestiturii. Mitropolitul, împreuna cu episcopii si egumenii marilor manastiri, îl astepta pe domn în fata catedralei.

Protocolul cerea ca domnul sa urce câteva trepte, iar mitropolitul tarii sa coboare, cadelnitând, în întâmpinarea lui.

Când se întâlneau, domnul îsi facea semnul crucii, saruta Evanghelia si crucea întinse de mitropolit.

Intrând în biserica, cu capul descoperit, se îndrepta spre altar, oprindu-se în dreptul usilor împaratesti. Ingenunchea pe rând în fata icoanelor iconostasului.

Cei doi episcopi, ai Romanului si Radautilor, în Moldova, si ai Râmnicului si Buzaului, în ara Româneasca, îl luau de brat si-l conduceau pe rând în altar, rotindu-se în pasi de dans în jurul mesei sfinte cântând Isaiia dantuieste.

Apoi domnul îngenunchea în fata altarului, cu capul sprijinit de prestol (masa din mijlocul altarului), iar mitropolitul rostea Molitva de încoronare.

Acest moment al încoronarii este descris în întregime într-un manuscris aflat la Biblioteca Centrala Universitara din Iasi, copiat de Axinte Uricariul,dupa o traducere mai veche a unei scrieri bizantino-slave, intitulata Rânduiala ce sa face la încoronatia domnilor.

Dupa ce mitropolitul îl ungea „cu sfântul untdelemn” ca domn si-i saruta crestetul capului, la rândul sau domnul, sarutând mâna înaltului ierarh si icoanele din altar, se îndrepta spre centrul naosului. Aici mitropolitul îi punea pe cap o coroana de aur împodobita cu pietre scumpe si îl apuca de bratul drept, iar postelnicul de cel stâng si-l urcau pe un tron cu trei trepte, asezat în partea dreapta a bisericii.

Dupa primirea „straielor domnesti”, domnul se întorcea, calare, la resedinta sa, însotit de mitropolit si de sfatul tarii si, urcat „pe tronul domnesc”, primea juramântul supusilor „întru deplina încredere si dreptate si credinta lor nestramutata”.

 

 

La Patriarhia din Constantinopol

 

 

Din sec. XVI, întronarea în câmp nu mai este atestata, iar în ceremonialul încoronarii, în timp, vor surveni schimbari. In primul rând, încoronarea va fi facuta fara… coroana, locul ei fiind luat de „cuca de aur” sau „gugimaca”, iar însemnele puterii vor deveni „sangiacul” (steag verde cu semiluna) si cele doua „tuiuri” (cozi de cal).Aceste substituiri au loc dupa amestecul Portii în numirea domnilor arilor Române.

S-a spus, pornindu-se de la lipsa unor dovezi arheologice, ca nici înainte de interventia otomanilor domnii n-ar fi purtat coroana.

Reprezentarile de pe frescele bisericilor, mentiunile calatorilor straini si documente (semanale de regretata Corina Nicolescu) care atesta ca domnii români faceau comenzi pentru realizarea unor asemenea coroane de mesterii din Transilvania infirma aceasta ipoteza.

Astfel, Ioan Besius (? – dupa 1563), Johann Sommer (1542-1574) si Martin Literatul ( – dupa 1563) relateaza despre priceperea coroanei în Moldova dupa fuga lui Alexandru Lapusneanu (1561) si porunca lui Despot de a se face doua coroane, dintre care cu una s-a încoronat la „sarbatoarea Bobotezei”, 6 ianuarie 1563, „cu cele mai mari ceremonii ale acestui neam, purtându-i-se înainte sceptrul, coroana, sabia si doua buzdugane (?) de aur. …, dupa ce i s-a pus pe cap coroana… a încalecat si s-a întors purtând coroana pe cap”.

Prima învestitura a unui domn român sub supravegherea Portii s-a desfacut în 1538, la Suceava, în prezenta lui Soliman Magnificul si a fost a lui Stefan Lacusta.

Ea este descrisa în cronicile turcesti. Dupa aceasta data, consacrarea noului domn va fi urmata de confirmarea Portii, repetata, prin trimisul sultanului, în sala tronului, devenita sala divanului – relatata pe larg de Cantemir si Gheorgachi.

Viitorii domni ai arilor Române erau desemnati acum de Poarta, la propunerea vizirului, printr-un act scris, iar numirea se facea de catre sultan. Iata cum se desfasurau ceremoniile la Poarta.

Intrunind aprobarea sultanului, candidatul la tron era primit în audienta la vizir cu mare fast.

Vizirul îl saluta cu noul titlu de domn, iar acesta saruta caftanul daruit, apoi îl îmbraca.

Sarutând mâna vizirului, cerea protectia sultanului pentru el si capuchehaia sa la Constantinopol.

La resedinta acestui agent diplomatic avea loc apoi sarbatorirea noului domn, timp în care imbrohorul vizirului (cel ce raspundea de grajduri) îi aducea un cal frumos împodobit, însotit de o suta de cavaleri, 24 de ceausi (curieri) calari si patru alergatori pedestri, care tineau scarile calului.

Domnul încaleca si împreuna cu alaiul se îndrepta spre biserica Patriarhiei din Constantinopol, unde clerul în frunte cu patriarhul îl întâmpina.

I se cântau axionul si rugaciunile de încoronare a împaratilor bizantini si era uns cu mir.

 

 

 

 

 

 

La iesirea din biserica domnul era preluat de suita otomana, care-l însotea pâna la resedinta.

A doua zi, urmau felicitarile ambasadorilor straini, iar a treia zi i se trimiteau steagul de domnie si doua tuiuri. Ceremonialul învestiturii la Constantinopol lua sfârsit prin primirea domnului la sultan, care îl înmâna cuca.

Domnul înainta cu capul plecat pâna la pamânt si parasea sala retragându-se cu spatele spre usa. Sultanul îi daruia, de asemenea, un cal împodobit cu aur si pietre pretioase, un covor cu fire din aur si argint, o sabie si un buzdugan (topuz).

Dupa un nou drum la Patriarhie, domnul si boierii care-l însotisera porneau la drum spre tara.

Intoarcerea de la Constantinopol este amplu descrisa de Franco Sivori la urcarea pe tronul arii Românesti a lui Petru Cercel (1583) si de Gheorgachi la înscaunarea lui Grigore Calimachi în Moldova (1761).

La întoarcere, domnii arii Românesti erau întâmpinati la Giurgiu de delegatia boierilor si a banului Craiovei, iar în Moldova, la Galati. Inainte de intrarea în capitalele celor doua tari se facea popas la „saivantul” (cortul) domnului, prilej de închinare a boierilor care-i „sarutau mâna si poala”.

A doua zi dupa intrarea în orasele de domnie se oficia slujba de încoronare la Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iasi sau la Mitropolia din Bucuresti, cu ritualul religios al încoronarii descris mai sus.

 

 

 
 

Surse:

 

http://www.vistieria.ro/

 

http://ziarullumina.ro/documentar/ungerea-domnitorilor-romani

 

http://megaison.blogspot.ro/

13/01/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

‘Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pământ. Numai căile diferă, deşi toţi sunt pe cale să nu mai fie oameni.

 Aşa se explică de ce o voluptate a imanenţei îi condamnă în mod egal.”

 

 

 

 

 

 

– Emil Cioran –

 

 

 

 

 

 

 

 

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911 –  d. 20 iunie 1995)

 

 

 

 

Emil Cioran  a fost un filozof şi scriitor român stabilit în Franţa.

S-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş.

Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu.

Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărîndu-i evidentă „incovenienţa existenţei”.

În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Sestov, care situase întîmplarea în centrul sistemului său de gîndire.

În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937).

Nevoia resimţită atunci de generaţia tînără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tînărului Cioran.

Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler şi justifică provocator Noaptea cuţitelor lungi.

Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentînd prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul„Andrei Saguna” din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi pînă în 1944.

În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei, a cărei variantă definitivă (rămasă inedită pînă în 1991) va fi încheiată în 1945, cînd se stabileşte definitiv în Franţa.

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franţa cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti.

După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris.

Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii.

În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai tîrziu majoritatea cărţilor sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol.

Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitînd publicitatea.

Epuizînd încă din tinereţe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gîndirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale.

„N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele”, va constata mai tîrziu.

Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tînăr gînditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gîndirea existenţialistă.

După moartea Simonei Boué, prietena de o viaţă a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005  scoaterea la licitaţie şi valorificarea lor.

Într-o primă etapă, o hotărîre a Curţii de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora.

În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmînd ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviinţă.

În măsura în care opera lui Cioran este semnificativă pe plan european pentru impasul filosofiei în acest crepuscul de mileniu, ea dă seamă şi de una din cele mai importante perspective ale gândirii româneşti.

13/01/2015 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: