Conflictul armat chino-sovietic şi inceputul sfarşitului ideologiei „internationalist proletare”comuniste

 

Cel mai mare conflict armat sovieto-chinez din trecut si substratul sau geopolitic

 

 

 

 

 

 

 

La timpul sau, presa scrisese puţin despre eveniment, pentru ca atât la sovietici, cat si la chinezi, orice informatie constituia secret de stat, mai ales când problema avea conotaţii militare si când reputatia tarilor comuniste ar fi putut fi nu numai afectată, dar şi batjocorită de “propaganda” burgheză.

Asa se face ca, acum 45 de ani, ziarele noastre nici n-au scris despre conflictul de frontiera, ajuns razboi in toata regula intre China si URSS, pentru suprematia asupra unui ostrov situat pe fluviul de frontiera Ussuri, numit Damanski de catre rusi sau Zhenbao de chinezi.

 

 

 

 

 

 

Ostrovul era atat de mic (0,74 kmp), incât este evident ca mărul discordiei nu putea fi nimic altceva decât numai o chestiune de ambiţie, dar conflictul a fost la un pas de la a se transforma intr-un razboi nuclear, relateaza Big Picture.

Ostilităţile s-au declanşat subit in martie 1969, cand un grup de graniceri chinezi au tabarat peste cantonamentele granicerilor sovietici, care işi desfăşurau activitatea pe ostrovul cu pricina.

 

Pierderile sovietice au fost 31 morţi si 14 răniţi, iar pierderile chinezilor atât de secrete, incât nu le cunoaste lumea nici astazi.

In replică, sovieticii au contraatacat cateva zile mai tarziu, bombardand pozitiile chinezilor, care au trebuit sa se retraga, multumindu-se cu capturarea unui tanc tip T-62.

Ocupantii tancului au fost ucişi, dar ostrovul a rămas sub control sovietic.

 Dupa o liniste care a durat 5 luni, ostilitatile au reinceput in luna august 1969, când ameninţările ajunsesera la culme, iar beligeranţii s-au acuzat reciproc cu un bombardament nuclear, pentru stăpânirea micuţului ostrov.Şi unii si alţii deţineau la acea data bomba atomică.

Se pare ca Statele Unite au fost solicitate discret sa sara in ajutorul unora sau al altora, dar presedintele Nixon a apreciat ca nu este cazul sa se amestece in confruntarea dintre doi giganti comunisti, care isi disputa un teren.

Faptele ajunsesera la cunostinta opiniei publice occidentale, desi nici presa sovietica, nici cea chineza n-a relatat vreo informatie in legatura cu ceea ce se intampla in tara lor.

 

 

 

 

 

Conflictul s-a incheiat la 11 septembrie 1969, când beligerantii au semnat un acord formal de incetare a focului. N-a fost cazul sa se semneze si un tratat de pace, intrucat ostilitatile nu debutasera cu o declaratie de razboi.

Totusi, patru militari sovietici au primit cu aceasta ocazie inaltul titlu de Erou al Uniunii Sovietice, pentru fapte de lupta. La randul ei, partea chineza a acordat distinctii, desi insula a ramas detinuta de graniceri sovietici, dar pretinsa in continuare de chinezi.

Conflictul propriu zis s-a incheiat definitiv abia in 1991, când noul presedinte rus Boris Elţin a hotarât sa cedeze ostrovul autoritatilor chineze, fără nicio tocmeală, pe baza unui simplu proces verbal de predare-primire.

 

Disputele politice si teritoriale dintre Rusia şi China au o lungă istorie.

 

Un factor care a deteriorat relaţiile sino-sovietice şi care poate fi analizat cu ajutorul instrumentarului geopolitic este constanta opoziţie a Kremlinului faţă de dezvoltarea nucleară a puternicului său vecin sudic.

Reuşind să îşi revină treptat după abrupta retragere a experţilor sovietici, China a dezvoltat un program nuclear independent, testând „prima încărcătură atomică” în 1964 şi în 1967 „prima bombă cu hidrogen.”⁸⁰

În final este foarte interesant de remarcat cum se combină leninismul asianizat cu gândirea de factură geopolitică. Încă din timpul luptelor împotriva ocupantului japonez, Mao observase că acesta poate controla relativ uşor oraşele chineze, dar întâmpină mari dificultăţi în ceea ce priveşte controlul zonelor rurale.

Pe cale de consecinţă, „Războiul revoluţionar apărea drept o operaţiune de încercuire a oraşelor de către zone rurale.”

Generalul Lin Biao a extrapolat teoria la scară globală – zonele dezvoltate, „urbane” ale lumii, Statele Unite şi Europa de Vest, trebuie încercuite de cele subdezvoltate, „rurale”, reprezentate de Asia, Africa şi America de Sud, acestea cuprinzând totodată şi „zdrobitoarea majoritate a populaţiei mondiale”.

Teoria a atins apogeul în a doua jumătate a anilor 1960 şi intrând apoi într-un con de  umbră după căderea în dizgraţie a generalului. Începând cu 1970, Mao dezvoltă o nouă teorie geopolitică foarte asemănătoare sociologului marxist Immanuel Wallerstein. Denumită „«teoria celor trei lumi»”, ea plasează superputerile în pe primul loc, Japonia şi Europa Occidentală pe locul doi, în timp ce China este asimilată Lumii a Treia.⁸¹

China va ajunge astfel să denunţe rivalitatea superputerilor din cadrul Războiului Rece incluzându-se, alături de Iugoslavia pe care o detesta, (Beijingul a condamnat vehement încercările făcute de sovietici după moartea lui Stalin de a readuce ideologic Belgradul în „lagărul socialist”) – în categoria ţărilor „neutre”.

 

 

Dimensiunea economică a conflictului

 

 

Aşa cum am amintit , cei 1390 de experţi sovietici care demarau proiecte economice şi infrastructurale pentru China comunistă aflată la început de drum au fost retraşi în 1960 ca urmare a încercării eşuate a Beijingului de a ocupa Taiwanul, insucces pe care Mao l-a atribuit neimplicării conducerii de la Moscova.

Acţiunea a durat aproximativ o lună, timp în care China a pierdut 343 de contracte şi „257 de proiecte ştiinţifice şi de cooperare tehnică” în care respectivii consilieri economici erau implicaţi. 

Dar neînţelegerile economice între cele două puteri comuniste începuseră mult mai devreme. Chinezii le reproşau sovieticilor că, încă de la proclamarea Republicii Populare, Stalin a făcut tot posibilul pentru a o exploata.

Împrumuturile pe care Stalin le acordase Chinei în timpul Războiului Coreei au fost plătite înapoi cu dobândă (gest inadmisibil, din punctul de vedere al Beijingului, pentru un stat care se considera farul revoluţiei mondiale şi care ar fi trebuit să acţioneze în vederea încurajării şi consolidării revoluţiilor de pretutindeni, nu în vederea obstrucţionării lor), Mao afirmând fără ocol că ţara sa a fost prejudiciată.

Mai mult, s-au făcut presupuneri în legătură cu o posibilă întreţinere a conflictului din Coreea chiar de către Stalin însuşi, care ar fi urmărit astfel să epuizeze tânăra Republică Populară.

„Trebuie să fi fost adevărat” scrie Michael Lynch, „pentru că imediat după moartea lui Stalin în 1953 s-a negociat încheierea armistiţiului”.⁸³

Mai mult, continuau chinezii, Republica Populară ar fi fost înşelată şi în privinţa preţurilor practicate de sovietici, „mult mai ridicate decât cele de pe piaţa mondială”, cumpărând în special „material de război” care „a fost folosit în războiul pentru a rezista agresiunii Statelor Unite şi a ajuta Coreea.”⁸⁴

Dacă luăm în  calcul şi posibilitatea ca sovieticii să fi întreţinut deliberat războiul Coreei pentru a destabiliza China, nemulţumirile Beijingului se justifică cu prisosinţă.

Însă Moscova post-stalinistă încerca să acrediteze o altă variantă a disputei economice. Acuzând conducerea de la Beijing că a transpus conflictul sino-sovietic în planul relaţiilor internaţionale, ea învinovăţea Republica Populară pentru declinul raporturilor comerciale dintre cele două state.

Între 1960 şi 1963, susţineau sovieticii, comerţul Beijingului cu Moscova „fusese redus cu aproximativ 67 de procente”, iar „livrările de fabrici industriale [dinspre URSS spre Republica Populară, n.m.] au scăzut de 40 de ori.”⁸⁵

Bineînţeles, chinezii dezminţeau responsabilitatea pe care le-o atribuiau sovieticii pentru drastica diminuare a raporturilor comerciale dintre cele două părţi, având în mare măsură dreptate.

Beijingul amintea de „dezastrele naturale extraordinare” care se abătuseră asupra Republicii Populare între 1959 şi 1961, susţinând că este „nerezonabil” din partea Moscovei să acuze China de diminuarea raporturilor comerciale, când ea ar fi avut nevoie de ele mai mult ca oricând.⁸⁶

Atunci când Hruşciov a criticat, la sfârşitul anilor ’50, Marele Salt Înainte, un program de redresare economică iniţiat de Mao şi cu consecinţe catastrofale pentru dezvoltarea pe termen mediu a Chinei, despre a cărui existenţă fusese înştiinţat de mareşalul chinez Peng Dehuai – relaţiile sino-sovietice au suferit un nou recul.⁸⁷

O trăsătură interesantă a leninismului asianizat, care îi demonstrează atât pragmatismul cât şi lentoarea cu care a înţeles adevărata importanţă a dimensiunii ideologice circumscrisă conflictului său cu leninismul europenizat poate fi găsită într-o scrisoare a CC a PCC către CC a PCUS din februarie 1963.

Găsim aici un paragraf demn de atenţie: „Nimeni nu este într-o poziţie mai bună decât voi” – scriau chinezii – „pentru a cunoaşte cauza reală a descreşterii comerţului sino-sovietic din ultimii ani.

Această descreştere a fost rezultatul precis a extinderii voastre a neînţelegerilor din planul ideologiei în cel al relaţiilor interstatale.”⁸⁸ Dar „extinderea” disensiunilor sino-sovietice nu a ieşit niciodată din sfera ideologică. Nu avea cum. Mai degrabă sfera ideologică le-a subîntins pe toate celorlalte.

 

 

Dimensiunea politică a conflictului

 

 

 

PCUS a fost înconjurat întotdeauna de o aură de mesianism, fiind primul partid comunist care a pus în practică o revoluţie comunistă reuşită.

Nu ar fi fost însă capabil să îndeplinească acest deziderat de unul singur, fiind ajutat nu numai de confuzia şi lipsa de fermitate a guvernului menşevic (februarie-octombrie 1917) ci şi, mai ales de consistentul ajutor financiar al Germaniei wilhelmiene care urmărea răsturnarea absolutismului ţarist, ajutor care a fost primit de bolşevici constant, începând cam la un an de la declanşarea Primului Război Mondial.⁸⁹

Pe cale de consecinţă, Moscova s-a considerat, de-a lungul întregii existenţe a Uniunii Sovietice, singurul centru, iar după izbucnirea conflictului sino-sovietic, adevăratul centru al revoluţiei mondiale a cărei îndeplinire, urmând legile dialectice ale istoriei, era o chestiune de timp.

PCC nu a ezitat niciodată, de la declanşarea conflictului sino-sovietic, să pună într-o lumină negativă şi să conteste preeminenţa ideologică şi politică a „centrului moscovit”, acuzând URSS că „încalcă suveranitatea şi independenţa ţărilor frăţeşti”.

După 1960, când Moscova făcea eforturi pentru a eficientiza economia sovietică şi a dirija, prin intermediul Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc, economia întregii tabere socialiste, Beijingul i-a acuzat pe sovietici că au „introdus legea junglei din lumea capitalistă în relaţiile dintre ţările socialiste” şi că „urmează deschis exemplul Pieţei Comune [Europene, n.m.] care a fost organizată de grupuri capitaliste monopoliste”.⁹⁰

Uniunea Sovietică mai era acuzată şi de încercarea de a răsturna, sau cel puţin de a prejudicia regimul comunist chinez prin amplificarea deliberată a tensiunilor naţionaliste.

La începutul anului 1962, provincia chineză Xinjiang, unde grupul etnic dominant îl reprezenta populaţia uigură, a trecut printr-o serie de revolte.

Sensibilă pentru regimul de la Beijing deoarece adăpostea facilităţile nucleare secrete ale acestuia, provincia a fost pacificată în manieră violentă, nu înainte ca unele grupuri etnice să fi emigrat în URSS, dezvăluind abuzurile la care au fost supuse sub conducerea chineză.

Beijingul a fost ferm convins că propaganda sovietică se afla în spatele incidentelor.⁹¹ Sigur, Moscova a amplificat tensiunile existente în Xinjiang, dar în nici un caz nu le-a creat; ele izbucnesc periodic şi în prezent.

Conflictul sino-sovietic a devenit public în 1961, pornind de la o dispută pe care URSS o avusese cu Albania, un stat mic şi aparent fragil care se îndepărtase îngrijorător de mult de canonul ideologic şi de liniile politice impuse de la Moscova.

Ce se întâmplase? Sfidând conducerea sovietică, Beijingul, convins şi dezamăgit de perniciozitatea politicilor sovietice ca retragerea consilierilor economici din China sau, înainte de acest gest profund ofensiv pentru chinezi, de destalinizare, a încurajat făţiş orice tentativă de nesubordonare a „ţărilor frăţeşti” în raport cu Kremlinul.

Albania a decis să profite de pe urma oportunităţii care i se oferea.⁹² 

Conferinţa din 1960 a partidelor comuniste, ţinută ca de obicei la Moscova şi centrată pe problematica internaţională, a oferit o aparenţă omogenizatoare foarte fragilă a tendinţelor centrifugale tot mai puternice existente în lumea comunistă.

După un an, la al IV-lea Congres al Partidului Comunist Albanez, PCUS a condamnat vehement, dar fără a ieşi din limitele vocabularului ideologic, atitudinea Tiranei. PCC şi-a susţinut aliatul, la fel cum au făcut, în măsuri diferite şi partidele comuniste din Indonezia, Birmania, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord şi Sri Lanka.

La Congresul al XXII-lea al PCUS, desfăşurat în acelaşi an, şi unde albanezii nu s-au prezentat, gazdele au inisistat din nou asupra destalinizării, condamnând totodată în termeni lipsiţi de ambiguitate comportamentul recent al Tiranei.

Delegaţia chineză, condusă de redutabilul diplomat Ciu Enlai, a interpretat gestul ca pe un atac indirect la adresa regimului pe care îl servea, moment în care diplomaţii chinezi au părăsit Congresul.⁹³Acesta poate fi considerat punctul în care conflictul sino-sovietic devine cu adevărat public.

Treptat, China a reuşit să atragă de partea sa câteva partide comuniste şi să creeze facţiuni pro-chineze în cadrul altora, pe care Moscova le culpabiliza pentru subminarea unor partide comuniste legitime, sugerând totodată că sunt alcătuite din „elemente” declasate, incapabile şi resentimentare.

Pe lângă partidele mai sus menţionate (cu excepţia celui din Vietnamul de Nord), Partidul Comunist Brazilian s-a alăturat cauzei chineze⁹⁴ şi, temporar, şi cel Australian.⁹⁵

În Europa de Vest, zonă de o importanţă maximă atât pentru Moscova cât şi pentru Beijing, facţiuni pro-chineze puternice au apărut în interiorul partidelor comuniste din Belgia, Franţa şi Italia. Nici partidul Comunist din Statele Unite nu a putut evita emergenţa unei aripi pro-chineze.⁹⁶

Atunci când Moscova a făcut apel către Beijing în prima jumătate a anului 1964 pentru găsirea unor soluţii în vederea stopării conflictului, care degenerase afectând imaginea ambelor state, a fost acuzată de ipocrizie.

Comuniştii chinezi imputau sovieticilor activităţi subversive ca diseminarea „printre partidele frăţeşti” a unor scrisori menite să le pună în gardă în faţa deviaţionismului chinez, în timp ce deciseseră deja să admonesteze „viziunile incorecte şi acţiunile periculoase ale conducerii PCC.”⁹⁷

Pe cale de consecinţă, şansele pentru o soluţionare relativ recentă a conflictului au fost anulate.

În lupta lor pentru a deveni, în cazul Chinei, noul centru al revoluţiei mondiale şi de a păstra, în cazul Uniunii Sovietice, acest recompensatoriu statut, cele două puteri a lumii comuniste au provocat un deserviciu enorm şi iremediabil leninismului.

Asta pentru că el nu poate fi cu adevărat implementat decât pornind de la un singur centru şi printr-un partid în care nu contează altceva în afara disciplinei totale puse în slujba revoluţiei totale, indiferent de mijloace.

Disputa sino-sovietică a afectat disciplinele tuturor partidelor comuniste care au fost implicate, într-o formă sau alta, în ea, dar, mult mai important, a distrus singularitatea şi unicitatea centrului din care leninismul şi-a început asaltul asupra realităţii.

În absenţa unui singur pol care să articuleze şi să conjuge eforturile partidelor comuniste în manieră sinergică, să le disciplineze, realitatea şi-a luat revanşa.

Leninismul asianizat a fost învins pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna, făcând compromisuri sociale şi politice majore pentru a-şi păstra existenţa tot mai anemică, în timp ce leninismul europenizat, cel care beneficiase odată de indispensabilul centru unic, a sucombat după numai câteva decenii.

 

Mao, Stalin şi Hruşciov. Dimensiunea personală a conflictului

 

 

Relaţiile personale dintre Mao şi Stalin nu au fost niciodată cordiale. Mai mult, „Cei doi se detestau reciproc”, argumentează Michael Lynch. Apoi continuă sarcastic: „Acest lucru se datora probabil faptului că se asemănau foarte mult.”

 

 

 

Mao si Stalin

 

 

Într-adevăr, Stalin nu l-a agreat niciodată pe Mao sau mişcarea pe care o conducea, nici înainte, nici după comunizarea Chinei. După ce s-a convins, la rândul său, de acest lucru, Mao a început să dispreţuiască personalitatea lui Stalin şi pe a majorităţii celor cale îl înconjurau.

Nu a extrapolat însă sentimentul asupra imaginii şi colosalei forţe centripetale pe care „tătucul popoarelor” o reprezenta pentru lumea comunistă, încercând, dimpotrivă, să profite cât mai mult de pe urma ei – în ciuda şicanelor diplomatice la care a fost supus şi a contractelor economice dezavantajoase pe care a trebuit să le semneze.⁹⁸

După începerea procesului de destalinizare, cultul personalităţii parcticat de fostul dictator a început să fie denunţat cu vehemenţă, cel puţin în Uniunea Sovietică. Stalin era responsabil pentru erori serioase în conducerea Uniunii Sovietice şi a comunismului internaţional, dar asta nu însemna, susţineau chinezii, că deosebitele sale merite trebuiau minimalizate sau discreditate.

Pentru ei, asta echivala cu o minimalizare şi o discreditare a progreselor făcute de mişcarea comunistă mondială în timpul erei staliniste şi cu o exacerbare a meritelor lui Hruşciov, considerat inferior în orice privinţă antecesorului său.⁹⁹

Pe Hruşciov, liderul chinez l-a dispreţuit cu siguranţă şi mai mult decât pe Stalin. Considerându-se superior acestuia ca experienţă revoluţionară şi pregătire ideologică, Mao se considera, după dispariţia lui Stalin, „seniorul (…) figurilor conducătoare din lumea comunistă.”¹⁰⁰

Umilinţele diplomatice la care îl supusese Stalin Mao le-a returnat din plin succesorului acestuia¹⁰¹, fapt ce a contribuit la deteriorarea relaţiilor celor două state, nu prea strânse, cum am avut ocazia să constatăm, nici în perioada în care „tătucul popoarelor” a condus destinele lumii comuniste.

Prin ce anume sunt subsumabile conflictele personale dintre liderii sovietici şi Mao spectrului ideologic?

Răspunsul este unul de natură antropologică: mediile în care aceştia au crescut (violente şi nesigure, în care apetenţa pentru conspirativitate deţinea un loc central), ideile radicale, dogmatice şi salvaţioniste pe care şi le-au asumat şi experienţa de viaţă pe care au căpătat-o, în special experienţa politică – toate acestea reprezintă itinerarii ale unor deveniri ideologice.

 

 

Dimensiunea rasială a conflictului

 

 

Chiar dacă este insolită pentru a dispută care a avut loc între state comuniste, conflictul sino-sovietic a conţinut şi o dimensiune rasială. Am optat mai degrabă pentru denumirea de rasială şi nu rasistă deoarece este vorba despre un conflict purtat între forţe de extremă stângă, iar Uniunea Sovietică, deşi a tratat cu o condescendenţă nedisimulată China comunistă, nu a facut-o în nici un caz în manieră rasistă autentică, nici chiar după declanşarea conflictului; miza aflată în joc era cu totul alta.

Bineînţeles, fiecare parte o acuza pe cealaltă de introducerea acestei componente a conflictului, discreditantă pentru orice mişcare politico-ideologică ce se revendică, indiferent de măsura în care este îndreptăţită sau nu să o facă, de la Marx însuşi.

Se poate afirma că în special ideologii de la Beijing se fac responsabili de insistarea asupra acestei dimensiuni în cadrul conflictului (chiar dacă nu se poate stabili cu exactitate cine a început să profileze astfel de acuze, ele s-au dovedit folositoare în special chinezilor) pentru a compromite cât mai mult posibil adversarul sovietic şi pentru a-şi afirma o cât mai profundă apartenenţă culturală şi antropologică la Lumea a Treia şi la idealurile revoluţionare ale luptelor de eliberare naţională din coloniile sau fostele colonii ale „imperialismului”.

Moscova reproşa Beijingului că, în 1962, la Conferinţa de Solidaritate a popoarelor din ţări asiatice şi africane, acesta s-a opus, prin liderul delegaţiei chineze, „participării reprezentanţilor din Comitetele de Solidaritate Afro-Asiatică a ţărilor europene socialiste”.

Delegaţia chineză ar fi insultat-o pe cea sovietică, spunându-i fără ocolişuri că „«albii nu au ce căuta aici».”¹⁰²

La rândul ei, China susţinea că URSS a „instigat la ură rasială” Occidentul pentru a obnubila luptele popoarelor din „Asia, Africa şi America Latină” pentru eliberare naţională. Mai mult, sovieticii erau acuzaţi că ar fi repus pe tapet problematica „pericolului galben”, asemânând China comunistă cu brutalul şi invazivul Genghis Han.

La această comparaţie, chinezii au răspuns sugerând „liderilor PCUS necesitatea de a-şi revizui lecţiile de istorie înaintea manufacturării unor astfel de basme. Genghis Han a fost un Han al Mongoliei, şi în zilele sale atât China cât şi Rusia au fost supuse agresiunii mongole.”¹⁰³

Beijingul continua afirmând că Lenin a reuşit să distrugă clivajele rasiale şi culturale dintre europeni şi non-europeni, dar că prezenta conducere sovietică le restaura prin opoziţia pe care o manifesta faţă de mişcările de eliberare naţională, asemănătoare opresiunii colonialiste a omului alb împotriva oamenilor de rase diferite.

Lewis Feuer interpretează dimensiunea rasială a conflictului sino-sovietic în cheie psihologică.

Pentru el, disputa conjură uri iraţionale şi emoţii din eradicarea cărora marxismul clasic îşi făcuse un scop. Cuprinde obiective suprapuse ale unor ţări avansate industrial şi înapoiate, rurale, împreună cu întreaga textură nervoasă sensibilă a diferenţei rasiale.

Este de o importanţă minoră faptul că chinezii insistă, în manieră pedantă, că Genghis Han era mongol, şi nu chinez, şi că sovieticii au făcut o greşeală istorică.

Pentru că greşeala însăşi are o semnificaţie psihologică freudiană: pentru ruşi, chinezii par să afirme că toţi oamenii galbeni se aseamănă, şi că mongolul este chinez; ruşii au propriul stereotip al omului alb faţă de chinezi.¹⁰⁴

Nu sunt sigur de ce chinezii nu ar fi avut, la rândul lor, un stereotip al non-albilor faţă de albi. Ideea este însă următoarea: deşi neînsemnată ca pondere în cadrul conflictului în raport cu alte dimensiuni, punerea problemei în termeni rasiali discreditează enorm ambele părţi, mai ales că fiecare se revendica, repet, cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, de la fondatorul teoriei comuniste, Karl Marx.

La prima vedere, componenta rasială a disputei dintre cele două mari puteri a lumii comuniste este cea mai puţin circumscribilă spectrului ideologic, părând să acrediteze ideea că lupta a fost dusă strict pentru putere şi influenţă.

Dar dacă ne întoarcem la Hannah Arendt şi la ceea ce ea numea „imperialism continental” (v. supra, prima secţiune, „Luarea cu asalt a realităţii. Mic excurs asupra fenomenului ideologic”), lucrurile încep să se prezinte într-o altă lumină.

Chiar dacă, din punct de vedere geografic, nici unul dintre cele două centre nu îşi exercita autoritatea asupra unor periferii contigue (aşa cum procedau panslavismul şi pangermanismul, „imperialisme continentale” analizate de Arendt), din punct de vedere al obiectivelor internaţional-ideologice, vagi şi confuze, dar urmărite ardent, şi din punctul de vedere al dinamismului şi proteismului de care dădeau dovadă atunci când îşi instigau proprii cetăţeni şi pe cei ai aliaţilor la o ură iraţională faţă de oponent, din toate aceste aspecte reiese fără putinţă de tăgadă fermentul ideologic.

 

 

Concluzii

 

 

Conflictul sino-sovietic a avut un puternic ecou în relaţiile internaţionale din epocă. Una din consecinţele sale cele mai importante a fost deschiderea Chinei spre Statele Unite, Beijingul şi Washingtonul iniţiind relaţii diplomatice şi comerciale după 1970.¹⁰⁵

În ceea ce priveşte lumea comunistă, aceasta a devenit iremediabil polarizată şi, pe cale de consecinţă, mult mai puţin puternică decât ar fi fost în cazul, dificil de pus în practică, al colaborării dintre Uniunea Sovietică şi China.

Pe de altă parte, „acţiunile fracţioniste chineze” nu au atins ponderea şi amploarea pe care şi-ar fi dorit-o Beijingul.

Dacă etapa cuprinsă între destalinizare (1956) şi „controversa albaneză”¹⁰⁶ (1961) poate fi considerată faza latentă a conflictului, atunci întreg deceniul şapte al secolului XX reprezintă etapa de maturare şi extindere a conflictului, care devenise de acum deschis şi de o vehemenţă incomensurabilă.

Succesorul lui Nikita Hruşciov, totodată fostul său protejat şi cel care i-a organizat debarcarea de la putere în toamna lui 1964 – Leonid Brejnev, a reuşit să convoace, în 1969 „cea de a treia conferinţă comunistă internaţională cu scopul de a condamna atitudinea Chinei.”

Impactul ei s-a dovedit a fi extrem de redus, în parte şi datorită invaziei Cehoslovaciei de către statele membre a Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României) din anul precedent, fapt ce se repercuta negativ asupra erijării Moscovei în tutore moral al lumii comuniste – reflectând practic fragmentarea iremediabilă a mişcării comuniste internaţionale.¹⁰⁷

De abia în ultimii ani ai existenţei sale, pe timpul conducerii lui Gorbaciov, a iniţiat Uniunea Sovietică eforturi diplomatice şi politice serioase în vederea depăşirii animozităţilor dintre Moscova şi Beijing.

Chiar dacă relativ reuşite în planul relaţiilor interstatale, negocierile dintre cele două părţi – purtate sub puternice presiuni interne şi externe pentru fiecare dintre ele – nu au mai putut face nimic pentru leninism, nici măcar să îi salveze fragila aparenţă.

Cheia înţelegerii conflictului dintre Uniunea Sovietică şi China lui Mao rezidă în, aşa cum am încercat să argumentez de-a lungul acestui întreg eseu, dimensiunea sa ideologică. Ea le conţine şi le articulează pe toate celelalte şi toate sunt, desigur, interdependente.

Textura intimă în interiorul căreia se manifestă interacţiunea dintre faţetele conflictului este de departe cea leninistă.

Leninismul suportă, aşa cum am constatat, anumite nuanţări ideologice, dar în nici un caz pluralitatea politică; privat de centrul monolitic de unde îşi începuse, în 1917, asaltul asupra realităţii, acesta a implodat sub presiunea conflictuală a celor două ramificaţii pe care le-a dezvoltat, leninismul asianizat şi leninismul europenizat.

Moştenirea lui Lenin s-a autodevorat în timpul conflictului, iar diversitatea sub care a reapărut în deceniile următoare nu a făcut decât să mascheze eroziunea sa internă.

 

 

 

 

 

 

NOTE

80 Lynch, Republica, 160.

81 Paul Claval, Geopolitică şi Geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, traducere de Elisabeta Maria Popescu, (Bucureşti: Corint, 2001), 150-151.

82 Documentul 33, McNeal, International, 149.

83 Lynch, Republica, 149.

84 Documentul 33, McNeal, International, 149.

85 The Central Committee of the Party of the Soviet Union, „Open Letter”, în Jacobs, From Marx, 277.

86 Documentul 33, McNeal, International, 150.

87 Harry Hanak, „Foreign Policy”, în Martin McCauley, Khrushchev and Khrushchevism, (Londra, MacMillan şi Şcoala de Studii Slavonice şi  Est-Europene a Universităţii din Londra: 1987), 189-190; Lynch, Republica, 154.

88 Documentul 33, McNeal, International, 150.

89 Vezi Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, traducere de Anca Irina Ionescu, (Bucureşti: Orizonturi, Lider, 1997), 141-160.

90 Documentul 33, McNeal, International, 151.

91 André Fontaine, Istoria Războiului Rece. De la Războiul din Coreea la criza alianţelor. 1950-1967, traducere de George Potra şi Delia Răzdolescu, vol. IV, (Bucureşti: Editura Militară, 1994), 268-269.

92 Lynch, Republica, 154.

93 Leonhard, „A World”, 20-21. Vezi, pentru o expunere detaliată a triadei conflictuale URSS-Albania-China lucrarea lui William Griffith, Albania and the Sino-Soviet Rift, (Massachusetts: Institute of Technology, The M.I.T. Press, 1963).

94 Documentul 36, în McNeal, International, 157.

95 Kevin Devlin, „Boring from Within”, Problems of Communism, 13:1964, 38-39.

96 Devlin, „Boring”, 27-38.

97 Documentul 35, în McNeal, International, 155.

98 Lynch, Republica, 148,148-149.

99 The Central Committee of the Party of the Soviet Union, „Open Letter”, în Jacobs, From Marx, 300-302.

100 Michael, „The Polycentric”, în Gyorgy, Issues, 52.

101 Taubman, Khrushchev, 389-392; Lynch, Republica, 153.

102 The Central Committee of the Party of the Soviet Union, „Open Letter”, în Jacobs, From Marx, 278.

103 Editoria Departments of Jenmin Jihpao and Hong Chi, „Comment”, în Jacobs, From Marx, 306-307.

104 Feuer, „Marxisms”, 54-55, 55.

105 John Spanier, Steven Hook, American Foreign Policy Since World War II (Washington D.C: Congressional Quarterly Inc., 1995), 156-158.

106 Leonhard, „A World”, 20.

107 Lynch, Republica, 161-162.

EMANUEL COPILAŞ – Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 Victor Pitigoi – Ziare.com

Publicitate

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

Cei fara Patrie, nu au nici nume, nici aspiratii, nici consideratie, nici drepturi, nici nu pot fi socotiti ca frati în mijlocul popoarelor.

Sunt bastarzii Umanitatii.

 

 

 

 

 

 

 

– Giuseppe Mazzini –

 

 

 

 

 

 

 

 

Giuseppe Mazzini  (n.22 iunie 1805 – 10 martie 1872)  a fost un patriot revolutionar italian, luptator  in mișcarea nationala  „Risorgimento” („Renașterea Italiei”), pentru independenta si unificarea tarii sale.

Cum a fost impusă cu forţa limba rusă în Basarabia ţaristă (1812-1828)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce rușii nu au devenit bilingvi

 

 

Prevederile„Aşezământului”organizăriiBasarabiei din 1812 şi din 1818După anexare, prin „Aşezământul”din 23 iulie 1812, în Basarabia s-ainstituit o administraţie provizoriebazată pe legile moldoveneşti şi pefuncţionarea în paralel a limbilor„rusă şi moldovenească”.

În timpul guvernării lui I. Harting (1813-1816), care a cumulat funcţiile de guvernator militar şi guvernator civil interimaral Basarabiei, aceste prevederi au fost neglijate şi contestate.

În consecinţă, s-a declanşat o adevărată bătălie dintre guvernator şiboierii moldoveni în chestiunea păstrării în Basarabia a legilor şiobiceiurilor moldoveneşti şi a limbii române.

În contextul respectiv, la începutul anului 1813, a fost deschis Seminarul Teologic din Chişinău. 

 

 

 

 

 

 

Deşi mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care prin devotamentul săucâştigase bunăvoinţa autoriţăţilor imperiale de la Sankt-Petersburg, asusţinut doleanţele boierilor moldoveni, el nu a solicitat ca predareamateriilor de la acest seminar, cel puţin pentru elevii moldoveni, să seproducă în limba română.

El s-a mulţumit cu predarea la Seminarulteologic doar a disciplinei „limba moldovenească”.

Prin „Aşezământul” organizării Basarabiei din 29 aprilie 1818 s-a decis constituirea unui sistem administrativ-juridic bazat, în special, pe legile ruseşti (atunci când era vorba de activitatea Judecătoriei regionale penale, procurorului regional şi procurorilor ţinutali, a arhitectului şi hotarnicului regional, a hotarnicilor ţinutali), dar care aplica legile moldoveneşti la examinarea litigiilor civile referitoare la proprietate.

În cazul litigiilor ce implicau statul, Judecătoria civilă regională se conduceade legile ruseşti.În acelaşi timp, s-a acceptat utilizarea limbii române în paralel cu limbarusă.

De fapt, din punct de vedere juridic, se preconiza instituirea unuisistem administrativ bazat pe funcţionarea a două limbi ofciale: româna şi rusa.

Însă aceste norme juridice n-au fost niciodată respectate şi, cuatât mai mult, realizate în totalitate, deoarece legislatorii n-au elaboratun mecanism de conlucrare a instituţiilor care funcţionau în baza legilorşi limbii ruse şi a celor care aplicau legile şi „limba moldovenească”.

În pofida prevederilor legale, instituţiile ce activau în baza legilor ruseşti solicitau expres utilizarea limbii ruse în corespondenţa dintre diverse autorităţi.

De asemenea, funcţionarii din guvernul regional, procurorii,hotarnicii etc., care erau nimiţi direct de coroană (de obicei militari saufoşti militari ruşi), necunoscători ai limbii române, erau un fel „de stat în stat” şi nu puteau fi impuşi, în mod legal, să respecte prevedereile legii.

Plus la toate, autorii „Aşezământului”, în mod cu totul ciudat, nu auprevăzut în statele de personal ale instituţiilor regionale şi ţinutale funcţii de traducători, chiar dacă aceştea erau indispensabili pentru buna funcţionare a sistemului.

Toate acestea au creat haos şi au blocat deseori activitatea instituţiilor juridice din Basarabia, servind, la rândullor, drept pretext  pentru nerespectarea şi revizuirea „Aşezământului”,pentru impunerea limbii ruse în administraţie şi judecătorii.

 

 

Raportul Judecătoriei ţinutale Orhei din 29 mai 1919 (nr. 855),adresat Consiliul Suprem al Basarabiei, referitor la instrumentarea dosarelor penale doar „în dialectul rusesc”

 

Din raportul Judecătoriei ţinutale Orhei din 29 mai 1919 (nr. 855),adresat Consiliul Suprem al Basarabiei, aflăm că pe 26 martie 1819 judecătoria din Orhei sesiza Consiliului Suprem că „procesele penaleîncepute aici rămân fără o examinare şi continuare necesară, deoarecese efectuează numai în dialectul rusesc şi, în lipsă de traducător, nu există posibilităţi pentru a fi traduse.” Însă pe marginea acestui raport nu a urmat nici o hotărâre.

Deşi judecătoria a dispus ca isprăvnicia ţinutului şi poliţia din Chişinău să prezinte, potrivit  prevederilor„Aşezământului”, dosarele cu traducere, pentru a înlesni cercetarea lor, ambele instituţii au raportat că nu au o atare posibilitate.

Astfel stând lucrurile, judecătoria, informează Consiliul că, în consecinţă, acuzaţii implicaţi în procese, sunt ţinuţi timp îndelungat în închisoare.

Pentru a nu fi trecută răspunderea asupra membrilor ei, conform datoriei, judecătoria anunţă din oficiu Consiliul asupra acestui lucru important şiroagă, cu tot respectul, „să se găsească o soluţie”.

 

Soluţia Consiliului Suprem al Basarabiei din 7 mai 1819

 

De fapt, rapoartele din 26 martie şi 29 mai 1819, redactate de funcţionarii judecătoriei ţinutale din Orhei, nu-şi aveau nici un rost şi sunt o mostră tipică a ineficienţei şi neputinţei organului principal al autoguvernării basarabene, Consiliul Suprem.

Or, acesta, la 7 mai 1819, discutase şi adoptase deja o hotărâre care, deşi nu soluţiona în totalitate, din cauza volumului prea mare de lucru, problema traducerii în „instituţiile de stat” din Basarabia, oricum era mai mult decât ar fi dorit să accepte instanţele superioare ruseşti.

Iată hotărârea respectivă:„Conform rapoartelor instituţiilor ţinutale de stat, trimise Consiliului, referitor la dificultăţile întâmpinate de acestea în soluţionarea litigiilor ce se examinează în dialect rusesc, pe care membrii moldoveni nu-l cunosc, şi în lipsa traducătorilor la instituţiile ţinutale de stat, continuarea proceselor şi soluţionarea litigiilor nu sunt posibile.

Consiliul Suprem, considerând că este corect şi absolut necesar de a avea la toate judecătoriile ţinutale, isprăvniciile şi poliţiile orăşeneşti din regiune câte un traducător, cunoscător al limbiii ruse şi moldoveneşti, a propus în hotărârea din 7 mai anul curent ca în fiecare din instituţiile sus-menţionate să fie numit câte un traducător cu un salariu anual de 140 ruble de argint”.

„Propunerea” „namestnik”-ului plenipotenţiar al regiunii Basarabia şi guvernator militar al Podoliei, Alexei Bahmetev, din 16 iunie 1819Decizia respectivă a Consiliului Suprem a fost  expediată „namestnik-ului plenipotenţiar al Basarabiei, Alexei Bahmetev, pentru „examinare  şi soluţionare” (adresa nr. 284 din 4 iunie 1819).

Acesta, în „Propunerea”  cu nr. 2289 din 16 iunie 1819, o acceptă doar parţial, considerând că dificultăţile în corespondenţa dintre judecătoriile ţinutale, isprăvnicii, poliţiile orăşeneşti „pot fi înlăturate prin utilizarea traducătorilor numai în judecătoriile ţinutale, acolo unde ei sunt necesari…, căci între poliţiile ţinutale şi cele orăşeneşti asemenea dificultăţi nu apar”.

Cheltuielile pentru salarii, conform recomandării lui A. Bahmetev, urmau a fi făcute din „suma ce se cuvenea, potrivit statelor de personal, cancelariilor judecătoriilor…, precum şi din veniturile adunate din taxele stabilite pentru examinarea litigiilor”. Pentru a legaliza astfel de cheltuieli ale judecătoriilor ţinutale era necesar ca şi Consiliul Suprem să emită o dispoziţie, „în conformitate cu art. 81 al Statutului organizării Basarabiei din 1818”.

 

 

Cazul „Machedon-Grecul” – o încercare de a da curs prevederilor „Aşezământului” organizării Basarabiei din 1818 şi de a împiedica impunerea limbii ruse la Judecătoria ţinutală Akkerman

 

 

La 27 iunie 1819, registratorul de colegiu Lemne Machedon a remis Judecătoriei ţinutale din Akkerman o petiţie cu următorul conţinut: „Deoarece în Aşezământul aprobat de împărat s-a hotărât examinarea litigiilor civile şi executarea deciziilor în dialectul moldovenesc şi pentru că în numita judecătorie aproape toate procesele, atât cele civile, cât şi cele penale, se examinează şi se adoptă hotărâri numai în dialectul rusesc, el, Machedon, este nevoit să atenţioneze judecătoria ca toate dosarele să fie traduse în dialectul moldovenesc care îi este cunoscut şi lui. 

Asta, în primul rând, din cauza că  examinarea dosarelor numai în dialectul rusesc, necunoscut lui, este cu totul contrară statutului organizării, iar, în al doilea rând, pentu că el şi mulţi din cei ce se judecă nu cunosc deloc limba rusă.

Pentru a nu fi tras la vreo răspundere, fiindcă nu a înţeles esenţa litigiilor examinate şi a hotărârilor adoptate în dialectul rusesc, el doreşte neapărat să asculte şi să  înţeleagă clar în propria limbă toate chestiunile dezbătute în această judecătorie, iar la adoptarea hotărârilor, ca membru al ei, să-şi spună părerile.

În caz contrar, refuză să semneze actele alcătuite în dialectul rusesc, total necunoscut lui, deoarece, fără îndoială, chiar dacă le-ar şi semna, ele nu ar fi de nici un folos celor ce se judecă, dar încă are dreptul să creadă că în aşa fel poate să facă o oarecare greşeală şi să fie tras la răspundere.

Pentru a evita  o asemenea răspundere, solicitantul roagă să raportăm despre acest demers în instituţia superioară”.Informând Consiliul Suprem al Basarabiei privitor la demersul lui Lemne Machedon (raportul nr. 841 din 1 iulie 1819), Judecătoria din Akkerman a precizat că de aceeaşi părere era şi un alt membru al judecătoriei, Grecul.

În consecinţă, din lipsa unor traducători şi funcţionari de cancelarie, „moldoveni şi ruşi”, judecătoria nu-şi mai putea onora „de azi înaine”obligaţiunile.

Despre cazul „Machedon-Grecul” şi situaţia creată la Judecătoria ţinutală Akkerman au raportat Consiliului Suprem al Basarabiei şi instituţiile ierahic superioare: Judecătoria penală regională şi Judecătoria civilă regională din Chişinău (raportul nr. 807 din 10 iulie şi, respectiv, raportul nr. 1476 de la 1 august 1819).Către 1 iulie 1819, la Judecătoria din Akkerman erau 18 procese penale şi 17 procese de  instrucţie neterminate, cu un număr de 29 de acuzaţi, 5 dintre care se aflau la închisoare.

De altfel, şi înainte de declanşarea cazului „Machedon-Grecul” Judecătoria ţinutală Akkerman se afla într-o situaţie dificilă. Despre insuficienţa finanţării de la buget a cancelariei, care de abia acoperea cheltuielile reale, şi despre necesitatea acută de a angaja conţopişti, judecătoria respectivă raportase la 12 martie 1819 „namestnik-ului plenipotenţiar al Basarabiei, guvernatorului civil, Consiliului Suprem, Guvernului regional, Judecătoriei civile, iar la 14 mai şi 14 iunie 1819 – guvernatorului civil, însă fără nici un rezultat.

Prin raportul nr. 827 din 7 iulie 1819, Consiliul Suprem al Basarabiei era informat „că doi membri ai judecătoriei respective, Machedon şi Grecul, nu numai că nu se ocupă de examinarea litigiilor şi executarea hotărârilor judecătoreşti, dar refuză să semneze până şi procesele-verbale gata întocmite în dialectul rusesc cu privire la opiniile emise de judecători, motivând că nu cunosc această limbă.

A traduce, însă, (documentele – n.a.) în limba moldovenească este cu neputinţă, pentru că nu există traducător, iar documentele în procesele penale şi civile nu numai cele de la instituţii, ci şi de la persoane particulare sunt alcătuite numai în limba rusă…, deoarece în acel ţinut majoritatea populaţiei sunt ruşi…”.

Asupra chestiunii formulate de Machedon şi Grecul a fost informat şi guvernatorul militar al Podoliei, „namestnik” plenipotenţiar al Basarabiei, Alexei Bahmetev, care, pentru a debloca situaţia de la Judecătoria din Akkerman, a plecat personal în vizită la această instituţie, ordonând ca examinarea litigiilor, mai ales cele penale, să nu fie întrerupt.

În acest scop, înaltul demnitar a cerut ca  dosarele să fie cercetate în mod expres de către „un  singur judecător, atunci când acesta va reuşi”.

La 26 august 1819, Judecătoria ţinutală din Akkerman îi cere prin ordin lui Lemne Machedon, ca membru al judecătoriei, să reconfirme dacă doreşte sau nu să semneze actele scrise în „dialectul rusesc”. În raportul din 29 septembrie 1819, Machedon răspunde că „deoarece a transmis deja judecătoriei opinia sa în  această chestiune, el îşi menţine aceeaşi părere până va sosi răspunsul de la instituţiile care au fost  informate.

Dacă însă va fi imposibil ca toate actele judecătoreşti să fie traduse în dialectul moldovenesc, pentru a fi şi el inclus în activitate, după posibilitate, atunci roagă să ne adresăm la instanţe ca să fie numit un alt membru în locul lui, cunoscător al dialectului rusesc, fiindcă în aşa fel el nu poate continua lucrul, temându-se ca din necunoaştere să gresească şi să fie tras la răspundere”.

Despre ordinul judecătoriei şi răspunsul primit de la Machedon s-a  raportat, pe 4 octombrie 1819, la Consiliul Suprem, iar pe 20 octombrie 1819 – şi lui A. Bahmetev, „namestnik” plenipotenţiar al Basarabiei.

Nerespectarea prevederilor legale şi impunerea limbii ruse la Judecătoria din Akkerman nu era un caz izolat, caracteristic unui ţinut cu o componenţă naţională aparte, ci un fenomen general, determinat de faptul că autorii „Aşezământului” din 1818 şi instanţele superioare ruseşti nu au pus la punct mecanismul relaţiilor dintre instituţiile ce funcţionau în baza limbii române şi a celor care activau doar în baza limbii ruse.

Astfel, contrar „constituţiei” din 1818, instituţiile poliţieneşti din Basarabia, care activau în baza limbii ruse, impuneau respectiva limbă celorlalte instituţii ţinutale sau regionale, indiferent de componenţa naţională a judeţului.

Un exemplu concludent în acest sens  este raportul, menţionat mai sus, al Judecătoriei ţinutale Orhei din 29 mai 1919, adresat Consiliului Suprem, care relevă că la această jidecătorie litigiile penale erau soluţionate exclusiv în limba rusă, în pofida faptului că populaţia românofonă era dominantă.

 

 

Raportul Judecătoriei ţinutale Akkerman din 14 noiembrie 1819, expediat „namestnik”-ului plenipotenţiar al Basarabiei, Alexei Bahmetev

 

 

Spre  sfârşitul anului 1819 problema traducerii din limba rusă în limba română a actelor instituţiilor judiciare şi administrative din Basarabia nu numai că nu a fost  soluţionată, ci, după cum rezultă din datele de arhivă, respectivele instituţii nici nu au fost puse la curent cu hotărârea Consiliului Suprem din 7 mai 1819 şi „Propunerea” din  16 iulie 1819 a „namestnik”-ului plenipotenţiar al Basarabiei, A. Bahmetev.Drept mărturie stă raportul Judecătoriei ţinutale din Akkerman cu nr. 1549 din 14 noiembrie 1819 către acelaşi A. Bahmetev.

Aceasta a examinat dispoziţia Judecătoriei  civile regionale din Basarabia cu nr. 1881 din 12 noiembrie 1819, prin care respectiva  instituţie i-a înapoiat raportul cu nr. 1460 din 4 noiembrie 1819 şi i-a cerut, „ca de azi înainte numita judecătorie să nu mai îndrăznească a scrie şi a trimite rapoarte în dialectul rusesc, ci în cel moldovenesc, care este stabilit pentru utilizarea şi efectuarea proceselor judiciare particulare”.

Analizând situaţia, Judecătoria din Akkerman a constatat că „nu poate efectua judecarea proceselor civile în limba moldovenească, şi asta nu doar pentru că în ţinutul Akkerman sunt mai mulţi ruşi de la care, în cazul vreunui litigiu, vin cu demersuri în propriul lor dialect şi care roagă ca judecata să se desfăşoare în limba lor maternă, ci mai ales pentru că ea nu are traducător.

Însă nici conţopişti moldoveni nu se află deloc aici şi nici a-i întreţine nu este cu putinţă, fiindcă suma alocată de guvernul regional cancelariei abia de ajunge pentru acoperirea cheltuielilor cancelariei şi pentru salariul paznicului.Funcţionarii ruşi din cancelarie nu primesc nici cea mai mică leafă.

Aceste date au fost aduse la cunoştinţă atât Excelenţei Voastre, cât şi guvernatorului civil, Consiliului Suprem, cu rugămintea de a fi identificată vreo modalitate de întreţinere a funcţionarilor de cancelarie, dar nici o dispoziţie dintr-o parte sau alta nu a urmat …

Din această cauză, judecătoria este nevoită, contrar „Aşezământului”, să examineze litigiile civile în dialectul rusesc, numai pentru a nu întrerupe procesele, incomoditate despre care vi s-a raportat oral Excelenţei Voastre în timpul inspecţiei instituţiilor de stat şi Excelenţa Voastră la fel verbal a binevoit să ordoneze ca judecarea proceselor să aibă loc în acea limbă în care poate să se înfăptuiască mai operativ…

În unele cazuri şi judecătoria civilă din Basarabia trimite dispoziţii în limba rusă şi, ţinând cont de aceasta, judecătoria (din Akkerman – n.a.) răspunde cu rapoarte în aceeaşi limbă”.

 

„Propunerea” lui A. Bahmetev din 3 decembrie 1819 – o reconfirmare a celei din 16 iunie 1819

 

Primind raportul Judecătoriei din Akkerman, A. Bahmetev a fost nevoit să reconfirme, prin adresa nr. 4340 din 3 decembrie 1819, „Propunerea” către Consiliul Suprem al Basarabiei din 16 iunie 1819 cu privire la sursele de finanţare a traducătorilor de „limbă moldovenească” de la judecătoriile ţinutale şi a modalităţii de legalizare a unor astfel de cheltuieli.

În pofida necesităţii evidente a „structurii” respective, atenţiona A. Bahmetev, „am primit raport că Judecătoria ţinutală din Akkerman nu are nici astăzi traducători, această instituţie avănd nevoie nu numai de traducători, ci şi de alţi funcţionari de cancelarie.

Dorind să preîntâmpin perpetuarea piedicilor referitoare la utilizarea traducătorilor în judecătoriile ţinutale, confirm necesitatea emiterii de către Consiliul Suprem a unei dispoziţii care să înlăture aceste obstacole, în concordanţă cu Statutul Organizării…”.

Abia la 16 ianuarie 1820, discutănd problema cu privire la „mărirea sumelor pentru judecătoriile ţinutale din regiune”, Consiliul Suprem a informat despre aceasta instituţiile respective din Basarabia.

Cum se explică indiferenţa evidentă a Consiliului Suprem al Basarabiei faţă de „Propunerile” „namestnik”-ului A. Bahmetev ? În primul rând, trebuie precizat că încetineala şi tărăgănarea, după cum reiese din documente, constituiau o caracteristică a stilului de lucru al Consiliului Suprem.

În al doilea rând, această atitudine poate fi şi o expresie a deziluziei deputaţilor moldoveni din Consiliul Suprem faţă de soluţia propusă de A. Bahmetev pentru a debloca activitatea unor judecătorii ţinutale, intrate în impas din cauza impunerii limbii ruse şi a lipsei traducătorilor.

În pofida propunerii mult mai rezonabile a Consiliului Suprem de a avea la toate judecătoriile şi isprăvniciile ţinutale, la poliţiile orăşeneşti din Basarabia, căte un traducător din limba rusă şi „moldovenească” (deşi nici această propunere nu era suficientă pentru a soluţiona în totalitate problema traducerii din limba română în limba rusă şi invers ), „namestnicul”, de fapt, a subminat-o, limitând aria disfuncţiilor lingvistice din Basarabia doar la unele judecătorii ţinutale.

În realitate, după cum vom vedea mai jos, aria conflictelor lingvistice era mai largă. Conţinutul ambiguu, contradictoriu al „Aşezământului” din 1818 care, pe de o parte, preconiza constituirea unui sistem administrativ bazat pe biligvism, iar, pe de altă parte, nu conţinea un mecanism coerent de realizare a acestor prevederi, denotă că autorităţile imperiale, de fapt, nici nu doreau ca legea să devină realitate.

Paradoxal, dar, se pare, că nici „namestnik”-ul nu dorea o soluţionare tranşantă a problemei traducerii şi consolidării unui sistem administrativ în care să funcţioneze atât limba rusă, cât şi cea română. Disfuncţiile, cauzate de legea din 1818, serveau pentru funcţionarii imperiali drept un pretext pentru înlăturarea limbii române şi impunerea limbii ruse.

 

 

Înlăturarea limbii române şi impunerea limbii ruse în cadrul Guvernului Regional

 

 

Contradicţiile generate de „Aşezământul” din 1818 au stat la baza demersului Guvernului Regional din Basarabia, expediţia executivă din 9 octombrie 1824 (nr. 17574), adresată Consiliului Suprem, în care solicită ca limba rusă să devină unica limbă de lucru în această instituţie.

Documentul precizează că guvernul, în baza statutului organizării Basarabiei din 1818, “efectuează lucrările în limba rusă şi moldovenească, procesele verbale, scrise  în dialectul rusesc, sunt semnate de Domnul Guvernator, Consilierii ce reprezintă Coroana şi Asesori, iar cele scrise în limba moldovenească – numai de D. Guvernator şi Consilierul ce reprezintă nobilimea aleasă, din  cauză că Consilierii şi Asesorii din partea Coroanei nu cunosc limba moldovenească, iar cei aleşi nu cunosc limba rusă…

Deoarece continuarea soluţionării într-o asemenea ordine a problemelor în guvern este recunoscută, în rezultatul experimentării timp de mai mulţi ani, foarte incomodă, Guvernul regional consideră necesar să prezinte această consideraţie la discreţia Consiliului Suprem şi solicită conducerii superioare permisiunea efectuării tuturor lucrărilor în guvern numai în limba rusă, cu excepţia anunţurilor de interes general, care vor trebui trimise în ţinuturi în ambele limbi.

În acelaşi timp Guvernul este onorat să raporteze că efectuarea în general a tuturor lucrărilor în guvern în ambele limbi este recunoscută nu numai dificilă, însă, se poate spune, chiar imposibilă, judecând după numărul mare al documentelor care intră şi ies de la guvern, în timpul unui an intră aproximativ 7000 şi se dau până la 20.000 de  răspunsuri la ele”.

Nu cunoaştem, deocamdată, când  a fost scoasă din uz limba română în Guvernul Regional al  Basarabiei. După cum a menţionat Leon Boga, care, fără a intra în detalii, primul a relatat despre adresa sus-menţionată a guvernului, pe un colţ al acesteia se vedea scris “s-a desfiinţat deja biroul moldovenesc, după ordinul autorităţilor superioare”.Această informaţie a lui Leon Boga este confirmată şi de o notă de pe un alt document.

Pe marginea raportului traducătorilor Guvernului regional din februarie 1825, către viceguvernatorul Filip Vighel, se vede înscris: ”secţia moldovenească este deja lichidată”.

Comparând data elaborării acestor două documente, conchidem că hotărârea privind interzicerea utilizării oficiale a limbii române în activitatea Guvernului regional din Basarabia a fost adoptată în intervalul de timp octombrie 1824 – februarie 1825.

 

Alte cazuri de nerespectare a legii din 1818 şi de impunere a limbii ruse (cazul „Bolotnikov-Maleevici” din mai 1825 ş.a.)

 

Pe cât de consistentă şi viabilă a fost soluţia Consiliului Suprem din 1819, corectată şi precizată de „namestnicul” A. Bahmetev, aflăm dintr-o serie de dispoziţii şi directive ale autorităţilor regionale din Chişinău, toate motivate de necunoaşterea limbii române de către funcţionarii ruşi şi de lipsa traducătorilor.

A. Bahmetev a transformat problema principală din cadrul sistemului administrativ din Basarabia – cea a comunicării rapide şi eficiente dintre fucţionarii ruşi şi români  şi, respectiv, dintre diverse instituţii regionale şi ţinutale din Basarabia – într-o problemă minoră, caracteristică doar judecătoriilor ţinutale.

În pofida optimismului afişat de „namestnik”, documentele relevă că şi poliţiile orăşeneşti, şi oficiile de hotărnicire, şi trezoreriile din Basarabia aveau nevoie acută de traducători.

Drept exemplu serveşte directiva Guvernului Regional al Basarabiei, expediţia executivă nr. 5524 din 23 mai 1823, către judecătoriile ţinutale din Basarabia, referitor la alcătuirea documentele trimise poliţiilor orăşeneşti din Basarabia doar în limba rusă; dispoziţia Guvernului Regional, expediţia executivă nr. 10278 din 6 mai 1826, remisă Oficiului de hotărnicire din Basarabia, privind obligativitatea traducerii în limba rusă a scrisorilor expediate poliţiei din Ismail; indicaţia guvernatorului civil interimar al Basarabiei, vice-guvernatorului Firsov, nr. 7075 din 30 august 1827, dată Oficiului de hotărnicire din Basarabia, privind întreţinerea corespondenţei cu trezoreriile ţinutale în limba rusă, deoarece era vorba de probleme de stat. 

Instituţiile care, conform „Aşezământului” din 1818, activau în baza limbii ruse şi funcţionarii ruşi, numiţi de coroană, au declanşat, în anii’20 ai sec. XIX, un adevărat război lingvistic cu instituţiile care utilizau legile şi limba română.

Funcţionarii ruşi, fie că în mod politicos, fie într-o manieră imperativă, solicitau ca toţi funcţionarii şi toate instituţiile din Basarabia să le scrie doar în limba rusă.Un exemplu cocludent este cazul comisarilor Bolotnikov şi Maleevici.

În raportul Isprăvniciei ţinutului Ismail nr.255 din 13 iunie 1825, expediată Consiliului Suprem al Basarabiei, se menţionează că comisarul de rangul al 13-lea, Bolotnikov, a înapoiat dispoziţiile ”scrise şi trimise în dialectul moldovenesc”, fără a le executa.

În rapoartele nr. 137 şi nr. 202 din 8 şi, respectiv, 27 mai 1825, comisarul Bolotnikov a explicat că, locuind de mic copil în Rusia, el nu ştie deloc moldoveneşte, însă cunoaşterea graiului respectiv nici nu este necesară pentru ocuparea postului, deoarece, fiind numit de coroană, nu este obligat, spre deosebire de comisarii aleşi, să se supună prevederilor Regulamentului din din 1818 şi nici să execute dispoziţiile scrise „în dialectul moldovenesc”.

În acelaşi raport din 13 iunie 1825 s-a mai specificat că şi „comisarul căpitan Maleevici nu numai că nu execută dispoziţiile scrise în dialectul moldovenesc, dar nici actele trimise instituţiilor de stat în dialectul moldovenesc nu doreşte să le semneze”.

În alt caz, Procurorul ţinutului Hotin a reclamat Procurorului regional al Basarabiei faptul că a primit acte în „limba moldovenească” de la Comisia de hotărnicire a ţinutului Hotin.

Guvernul Regional al Basarabiei, prin adresele nr. 34.822 din 6 noiembrie 1827 şi nr. 34.825 din 10 noiembrie 1827, a dispus: „De azi înainte Comisia respectivă să nu mai îndrăznească să trimită Procurorului acelui ţinut documente, mai ales de interes statal, în limba moldovenească, ci întotdeauna – în rusă, căci, în caz contrar, va fi aspru pedepsită”.

Alte exemple: adresa colonelului Cerneaev, “ober forşmeister” al pădurilor de stat din Basarabia, din 10 noiembrie 1827 (nr. 405) şi adresa poliţiei or. Bender din 17 noiembrie 1827 (nr. 6660), către Oficiul de hotărnicire din Basarabia, cu privire la înapoierea dispoziţiilor şi referinţelor acestei instituţii scrise în „limba moldovenească”.

Deciziile şi documentele menţionate mai sus se înscriu într-un proces general de revizuire a „Aşezământului” din 1818 şi de diminuare a prerogativelor autonome ale Consiliului Suprem al Basarabiei, de favorizare şi impunere a limbii ruse chiar şi în învăţământ (doar atunci când tentativa lui M. Voronţov din 1824 de a impune limba rusă în şcolile primare, lancasteriene, din Chişinău, Bălţi, Ismail a eşuat s-a permis predarea în limba română în aceste şcoli ).

Acest proces, iniţiat de autorităţile imperiale din Sankt-Petersburg în anii ‘20 ai sec. XIX, a culminat cu anularea, la 29 februarie 1828, a autoguvernării Basarabiei şi transformării limbii ruse în unica limbă oficială a ţinutului (numai în caz de necesitate se permitea şi traducerea în limba română).

 

Concluzii

 

Aşadar, după cum reiese din analiza situaţiei din Basarabia, prevederile juridice reflectate în „Aşezământul” din 1818, conform cărora limba română devenea (ca şi limba rusă) una din limbile oficiale ale provinciei nou anexate, nu au fost respectate şi nici realizate în totalitate.

Ele nu au urmărit scopul de a edifica un sistem administrativ şi, respectiv, o societate bazată pe bilingvism în Basarabia, ci  au servit doar pentru de a căpăta concursul boierimii românofone la organizarea şi consolidarea administraţiei de tip rusesc în teritoriul dintre Prut şi Nistru, la integrarea Basarabiei în cadrul Imperiului Rus.

Paradoxal, dar demnitarii de la Sankt-Petersburg au planificat deliberat o serie de contradicţii, proiectând un fel de sistem al “lumilor paralele”: o dimensiune în care avea prioritate limba şi legile româneşti şi altă dimensiune în care domina limba şi legile ruseşti.

În acelaşi timp, ei nu au prevăzut în statele de personal ale instituţiilor regionale şi ţinutale funcţii de traducători, care să permită funcţionarea eficientă a sistemului administrativ, ceea ce a generat continuu disfuncţii şi conflicte.

Aceste conflicte au servit autorităţilor ţariste drept pretext pentru nerespectarea şi revizuirea prevederilor „Aşezământului” din 1818. 

Documentele relevă cu claritate cum demnitarii ruşi, numiţi de coroană, care nu se supuneau prevederilor legii din 1818, cât şi o serie de instituţii, care funcţionau în baza legilor generale ruseşti, au impus instituţiilor, ce activau în baza limbii şi legilor româneşti, să le expedieze acte scrise doar în limba rusă.

Deşi au încercat să-şi apere drepturile, boierii şi funcţionarii moldoveni nu au dat dovadă de suficientă clarviziune şi solidaritate pentru a menţine statu-quo-ul provinciei. 

Astfel a fost pregătit terenul pentru anularea definitivă, în 1828, a statutului limbii române şi a autonomiei Basarabiei, decizie care a impulsionat politica de rusificare şi a pus bazele conflictului lingvistic ale cărui consecinţe se resimt şi astăzi în Republica Moldova. 

 

Sursa: politicon.md

 

Gheorghe Negru, doctor in istorie 

președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova