CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drama secuilor căsăpiți de maghiari la Siculeni. Moldova și Muntenia, loc de refugiu pentru secuii vânați de unguri !


 

 

 

 

 

 

 

In anul 1762  împărăteasa Maria Theresa a ordonat  reorganizarea batalioanelor de grăniceri secui după tiparul armatei imperiale austriece.

Scopul declarat a fost apărarea graniţelor de est ale imperiului, combaterea contrabandei şi oprirea bolilor contagioase, prin măsuri de carantină regulate.

Scopul nedeclarat eraînsă altul – folosirea trupelor secuieşti care erau recunoscute pentru dârzenia şi vitejia lor pe tot teritoriul imperiului, mai ales în războiul de şapte ani precum şi alte războaie, acţiuni militare în vestul Europei.

Acest lucru a fost în contradicţie cu tradiţiile şi libertăţile secuilor şi contrar  intereselor locale – pentru ca  bărbaţii erau luaţi de langa familiile lor pe toată perioada stagiului militar (pe vremea aceea minim 17 ani), făcând imposibilă funcţionarea  economiei  zonei.

Pe lângă acestea ei urmau să servească sub conducerea unor ofiţeri străini, cu limbă de instrucţie şi după reguli străine.

Tradiţional, în schimbul apărării graniţelor, care de fapt însemna serviciu militar pe  viaţă si  pe cheltuială proprie, secuii erau scutiţi de alte poveri, de taxe şi de dări, si serveau în afara graniţelor Transilvaniei numai în cazuri excepţionale, pe cheltuiala regelui sau al principelui.

De data aceasta insa, toate aceste drepturi le-au fost anulate si de aceea secuii s-au împotrivit inca de la început, o serie de incidente premergând evenimentele din anul 1764.

Generalii Buccow şi Ziskovics, după încercările de la început de a convinge secuii cu binisorul,  au apelat forţa, luând pe rând sistematic, sat cu sat secuimea si  înrolând oamenii cu forţa.

Secuii din ţinutul Odorheiului şi al Ciucului au fost cei care au opus rezistenţa cea mai mare, iar încercările repetate ale autoritatilorimperiale  au dat greş.

În ajunul Crăciunului anului 1763 bărbaţii din Siculeni au ieşit în pădurile din jurul Păulenilor ca să protesteze împotriva încercărilor de a fi înrolaţi cu forţa.

În ziua de 5 ianuarie 1764 a sosit în sat o delegaţie din Trei Scaune pentru a stabili acţiunile comune.

În zorii zilei de 7 ianuarie 1350 de soldaţi austrieci au înconjurat satul şi două tunuri au deschis focul asupra localitatii  adormite.

După aceasta soldaţii au intrat în satul bombardat şi au măcelărit pe toţi care le-au ieşit în cale. Măcelul s-a încheiat dimineaţa la orele 9.

Acţiunea a fost condusă de generalul mercenar Siskovics şi locotenentul-colonel Carato. Cifrele oficiale ale vremii estimează la cca.200 numărul morţilor, dar Michael Conrad von Heidendorf, procurorul militar trimis pentru investigarea evenimentelor şi pedepsirea „răzvrătiţilor” a estimat un număr mai mare, indicând cifra probabilă de 400 de morţi.

 În istoriografia veche sunt precizaţi între 200 şi 600 de victime. Cca. 45 dintre ei, majoritatea din tinutul Trei Scaune, au fost înmormântaţi la marginea satului într-o groapă comună.

Locul respectiv fusese marcat de mai multe cruci în secolele XVIII-XIX. Prima fusese ridicată tocmai de austrieci, inscripţia acesteia evocând cinic „mândria frântă a secuilor”.

Crucea fusese îndepărtată în 1783, iar în 1789 Cserey Zsuzsanna a aşezat o cruce dedicată Maicii Domnului pe mormântul victimelor.

Monumente noi au fost amplasate apoi în 1878 de Részeg András şi soţia sa, iar altul în 1885 de către Szabó Péter.

 

După aceste evenimente, mii de secui – unele estimări indică cifre comparabile cu populaţia a cinci sate secuieşti – au plecat peste munţi, în Moldova, unde, după câţiva ani, în care unii dintre ei s-au stabilit în satele ceangăieşti din Ghimeş şi de pe malul Siretului s-au stabilit în Bucovina în cele cinci sate ale secuilor bucovineni.

Locuitori acestora, în mai multe valuri între 1867-1945 s-au întors în Bazinul Carpaţilor, majoritatea lor stabilindu-se în 1940 în Bacica, apoi în 1944 în Ungaria.

Urmaşii lor trăiesc azi de la Deva până la satele din împrejurimile Budapestei în mai multe grupuri mici.

Evenimentele de atunci, precum şi soarta comunităţilor de secui care au trecut munţii au o literatură foarte bogată, fiind subiectul a multor tratate de istorie dar şi de romane, nuvele, poezii.

 

 

Moldova și Muntenia, loc de refugiu pentru secuii vânați de unguri! Urgia de la Siculeni.
Drama secuilor casapiti de maghiari la Siculeni!

 

În anul 1891 la propunerea lui Orbán Gyula a luat fiinţă un comitet de iniţiativă care a strâns fondurile necesare construcţiei unui monument.

Denumirea monumentului SICULICIDIUM este de fapt un chronosticon, literele convertite în cifre latine dau suma anului masacrului – 1764.

Denumirea în latină are semnificaţia „uciderea secuilor” sau „exterminarea secuilor”.

Placa comemorativă conţine o descriere sumară a evenimentelor, data sfinţirii (1899) şi un poem care comemorează fapta secuilor care s-au împotrivit tiraniei şi au murit pentru drepturile şi libertăţile secuilor, lăsând în urma lor un exemplu pentru generaţiile care i-au urmat.

La cîţiva kilometri nord de Miercurea Ciuc, în comuna Siculeni (Madefalvi), se află un monument funerar din piatră, în formă piramidală, înălţat dea­supra unei uriaşe gropi comune.

Pe placa de mar­mură montată în partea superioară a piramidei, se pot citi următoarele:

 

 

 

 

Seculeni

 

 

 

 

„SICVULICIDIVM. Ridicatu-s-a din recunoştinţa pioasă a posterităţii ! in memoria sutelor de martiri secui care au pierit întru apăra­rea libertăţilor strămoşeşti, măcelăriţi de câtre ar­mata imperiala in zorii zilei de 1 ianuarie 1764, în comuna Sicuieni cu prilejul organizării regimente­lor grănicereşti”.

Să deschidem, aşadar, o fereastră către lunile care au premers fatalele zori ce au rămas în amin­tirea poporului – ca şi in Istoriografie – sub de­numirea de: „Urgia de la Siculeni” („Madefalvi veszedelem”) .
Incurajat de unele „succese” pe care le înregis­trase la începutul campaniei de conscriere a româ­nilor din Valea Rodnei (am văzut cu ce mijloace), generalul baron von Buccow, secondat de o echipă de „aleşi” conscriptori (baronul Iozsika Imre, baro­nul Bornemissza Pal, col. Mano Caratto, generalul baron Ziskovic Iosef, conţii Lazar Ianos şi Bethlen Miklos) purced harnic la “patriotica-i truda” şi în scaunele se­cuieşti.

Pentru a schiţa premisele acestui eveniment sumbru vom face cunoscute cele mai importante momente care au dus la întâmplarea amintită.

În 1761 împărăteasa Maria Tereza se adresa comandantului suprem al Transilvaniei, baronul Adolf Nicholaus Buccow, cu propunerea înfiinţării unor regimente grănicereşti în Secuime.

Drept răspuns Buccow a elaborat un plan în acest sens, conform căruia regimentele secuieşti aflate sub comandament austriac, aveau datoria în primul rând de a păzi graniţa estică şi sudică a Transilvaniei, dar în caz de nevoie puteau fi transferate şi pe fronturi străine.

În acelaşi timp înrolarea secuilor nu însemna şi redobândirea libertăţilor vechi (ex. scutirea de taxe) ale acestei stări, lucru contestat ulterior în repetate rânduri de secui.

In prima perioadă a conscrierii, şi secuii, aseme­nea românilor, se arată ispitiţi să intre în regimen­tele grănicereşti. (Iniţial, Viena preconiza crearea a 18 regimente, alcătuite din români şi secui).

Este locul să reamintim faptul că secuimea, ostă­şime din tată-n fiu, beneficiase din vechime de o seamă de înlesniri — serviciul militar sub steagurile monarhului îi adusese nu numai scutire de dări, ci şi supremul privilegiu al tuturor timpurilor, statutul de oameni liberi !
Generaţii după generaţii , se­cuii şi-au dovedit mandria de… supus austriac — dacă ne este îngăduit a ne exprima astfel – devenind un element de per­manentă frondă împotriva latifundiarilor maghiari, ca şi a coroanei Sfîntului Ştefan.

După nenumărate răzvrătiri, lupte înverşunate şi restrişti — de pildă la războaiele kuruţeşti – la care au participat cu încrîncenare apropiată si haiducii români — fuseseră tot de atîtea ori supuşi unor valuri de necruţătoare represiuni şi discriminări maghiare.
In cele din urmă, pe cei mai mulţi dintre ei i-au rearuncat în „status”-ul subuman al io­bagiei,desi erau oameni liberi ai Imperiului!

Elanului şi speranţelor care s-au născut în pri­ma perioadă a conflictelor dintre recrutori şi viitorii grăniceri, le iau locul rezerva, decep­ţia şi , treptat, ostilitatea, rezistenţa secuilor ameninţînd să devină explosiva .

Văzând că înrolarea condiţionată de voluntariat a secuilor nu avea să ducă la rezultatele dorite, comisia însărcinată cu înfiinţarea concretă a regimentelor de grăniceri a recurs la metode din ce în ce mai drastice pentru recrutarea secuilor liberi.

Ulterior un nou mandat regal, emis pe 8 octombrie 1763, reglementa obligativitatea tuturor secuilor liberi de a se înrola în noile regimentele militare de graniţă, voluntariatul fiind astfel şters.

Secuii află, printre altele, că vor fi comandaţi de ofiţeri streini şi că vor avea da­toria să lupte şi în afara frontierelor transilvane, fapt ce traduce răspicat opoziţia lor în sfidarea: „Nu vrem sa avem, de-acum înainte, doi stâpîni, pe latifundiar maghiar şi pe ofiţerul austriac”, (conf. Carol Gollner, op. cit., p. 48—49).

Oficialităţile guberniale descoperă nu numai că în scaunele secuieşti se petrece un fel de ciudată vînzoleală — adunări, întîlniri discrete — dar că se strîng si contactele dintre secui şi români.
„Secuii tratează şi corespondează cu românii, vrand să-i nimicească pe feudali”, rapor­tează Curţii imperiale contele Paul Haller. (conf, „Bajthay lósef Antal”, de Miskolczy Janos, Budapest, 1914, p. 339).

Se mai dezvăluie şi că un român pe nume Oprea, face agitaţie printre ţăranii secui, îndemnîndu-i să nu primească ori să arunce armele, (op. cit. p. 405). Autorităţile ripostează cu brutali­tate, comisiile de recrutare făcîndu-şi apariţia pre­tutindeni numai însoţite de forţă militară.

In scau­nul Gheorghieni, ţăranii care se opun sînt spînzuraţi fără multă vorbă. (conf. „Protocollum Sessionis”, Arhivele statului, Sibiu, p. 486). In jur de 6.000 de bărbaţi se ascund în păduri, pătimind din ce în ce mai mult de foame şi frig.

Generalul Ziskovic Josef ia o măsură satanică: goneşte el din sate, în aceleaşi păduri, femeile şi copiii, le incendiază casele şl blochează orice cale de acces către fugari.

Din scaunul Gheorghieni pleacă la „Gubernium” rela­tări alarmante: „ poporul va declanşa răscoala prin atacarea nobilimii!”, (conf. „Urgia de la Siculeni”, de dr. Ballo Istvan, p. 2 şi urm.).
La începutul lunii ianuarie 1764, fugarii din paduri reuşesc să coboare în Valea Oltului, îndreptîndu-se apoi către Siculeni, unde nu existau unităţi militare şi aveau posibilitatea să se hrănească.

Comisiei instalată acum la Topliţa, i se ra­portează că numeroşi secui din scaunele Odorhei, Trei Scaune şi Caşin — înarmaţi — doresc şi în­cearcă să ajungă tot la Siculeni. (conf. „Transilva­nia”, de Benko Józseí -1883, vol. II, p. 554 şi urm.).

Mulţimea — ca la 5.000 de oameni ! — istovită şi înfometată , ajunge la Siculeni, încercînd acolo, să trateze cu Comisia. Secuiul Csorja Janos, un avocat din Trei Scaune, redactează scrisori, petiţii şi răspun­suri, solicitînd deocamdată ca mulţimii de secui să i se per­mită odihna în ziua de Bobotează.

In Scaunul Ciuc, secuii conduşi de parohii din Leliceni şi Delniţa, Zöld Péter respectiv Beke István, s-au opus înrolării refugiindu-se din faţa comisiei de recrutare în pădure.

La începutul anului 1764 li s-au alăturat şi secui din Trei Scaune. Rezistenţa a cedat însă în 5 ianuarie, când din cauza frigului insuportabil, a lipsei de hrană şi a ameninţărilor militarilor austrieci, secuii au fost nevoiţi să coboare în sat, intrând în Siculeni.

Ca represalii, peste două zile comisia de recrutare a ordonat un atac neaşteptat asupra întregului sat.

 Folosindu-se  de tertipul unui ultimatum care urma să expire în cursul zilei de 7 ianuarie, generalul Ziskovic a ordonat încă în 6 ianuarie ca trupele să se pregătească pentru a lovi.

In timpul nopţii, un regiment de infanterie, cîteva escadroane de husari şi altele de cuirasieri, ca şî o baterie de arti­lerie, împresoară comuna osîndită.

Masacrul a început în zorii zilei de 7 ianuarie 1764 cu lovituri de tun. Secuii care s-au împotrivit recrutării au căzut fără a putea opune rezistenţă în faţa atacului a celor circa 1300 de militari austrieci.

 Macelul de la Siculeni ordonat de general-maiorul Ziskovich József şi executat sub conducerea locotenent-colonelului Caratto s-a întipărit în istorie sub denumirea de pierzarea de la Siculeni, sau siculicidium (masacrul secuilor).

La ora 3 din zori, primul obuz (surprinzător de bi­ne ţintit!) a spartun cuptor, apoi zidul casei şi ni­mereşte sub patul în care dormea avocatul Csorja (din clipa aceea nu s-a mai ştîut nimic de el). Ca­nonada a continuat  cu furie, proiectilele izbind casă după casă.

Sute şi sute de oameni, năuciţi de groa­ză — fără a pricepe ce se întîmplă — încercau să-şi afle scăparea dand buzna pe uliţele satului.

Dar acolo îi aşteaptă carabinele şi săbiile călă­reţilor, gloanţele infanteriei imperiale… Nefericiţii cad pîlcuri, pilcuri. Cîteva sute de disperaţi îşi cau­tă salvarea dincolo de Olt. Gheaţa rîului se rupe, deschizîndu-le mormîntul. Măcelul odată isprăvit, co­munei i se dă foc.

Din marginea Topliţeî, situată ia numai cîţiva ki­lometri, comisia ucigaşă ascultă satisfăcută bubui­tul tunurilor şi pocnetul puştilor.

Dînd măsura ci­nismului său, contele Lazar i se adresează „spiri­tual ” baronului Zfskovic: “…de cate ori se ridica o nouă vîlvătaie, mi se pare că se aprinde un altar în flăcările căruia poporul răzvrătit se curăţa de păcate” !

Vorbe „de duh” pe care el însuşi i le re­latează în scris, la 1 februarie, prietenului său, episcopul baron Bajthay. (conf. „Transilvania”, de Benko lozsef, vol. II, pag. 552), Şi cu acelaşi cinism dublat de slugărnicie — sugerînd că măcelul n-a fost decît o sancţiune meritată de plebe -— îi va propune tot înaltului prelat următorul epitaf (care e şi un chronosticon):

Castlgata seDItIO slCVLorVM Pedepsirea răsvrătirii secuilor (conf. „Istoria regimentelor secuieşti de graniţă”, de contele Teleki Domokos, p. 97 şi urm.).

Un supravieţuitor anonim compune insa un alt chro­nosticon si acesta intrat in istorie:

SICVLICIDIVM (Uciderea secuilor) (conf. dr. Endes Miklos, op. cit. p. 210)

Poate pentru a-l supralicita pe comparsul său în­tru genocid, baronul Ziskovic Josef va declara peste cîtva timp :

„Acestei naţiuni secuieşti, spre a râmîne să­nătoasa, trebuie sa i se lase sînge o data în fiecare secol ; In acest secol am făcut-o la Siculeni”, (conf. „Archiv” de M. K. von Heldendorf, 1879, vol. XV, p. 131).

„Pentru a înrola 8.000 de ostaşi, pot sacri­fica 2000 de oameni” ,va spune tot el cu alt prilej, ne informează Halmagy Istvan în „Jurnalul” său….Gubernium-ul cîştîgase partida, „Pacientul” era însănătoşit: i se mal luase încă o dată dijma de sînge! In secuime era acum linişte – marile dolii se poartă în tăcere. Conscrierea „voluntarilor” reîncepe.

Intr-un răstimp nesperat de scurt de către “guvernamentali “ se organizează două regimente de infanterie şi unul de husari.

Dar în această linişte — tunul nu mai bubuie ! — alte numeroase sate îşi pun nădej­dea într-un alt viitor, ale cărui spaţii se deschid dincolo de trecatorile Ghimeş, Oituz, Întorsura Bu­zăului — spre Moldova si Muntenia.

Nu mai insistăm asupra amănuntelor privitoare la acest episod — ele ar fi prea numeroase. Amin­tim numai faptul (deloc inedit!) că stăpînirea reia sarabanda graţierilor, făgăduielilor şi premiilor în galbeni grei pentru denunţarea „instigatorilor” — toate în zadar.

Unele „căpetenii” ajung în Mol­dova , evadînd din închisoarea de Ia Alba lulia.. Un comisar guvernamental, Lazar Imre, colindă noile aşezări ale secuilor dinspre Moldova, încercînd să ex­plice băjeniţilor natura şi avantajele graţierii ca şi ale întoarcerii în scaune.

Propriu-i frate, Lazar Istvan , care devenise vătaf de plai („vataf”, spune Szadeczky Lajos) — îl sfătuieşte bland să nu mai pome­nească de graţiere şi întoarcere, pentru că secuii nu vor să mai audă de aşa ceva şi… nici nu ştiu de glumă: Du-te frate si lasa-ne ! (conf. Szadeczky Lajos, op. cit. p. 243—244).

Nu vom încheia mai înainte de a sublinia faptul că de la rapoartele oficiale ale Iui Caratto şi mai marilor săi, pînă la interpretările şi explicaţiile unor istorici, măcelul de la Siculeni este motivat,stupefiant , drept consecinţă a “provocărilor cu mîna armată şi atacu­lui secuilor”, îndreptat împotriva Imperialilor.

Impe­riali care suferă următoarele „pierderi” : un cal în­junghiat mortal şî doi ostaşi uşor răniţi…

Quod erat demonstrandum !

…Rapoartele mincinoase curg, biruitorii scriu istoria, iar secuii continuă să fugă an de an.

Dar nu fuga în sine e ruşinoasă, ci direcţia în care fug. Or, secuii n-au avut de ce să se ruşineze !

*
*
*

Nota Redacției: Udemeriștii susțin că secuii sunt față de unguri cum sunt oltenii sau bănățenii față de ceilalți români… Minciuni pentru proști!
Secuii, așa cum arată și acest excelent studiu, când reușeau să scape cu viață din confruntările inegale cu armatele grofilor unguri, aveau o singură scăpare: fuga în Moldova sau în Muntenia !

 

Dacă n-ar fi avut această „variantă” salvatoare, probabil că secuii ar fi dispărut din istorie.
Mă întreb dacă manualul de istorie „adevărată” care circulă în școlile din secuime prezintă (corect) drama secuilor sub cizma ungurească.

 

Surse:enciclopediavirtuala.ro/monument;http://ioncoja.ro/transilvania/documente-si-evenimente-ascunse-de-propaganda-udmr/

Reclame

23/11/2014 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: