CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Stefan cel Mare – cel mai mare român


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Figura marelui domnitor moldovean Ştefan cel Mare (1457-1504), reprezintă o temă importantă în istoriografia, dar şi în mitologia românească.

Cel mai mare argument utilizat în favoarea sfinteniei sale, este faptul că Ştefan cel Mare a luptat cu păgânii şi a ctitorit zeci de biserici.

Tezaurul pe care Ştefan cel Mare l-a lăsat crestinătăţtii  se pare că nu a mai fost egalat de nimeni, nici pe plan local şi nici pe plan european: 44 de biserici şi mănăstiri, carora le-a imprimat propriul stil arhitectonic, tradiţia spunând că după fiecare victorie înălţa un lăcaş de cult.

Ştefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câştigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) şi Poloniei (Codrii Cosminului, 1497), au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state.

Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) şi Războieni-Valea Albă (1476).

Şi în cazul înfrângerilor, Ştefan cel Mare a dovedit o profundă constiinta duhovniceasca : „a stat în voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Recunoaşterea oficială a sfinţeniei lui Ştefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deşi el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa.

O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor, o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Ţara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”.

Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinţilor o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei.

Acest fapt ţine, poate, de trăirea religioasă a românilor, care îşi cinsteau sfinţii spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericeşti.

Era suficientă tradiţia lăsată de părinţi şi bunici şi legătura de inimă cu sfântul respectiv.

În spaţiul creştin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinţilor-regi, care cârmuiau cu credinţă poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinţii Boris şi Gleb la ruşi, Sfântul Ştefan al Ungariei, Sfântul Venceslas al Boemiei şi alţii.

Pe aceste temeiuri şi Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ştefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind şi ziua cinstirii sale – 2 iulie.

In urma campaniei „Mari Români” initiata in anul 2006 de Televiziunea Romana, Ştefan cel Mare a fost desemnat  cel mai mare român al tuturor timpurilor.

Ştefan cel Mare este un erou si un  sfânt pentru că şi-a iubit neamul şi s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire şi evlavie, asazaandu-l la loc de frunte printre eroii sai.

Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moştenire nepreţuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre!”.

Această moştenire o avem şi noi de păstrat şi de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului şi credinţa ortodoxă.

 

 

 

 

06/11/2014 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: