Domnul academician Ioan Aurel Pop, Rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca a susținut în Aula Magna a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la ceremonia aniversară din 24 octombrie 2014, conferința „Maramureşul… intrând pe furiş în Moldova”.

Prezentăm în continuare un fragment din cadrul acestei conferinţe.

„În luna septembrie a anului 1547, pe când domnea în Moldova Iliaș Rareș (n. 1531 – d. 1562), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg,care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și elabora în final un document în latinește cu următorul titlu:

„Despre starea de – acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș,  în luna septembrie a anului Domnului 1547”.

Documentul conține, între multe altele, un pas important, pe care îl reproducem în românește mai jos:

„Spun nobilii că acei munți și acele păduri au fost obținute de ei, într-o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci, în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor, prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept.

Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie clară.Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială [aceasta], deoarece acei munți și acele păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestății regești decât persoanelor private, așa cum munții și locurile joase de hotar asemănătoare sunt supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept de rege și de coroană.

De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș  în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică].

Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății rege ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloşi”.

Iliaș Rareș a fost domn al Moldovei între 3 septembrie 1546 – 11 iunie 1551 si a urcat pe tron după moartea tatălui său. Era fiul mai mare al lui Petru Rareș și al Elenei (aceasta era de neam sârbesc).

Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în textele latine oficiale Terra Maromarusiensis (Țara Maramureșului).

Nobilii maramureșeni preti nd că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept , astfel bunuri din vecinătate , situate tot la frontierele țării, nu aparțin eau persoanelor private, ci regelui. Totuși, anchetatori i își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s – ar forța nota.

Pericolul ar fi fost ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni rămăseseră români), având aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova. Nu este vorba aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo „ocazie”, a unirii Maramureșului cu Moldova.

Iar asemenea „ocazii” –   avertizează anch etatorii –   „nu vor fi puține”. Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de structură, care era generată de esența lucrurilor.

Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia. Asemenea opinii ignoră   intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar fi fost izolat, s- ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici.  

Dar Maramureșul și Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s – o mai facă ori să tindă spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI – lea, încât o atare solidaritate românească intra în ordinea firească a lucrurilor. 

Sursa:

http://ro.scribd.com/doc/244577093/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8%99-in-Moldova-reflec%C8%9Bii-pe-marginea-unei-idei-de-unire-romaneasc%C4%83-men%C8%9Bionate-la-1547