Serbările încoronării regelui si reginei României Mari. 1922

 

 

 

 

 

 

„Pronia cerească a binecuvântat şi, prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor, ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru.

Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.

Facă Dumnezeu ca această coroană, asemenea celei a scumpei mele soţii şi demnă tovarăşă de muncă şi suferinţă pentru binele comun, să servească la încoronarea – generaţie după generaţie – a iubiţilor noştri succesori, într-o Românie tot mai fericită şi mai glorioasă.”

 

Regele Ferdinand al Romaniei.

 

 

 

 

 

Serbările încoronării regilor României Mari. 1922

 

 

 

În anul 1922 s-au organizat  mai întâi la Alba Iulia şi s-au continuat la Bucureşti, mari serbari si manifestari  în cinstea Marii Uniri.

 

 

 Duminică, 15 octombrie 1922, ora 8:00, toţi reprezentanţii şi toate misiunile străine au sosit la Alba Iulia.

În aceeaşi zi la ora 9:15 a intrat în Alba Iulia şi trenul regal, în care se aflau suveranii şi ceilalţi membri ai familiei regale.

Aceştia au fost întâmpinaţi de primarul oraşului Alba Iulia cu tradiţionala pâine şi sare şi cu următoarele cuvinte:

«Majestăţile Voastre, vă rog să-mi permiteţi ca să vă salut în numele locuitorilor oraşului Alba Iulia, cetatea sfântă care a fost leagănul atâtor generaţii de români.

Prezint Majestăţilor Voastre cele mai profunde sentimente de devotament ale locuitorilor oraşului, urându-vă bun venit pe acest pământ sfânt, care a primit şi a adăpostit şi pe marele voievod Mihai».

Pe peron se aflau  preşedintele Consiliului de Miniştri,  preşedinţii Senatului si  Adunării deputaţilor,  membrii guvernului,  înalţi demnitari, generali, ziarişti şi  o companie de onoare.

S-a intonat imnul regal şi li s-a oferit suveranilor pâine şi sare.

De la gară s-a format cortegiul regal, alcătuit din două plutoane ale regimentului de Escortă Regală, mareşalul Curţii Regale, urmaţi apoi de regele Ferdinand şi regina Maria în trăsură de gală, principele Carol şi principesa Elena, generali călare şi două plutoane din Regimentul IV Roşiori.

Astfel format, cortegiul regal s-a oprit la ora 9:45 în faţa intrării catedralei din Alba Iulia, unde, după ce au sărutat crucea şi Evanghelia, regele şi regina au intrat în Catedrală.

La ora 10:00 a avut loc sfinţirea coroanelor regale, după care au fost înmânate celor doi preşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare: Mihail Pherekide – preşedintele Senatului şi Mihail Orleanu – preşedintele Adunării Deputaţilor.

Apoi cortegiul regal s-a îndreptat spre Catedrala Reîntregirii, construită special pentru acest moment istoric.

Ceremonia încununa unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat, după Primul Război Mondial.

Toţi reprezentanţii misiunilor  străine au fost prezenti  la Alba Iulia.

 

Conform datelor istorice, la festivităţile de la Alba-Iulia au luat parte reprezentanţi din 13 state ale lumii,printre aceştia au fost prezenţi la ceremonia de incoronare a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, reginele Maria a Iugoslaviei şi Elisabeta a Greciei, principesa Beatrice de Bourbon, ducele de York, generalii Berthelot şi Weygand.

Un Serviciu religios a fost savarsit de către Miron Cristea Patriarhul Romăniei, care a ţinut o Liturghie solemnă şi a sfinţit coroanele regale.

Trebuie spus că, incoronarea propriu zisa nu s-a făcut in Catedrala ortodoxa, deoarece Ferdinand era de religie catolică.

 

După terminarea serviciului religios, suveranii si întregul cortegiu au fost conduşi de Înalţii Prelaţi în curtea Catedralei pe estradă, sub baldachin, urmaţi de preşedinţii Corpurilor Legiuitoare cu coroanele regale.

Preşedintele Senatului a prezentat regelui Ferdinand coroana de oţel purtată de regele Carol I (care cuprindea acum şi însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei), rostind următoarele cuvinte:

«Anii care au trecut de la suirea Majestăţii Voastre pe tronul neuitatului rege Carol, au mărit strălucirea şi gloria coroanei făurite din oţelul unui tun de la Plevna, coroana primului rege al României independente.

Coroana pe care aleşii ţării o prezintă Majestăţii Voastre, este coroana primului rege al României întregite, cu hotarele de la Tisa la Nistru şi la Marea Neagră». După cuvântare regele a luat coroana şi şi-a aşezat-o pe cap.”

 

 

 

 

 

 

In faţa clopotniţei fusese  aranjată o scenă imbrăcată in pănză roşie, şi aici, pe un larg soclu roşu, s-a intins, căteva minute mai tărziu, baldachinul incoronării intreţesut cu brocart roşu şi galben pe un fond alb. De la ieşirea din catedrală pănă la scenă au fost aşternute covoare roşii.

După terminarea serviciului religios, care a durat o jumătate de oră, alaiul incoronării s-a rănduit spre baldachin, in faţă aflăndu-se regele Ferdinand şi regina Maria, imbrăcaţi pentru ceremonie cu mantiile ţesute din purpură, tivite cu blană de hermină, cu fiii şi fiicele ei. Ferechide şi Orleanu, imbrăcaţi in frac, in faţa perechii regale, dau citire formulelor de jurămănt.

Tot ceremonialul încoronarii a fost fastuos.

Mantia reginei Maria a fost făcută după modelul celor bizantine, având brodate emblemele tuturor provinciilor care formau România Mare, iar coroana era făcută de un renumit giuvaiergiu parizian.

 

După ce işi aşează pe cap coroana de oţel, suveranul iipune apoi coroana de aur pe capul soţiei sale ingenunchiate.

Imediat salve de tun au anunţat că primul suveran al tuturor romănilor a primit consacrarea religioasă a funcţiei sale.

După ceremonia încoronării, Înalţii oaspeţi, demnitarii civili şi militari, misiunile străine şi ceilalţi asistenţi la ceremonie au format un cortegiu care a urmat pe suverani la palatul catedralei. În pavilionul regal, regele şi regina au semnat actul comemorativ al încoronării.

 

După semnarea actului comemorativ, la ora 13:00 au avut loc două dejunuri oferite de preşedintele Consiliului de Miniştrii – Ion I. C. Brătianu, unul de 300 de persoane în Sala Unirii şi unul de 700 de persoane în Sala Teatrului. În acelaşi timp a avut loc şi un ospăţ popular pentru 20.000 de persoane.

După dejun, la orele 14.30 a avut loc defilarea pe platoul de revistă al cetăţii Alba Iulia.

Regele Ferdinand a trecut în revistă trupele, însoţit fiind de regina Maria, principele şi principesa moştenitori şi urmaţi de principii români şi străini, precum şi de membrii militari ai misiunilor, de ataşaţii militari străini şi de generali, toţi călări.

La orele 18.00, familia regală a părăsit oraşul Alba Iulia îndreptându-se spre Bucureşti.

 

A doua zi, 16 octombrie suveranii s-au întors la Bucureşti unde erau aşeptaţi de o mulţime imensa. Au trecut pe sub Arcul de Triumf şi a urmat defilarea tuturor drapelelor regimentelor care participaseră la luptele din 1916 – 1918.

Cum fusese stabilit, exact ca în 1881, ceremonia Încoronării trebuia să fie urmată de două zile de sărbătorire a măreţului eveniment.

Asupra acestui aspect stăruise Nicolae Iorga, invocând continuitatea şi rădăcinile istorice, acel sănătos obicei roman de a oferi poporului pâine şi circ, făcându-l astfel părtaş la bucuria conducătorilor.

 

 

1922: Un Arc de Triumf pentru Bucureşti

 

 

Istoria naşterii impozantului monument din Şoseaua Kiseleff a început  cu prilejul serbărilor încoronării regilor Romaniei Mari,

Pentru ca Arcul de Triumf din 1918 era construit dintr-un material care nu rezista ploilor, primarul Matei Corbescu a venit cu propunerea să fie ridicat unul nou din lemn, până când se vor mai găsi bani.

A fost criticat atunci pentru ideea sa. De exemplu, George Enescu i-a scris: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?!”

 

 

 

 

 

 

 

Aşadar, în 1922, în contextul încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu

Scheletul Arcului de Triumf a fost turnat în beton armat, dar pentru că timpul era scurt, basoreliefurile exterioare au fost făcute din ipsos, ceea ce avea să ducă repede la degradarea lor.

Opt ani mai târziu avea să înceapă refacerea basoreliefurilor din piatră şi marmură de Ruşchiţa. În 1936 construcţia monumentului avea să fie definitiv încheiată, în forma în care se află şi astăzi: înălţime de 27 m, construcţie în stil clasic, din granit de Deva, cu frumoase finisaje exterioare realizate de sculptorii Constantin Baraschi, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea

 

Regele Ferdinand, timid şi deloc iubitor de petreceri, mai ales în public, îşi dăduse acordul cu jumătate de gură şi mai mult la insistenţele Reginei Maria, fire veselă şi atrasă de fast, care i-a amintit regescului soţ că şi basmele cu final fericit se încheiau cu o petrecere ce dura trei zile şi trei nopţi la care luau parte toţi, împăraţi şi supuşi.

Pe deasupra, se cuvenea ca şi Bucureştii, capitală cum erau, să fie angrenaţi cumva în evenimentul cel mai de seamă din istoria ţării: încoronarea lui Ferdinand I ca rege al României mari.

Discuţiile acestea s-au purtat de-a lungul întregii luni septembrie, fără nicio implicare a lui Ionel Brătianu, cum insinua presa patronată de cei speriaţi de avântul neprevăzut luat de tânărul stat al bătrânei naţiuni române.

Protocolul Încoronării pe toate cele trei zile fusese gândit de mitropolitul primat Miron Cristea, de Iorga şi de Regină.

O singură modificare s-a făcut, la intervenţia nunţiului papal, ca încoronarea să nu fie urmată de ungerea cu mir.

Argumentele monseniorului Francesco Marmaggi privind calitatea de catolic a regelui, calitate ce nu permitea decât ungerea de către un cardinal, a trebuit să fie acceptate

Asadar, după Încoronarea săvârşită la Alba Iulia, toţi participanţii s-au îndreptat spre Bucureşti. Trenul regal a intrat în Gara Mogoşoaia (numită mai târziu Băneasa) luni, 16 octombrie 1922, la ora 10.

O mulţime imensă, însufleţită de cel mai fierbinte naţionalism, străjuia de-o parte şi de alta a şoselei.

Se auzeau: „Trăiască Regele!”, „Trăiască România Mare!”. După trecerea în revistă a companiei de onoare, fanfara a intonat înălţătorul Imn Regal şi clopotul bisericii din apropiere a prins să bată.

 

Pe acest fundal simbolic s-a format Cortegiul Regal în frunte cu escadronul de escortă, la urmă fiind dispuse trăsurile de gală cu Familia Regală şi două plutoane de escortă în mare ţinută.

Însoţit de aclamaţii, cortegiu s-a oprit în dreptul Arcului de Triumf, o construcţie hibridă din beton şi lemn, proiectată şi ridicată la repezeală de arhitectul Petre Antonescu la rugămintea primarului Matei Corbescu.

Decoraţiile, ornamentele şi sculpturile, impresionante în 16 octombrie, s-au deteriorat curând, fiind din ipsos, aşa încât a fost necesară construirea unuia nou, cel existent şi în zilele noastre, început în aprilie 1935 şi finalizat la 1 decembrie 1936, cum specifică într-o broşură Petre Antonescu.

Atunci, în întâmpinarea Regelui a venit primarul cu pâine şi sare, apoi cortegiul a trecut, măreţ, pe sub Arcul de Triumf în 101 de lovituri de tun. De pe câmpul din apropiere s-au înălţat la cer rachete luminoase în culorile naţionale.

 

 

 

 

 

Momente unice, povestite cu lux de amănunte de presă şi imortalizate de Paul Perrin şi Tudor Posmantir într-un film intitulat „Încoronarea Suveranilor României Mari. Alba Iulia şi Bucureşti”, dedicat, fireşte, celor trei zile ale Încoronării.

Străbătând încet Capitala, pavoazată festiv, tăind practic prin mulţime, Cortegiul Regal a ajuns sus, la Mitropolie, la ora 12,30.

După Te Deum, cortegiul s-a îndreptat către Piaţa Universităţii, oprindu-se în dreptul statuii lui Mihai Viteazul, patronul Încoronării.

Acolo, pe dinaintea tribunei oficiale, au defilat cortegiile simbolice înfăţişând voievozii cei mai glorioşi: Dragoş, Radu Negru, Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, eroii luptelor pentru emanciparea politică şi socială, precum Horea, Tudor şi Avram Iancu, domnitorii care au clădit România modernă, Alexandru Ioan I Cuza şi Carol I.

Trebuie spus că defilarea cortegiilor fusese deschisă spectaculos de lupte între daci şi romani, reconstituite de ostaşii Garnizoanei Bucureşti.

Majestatea spectacolului, repetat pe platoul de la Cotroceni, a făcut o impresie deosebită asupra invitaţilor străini, principi şi şefi de misiuni militare. Această zi extenuantă s-a încheiat printr-o masă de gală la palatul Regal.

Ziua de marţi 17 octombrie a debutat la ora 10,30 cu o recepţia de la Palatul Regal în onoarea delegaţiilor străine, urmată, după o jumătate de oră, de recepţia pentru Corpul Diplomatic.

La 12 Regele şi Regina, ieşind în loja regală a Arenelor Romane din Parcul Carol I, s-au prezentat, încoronaţi, în faţa celor 10 000 de primari veniţi din întreaga ţară.

Fanfara orânduită pe scenă a intonat Imnul Regal, acompaniind, practic, un cor spontan, care îngâna versurile lui Vasile Alecsandri.

Încheierea a fost triumfală, din zece mii de piepturi au izbucnit aclamaţii, urări şi s-au auzit: „Trăiască Regele Ferdinand!”, „Trăiască Întregitorul!”, „Trăiască Regina şi România Mare!”.

Naţionalismul blândului popor român atinsese cote sublime. La 12,30 Suveranii au vizitat Muzeul Militar amenajat în fostul Palat al Artelor de la 1906, în vreme ce primarii au luat loc la mesele înşirate pe alei, unde, dar de la Primăria Capitalei, pe fiecare îl aştepta o porţie de masă rece şi o ulcică de jumătate de litru cu vin.

 

Ziarul „Universul”, preocupat de amănunte, menţiona şi alte daruri oferite de Primărie acestor invitaţi: o ceaşcă smălţuită de ţuică, o ulcică pentru vin, două farfurii, un urcior, o furculiţă şi un cuţit, pe toate aceste tacâmuri fiind ornată data încoronării, iar pe farfurii efigiile suveranilor.

Seara, la Teatrul Naţional, în prezenţa Familiei Regale, a Infantelui Alfons şi a Infantei Beatrice, a ducilor de Genova şi de York, a mareşalului Foch şi a generalilor Berthelot, Pétain şi Weigand, maestrul George Georgescu a dirijat Imnul Regal şi „Rapsodia Română” de George Enescu. Apoi, un grup de actori au recitat inspiratul poem „Legenda Coroanei” de Mircea Dem Rădulescu.

La final, ridicându-se în Loja regală, Suveranii au fost ovaţionaţi îndelung de cei prezenţi. Se încheiau trei zile magice, unice, act de renaştere a unei demnităţi naţionale ucise o dată cu Mihai Vodă, subţiată calitativ de teroarea roşie, dar astăzi, după „eliberare”, pe cale să apună…

 

 

O mărturie de Istorie Orală

 

 

Despre acest moment emoţionant există în Arhiva de Istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune o mărturie înregistrată în 1996, aceea a generalului Dumitru Tautu, locotenent de cavalerie in 1922:

„Mă găseam la Cernăuţi când s-a primit ordinul din partea ministrului de război să mă prezint eu la Bucureşti în vederea defilării pe sub Arcul de Triumf a tuturor drapelelor şi stindardelor unităţilor care au luat parte în bătălia de la Mărăşeşti în timpul celor 14 zile de luptă, câte au fost. Am fost chemaţi toţi cei care au fost comandanţi ai gărzii stindardului. Am venit cu trenul la Bucureşti unde am fost cazat într-un hotel din Bucureşti.

Eram un număr de 27 de ofiţeri acolo. Am fost chemaţi chiar la Arcul de Triumf unde se încolonau toate drapelele şi cu câte un pluton sau o companie din fiecare unitate în parte.

Primii care au trecut au fost regele Ferdinand, dar şi regina Maria, călări. După care urmau ofiţerii de stat major şi pe urmă drapelele şi stindardele noastre.

Ordinea unităţilor ştiu că a fost [asta]: infanteria, cavaleria, artileria şi cred că şi marina şi aviaţia, dar eu nu le-am văzut. Eram toţi în uniformă de campanie, nu în uniformă de mare ţinută…

A fost cineva care după intrarea în Bucureşti a adunat toate drapelele, toate stindardele şi le-a dus la Muzeul Militar.”

[R 473/ Arhiva de istorie orala – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1996]

 

COROANELE  Regilor  Romaniei

 

COROANA DE OTEL A REGELUI CAROL I. Festivitatile proclamarii Regatului Romaniei erau stabilite pentru 10 mai 1881, marcand totodata cincisprezece ani de la urcarea pe tron a Principelui Carol.

Viitorul rege a hotarat sa ii fie confectionata coroana regala din otelul unui tun turcesc capturat in urma luptelor din Razboiul de Independenta – in fapt, tunul era unul modern, de fabricatie germana – F. Wöhlert din Berlin.

Coroana de otel a fost realizata de Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, avand forma obisnuita a coroanelor regale, cerc frontal din otel decorat cu romburi si perle tot din otel, care se unesc in mijloc sub forma de glob in care se afla Crucea “Trecerea Dunarii”; partea interioara era din catifea purpurie.

Coroana este simbolul suveranitatii, si a fost purtata la evenimentele solemne de catre toti regii Romaniei.

In ziua de 10 mai 1881, regele a refuzat incoronarea formala, nu a dorit sa fie uns si incoronat in biserica Mitropoliei, privind coroana ca un simbol la noului stat independent – care si-a castigat acest statut prin forta si puterea poporului roman.
A fost semnata Proclamatia de incoronare atat de Rege cat si de Regina, iar in Sala tronului au fost aduse coroanele de catre presedintii Corpurilor Legiuitoare, Regele Carol I spunand in discursul sau:

“Cu mandrie dar primesc aceasta coroana, care a fost facuta din metalul unui tun stropit cu sangele eroilor nostri si care a fost sfintita de Biserica. O primesc ca simbol al independentei si puterii Romaniei”.

COROANA REGINEI ELISABETA era o copie de dimensiuni mai mici a Coroanei de otel, lucrata insa din aur, fara pietre pretioase.

COROANA REGINEI MARIA A ROMANIEI. In anul 1922 a avut loc un alt eveniment de mare importanta nationala si o incoronare solemna: Regele Ferdinand si Regina Maria au fost incoronati ca Regi ai Romaniei Mari.

Coroana Reginei Maria a fost realizata de casa de bijuterii “Falize” din Paris, in baza schitelor intocmite de pictorul Costin Petrescu.
Regina nu a dorit un model modern, ci o coroana in genul celor medievale, si de inspiratie bizantina; asadar coroana s-a realizat in stil Art Nouveau, insa avand ca model coroana Doamnei Despina-Milita, sotia lui Neagoe Basarab.

Ca material s-a folosit aur pur transilvanean. Pe laterale se afla doua mari pandative, de inspiratie bizantina, accesorii mai putin obisnuite pentru o coroana; pandativele au pe o parte stema Regatului Romaniei , iar pe partea cealalta stema Casei de Edinburgh din care isi avea originea regina.

Sunt prinse cate trei lanturi de aceste pandative, semnificand spicele de grau, simbol al fertilitatii, la capete existand cate o cruce gamata, asemanatoare cu cea din partea superioară a Coroanei.

 Surse :  Emanuel Badescu – http://www.zf.ro/; istorie-pe-scurt.ro; arhiva.rador.ro/events/1922-10 15/; covasnamedia.ro; /ro.wikipedia.org/; http://www.b365.ro/; vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/

Publicitate

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru a reuși  nu e suficient să fii stupid, trebuie să ai și bune maniere.

 

 

 

 

 

– Voltaire –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Voltaire (François-Marie Arouet), a fost un scriitor si filosof  al Iluminismului francez . S-a nascut la 21 noiembrie 1694  si a decedat la 30 mai 1778.

Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemnițat în 1717  unsprezece luni la Bastilia. 

Ca deist si francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei  instituționale, autonumindu-se  Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la crestinism.

A  rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală.

Pe de altă parte a devenit cunoscut și pentru toleranta  sa. Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar:  „Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați.„

In 1762 a devenit vegetarian, declarand ca regreta ‘ lipsa de umanitate cu care  noi  tratam confratii nostri, animalele”

Concepția sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii care dețin înțelepciunea. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist.

Voltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, el fiind împreună cu Jean Jeaques Rousseau,  unul dintre marii  ideologi ai Revolutiei franceze.

ISTRO-ROMÂNII – VALAHII DE LA ADRIATICA

 

 

 

VALAHII DE LA ADRIATICA/ISTRO-ROMÂNII

Istroromânii reprezintă o comunitate din vestul Croaţiei, în Peninsula Istria, de aproximativ 2.000 de locuitori. Sunt strâns înrudiţi cu românii şi în propria limbă ei se numesc „rumâri”. Cunoscuţi de localnici sub numele „ciribiri” şi de filologi ca „vlahii din Istria”,locuitorii acestei zone sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică.

În ultimul secol, numărul acestora a scăzut simţitor, fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Deşi situaţi izolat şi la distanţă, într-o masă de slavi, ei au ştiut, secole întregi, să-şi păstreze identitatea de neam, de limbă şi tradiţie. Iata de ce, originea, istoria, limba şi tot ce ţine de cultura lor a intrat în atenţia a numeroşi istorici, lingvişti, filologi, etnografi şi folclorişti din întreaga lume.

Aşezaţi într-o regiune săracă, puţinii locuitori de aici, care au fost capabili de acest adevărat miracol, au dus întotdeauna o viaţă grea. După cucerirea romană în care au intrat în secolele I şi II d. Ch., cei din Peninsula Istria au făcut faţă invaziei slavilor şi apoi celei otomane, cunoscând de-a lungul anilor şi alte stăpâniri, cum ar fi cea comunistă, iugoslavă. O asemenea istorie i-a supus pe cei din acest teritoriu la grele încercări şi de aceea mulţi dintre ei au plecat în Italia sau mai departe.

Aşa se face ca mulţi dintre membrii acestei mici comunităţi româneşti au fost nevoiţi să ia calea pribegiei. O situaţie ca aceasta, pe lângă multe altele, poate explica uşor cum se face ca, din cei peste 5.000 de membri cât număra această comunitate românească la începutul veacului, astăzi nu mai sunt aproximativ 2000.

Referitor la origine, cei mai mulţi cercetători, din păcate, consideră că istroromânii sunt urmaşii unor emigranţi valahi din secolul al XIV-lea, omiţând ipoteza mult mai apropiată de realitatea istorică, conform căreia aceştia sunt românii vechi, protoromânii, primii pe aceste teritorii, înaintea croaţilor. Asemeni aromânilor, istroromânii sunt o rămăşiţă a marelui popor ce se întindea pe un teritoriu vast, cuprins între Marea Neagră şi Marea Adriatică, Carpaţii Păduroşi şi Munţii Pind, poporul TRAC.

Răspândire

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. În Croaţia, este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (Županija) Primorsko-Goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane. Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istroromân.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istroromânilor în Evul Mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul al XIX-lea limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istroromâni a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, „rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul al XIX-lea, istroromânii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică.

Românii de pe aceste insule au fost asimilaţi (lingvistic). Astăzi, există o mică diasporă istroromână în oraşul italian Trieste, din nordul peninsulei Istria, şi o altă diasporă, care nu depăşeşte 500 de persoane, în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istroromână scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Cultură

Nu există o literatură cultă în dialectul istroromân. Această ramură a tracoromânilor a fost şi este cea mai mică şi cea mai ameninţată. Chiar dacă nu sunt numeroşi, istroromânii au dat naştere unor personalităţi demne de remarcat. Andrei Glavina, cel numit „apostolul istroromânilor”, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

Cea mai mare personalitate a istroromânilor este considerat Nicolae Teslea (Drăghici) (1856-1943), devenit cetăţean american şi cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi).

Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.

Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ. Acest inventator istroromân genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea.

 

 

În SUA, foarte multă lume spune că numele corect al secolului al XXI- lea este Nicolae Teslea. Marea preocupare ştiinţifică a acestui istroromân a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (wireless). A murit la New York într-o mizerie cumplită.

De origine istroromână a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).

 

Un alt mare istro-roman a fost Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa o şcoală cu predare în dialectul istroromân şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

 

 

 

 

Este autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia. Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa. A compus de asemenea Imnul Istroromânilor.

Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor. A publicat în 1905  Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.

În Italia există actualmente Asociația culturală „Andrei Glavina”.

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si’nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

 

 

Istroromâni au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici. Tot istroromân este scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istroromână, Ezio Mestrovich (1941-2003).

Un mare entuziast este istroromânul Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”. Această asociaţie editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români).

În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.

Dialectul istroromân

Istroromâna este ultima care s-a desprins din limba  protoromana si se presupune că istroromânii s-au așezat în Istria în secolul al XII-lea , deoarece atunci este menționat un domnitor al Istriei pe nume Radul (probabil un nume românesc).

Totuși, primele atestări documentare elocvente ale istroromânilor, datează din 1329 , când cronicile sârbești vorbesc despre o populație vlahă în regiune. Aceasta sugerează că istroromânii au sosit în Istria în sec.al XIV-lea  sau mai înainte.

Locul de origine se bănuiește că ar fi bazinul munților Carpatii. Unii lingviști (printre care și Ovid Densusianu) sunt de părere că istroromânii au venit în această regiune din din Transilvania prin Serbia, acum aproape 1000 de ani.

Primele atestări ale istroromânei sunt o listă de sintagme și două propoziții (urări) traduse în latina sau în italiana, notate într-o lucrare de istorie despre  Triest   a lui F. Irineo della Croce, apărută la  Venetia in 1693.. Următoarele atestări, mici texte izolate, apar abia la începutul secolului al XIX- lea .

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea sunt publicate culegeri importante de literatură populară: basme scurte, snoave, proverbe, mai puțin poezii.

Singura lucrare cultă este un almanah cu texte traduse din română și influențate de aceasta

Majoritatea lingvistilor si istoricilor sunt de acord ca Istroromâna este unul din cele patru dialecte istorice ale limbii române vechi, mai asemănător cu standardul literar dacoromân decât cu aromâna.

Istroromâna este caracterizată prin câteva particularităţi, cum ar fi rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic în „r”, bunăoară: inimă-irimă, lumină-lumiră, lună-lură, mână-mâră, pâne-pâre, un-ur sau rumâni-rumâri) şi apariţia unei noi vocale egal apropiate atât de „a” cât şi de „o”, marcate prin semnul grafic „å” (bunăoară: årde/arde, cåle/cale, dråg/drag, cårle/care(le), cårne/carne, cåsă/casă, påste/paşte, sårpe/şarpe, våche/vacă), dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”.

În privinţa vocabularului, a fost influenţat de limba sârbocroată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente. Dialectul istroromân conservă un şir de vechi reflexe lingvistice româneşti, de la cumpăna secolelor al XII-lea şi al XIII-lea sau chiar de mai înainte, explorând într-un mod interesant perioada străromână.

Există şi un ingredient lexical croat destul de puternic, dar nu într-atât încât să nu recunoaştem trăsăturile româneşti ale dialectului.

Mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune şi cu interes asupra întrebărilor ce se pun pe seama acestor comunităţi, au ajuns la concluzia că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei balcanice” (Carlo Taglavini).

Un interes deosebit l-au arătat istroromânilor şi români ca Gh. Asachi, I.H.Rădulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puşcariu, T.T.Burada, Vlad Bejan şi Emil Petru Raţiu.

Dintre conaţionalii noştri, este impresionantă contribuţia carturarului Gh. Asachi, care şi-a trimis şi fiul pentru a cerceta şi cunoaşte pe aceşti fraţi ai noştri şi care a publicat în ţară o culegere de texte în graiul comunităţii istroromâne. Este, de asemenea, de apreciat Lecca Morariu pentru îndemnul său, ca să se selecţioneze şi să se trimită în zonă ,,echipe de exploratori” care să încerce ,,să salveze acolo ce mai poate fi salvat”.

Importante sunt şi observaţiile făcute de T.T.Burada, care constată că istroromînii, care ,,îşi păstrează limba” nu-ţi reneaga neamul şi că, deşi au fost ,,daţi uitării” sute de ani, românii de aici au ,,conştiinţa de sine”.

În ultimii ani, s-au făcut primele încercări de a cristaliza forme de organizare comunitară cu funcţii de conservare, protejare şi dezvoltare a identităţii istroromânilor.

Astfel, la 29 aprilie 1994, a luat fiinţă la Trieste Asociaţia istroromână „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a înfiinţat la Şuşneviţă asociaţia culturală „Soboru lu istrorumeri” (Uniunea istroromânilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski Zvončari”/„Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator al vieţii culturale istro-române încă destul de timide, şi, în fine, mai există Asociaţia Democratică a Românilor din Croaţia.

Măsuri de protecţie

Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române.

Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istroromânilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.

Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istroromâne.

Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istroromân ca limbă maternă în programele de învăţământ. Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.

Prin Decizia Ministerului croat al Culturii, din 27 august 2007, graiurile istroromâne – Istrorumunjski govori (vlaški i žejanski) – au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.

Graiurile istroromâne sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.

Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele Primorsko-Goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

Bibliografie selectivă

1. Mihăilă, Gheorghe, „Cele patru dialecte ale limbii române” (Discurs de receptie la Academia Română)

2. Puşcariu, Sextil, „Studii”, vol. 2