CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN OLTEAN NEINFRICAT CARE A INTRAT IN LEGENDA : IANCU JIANU

Iancu Jianu (1787 – 1842)

 

 

 

Iancu Jianu – haiducul oltean care a facut istorie

Iancu Jianu  A trăit 55 de ani, timp în care a avut o viaţă plină de aventuri. La apogeul puterii sale, conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci, o adevarata armata.Din descrierile facute de contemporani, rezultă că era un desăvârșit mânuitor al armelor și un foarte bun călăreț. Se zicea că nu are egal în țară într-o luptă dreaptă, deși nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund și zvelt.

A fost condamnat la ocnă, de unde a evadat, la moarte, de care a scăpat printr-o căsătorie conform cutumelor  acelor  vremuri, şi-a pierdut şi şi-a regăsit averea şi moşiile. Acțiuniile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau și un puternic caracter național (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.

Un episod remarcabil, dar  prea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, este acela in care oastea de haiduci olteni condusa de Iancu Jianu, reuseste  sa dea o replica nimicitoare  atacurilor turcilor pazvangii, veniti sa jefuiasca de la sud de Dunare.

Celebrul haiduc Iancu Jianu, a organizat o serie de incursiuni de urmarire si pedepsirea a acestora  dincolo de Dunare.

Intr-una din inclestari, el  ajunge sa lupte personal cu pasa de Vidin Osman Pazvantoglu.Cuprins de setea rabunarii, Jianu ii scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvantoglu, de unde acesta se alege cu porecla de „Pazvante Chiorul”, cu care a si ramas  in folclorul nostru.Grav ranit de Jianu, pasa  este salvat in ultima instanta de garda sa personala.

 Furia Jianului este descrisa in  unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria.

Conform acestor creatii populare, Jianu ar fi strigat :“Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”

Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea in expeditii de pedepsire a jefuitorilor turci.

In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia.

Oltenii Jianului  distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele, care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele.

In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.

Este momentul culminant al campaniei  duse  de haiducii Jianului la sud de Dunare.

Cu toate ca a avut o viata aventuroasa, plina de primejdii, într-un mod aproape incredibil, Iancu a murit de moarte bună.

 

 

 

iancu1

 

 

 

Iancu Jianu (născut 1787, decedat 14 decembrie 1842), a fost un vestit haiduc oltean, născut în la Caracal, fiul lui Costache Jianu, boier stăpân al mai multor moşii din Ţara Românească.

Datele istorice spun  că a avut mai multe surori şi fraţi, numele acestora din urmă fiind Mihai, Amza şi Dumitrache.

Iancu a învăţat carte , ca şi fraţii săi, la Biserica Domnească din localitatea natală, unde deprins și greaca și slavona. De la tatăl său a moştenit trei moşii: Fălcoi, Zvorsca şi Racoviţa Romanaţului.

Fraţii şi surorile sale au moştenit alte moşii şi bunuri ale părinţilor, având cu toţii o stare materială bună.

În anul 1810 Iancu Jianu îl ucide pe zapciul care  strângea cu forța dările, în ciuda rugăminţilor sale de a-i păsui pe cei pentru care el însuşi se pusese chezășie. Plecat cu treburi la Caracal, la întoarcere a aflat despre cele petrecute. Mânios, i-a ţinut calea zapciului şi l-a ucis, după care s-a făcut nevăzut.

Din acest moment, Jianu va haiduci in fruntea  cetei sale, prima ştire certă despre acţiunile organizate de el datand  din 6 mai 1812. Este vorba despre o anaforă (raport) al marelui spătar, din care rezulta că „în judeţul Romanaţilor se află un Iancu Jianu şi un Scarlat Fărcășanu asupra cărora este mare bănuială că metahirisesc [practică] fapta tâlhăriei după urmările lor, având fiestecare câte o ceată de oameni înarmaţi…“

 

 

 

 

Deschidere_Tudor_Vladimirescu_si_pandurii_sai_la_Bucuresti

 

 

În anul 1812, Iancu Jianu şi oamenii lui sunt prinşi de autorităţi şi întemniţaţi la Caracal.

De aici au fost duşi la Craiova, apoi la Bucureşti, pentru a fi judecaţi de divanul boierilor. Au fost condamnaţi la şase luni de închisoare la ocna de la Telega.

Faima lui Jianu a explodat (până la Viena sau Petersburg) după ce acesta a evadat din ocnă şi a continuat să jefuiască boierii din ţară.

În anii 1813 – 1814 Jianu a haiducit prin Gorj, prădând boieri, preoţi şi slujbaşi ai domnitorului, români şi greci, fără deosebire.

În anul 1814 Jianu este din nou prins de autorităţi şi dus la Bucureşti, în faţa lui vodă, care însă îl iartă după ce i-a sechestrat averea şi după ce fratele acestuia, Amza, a plătit o sumă de bani care să acopere pagubele făcute de haiduc.

 Vodă i-a  restituit şi moşiile sechestrate, cu condiţia  să plătească pagubele făcute în anii de haiducie şi pentru care păgubiţii deschiseseră o serie de procese împotriva fostului boier.

Se reapucă de haiducie.

 

 

 

 

 

 

Una dintre cele mai îndrăzneţe lovituri a dat-o în anul 1815, când a jefuit din  poştalionul domnitorului o mare sumă de bani, fapta care il face pe domnitorul Caragea să îşi îndrepte mânia spre fraţii lui Jianu, pe care i-a obligat să plătească pagubele făcute de Iancu, inclusiv paguba făcută prin furtul banilor din poştalionul domnesc.

Este din nou prins în 1817 şi dus la Bucureşti, unde este de această dată  condamnat la moarte prin spânzurătoare, alături de haiducii prinşi împreună cu el.

Scăparea îi vine de la Sultana Gălăţeanu, o tânără din anturajul domniţei Ralu, fiica lui Caragea Vodă, care în virtutea uneui obicei stravechi al locului  se mărită cu el, obţinând astfel anularea pedepsei cu moartea.

La izbucnirea revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu si-a  lasat  soţia şi copiii şi s-a oferit să lupte voluntar de partea revoluţionarilor.În  1821 Iancu Jianu aflat  la anii maturitatii  îl întâmpina într-un cadru emoționant pe Tudor Vladimirescu, cetele sale de haiduci  făcând joncțiunea la Slatina cu armata lui Tudor, iar haiducii lui intră în rândurile pandurilor.

 Vladimirescu îl numeşte căpitan de panduri  si, în aprilie 1821,il trimite  împreuna cu stolnicul Borănescu,  în misiune la pasa de Silistra, Mehmed Selim, pentru a-l convinge să renunţe la intervenţia armata pe care o planuia în Ţara Românească.

Din ordinul pașei, cei doi au fost arestaţi, fiind eliberaţi abia în august 1821, când mişcarea lui Tudor fusese reprimată, iar ţara se afla sub ocupaţie otomană.

După ce este eliberat din închisoarea turcilor, Jianu pleacă la Braşov, dar în scurt timp se întoarce în Oltenia, insa nu  pe moşiile sale pentru că era supravegheat de autorităţi, ci s-a stabilit într-o casă aflată într-o mică livadă a sa, în cătunul Chilii. 

În 1823 haiducul este din nou arestat, fiind suspectat că ar dori să dea o lovitură de stat, în calitate de fost om de încredere a lui Tudor Vladimirescu.

De data aceasta însă a fost gasit nevinovat,fiind  eliberat şi lasat liber sa se intoarca  la familia sa, în Chilii.

 

 

 

Sultana_Iancu_Jianu_cu_nepotul_sau_Iancu_Dobroveanu

 

Sultana și nepotul său, Iancu Dobroveanu

 

Jianu a fost căsătorit cu Sultana până la moarte, şi au avut mai mulţi copii. Nu a mai plătit pagubele, pentru că vodă Caragea a fugit din ţară şi astfel procesele care ii fusesera intentate s-au stins de la sine.

S-a manifestat ca un iubitor de ţară, făcând danii către biserici şi construind clădiri de utilitate publică în Craiova şi Caracal.

 

Primul steag al României, steagul purtat de Tudor și realizat de Petrache Poenaru , la intrarea pandurilor in Bucuresti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central din București,a fost donat guvernului României de un urmaș al jienilor.

După moartea lui Tudor Vladimirescu steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preț in pereții casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.

Peste mai bine de un veac, un urmaș al sau îl va dona statului român, iar azi este expus la muzeul Cercului Militar Central București.

 

 

  Steagul-lui-Vladimirescu-1821

 

 

 

Iancu Jianu fost înmormântat la Caracal, alături de părinţii săi.

 

S-au păstrat si câteva fragmente din înscrisurile lui  în care își povestea faptele:

“Legai pe toți din ocnă, slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc.

Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse și el o ceata de ai lui, plecând împreună și trecui Oltul la Slatina, nu avea ce să ne facă.În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul.

Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii ? ”

 

Potrivit tradiţiei populare, cântecul “M-a făcut mama oltean” a fost compus,pentru Iancu Jianu de lăutarul Niţă Băloi, din Işalniţa, căruia Vodă îi tăiase, în 1802, degetele de la mâna dreaptă ca să nu mai răscoale norodul prin cântecele sale, dar el nu înceta să cânte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

surse :

 

 

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/omul-iancu-jianu-531924.html

http://jurnalul.ro/calendar/170-de-ani-de-la-trecerea-in-nefiinta-a-lui-iancu-631488.html#

http://ziarullumina.ro/magazin/istorii-si-legende-cu-haiduci-celebri

http://www.editie.ro/articole/special/legenda-cantecului-m-a-facut-mama-oltean.html

istorie-pe-scurt.ro

 

25/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea sublocotenentului erou Teodor Grigoriu, singurul supravieţuitor al măcelului de la Răzoare-Mărăşeşti

Pe aici nu se trece!”, deviza născuta pe câmpul de luptă al Mărăşeştilor, a intrat in istorie prin jertfa a peste 27 000 de români care au tinut piept atacurilor armatei germane în trei mari bătălii ale Primului Război Mondial, în iulie şi august 1917.

La 6/19 august 1917 a avut loc atacul general al trupelor Puterilor Centrale, marcând apogeul luptelor de la Mărăşeşti. Grupul de atac german condus de gen. von Morgen (format din 5 divizii de infanterie) a lovitul frontul dintre Panciu şi Mărăşeşti apărat de români.

Istoria consemneaza in doar cateva randuri, o fapta de vitejie romaneasca  petrecuta  în preajma pădurii Răzoare, in lupta ce s-a dus pentru cota 100, care domina campul de batalie  şi asigura controlul ultimei terase spre Siret.

Aici s-a jertfit  compania de mitraliere comandată de capitanul Grigore Ignat,care, rezistând până la ultimul om, a întârziat avansarea inamicului.

Pentru lichidarea inamicului, gen. Ion Popescu a organizat un contraatac cu batalioanele de rezervă, obligând trupele germane să se retragă  cu mari pierderi.

 

 

 

 

Teodor Grigoriu s-a născut în 1896 la Cetate, în judeţul Dolj. A absolvit, în 1913, al Liceului „Carol I“ din Craiova.

În timpul războiului a avut gradul de sublocotenent în compania de mitraliori condusă de căpitanul Grigore Ignat, eroul de la Mărăşeşti.

În bătălia de la Răzoare-Mărăşeşti din 6 august 1917 tot efectivul de 180 de ostaşi a căzut eroic in lupta cu un inamic ssuperior numeric.

El a fost găsit de nemţi rănit grav la cap şi fără uniformă. Era însă încălţat în cizme şi au crezut că e ofiţer de-al lor. A fost operat imediat la Focşani şi trimis la un spital din Germania, la Stettin. Acolo s-a refăcut şi după o perioadă de amnezie s-a constatat că e român.

A fost trimis atunci într-un lagăr de prizonieri, din nord, din insula Strahlsund – Danholen si  a fost repatriat la 5 iunie 1918, după pacea de la Buftea.

Numele său este trecut în dreapta intrării în Mausoleul Eroilor de la Mărăşeşti alături de al maiorului Grigore Ignat şi al soldatilor eroicei Companii de mitraliori.

Românii l-au crezut mort, nu au actualizat lista supraviețuitorilor și astfel el aparea  printre cei trecuți la cele veșnice.

A dus o existenţă ştearsă, de funcţionar la Craiova.

În perioada comunistă a fost ignorat, pana cand  pregătirile aniversării a 50 de ani de la luptele de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz l-au readus în atenţie.

A fost înaintat atunci la gradul de colonel, apoi de general, i s-au acordat onoruri şi a fost trecut în rezervă. 

A fost decorat cu Virtutea Ostăşească clasa I, Steaua României clasa I şi alte ordine şi decoraţii românşti şi străine.A murit la Craiova, în anul 1974. Este Cetăţean de onoare al municipiului Craiova.

 „Întru slava eroilor neamului” a fost ridicat un mare Mausoleu la Mărăşesti, cel mai impunator din ţară, şi au fost inaltate  altele la Mărăşti şi Soveja, iar povestirile despre marile lor fapte de arme au intrat pentru totdeauna în conştiinţa românilor.

 

 

(w620) Mausoleu M

 

 

 

 

  Căpitanul Ignat a fost decorat cu ordinul „ Mihai Viteazu” post mortem şi slăvit în înatul ordin de zi „pentru vitejia şi avântul cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Mărăşeşti Răzoare, la 6 august 1917, unde aflându-se cu compania sa la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane au reuşit să pătrundă a rămas neclintit pe poziţie secerând valurile duşmane până la respingerea completă a vrăjmaşului, după care a fost gasit mort, cu eroica sa companie, aproape acoperit de trupurile inamicilor”

(w220) Grigore Ig

Sa nu-i uitam…

 

 

sursa :

http://www. lupamea.ro/

25/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Uricul lui Roman Mușat din 30 martie 1392, cel mai vechi document autentic moldovenesc păstrat până în zilele noastre

 

 

uricul lui Roman I din 30 martie 1392

 

 

 

Cel mai vechi document din Moldova

Uricul (act de privilegiu acordat unei moșii boierești sau mănăstirești) lui Roman Mușat din 30 martie 1392 este cel mai vechi document autentic moldovenesc păstrat până în zilele noastre. Este redactat în limba slavonă, pe pergament, și se află la Arhivele Statului din București.

Sigiliul este din ceară iar șnurul roșu de care este atârnat s fost confecționat din mătase și se poate vedea pe el capul de bour cu stea între coarne și cu soarele și luna în dreapta și în stânga.

 

“Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu Domn, Io Roman voievod stăpânitor al Țării Moldovei, de la munte până la mare. Am dat cu fiii mei, Alexandru și Bogdan, slugii noastre, Ionas Viteazul, pentru credincioasa slujbă, trei sate pe Siret, uricul lui cu tot venitul în veac, și copiilor lui și nepoților lui și strănepoților lui cu tot dreptul.

Numele satelor Ciorsăceuți și Vladimirăuți și Bucurăuți. Iar hotarul lor: din jos de la Maresăuți, valul care este deacurmezisul câmpului până la Siret, apoi cealaltă parte a Siretului, la capătul de jos al poienii, o movilă și de acolo drept peste luncă la fântână o movilă și, de acolo, drept la bucovină (pădure de fag, n.r.), o movilă și, de acolo, pe margina bucovinei în sus, până la hotarul Serbescului la teiu, o movilă, de acolo către topliță, aici o movilă, și, de acolo, către Siret, movilă de mijloc și, de acolo, peste Siret, în sus, până la bucovina cea mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuți, la capătul câmpului și, de acolo, pe marginea bucovinei, pe deal, la vale, până la văl. Acesta îi este tot hotarul locului.

Iar la această credință (mărturie,certificare) a mea și credința fiilor mei, credința jupânului Iuga, credința jupânului Stetco cu frații lui, credința Brațului Netedul, credința lui Stanislav, credința panului Dragus Viteazul, credința lui Stavrici, credința panului Vlad, a panului Ghidea, a panului Grozea, credința panului Costea, credința lui Oris, credința tuturor boierilor moldoveni.

Iar pentru tăria acestuia și pentru pomenire, am poruncit să se atârne pecetea noastră cea mare, că să nu fie clintit, acesta, niciodată în veac. S-a scris cartea în anul șase mii nouă sute deplin(1392), luna martie în 30 zile, în cetatea noastră, a lui Roman voievod”.

 

 

 

 

Roman I MUŞAT, domn al Moldovei

 

 

 

Deşi a avut o cârmuire relativ scurtă, Roman I, domnul Moldovei, între 1392 (înainte de 30 martie) şi decembrie 1394, dând dovadă de calităţi excepţionale, a izbutit să desăvârşească unificarea teritorială a statului medieval românesc de la est de Carpaţi, ale cărui hotare le-a împins până la „ţărmul mării”, aşa cum reiese din hrisoavele semnate de el la 30 martie 1392 şi respectiv 18 noiembrie 1393, în care se intitula, cu îndreptăţiţă mândrie „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare”.

A fost  fiul Muşatei (cea care a dat numele dinastiei princiare a Muşatinilor) şi al lui Costea, unul dintre fiii lui Bogdan I, fondatorul statului moldav.

Printre iluştrii săi înaintaşi s-au mai numărat Laţcu (fratele tatălui său), ce a guvernat Moldova, între cca. 1365 şi cca. 1375 şi Petru al II-lea Muşat (fratele lui), care a domnit din 1375 şi până în decembrie 1391

În ciuda faptului că din vremea lui Roman I s-au transmis, peste veacuri, un număr mic de acte oficiale (mai exact trei, din care două cu caracter intern şi un tratat omagial), acestea ne ilustrează un lucru incontestabil şi anume că avem de-a face cu un suveran valoros, ale cărui măreţe înfăptuiri şi-au menţinut influenţa pozitivă asupra vieţii politice interne şi externe a voievodatului românesc est-carpatin, chiar şi după moartea sa.

Analiza acestui document  a permis identificarea mai multor informatii valoroase.

Astfel, prin titlul purtat de catre Domnul Roman I (1391-1394) se ilustreaza independenta tanarului stat si se poate trage concluzia ca la acea data procesul de unificare a statului moldovenesc luase sfarsit.

Asociat la domnie al fratelui sau Petru I Musat (1375-1391) o perioda importanta de timp (dupa februarie 1386) si avandu-si resedinta la Roman asa dupa cum reiese cu claritate, Roman I a condus Tara de Jos a Moldovei in perioda centralizarii statului moldovenesc, contribuind la desavarsirea acestui proces, astfel ca dupa disparitia fratelui sau a condus singur Moldova, existand opinii ca si capitala Moldovei ar fi fost la Roman in acea perioada.

 

 

limita propietate

 

 

 

Actul este important pentru că ne arată cum se stabileau limitele de propietate în Evul Mediu: o movila, un râu, o pădure, un val de pământ. Hotărnicia a fost întotdeauna o problemă la români. Când se făcea o asemena delimitare erau aduși martori și copii.

Li se punea o brazdă de pământ pe cap și jurau astfel că acolo era limita de propietate. Pentru a ține bine minte acel eveniment ei primeau o strașnică bătaie.

Cu cât erau mai tineri, cu atât rețineau acest lucru mai bine. Hotărnicia era deseori contestată, iar în fața domnitorului ajungeau să jure, conform documentelor, chiar și oameni de 102 ani care spuneau cum era situația “în vechime”.

Dacă se dovedeau martori falși, își pierdeau propietățile. Asfel de procese puteau dura și sute de ani, se deschideau sub mai mulți domnitori.

Aşa cum aflăm din întâiul document parafat de el, la scurt timp de la urcarea sa pe tron, şi anume din hrisovul de danie, emis la 30 martie 1392 (cel mai vechi act intern moldovenesc, păstrat până în zilele noastre), o  preocupare majoră a marelui voievod a fost şi organizarea militară a statului moldav, fapt evidenţiat de acelaşi prim hrisov semnat de el, care reprezenta  donaţia unei mosii, făcută „slugii noastre Ioaniş Viteazul pentru a lui credincioasă slujbă”, ce cuprindea un domeniu alcătuit din satele Ciorsăceuţi, Vladimirăuţi şi Bucurăuţi, toate situate pe râul Siret (actualmente comuna Zvoriştea din judeţul Suceava).

Vitejii” erau, în Moldova medievală, un echivalent al cavalerilor din statele feudale apusene, ei provenind dintre cei care se remarcaseră pe câmpul de bătaie.

Pentru prestaţia lor primeau de la domnitor pământuri pentru care trebuiau să slujească la oaste.

Gestul lui Roman I faţă de un astfel de „viteaz” (caz ce, în mod cert, nu era singular), demonstrează grija deosebită a domnitorului  pentru apărarea ţării.

 

Mormantul lui Roman I Voievod, strabunicul lui Stefan cel Mare, Mănăstirea Bogdana, Rădăuți

Mormantul lui Roman I Voievod, strabunicul lui Stefan cel Mare, Mănăstirea Bogdana, Rădăuți

 

 

 Rămăşiţele pământeşti ale vrednicului domn şi-au găsit odihna de veci în Biserica episcopală „Sfântul Nicoale” din Rădăuţi, necropolă voievodală în care au fost înmormântaţi şi înaintaşii săi Bogdan I, Laţcu I şi Petru al II-lea Muşat.

În semn de preţuire, pentru domnia-i glorioasă, nepotul acestuia, marele Ştefan (domn al Moldovei între 1457-1504), care îl considera „strămoşul său”, va porunci, la 15 decembrie 1479, unor meşteri iscusiţi, să aşeze peste mormântul lui, o lespede funerară frumos sculptată, care să păstreze, peste veacuri, nemuritor numele aceluia care considera interesele supuşilor săi mai presus de orice, neacceptând să-şi trimită oştenii prea departe de hotarele ţării, pentru că această faptă nu era „plăcută poporului”.

 

surse:

http://istoria.md/articol/16/Roman_I,_domn_al_Moldovei

http://www.moracasanoastra.blogspot.ro/2012/06/uricul-lui-roman-i-musat-cel-mai-vechi.html

http://www.realitatea.net/reporterii-realitatii-secretele-arhivelor_1318418_video.html#view

http://www.istorie-pe-scurt.ro/cel-mai-vechi-document-din-moldova/

25/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: