20 decembrie 1842 : Alegerea domnitoruui Gheorghe Bibescu, un prim pas spre Statul Român modern

Pe data de 20 decembrie 1842, Gheorghe Bibescu  a devenit primul șef de stat al românilor ales prin vot, acest exercițiu democratic reprezentand o prima incercare de instituire a unui  stat de drept în spațiul românesc.

Alegerea sa ca domn de către  Adunarea Obştească Extraordinară a Tării Româneşti, s-a facut  în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului Organic, si  a constituit prima şi ultima alegere de acest gen.  Odată cu reprimarea revoluţiei de la 1848, prin intervenţia armatelor străine, sistemul propus de Regulamentele Organice fiind desfiinţat.

Momentul alegerii, din data de 20 decembrie 1842/1 ianuarie 1843, a rămas, ca atare, unic în istoria Principatelor Române.

Pentru prima dată domnul era ales de un organism care se voia cât de cât reprezentativ, iar competiţia dintre candidaţi anticipa un fenomen aparţinând viitorului; iniţial, numărul candidaţilor s-a ridicat la 50: unii dintre ei au fost eliminaţi ca neîndeplinind condiţiile legale stipulate de Regulamentul Organic, alţii s-au retras singuri, rămânând în cursă numai 21.

Unii dintre candidaţi au fost eliminaţi la intervenţia consulului general rus, Daşcov, precum Ion Câmpineanu şi Iancu Văcărescu.

Conform Regulamentului Organic (act cu valoare constituțională), domnitorul țării era ales de o Adunare Obștească Extraordinară. Dintre cei 190 de membri, unii erau de drept: mitropolit, episcopi, boieri mari sau mijlocii dar și aleși: 36 de deputați aleși, câte doi de județ plus 27 de reprezentanți ai corporațiilor orașelor.

Toți aceștia trebuiau să aibă minim 30 de ani. Pentru a fi eligibil la domnie, candidatul trebuia să aibă minim 40 de ani, să fie boier și să fi fost destoinic în funcții publice, dar la acel moment să nu le exercite. Se încerca astfel limitarea influenței pe care un anumit candidat ar fi putut-o avea.

Bibescu a fost contestat pentru vârstă neîmplinită, dar a adus o declarație a unor boieri care atestau că acesta s-a născut în 1802, deci avea exact vârsta minimă.

Inițial au fost 50 de candidați, dar o parte dintre ei au fost eliminați pentru ca nu îndeplineau condițiile legale, iar alții s-au retras din “propie inițiativă”.

Un mare rol în acest lucru l-a avut Rusia, care a făcut presiuni ca persoane cu viziuni prea înaintate pentru “duhul epocii”, să fie eliminate, exemple putând fi Ion Câmpineanu și Iancu Văcărescu

Preferaţii Rusiei au fost cei doi fraţi, Gh.Bibscu şi Barbu Ştirbei, sorţii victoriei au căzut asupra primului dintre ei cu 131 din 179 de votanţi.

 

Printul Gheorghe Bibescu

 

 

Născut în 1802, la Târgu-Jiu*, Gh.Bibescu era descendentul unei vechi familii boiereşti, fiul vornicului Dumitrache Bibescu,descendent direct al domnului Constantin Brancoveanu ; fratele său, Barbu, fusese botezat şi adoptat de un unchi din partea mamei, vornicul Barbu Ştirbei, de la care îşi primeşte noul nume.

Sub raportul carierei publice, viitorul domn se afirmase în răstimpul administraţiei lui Kiseleff; mai întâi, în 1831, era ales deputat al judeţului Dolj în Adunarea Obştească Extraordinară a ţării Româneşti, urmând să ocupe apoi importante funcţii, până la aceea de secretar al statului.

În mod deosebit s-a remarcat, în anii anteriori, ca şef al opoziţiei împotriva lui Al.Ghica.

Făcuse studii de drept la Paris, alegerea sa stârnind unele speranţe, la început, în rândurile tineretului studios; cum ştia publicistul francez H. Desprez, cu prilejul acestei alegeri, fusese sprijinit în Adunarea Obştească Extraordinară nu numai de majoritatea marilor boieri conservatori, dar şi de “tinerii” deputaţi cu vederi liberale, aceştia, preferându-l, în lipsa altui candidat din rândul marilor boieri, după ce candidatul lor preferat, I.Câmpineanu, fusese şters de pe listă.

Cum s-a desfășurat procesul electoral

La ora 7 dimineața clopotele bisercilor anunță marele eveniment. La 7.30, alegătorii se stâng la Mitropolie, iar la 8 începe liturghia. Alegătorii sunt chemați pe rând pentru a depune jurământ.

Mitropolitul Neofit a ținut  o cuvântare:

“Cunoașteți că este mai mult de un veac și jumătate de când o adunare obștească și mare ca aceasta nu s-a strâns în Țara Românească. Adunare mare, căci ea este chemată să săvârșească o lucrare prea slăvită, să-și aleagă, adică însăși din sânul ei pe viitorul domn oblăduitor al țerii. Și care lucrare deși au fost preacurmată într-un curs de ani așe îndelungat, din bunăvoința însă a amândurora Curți (rusă și turcă) prin tratat, înapoindu-se iarăș acest drept, potrivit cu orânduiala ce a avut țara, suntem datori pe de o parte a le fi recunoscători iar pe de alta prin înțeleapta noastră purtare și adevărata patrioticească alegere să ne silim a ne arăta vrednici acestei mari cinste”.

 

 

Apoi, alegătorii s-au  îndreaptat pentru vot spre casele Brâncovenești  iar  Mitropolitul vorbește din nou:

“Astăzi suntem chemați a hotărî asupra soartei patriei noastre. Hotărârea ce vom da va fi pentru dânsa o chestiunea de viață și de moarte. Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decât acelea în cari ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii. Puține minute ne-au mai rămas pentru a-i veni în ajutor, mâine va fi prea târziu. Desbrăcați-vă de orice patimi și interes în parte și alegeți bărbat drept, cu știință, cu bărbăție, cu frica lui Dumnezeu și iubirea de patrie.”

Candidații au fost împărțiți la patru urne. De la vot au lipsit unii boieri astfel încât au fost 179 de alegători. S-a votat cu bile albe și negre, așa cum se procedează și în prezent în Parlament.

Fiecare alegător era chemat de Mitropolit și vota pentru fiecare candidat în parte. Procesul electoral a fost unul îndelungat, dar într-un final a ieșit câștigător Gheorghe Bibescu.

El a strâns cele mai multe voturi în dauna fratelui său, Barbu Știrbei, cu care nu avea același nume de familie doarece acesta fusese înfiat de boierul Știrbei la o vârstă fragedă. Ambii erau pe placul Rusiei, dar alegătorii se temeau că Știrbei ar fi fost mult prea obedient astfel încât și-au îndreptat voturile spre Bibescu.

Candidații au fost repartizați astfel încât Știrbei și Bibescu să nu aibă concurenți puternici în urne și astfel să ia multe voturi. Alții precum Iordache Filipescu sau Manoil Băleanu, creditați cu șanse mari la tron, au avut o urnă difcilă, echilibrată, pierzând astfel un număr important de sufragii.

 

 

 

 

Barbu Știrbei

 

 

Ca domn a luat unele măsuri bune: a mărit armata numeric, a pus ordine în finanțele țării, i-a ajutat pe sinistrații bucureșteni care și-au pierdut casele în urma unui incendiu în ziua de Paști a lui 1847. Domnia lui a suferit din cauza influenței covârșitoare a Rusiei.

Un aspect important al domniei sale l-a constituit amplificarea relaţiilor cu Moldova, momentul culminant al acestor relaţii constituindu-l desfiinţarea vămii dintre cele două Principate în anul 1847.

Desfiinţarea vămii a venit pe fondul celor câteva întâlniri personale între cei doi, cu suitele lor, la Focşani, la Brăila sau la Bucureşti (întâlnirile de la Focşani, din 1845, devenite adevărate sărbători populare, erau prilejuite de cea de a doua căsătorie a lui Gh. Bibescu, cu Maria Văcărescu, nuni ai perechii domneşti muntene fiind Doamna şi Domnul Moldovei).

Merite importante revin domnului şi în planul relaţiilor externe ale ţării Româneşti. Trebuie subliniat că de la început comportamentul domnului în această direcţie avea o altă bază decât aceea a predecesorilor săi imediaţi sau chiar a contemporanului său moldovean: alegerea sa ca domn de către Adunarea Obştească Extraordinară conferea puterii sale un grad în plus de legitimitate şi credibilitate, care s-au observat de la începutul domniei, cu prilejul călătoriei sale în toamna anului 1843 la Constantinopol, pentru investitură.

A fost primit aici de către sultan cu o ceremonie din care au lipsit gesturile umilitoare, obişnuite anterior în deplasări similare ; s-a bucurat de o atenţie sporită din partea autorităţilor turceşti, ca şi din partea diplomaţilor occidentali acreditaţi în capitala otomană. A abordat cu acest prilej probleme importante ale ţării, cu unele rezerve, în mod satisfăcător (chestiunea vămilor, problema mănăstirilor închinate ş.a.).

Iordache Filipescu

 

 

 

Cu prestigiul de care se bucura şi ţinuta sa demnă cu care înţelegea să se comporte, ca şef de stat, în vara anului 1846 el reuşea să impună guvernului francez rechemarea reprezentantului său de la Bucureşti, A. Billecocq (înlocuit cu Doré de Nion).

Păstrând strânse legături cu înalţi demnitari ruşi, dovedind prudenţă în sfera raporturilor cu Rusia şi Turcia, el a înţeles în acelaşi timp să valorifice, cât de cât, aura de prestigiu de care s-a bucurat, personal, pentru a încerca să rezolve, în interesul ţării, unele probleme majore, ca, de pildă, problema mănăstirilor închinate: succesiv, de-a lungul timpului, adresând Rusiei mai multe memorii asupra acestei chestiuni, în cele din urmă, în toamna anului 1847, în ajunul declanşării revoluţiei, ca rezultat al insistenţelor sale, Rusia acceptând ca mănăstirile închinate să plătească Principatelor, ca parte a veniturilor scoase din ţară, o sumă anuală de 1.500.000 lei, începând cu anul 1848, totodată, ca ele să accepte, începând din 1852, arendarea moşiilor sub controlul statului român (aranjament ulterior suspendat, o dată cu declanşarea revoluţiei).

 Se poate spune că, în mai multe privinţe, el a anticipat comportarea plină de demnitate a domnitorului Al.I.Cuza, ca şef de stat, în raport cu Poarta, după cum a anticipat şi rezolvarea pe calea reformelor a unor importante probleme: secularizarea avelor mănăstireşti şi reglementarea raporturilor stat-biserică, pe linia reducerii responsabilităţilor în viaţa publică a celei din urmă ş.a.

Trebuie subliniat că pe plan intern Gh.Bibescu a trebuit să depăşească un moment stresant în viaţa lui personală care a stârnit împotrivirea Bisericii, în persoana mitropolitului Neofit, şi care putea să stârnească faţă de el antipatia publică, anume, divorţul de o soţie bolnavă, pentru a avea liberă calea unei noi pasiuni şi, respectiv, a unei noi căsătorii.

Cu mitropolitul s-a confruntat deschis, fără menajamente, întorcând disputa în favoarea sa (respectiv a Statului în raport cu Biserica), cât priveşte antipatia publică, el a reuşit s-o disipeze, transformând momentul culminant al “crizei”, oficierea celei de-a doua căsătorii (nunta cu “Mariţica cea frumoasă”), într-un prilej de sărbători populare comune, între munteni şi moldoveni, Domnul şi Doamna Moldovei fiind nuni, iar Focşanii, cu cele două părţi ale sale, despărţite de Milcov, devenind, pentru câteva zile, un loc al “înfrăţirii” dintre cele două Principate şi locuitorii lor.

Aceste manifestări se conjugau cu o anumită impresie pe care Bibescu a ţinut s-o afişeze de la bun început, anume de a-şi înscrie comportamentul pe linia pe care i-o recomanda trecutul istoric şi, în primul rând, figura lui Mihai Viteazul; cu prilejul ceremoniei înscăunării, în februarie 1843, el îmbrăcase, simbolic, costumul lui Mihai Viteazul, iar cu prilejul amintitei călătorii prin ţară, din vara anului 1844, la mănăstirea Dealul, îngenunchea în faţa plăcii care ascundea capul eroului de la Călugăreni.

Erau gesturi învăluite în aura romantismului, care puteau să transfigureze imaginaţia populară într-un deceniu de viguroasă afirmare a spiritului naţional, ele puteau să stârnească vii speranţe în rândurile tineretului intelectual cu vederi liberale, şi să nu ne mirăm că la 1848, după declanşarea evenimentelor în ţara Românească, principala premisă a succesului care s-a conturat în mintea liderilor a fost atragerea lui Bibescu şi plasarea lui în fruntea mişcării.

Nu i-a fost dat lui Gh.Bibescu să-şi ducă la bun sfârşit programul de guvernare, declanşarea revoluţiei întrerupându-i domnia, iar el, în ciuda speranţelor pe care le stârnise, neavând curajul de a adopta calea luptei revoluţionare, pentru realizarea aspiraţilor de emancipare politică şi socială presupunând că revoluţia nu ar fi izbucnit, cu siguranţă că el ar fi mers mai departe pe calea reformelor treptate, înfăptuite pas cu pas, cu moderaţie şi înţelepciune, în limita condiţiilor date.

Ca şi predecesorul său, Gh. Bibescu a trebuit să facă faţă unei serioase mişcări de opoziţie în sânul Adunării Obşteşti, având în bună măsură – ca mişcarea din 1837, condusă de Ion Câmpineanu – o motivaţie de interes naţional; spre deosebire de Al. Ghica, el a precedat cu mai multă energie, fără a tolera amplificarea mişcării de opoziţie, în curs de doi ani conducând ţara în mod autoritar, ca un despot luminat, fără concursul unui corp legislativ. Având o mai mare experienţă politică, el a reuşit să domine un timp tendinţele anarhice şi lăcomia de funcţii a marii boierimi, sugerând chiar – aşa cum am arătat – unele speranţe tineretului cu aspiraţii naţionaliste şi liberale.

În orice caz, spre deosebire de predecesorul său, nu va fi în situaţia de a reprima mişcări conspirative, precum cele conduse de Ion Câmpineanu şi Mitică Filipescu.

În mod abil, inca  de la începutul domniei el ierta pe conspiratorii din 1840, după nici doi ani de închisoare. Dar spiritul revoluţionar nu murea odată cu sentinţa din februarie 1841 şi nici cu amnistia lui Bibescu peste doi ani.

A fost indecis, nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit-o, astfel încât este nevoit să abdice la 13/25 iunie 1848  și să părăsească țara plecând în Transilvania.

 

Putem comcluziona ca procesul electoral din 20 decembrie 1842 a fost un eveniment unic în istoria românilor.

Până la începutul veacului al XVIII-lea domnitorii erau aleși de boieri și confirmați de Poartă. Uneori, erau numiți chiar de turci, trecându-se peste dorința boierilor. Cu domniile fanariote, dreptul ca țara să își aleagă domnul fusese anulat, iar străinii impusi de turci au pus mâna pe administrație si au jefuit tara.

Alegerea lui Bibescu a însemnat o victorie importantă în desprinderea Principatului Valahiei de sub dominația otomană.

Adunarea Obștească Extraordinară deși era dominată de boieri, care se aflau acolo printr-un drept moștenit, cuprindea și membrii aleși, reprezentanți ai intereselor micilor boieri si a  orasenilor, cei care vor lupta pentru impunerea idealurilor  revoluției de la 1848.

 

 

 

Surse:  http://ebooks.unibuc.ro/istorie/isar/2.htm; http://www.istorie-pe-scurt.ro/20-decembrie-1842

 

Publicitate

Caracteristicile esenţiale ale neamului românesc descrise de părintele Dumitru Stăniloae

 

 

 

 

Dumitru Stăniloaie (1903-1993)

 

 

 

 

 

 

 

Să nu îl uităm niciodată !

 

 

 

 

Părintele Dumitru Stăniloaie a fost unul dintre cei mai mari teologi ai seolului XX, supranumit , “Patriarhul teologiei ortodoxe romanesti”.  Filosoful Heidegger spunea  că este   “al doilea”   mare gânditor al secolului trecut (gândindu-se la sine ca fiind primul). A fost deasemena şi profesor universitar, traducător, scriitor şi ziarist.

 

Detenţia politică.  Pe 5 septembrie 1958 , odată cu noul val de arestări, este reţinut de Securitatea comunista alături de membrii mişcării  Rugul Aprins, din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959   este dus la penitenciarul Aiud, unde este ţinut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.

Caracteristicile  esenţiale  ale  poporului român

“Înrădăcinarea în spaţiul propriu”

Prima caracteristică esenţială a poporului român identificată de părintele Dumitru Stăniloae cuprinde această “înrădăcinare în spaţiul propriu”, considerată drept o calitate, dar şi un defect în acelaşi timp.

Astfel, românii sunt foarte ataşaţi de locurile lor natale, mulţi dintre ei alegând să nu-şi părăsească niciodată ţara, chiar şi în detrimentul unui trai mai bun.

Cei care aleg să trăiască în străinătate suferă două alienări fundamentale: fie un dor nemăsurat după locurile natale, fie o înstrăinare.

Aşa cum subliniază părintele: “Trecerea la o simplitate conformă fie Orientului, fie Occidentului înseamnă o modificare esenţială a fiinţei românilor.

Orice simplitate este o simplitate etnică originară, dată împreună cu locul în care s-a format. Românii se menţin în complexitatea fiinţei lor numai prin acest spaţiu-punte, aşa cum anumiţi pomi nu se pot menţine decât la răscrucea vânturilor” (op. cit., p. 7).

Cu alte cuvinte, românii îşi pot păstra integral simplitatea caracteristică neamului lor doar în locul în care s-au născut.

Orice înrădăcinare într-un spaţiu străin este imposibilă fără pierderea unei mari părţi din propria moştenire ontologică.

Spiritul de sinteză. Raţiune şi luciditate

Părintele Stăniloae detaliază în continuare alte trăsături fundamentale ale neamului român. Considerând că, în esenţă, pe teritoriul nostru s-au întâlnit două moşteniri cuprinzătoare: cultura latină şi Ortodoxia, părintele Stăniloae precizează că din ele s-a format un spirit de sinteză propriu nouă.

“Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox” (op. cit., p. 16).

Prin aceste două moşteniri fundamentale îmbinate într-o sinteză eficientă, românii se deosebesc fundamental şi de celelalte popoare occidentale sau răsăritene: “Noi nu suntem nici unilateral raţionalişti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influenţat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice şi africane – de un panteism şi mai total prin religiile lor impersonaliste -, ci unim luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârşit şi care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim” (op. cit., p. 17).

Această combinaţie neaşteptată de raţiune şi luciditate este una dintre trăsăturile de bază ale românilor.

Gândirea nu este afectată de mister, ea nu se opreşte în faţa tainei, ci se îmbracă în aceasta. Orice gândire care este doar efectul unei lucidităţi lipsite de taină ne poate dezvălui doar valoarea tragediei, nu a bucuriei existenţei.

Cultura română

Sunt suficiente voci ale intelectualilor români crescuţi în Occident care consideră că noi nu am avut niciodată cu adevărat o cultură.

Mergând pe linia lui Mircea Eliade, una dintre puţinele excepţii de la această linie falsă, părintele Stăniloae consideră că: “Eliade accentuează faptul că toată cultura impresionantă a Occidentului din ultimele secole şi-a luat impulsul din Renaştere, ca şi faptul că ea a devenit o cultură a păturii intelectuale, de care poporul nu se împărtăşeşte; câtă vreme cultura românească a păstrat caracterul popular nu numai pentru că ea este opera poporului şi din ea se împărtăşeşte tot poporul, ci şi pentru că toată activitatea culturală scrisă ce s-a desfăşurat în Ţările Române “s-a făcut pentru luminarea şi întărirea sufletească a poporului”.

Câtă vreme în Apus Racine, Montaigne, Goethe, Dante rămân străini de universul spiritual al ţăranului francez sau german, la noi, Creangă este gustat de tot poporul” (p. 19). Această dorinţă inconştientă care există în popor de a forma o cultură accesibilă tuturor este ceva aproape unic. La noi, adevăraţii autori de opere importante au oferit o hrană accesibilă aproape tuturor.

Nu există practic români care să nu fi auzit măcar de Eminescu, Creangă, Coşbuc sau Arghezi şi sunt chiar mulţi cei care au citit măcar câteva din scrierile lor.

Nu acelaşi lucru se observă în Occident, unde mulţi scriu doar pentru specialişti, ignorând pătura largă a poporului.

Încă un aspect negativ este că popoarele occidentale nu mai citesc prea mult, ignorându-şi propriile moşteniri culturale, considerate acum prea dificile şi pretenţioase. Simplitatea culturală specifică românilor nu există în Occident.

De altfel, părintele continuă: “Preocuparea aceasta de educare a poporului în spiritul unei înalte spiritualităţi se încadrează în toată mentalitatea Bisericii din Răsărit, a cărei literatură a urmărit în mod principal formarea unui om desăvârşit.

În Occident, nici în Evul Mediu, nici în epoca modernă, inaugurată de Renaştere, nu s-a urmărit formarea unui astfel de om. Literatura Evului Mediu urmărea exclusiv apoteozarea legendară a membrilor clasei feudale, lăudându-le orgoliul dornic de glorie, de onoare şi de stăpânire, celor simpli neoferindu-le decât lauda supunerii” (p. 31).

Echilibrul spiritului românesc

Poporul român a fost criticat adeseori pentru lipsa sa de iniţiativă, pentru faptul că nu a dat dovadă de suficient curaj în anumite momente istorice în care acest lucru părea că trebuie făcut.

De la Emil Cioran încoace, s-au încumetat mulţi intelectuali să afirme că poporul român fie nu are o cultură, fie că niciodată nu a jucat un rol important în istorie.

Ceea ce nu au remarcat aceştia este splendidul echilibru al acestui neam, care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (şi nu au fost puţine!), nu a fost deloc afectat.

“Echilibrul românesc nu e un echilibru al mediocrităţii. Chiar dacă soluţia aleasă pare cea mai simplă, cea mai puţin spectaculoasă, simplitatea aceasta cuprinde în ea cumpăna între luarea în considerare a o mulţime de posibilităţi. (…) Alegerea unor sinteze echilibrate, sănătoase, şi a atitudinilor în care se cumpănesc stări spirituale mai complexe, care prin corespondenţa lor cu sinteza de împrejurări continuu nouă fac posibil un progres şi o creştere spirituală a omului, este superioară lăsării în seama violentelor porniri unilaterale. (…) Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei” (pp. 41-42).

Alegerea unei soluţii de mijloc surprinde poate gândirea complicată a oamenilor culţi care preferă tot felul de variante pretenţioase şi dificile, dar aceasta indică o eficienţă. Românii sunt oameni eficienţi.

Ei ştiu că păstrarea echilibrului înseamnă alegerea unor soluţii care să îl susţină în continuare. De aceea nu sunt persoane înclinate să rişte, să efectueze schimbări bruşte doar de dragul de a observa ceva nou. Simţim în schimbările dese potenţialitatea unei ispite.

Printre trăsăturile poporului român enumerate de părintele Stăniloae se numără: legătura cu spaţiul natal, echilibrul extraordinar al deciziilor şi sinteza magnifică dintre luciditate şi gândire suspendată în faţa misterului.

Toate acestea au un efect asupra dezvoltării intelectuale înalte a acestui neam.

Pentru a rezuma cele spuse mai sus ne întoarcem la părintele Stăniloae care sintetizează astfel: “Poporul român a primit prin literatura bizantină o educaţie în acest sens; el a primit o educaţie în vederea unui umanism echilibrat, de stăpânire asupra pornirilor unilaterale, pătimaşe, stăpânire fără de care omul nu poate valorifica toate potenţele naturii sale, adică umanitatea sa integrală.

Poate această capacitate a minţii nepătimaşe de a valorifica toate potenţele naturii umane se numeşte, în spiritualitatea bizantină şi apoi şi în cea românească, “minte întreagă” (p. 44).

 Ziarul Lumina

Povestea lui Gheorghe Solomon, un Matusalem român

 

 

 

 

 

Matusalem de România

 

 

În toamna anului 1912, undeva, în Rusia, se stingeau din viaţă, la numai câteva zile distanţă, doi veterani din războiul ruso-napoleonian (cel din 1812).

Aveau 119, respectiv 121 de ani.

Presa a făcut oarece vâlvă, întrebându-se oare ce regim de viaţă vor fi avut aceştia, de-au trăit o vreme atât de lungă pe pământ!?

Nimeni nu se aştepta însă ca, la relativ puţin timp, să apară mărturii cum că Matusalem trăise… pe teritoriul României.

Un “matusalem” modern, contemporan cu străbunii noştri de acum un secol.

În ediţia din 31 decembrie 1912, ziarul “Universul” venea cu o informaţie surprinzătoare, titrând: “Moartea unui centenar în Capitală”.

De fapt, “centenar” era prea puţin spus, căci aceluia îi mai lipsise doar un an pentru a împlini exact un secol şi încă un sfert (de secol).

“În ziua când creştinătatea sărbătorea al 1912-lea an de la naşterea Mântuitorului, s-a stins în Capitală venerabilul Gheorghe Solomon, în vârstă de 124 de ani”, scrie N. Doljanu, subliniind că nu vârsta lui este cea care trebuie să stârnească interesul (“ce este o asemenea longevitate faţă de eternitatea timpului!”), ci faptul că în parcursul unei asemenea existenţe omul se leagă de un complex de evenimente, relaţia vieţii lui cu timpul istoric fiind cea care contează.

De aceea, o dată cu jurnalistul de acum un veac, vom trece şi noi în revistă evenimentele trăite de centenarul român, a cărui existenţă s-a întins… pe trei veacuri!

Gheorghe Solomon s-a născut în comuna Perişor-Dolj, în anul 1788, când Ţările Române erau în plină epocă fanariotă. Şi chiar dacă nu a înţeles, copil fiind, prin ce epocă de mari frământări trecea Europa (mai puţin întârziatele ţărişoare din curbura Carpaţilor) la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu siguranţă, în familia sa de ţărani olteni a muncit din greu, pentru a câştiga de-ale gurii şi a plăti birurile impuse.

În 1806, când Alexandru Şuţu ajungea domn în Muntenia şi izbucnea conflictul ruso-turc (1806-1812, cel care avea să se încheie cu o pace care rupea Basarabia de Moldova şi o alipea Imperiului Ţarist), Gheorghe Solomon, de teama de a nu fi prins cu arcanul şi luat la armată, fuge din satul său şi se stabileşte tocmai în Moldova, în satul Bodeşti de pe lângă Buhuşi. Aici, pentru că ştia “psaltichia” şi “ceaslovul” şi se dovedise sprinten la minte, ajunge repede “pârcălabul”, adică primarul satului.

Capul uneia dintre marile familii de boieri din zona Bacăului – Lecca sau “Leculeştii” – apreciindu-i meritele, îl ia pe lângă el, îl mai trimite la nişte şcoli şi îl ajută de ajunge “cămăraşul Ocnelor” (şeful salinelor Statului), pentru ca mai apoi să ocupe funcţia de ispravnic al judeţului. Se spune că lui i se datorează construirea, în acel ţinut, a şoselelor sistematice, primele din Moldova.

Şi era abia în anii ’30 ai secolului al XIX-lea !

În 1835, la numai 47 de ani, Gheorghe Solomon hotărăşte să se retragă din orice demnitate a statului, se pensionează şi primeşte o pensie de 150 lei. (În vremea asta, Oltenia natală cunoscuse revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi ravagiile Eteriei!). Se retrage tocmai la timp, pentru a nu fi amestecat în ţesătura de intrigi care izbucneşte sub domnia lui Mihail Sturdza. Solomon avea un bun instinct de apărare (ne amintim episodul cu fuga din Oltenia, pentru a nu fi trimis la oaste), aşa că nu se va implica nici în Revoluţia de la 1848…

De altfel, în 1841, holtei răscopt, la 53 de ani, acesta hotărăşte să se căsătorească cu dra Ana Palladi, din Bacău, pe atunci în vârstă de numai 16 ani. Credeţi că diferenţa aceasta de vârstă i-a împiedicat să cunoască fericirea? Dimpotrivă.

Au trăit împreună… 63 de ani. Adică până ce ea a împlinit 79 de ani, iar el 116. Abia în anii aceia, când deja intrasem în secolul XX, diferenţa de vârstă dintre ei nu mai era vizibilă !

Gheorghe şi Ana Solomon au avut împreună 7 copii şi un număr de cinci ori mai mare de nepoţi şi strănepoţi.

Pentru a-şi creşte copiii, vârstnicul soţ şi tată (dar tânăr pensionar) nu se putea mulţumi cu veniturile care-i veneau, lună de lună, din trezoreria statului. }n 1895, pe când era prim-ministru al României, prinţul Dimitrie Sturdza i-a tăiat pensia de 150 lei (considerând că trecuse prea mult timp de când acesta “păpa banii statului” – deja, 60 de ani!), ulterior el fiind reînscris ca pensionar, dar numai cu 10 lei pe lună.

Revenind însă la anii 40-50-60 ai secolului al XIX-lea, pe când avea grija celor 7 copii ai săi, să spunem că el a lucrat ba ca inginer hotarnic, ba ca veterinar, ori chiar avocat sau judecător de pace, construindu-şi o avere bunicică, pe care apoi a împărţit-o copiilor.

Gheorghe Solomon a fost contemporan cu câteva evenimente importante din istoria neamului: raptul Basarabiei (1812), revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), revoluţia din 1848, Unirea Principatelor (1859), abdicarea lui Cuza şi venirea Principelui Carol pe tronul Principatelor Unite (1866), prima Constituţie a României (1866), Războiul de Independenţă (1877-1878), declararea Regatului României (1881), răscoala de la 1907 etc. Ce va fi simţit acest om, văzând cum lumea se schimbă pe lângă el, cum România se modernizează?

Cum trec secolele – nu unul, nu două, ci trei secole a parcurs într-o viaţă de om!

Nepotul său, stabilit în Bucureşti, avea să-i poarte de grijă în ultimii ani de viaţă. Tot el avea să mărturisească presei avide de informaţii că bătrânul, în lunga-i viaţă, de două ori şi-a pierdut vederea şi de două ori şi-a recăpătat-o, trecând de la miopie la prezbitism şi invers, că a avut mintea limpede până în ultima clipă şi că, lucru curios, în ultima vreme parcă şi părul său – cărunt de mai mult de jumătate de viaţă, ­ începea să capete culoarea din tinereţe.

Moartea lui, care a venit într-una dintre zilele sfinte ale calendarului creştin, a fost privită ca un semn că Dumnezeu îl “slobozise” pe robul său şi că-i deschisese larg porţile Raiului.

surse :

 

http://jurnalul.ro/calendar/matusalem-a-trait-in-romania-povestea-unui-roman-care-a-trait-124-de-ani-si-a-murit-in-ziua-de-craciun-acum-un-secol-632169.html  si  http://www.istorie-pe-scurt.ro/matusalem-de-romania/