CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

“Un miracol in Basarabia” – limba română

 

 

 

 

 

 

 

 

MOTTO :

 

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”.

( Eugen Coseriu, lingvist roman basarabean, fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen. Este părintele a ceea ce azi se numește lingvistica integrală,  unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX si Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.)

 

 

 

Limba romana, “un miracol” in Basarabia

 

 

Stâlcită şi atacată de “rusisme” încă din vremea ţarilor, eliminată din şcoli în toată perioada sovietică, scrisă şi citită doar cu litere chirilice, limba română a supravieţuit miraculos în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Despre chinurile la care a fost supusă de-a lungul celor două secole de dominaţie rusească şi despre starea actuală a limbii vorbite în Basarabia, într-un interviu cu publicistul Vlad Pohilă, un statornic luptător pentru păstrarea spiritului limbii româneşti.Sunteţi cunoscut în Moldova şi în România ca un neobosit luptător pentru promovarea unei limbi româneşti curate.

Care este, acum, starea limbii române aici, în Basarabia?Este ca o circulaţie cu dublu sens. În vremea sovieticilor, existau locuri în care era absolut interzisă, În şedinţele de partid, spre exemplu, era pus cineva să vorbească româneşte de formă, ca să se demonstreze că există o egalitate. A vorbi româneşte era considerată o manifestare de naţionalism, de românism. În instanţele judiciare nici nu se putea pomeni de aşa ceva.

Când am fost anchetat la KGB, i-am spus anchetatorului meu: “Nu mă pot exprima limpede decât în limba mamei. Iar dumneavoastră doriţi maximă coerenţă, nu-i aşa?”.

Pe urmă, nu puteai folosi DEX-ul, nu puteai face trimiteri la DEX, nu puteai spune că un lucru este corect pentru că aşa spunea Mioara Avram sau Alexandru Graur.

Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Pe de o parte sunt vădite îmbunătăţiri.

Sfera de utilizare a limbii române s-a extins, se vorbeşte în Parlament.Pe de altă parte, există problema aceasta politizată în privinţa denumirii limbii. În Constituţie stă scris că limba oficială a statului este cea moldovenească. Prilej de speculaţie pentru unii, cu deosebire în campania electorală.

În privinţa limbii, nu mai sunt interdicţiile de altădată. Dar acum există altceva. Mulţi dintre tineri nu vor să înveţe şi chiar savurează rusismele. Influenţa rusă este, încă, foarte puternică prin mass-media şi încă beneficiind de un anumit prestigiu istoric.

În plus, ruşii au un tupeu şi o agresivitate greu de imaginat.Aş putea spune, în concluzie, că situaţia limbii române este încă incertă şi departe de aşteptările mele şi ale altora din anii ’89 – ’90, când speram că va deveni chiar Crăiasă şi nu Cenuşăreasă, aşa cum a fost.

E un ideal irealizabil într-o proximă perioadă; eu nu cred să apuc să văd limba română aşezată la locul ei, să văd această stare de normalitate pe care am dorit-o, am visat-o şi pentru care chiar am militat.

 

 

 

 

 

 

Cât de mult a fost prigonită limba română în perioada sovietică?

 

 

A fost într-o teribilă stare de prigoană, ca şi credinţa, de altminteri. În ambele direcţii ocupanţii ruşi au excelat. Erau hipersensibili la manifestările acestea ale sufletului nostru: credinţa ortodoxă şi limba română.

Ideologii sovietici erau atei declaraţi, în consecinţă au distrus bisericile. Limba română nu le plăcea pentru că, după Gheorghiu Dej, România nu s-a afiliat cu ruşii la invadarea Cehoslovaciei. Atunci s-au interzis toate abonamentele la reviste sau ziare din ţară. De la Moscova, din Siberia chiar, am cumpărat cărţi româneşti, numai nu de aici. Aici existau doar cărţi româneşti scrise cu litere ruseşti; aşa am debutat şi eu.

La edituri, existau liste de cuvinte interzise, unele frizând absurdul. Spre exemplu, dacă la Bucureşti se spunea “timpul probabil”, la Chişinău era interzis – se spunea “vremea mâine”.

Parlamentul sovietic se numea “Sovietul suprem”, dar în mod absurd se spunea la noi “Sovietul miniştrilor”, în loc de “Consiliul de miniştri” sau “colonel francez”, dar ”polcovnic sovietic”. Au încercat, dar în mod miraculos n-au izbutit, să confere limbii de aici un specific, ca să devină neinteligibilă de către români.

Dar erau nişte proşti, pentru că până şi cei rusificaţi din Transnistria puteau face asocieri, înţelegeau. Numai din cuvinte rusificate, fără un cuvânt românesc, nu poţi face o frază. Dar, a fost acerbă tendinţa de rusificare, de îndepărtare a limbii române, prin interdicţii, prin măsuri punitive.

 

 

Se poate vorbi de un proces firesc de dezvoltare a limbii române aici?

 

 

Cum era să se dezvolte, când au fost atât de oprimaţi românii, atât de siliţi să nu vorbească în graiul lor? Cred că cea mai rezumativă explicaţie a situaţiei limbii vorbite aici ar fi următoarea. Întrebată de o rudă “ameţită” de moldovenisme dacă vorbim şi noi româneşte, mama mea a spus: “Da, numai că noi vorbim strîcat, iar ei (românii din ţară) vorbesc delicat”. Când lucram cu românii din ţară îmi spuneau “Cronicarul”, aluzie la faptul că am un vocabular arhaic, chiar mai redus.La noi s-a menţinut, deci, un limbaj arhaic.

Iorga a observat asta încă din 1905, când a venit clandestin şi a scris “Basarabia noastră”, iar observaţia e valabilă şi astăzi. Pentru că lumea e mai greu receptivă la neologisme, la schimbările din limbă. Şi, totuşi, când s-a trecut din nou la limba română, au uitat de sistemul sovietic şi au asimilat destul de repede – zic “primar” în loc de “predsedatel”.Apoi, să nu uităm, limba este într-o firească legătură cu libertatea din societate.

Spre exemplu, mama unui prieten nu-mi dădea voie să-i spun “doamnă” în public, pentru că se temea.

 

 

Cum s-a format curentul acesta al “moldovenismului”?

 

 

El a apărut din timpul ţarilor pentru a justifica ocupaţia. Aici era alt popor decât românii. Simplu de tot! Iar limba moldovenească a fost susţinută de nişte mici diferenţieri, făcute artificial.

Era genul masculin, feminin, dar nu şi genul neutru, ca în România, ci forma ambigenă (dar asta era din timpul Şcolii Ardelene, nu-i nimic nou). Vocativul nu era al cincilea caz, dar era anexat după Acuzativ. Conjunctivul îl numeau Subjonctiv, ca-n franţuzeşte.

Care parte a populaţiei a fost mai puternic afectată de rusificare?

Orăşenii şi muncitorii, pentru că în fabrici se vorbea numai în ruseşte. Apoi, după anii ’60, în universităţi. Erau lucruri absurde. Ruşii n-au vii, dar ne învăţau pe noi, în ruseşte, cum să cultivăm viţa-de-vie, ei neavând o terminologie în acest sens.Au fost mai feriţi ţăranii. Iar stindardul românismului şi al limbii române a fost ţinut sus de intelectuali.

Eu am învăţat într-o şcoală cu 30 de învăţători şi profesori. 7 sau 8 aveau şcoală românească. Ei dădeau tonul. Iar profesoara de matematică nu-ţi dădea nota 5, dacă nu vorbeai corect. Ne cerea să vorbim măcar ca la Radio Chişinău; ca la Radio Bucureşti era imposibil. Radio Iaşi ne era, iarăşi, model. Oamenii lăsau totul baltă să asculte Cenaclul “Flacăra”, care pentru noi era un model de românism, era răvăşitor.

Ne făcea imuni la tot ce se întâmpla în spaţiul rusesc.Mioara Avram a spus cândva o chestie, la care şi eu subscriu, cum că supravieţuirea limbii române aici e un miracol.

Şcoala românească, familia şi simţirea – astea toate au ţinut limba în viaţă. Să ştiţi că aici românismul nu-i o poveste sau o doctrină. Este o trăire care a infestat, în sensul bun al cuvântului, multă lume.

 

 

 

 

 

Cum stau lucrurile în Transnistria, în privinţa limbii?

 

Acolo e de groază. Dacă în privinţa românismului şi a limbii române noi semănăm cu un drum părăginit, acolo este asfalt din care abia ies câteva fire de iarbă.D-stră aţi început, încă din 1989, să ţineţi cursuri de ortografie a limbii române pentru profesorii din Basarabia şi din regiunea Cernăuţi.

Care era situaţia atunci, se simţea nevoia?Era chiar o necesitate, pentru că pierdusem foarte mult în privinţa exerciţiului limbii.În momentul de faţă, care e rolul şcolii în această direcţie? Se fac eforturi suficiente pentru cultivarea limbii române literare?Este o situaţie dificilă. Am impresia că se învaţă prea puţin Istoria românilor.

Şi apoi se învaţă prea mult engleza şi rusa. Culmea, se acceptă arma ocupantului. Limba rusă se predă în şcoli, dar nu opţional, ci obligatoriu.

 

Ce-i lipseşte limbii române aici?

 

O limbă se ţine prin unitate. Spaniola de ce e viabilă în 20 de ţări, la mii de kilometri distanţă? Pentru că toţi ascultă de Academia Regală din Madrid; acela e forul care decide. Germana s-a menţinut în trei -patru state pentru că aveau Academia de la Bonn. Arabii se ţin prin Academia de la Cairo. Noi nu putem inventa, la Chişinău sau la Tiraspol, o academie. Trebuie să ţinem de cea de la Bucureşti.

În plus, atât oficialilor de aici, cât şi celor de la Bucureşti ar trebui să le pese mai mult de starea limbii. Acum, nu există la Bucureşti o lege de ocrotire a limbii române.Iar în Basarabia, limba rusă trebuie scoasă din uz. Nu cu ură şi părtinire, ci paşnicCredeţi într-o zi în care toţi basarabenii să fie părtaşii “miracolului” limbii române?Am avut un profesor în universitate, Nicolae Corlăteanu, cu şcoală românească solidă, făcută la Cernăuţi, dar care aluneca în prostii de genul: alfabetul chirilic e mai bun, limba moldovenească este a noua limbă romanică.

A ţinut-o pe-a lui până când eu, de-acum, ca discipol al lui, începusem să iau atitudine în privinţa limbii. Era plătit şi ţinut în chingi, cu o soţie rusoaică. După ’90 s-a pocăit. A cerut iertare public că a minţit şi că a fost laş. A murit pe la 90 de ani, dar în ultimul interviu acordat a spus: “Eu cred în izbânda limbii române. Şi vă rog şi pe voi să credeţi. Cine nu are speranţă şi încredere în izbândă, deja este învins”. Foarte bine a spus. Şi eu cred că trebuie să sperăm în izbândă.

 

 

vlad_pohila_2jpg

 

 

Scurtă biografie

 

 

Ziarist, scriitor, publicist şi traducător, Vlad Pohilă este una dintre cele mai importante voci ale Basarabiei din ultimii 20 de ani. Dincolo de Prut, este cunoscut pentru eforturile sale neobosite de promovare a limbii române.

În 1989, când în Basarabia încă se scria cu litere chirilice, a editat un îndreptar cu un titlu foarte curajos – “Să citim, să scriem cu litere latine” – în care erau intercalate texte cu litere ruseşti şi litere latine.

Multe generaţii de elevi au studiat, dincolo de Prut, grafia latină, după acest îndreptar. În ultimii 20 de ani a editat numeroase lucrări dedicate promovării limbii româneşti și utilizării sale corecte.

Este unul dintre cei graţie căruia în Basarabia s-a revenit, după ’90, la grafia latină.Autor a numeroase articole pe teme culturale (literatură, artă, învăţământ, starea limbii române în R. Moldova, sociolingvistică, etnologie) şi de cultivare a limbii, realizator de emisiuni radiofonice şi de televiziune de popularizare a limbii române literare, Vlad Pohilă a fost apreciat de Grigore Vieru ca fiind “un remarcabil lingvist, dar şi strălucit publicist”.

Vlad Pohilă este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1990) şi membru al Comisiei Naţionale pentru onomastică de pe lângă Ministerul Educaţiei al R. Moldova.

 

 

Sursa:  Otilia Bălinișteanu – Doxologia

Publicitate

21/10/2014 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

” O autostopistă este de obicei o tipă tânără, frumoasă şi cu fustiţa scurtă, care-ţi apare în cale când eşti cu nevasta.”

 

 

 

 

 

 

 

– Woody Allen –

 

 

 

 

 

woody allen on creativity

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Woody Allen ( Allen Stewart Konigsberg, n. 1 decembrie 1935, New York), este unul dintre cei mai importanți comedieni americani de film.

 In 1964, Woody și-a făcut debutul în industria cinematografică, fiind angajat ca scenarist pentru What´s New Pussycat.

A obtinut  numeroase premii, printre care :
Sylvania (1957), O.Henry (1977), 3 premii Oscar ( la  filmul Annie Hall, pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu), Golden Globe (1986), Festivalul International de la Venetia (1995).

 

 Printre  vorbele sale de spirit celebre se numara si acestea :

 

“Avantajul omului inteligent este ca poate face pe prostul ori de cate ori are chef !”

 

“Banii sunt mai buni decat saracia, dar numai din motive financiare…”

 

“Am doişpe’ ani, intru alergând într-o sinagogă, şi-l întreb pe rabin care este sensul vieţii… El îmi spune sensul vieţii, dar mi-l spune în ebraică, eu nu înţeleg ebraica, apoi el vrea să-mi ceară 600 de dolari pentru lecţii de ebraică !”

 

21/10/2014 Posted by | UMOR | , , , , , | Un comentariu

Separatismul moldovean si istoria puţin cunoscută a episodului răzmeriţei antiunioniste din 3/15 aprilie 1866 de la Ia Iași

 

 

 

 

 

O istorie  nespusa a Unirii. Separatismul in Moldova 

 

 

In volumul „Virstele Unirii. De la unitatea etnica la constiinta nationala”, istoricul Adrian Cioflanca, de la Institutul „A.D. Xenopol”, trateaza un subiect considerat mult timp tabu: separatismul moldovean.

Avandu-i ca exponenti principali pe Gheorghe Asachi si Nicolae Istrati, miscarea separatista din Moldova a aparut in 1856, an in care ideea Unirii celor doua Principate prinsese deja un anume contur politic.

Separatistii se opuneau ideii de unire, motivind prin traditia diferita a celor doua tari, dar mai ales, prin argumente de ordin practic.

Despre controversele si problemele provocate de Unire nu se prea pomeneste si, ca urmare, nici despre miscarea separatista nu  putem afla prea multe din cartile de istorie sau din muzee. 

Memorialistul Nicolae Sutu relateaza ca antiunionistii se temeau ca Bucurestiul va deveni noua capitala a Principatelor Unite, iar Moldova va fi marginalizata.

Separatistii erau convinsi ca „Iasii si toata Moldova de Sus nu vor fi decit puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse in planul doi”.

Ei se asteptau ca muntenii sa domine in timp conducerea politica a Principatelor Unite, iar „moldovenii vor fi siliti sa indure legea muntenilor si sa fie absorbiti mai curind ca un popor cucerit, decit ca unul unit cu Tara Romaneasca.”

Asa cum se stie, evenimentele din ianuarie 1859 au dus la infringerea separatistilor si la Unirea celor doua Principate.

Temerile separatistilor s-au confirmat in parte, noul aranjament statal impunind o viziune radical centralista a acestuia.

 

 

 

           Principele Alexandru Ioan Cuza

 

 

 

 

 

In ciuda numeroaselor voci  care solicitau ca noul stat sa aiba capitala la Focsani, unele provenind chiar din rindurile unionistilor moldoveni, in 1862 domnul Cuza a promulgat decretele de centralizare a principalelor institutii la Bucuresti, astfel ca, dupa 1862, un prilej de lupta politica pentru separatisti a fost chestiunea „compensatiei morale”, pe care o  reclamau pentru „sacrificiul” facut de Iasi pe altarul Unirii.

Ideea amplasarii Curtii de Casatie la Iasi, ca gest reparatoriu, a fost respinsa intr- un final de fosul legislativ, generind in „dulcele tirg” masive proteste de strada.

Nu este astfel de mirare ca inlaturarea la 11 februarie 1866,a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, provenit de la Iasi, a fost sarbatorita la Iasi prin trei nopti de iluminatii.

 

 

Miscarea separatista, inabusita in singe

 

Pe  11 februarie 1866 domnitorul României, este silit să abdice ca urmare a conjurației pregătite de coaliția dintre conservatori și liberal–radicali (Monstruoasa Coalitie),puterea fiind preluată de o locotenență domnească.  

„S-a săvârșit ceea ce doream și eu demult, dar s-ar fi putut petrece și altfel. Sunt îndurerat că iubita mea armată și-a călcat jurământul de credinţă.”

Astfel au sunat ultimele cuvinte rostite de Alexandru Ioan Cuza, înainte de a fi scos din palat, după o domnie scurtă, dar plină de înfăptuiri.

Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit după ce printul german  Carol de Hohenzollern- Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Detronarea domnitorului Cuza a dat un suflu nou miscarii separatiste, frustrarea atingind apogeul in ziua de 3/15 aprilie 1866, cand a izbucnit o violenta manifestatie separatista, despre care astazi se mai stiu putine lucruri.

Printre participanții la insurecție s-au numărat frații Constantin și Alexandru Moruzi, mai mulți membri ai familiei Roznovanu, Teodor Boldur-Lățescu (personaj care s-a ocupat de dirijarea efectivă a mișcării de stradă) și mitropolitul  Calinic Miclescu .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mitropolitul Calinic Miclescu (nume de  botez, Constantin), s-a născut la 16 aprilie 1822, la Suceava, într-o veche şi strălucită familie boierească, atestată încă din veacul al XV-lea. Tatăl său, logofătul Scarlat Miclescu, era fratele lui Sofronie Miclescu, episcop al Huşilor în perioada 1826-1851, devenind ulterior mitropolit al Moldovei.(1865-1875) și apoi  mitropolit-primat al Ungro-Vlahiei (1875-1886).A decedat la 14 august 1886 in Bucuresti.

Mișcarea separatistă de la Iași, a avut ca scop aducerea la domnie la începutul lui aprilie a boierului  Nicolae Rosetti – Roznovanu  (zis „Nunuță”), planul fiind ca Moldova sa fie din nou separata de Muntenia.In fruntea acțiunilor secesioniste la Iasi se afla prințul Costache Moruzzi care uneltea cusprijinul  Rusiei.

In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ strigind  „Jos Unirea!”, „Jos Printul strain!”, „Traiasca Moldova”.

 In curtea Mitropoliei şi a palatului Roznovanu, aflat peste drum, se adunase o mulţime de ieşeni, ridicaţi din mahalale de Toderiţă Lăţescu, boier de neam vechi, de o forţă fizică de temut.

La palatul Roznovanu, Mitropolitul Calinic a binecuvîntat mulţimea şi a semnat declaraţia de independenţă.

Apoi, în sunetele clopotelor Mitropoliei, Calinic, cu crucea în mîna, s-a pus în fruntea mişcării, îndemnîndu-i spre Palat, unde se afla locotenentul domnesc, Lascăr Catargiu, venit cu o zi înainte în capitala moldavă, pentru a zădărnici mişcarea antiunionistă.

În mulţime, alături de înalta faţă bisericească, se găseau şi mulţi clerici, printre ei şi diaconul Ion Creangă.

Armata a fost  chemată să intervină, astfel că mulţimea antiunioniştilor a fost respinsă pe Uliţa Mare, spre Mitropolie şi palatul Roznovanu..

Din Palat s-au tras focuri de armă, iar militarii sositi sa restabilească ordinea a fost atacati cu pietre. După ce a tras câteva focuri de avertisment și generalul Davilla a încercat să pacifice mulțimea, trupa a tras în plin pentru a împrăștia răzvrătiții.

Baricada din fața reședinței Roznovanu a fost dărâmată, iar soldații l-au arestat pe Nunuță Roznovanu  si…”au tras de picioare de sub canapele” pe alți conspiratori aflați în situație disperată.

După câteva ore de confruntări între cei aproximativ 500 de demonstranți (număr foarte mare, pentru acea perioadă) și  soldații  unui regiment muntean adus special să potolească revolta, care a atacat la baioneta, rebeliunea a fost înăbușită.

 Mișcarea separatista  a fost favorizată si de slăbiciunea guvernanților,care nu se puteau hotărî asupra persoanei ce urma să fie aleasă în locul lui Cuza.

Numarul victimelor nu se stie precis, pentru ca autoritatile au facut ancheta in cel mai mare secret, dar este vorba oricum de cel putin citeva zeci de morti si alte zeci de raniti.

Mitropolitul Calinic Miclescu s-a ales cu o rana, fiind ajutat de diaconul Ion Creanga care, impreuna cu colegul sau, Ienachescu, il ascund in pivnita unei case din apropiere, salvindu-i astfel viata.

S- au operat numeroase arestari in randul rebelilor, iar Mitropolitul Moldovei a fost pus sub acuzare.

Ceva mai tarziu, Mitropolitul s-a intilnit in taina cu Titu Maiorescu, care l-a convins sa se predea. A fost dus la Manastirea Sf. Spiridon, iar apartamentul sau de la Mitropolie i-a fost sigilat.

Suspendat între 6 aprilie 1866 și 2 iunie 1866, el a girat  episcopiile de Roman si Husi și a Dunării de Jos.

Probabil, ca Mitropolitul ar fi cazut  in definitiva dizgratie, daca Printul Carol, care tocmai intrase in tara, nu ar fi semnat la Gaesti un decret de amnistiere, care l-a  salvat de la o pedeapsa aspra si i-a iertat pe opozantii moldoveni, absolvindu-i de “crime si delicte politice”.

Asemenea multor personalități ale vremii, Calinic Miclescu s-a  împacat până la urmă cu realitatea.

În aprilie 1868, când prințul Carol I a călătorit în Moldova, el a acceptat să-l găzduiască la Palatul Mitropoliei din Iasi, iar liderul mișcării antiunioniste  din 1866, fostul rebel N.Rosetti – Roznovanu, îl invita pe Prinț la ceremonia căsătoriei sale.

 

 După moartea mitropolitului Nifon Rusaila,  la 31 mai 1875 IPS Calinic Miclescu este ales mitropolit primat al României, deținând această demnitate până la moarte.

La 11 aprilie 1876, senator de drept fiind, e ales, la propunerea lui I.C.Bratianu ,președinte al Senatului, cu 47 de voturi din 53 de votanți.

La 14 martie 1881, Senatul, urmând Camerei Deputaților, votează Legea prin care România devine Regat, Carol I fiind proclamat Rege.

În cuvântul rostit cu acest prilej, mitropolitul Calinic  a omagiat regalitatea si natiunea romana spunand:

„(…)Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act național și, împărtășind simțămintele de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvânteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I.
Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României!
Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României!

Să trăiască Națiunea română și guvernul care a condus până aci destinele ei! (aplauze generale)”

 – Stenograma ședinței –

 

 

 

Monumente  ale Unirii Principatelor Române de la 1859

 

 

 

 

Statuia lui Cuza, cu bani „jidanesti”

 

 

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de  Unirea Principatelor il constituie inaugurarea la Iasi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza.

Intr-un articol – document aparut in urma cu doi ani, in „Ziarul de Iasi”, istoricul Andi Mihalache surprindea in detaliu contextul tensionat in care s-a facut dezvelirea monumentului. Mai intii, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza.

Locul initial fusese stabilit pentru „Piata Noua”, o zona aflata in fata actualului hotel Continental.

A.D. Xenopol si A.C. Cuza s-au impotrivit amplasamentului, argumentind ca in 1857 si 1859 Hora Unirii se jucase in fata fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria.

Protestul celor doi a ajuns pina la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iasilor, Nicolae Gane.

Edilul se plingea atunci Guvernului ca cei doi „agitatori” fusesera initial de acord cu primul loc si ca municipalitatea cumparase in acest sens terenul si darimase unele cladiri. „

Abia acum domnii profesori Xenopol si Cuza au avut tristul curaj sa intreprinda o campanie contra comunei si sa agite tinerimea universitara”, scria primarul.

Intr-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, in actuala Piata a Unirii, cu conditia ca toate cheltuielile survenite sa nu fie suportate de primarie, ci de cei care venisera cu ideea. Scandalul era departe de a se fi incheiat.

Pentru lucrarile suplimentare, Xenopol a gasit sprijin financiar la citiva intreprinzatori evrei. Fireste, si-a pus in cap presa nationalista si antisemita apropiata de Partidul Conservator, formatiune politica pe care Xenopol tocmai o parasise.

Ziarele semnalau malitios ca statuia lui Cuza se ridica cu „bani jidanesti”, dintr-un „capriciu politico-electoral” si cu sprijinul interesat al ziarului „Adevarul”, publicatie care ar fi fost finantata de  Alianta Israelita.

 

 

 

 

               Principele Carol I

 

 

 

 

Regele, atacat de ieseni cu mere stricate

 

Doi ani mai tirziu, in preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intentiona sa se foloseasca de vizita la Iasi pentru a-i impaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu si P.P.Carp, ultimii doi farimitind miscarea conservatoare prin infiintarea unui partid distinct.

Regele venea la Iasi sperind ca aici, intr-un context festiv, va reusi sa puna capat dezbinarii dintre conservatori, revigorind astfel pionul necesar bipartidismului.

In plus, regele trebuia sa dea satisfactie lui Dimitrie Greceanu, sef al conservatorilor ieseni, nemultumit ca nu primise nici un portofoliu in guvernul Titu Maiorescu.

Serbarea de la Iasi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politica. In ziua inaugurarii statuii, autoritatile au luat masuri extraordinare de securitate, temindu-se de eventuale manifestatii antiregale sau anticentraliste.

De altfel, Carol I nu avea amintiri prea placute din precedentele vizite la Iasi, cind fusese la un moment dat „atacat” cu mere stricate. Detaliile organizarii au mers pina

intr-acolo incit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis initial sa apara pe lista oratorilor, fiind susceptibil ca va folosi tribuna pentru a formula acuzatii la adresa guvernului. Pana la urma, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fara probleme.

Cu o singura exceptie, mai degraba comica. Dezvelirea monumentului putea fi ratata pentru ca pinza care-l inconjura cadea de la sine.

Evenimentul a fost salvat de stapinirea de sine a lui Carol I, care a observat defectiunea si a ordonat imediat garzii sa dea onorul, lasind impresia ca momentul fusese intocmai gindit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, creind compensatii simbolice pentru „sacrificiul” lor.

Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, „a doua capitala” (titlu revendicat de ieseni), „a doua resedinta” sau, preluind o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, „capitala culturala a tarii”.

După revolta din 3/15 aprilie 1866, separatismul moldovenesc și-a pierdut, treptat, din influență, el nemaiconstituind o mișcare importantă în peisajul politic.

Singurul său purtător de cuvânt a rămas Teoor Bolur- Latescu , animator al ziarului satiric „Boldul”.

Revendicările moldovenești și conservarea identității regionale au devenit  apanajul unei elite diversificate, fără o orientare precisă din punct de vedere politic.

Anii au trecut si frictiunile s-au imblinzit cu timpul, iar din negocierile initiale dure pentru stabilirea sediilor de institutii  nu a ramas pina azi decit cutuma numirii Mitropolitului Moldovei ca Patriarh, precum si faima infiintarii primei universitati din tara, la Iasi. 

 

 

 

 

21/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: