CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O pagină puţin cunoscută a istoriei noastre : Mişcarea de protest din sudul Olteniei impotriva venirii lui Carol I pe tron

 

 

 

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (n.20 aprilie 1839 – d. 10 octombrie 1914), a fost domnitorul, apoi regele Romaniei care a condus  Principatele Romane, și apoi România, după abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Putini mai ştiu in zilele noastre că toată zona din sudul României, de la Calafat şi până la Dăbuleni, a fost în anul 1866 centrul unei mişcări de protest care a stârnit panică până la Bucureşti.

La începutul lunii mai a anului 1866, toată floarea politică şi administrativă a ţării pregătea cu emoţie venirea în ţară a viitorului domnitor  Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen– cel care în data de 10 mai a acelui an urma să fie primit triumfal în Bucureşti.

 Iata insa ca , atunci  când oricine s-ar fi aşteptat mai puţin, într-un colţ al României câţiva ţărani olteni au decis se opună noului regim şi să-l răzbune pe domnitorul detronat Alexandru Ioan Cuza !

Acest crâmpei din  istoria noastra  s-ar putea intitula „Regele Carol I şi oltenii „.

De fapt, aceşti olteni nu erau chiar ţărani obişnuiţi. Ei erau aşa-numiţii ţărani-grăniceri de pe linia Dunării, aleşi dintre fiii satelor din jurul Calafatului.

Pe data de 4 mai 1866, ei au primit ordinul să se încoloneze şi să plece spre Craiova, urmând ca de acolo să fie trimişi la Bucureşti, pentru a asista la ceremonia de primire a noului domn Carol.

Dar, cum aceşti fii de ţărani nu aveau prea multă carte şi cum nimeni nu se străduise să le explice misterele politicii, printre aceşti olteni au început să apară zvonuri ciudate.

În primul rând, ei nu înţelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni un alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse nişte loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamţ le va lua pământurile înapoi.

În fine, în al treilea rând, grănicerii şi-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună.

Şi astfel, în ziua de 7 mai, în Calafat şi în satele învecinate Maglavit, Pisc, Poiana Mare, Cetate şi alte câteva – grănicerii au pornit o adevărată revoltă.

Ei au cutezat să-şi alunge ofiţerii şi au refuzat să asculte ordinele primite. În plus, strigau că ciocoii l-au dat jos pe Cuza şi chiar ameninţau că vor merge spre Bucureşti pentru a da jos pe domnul neamţ şi guvernul său.

Imediat, prefectura si primăria de la Craiova s-au alarmat, iar vestea a ajuns şi la vârful Ministerului de Interne. Pe 10 mai 1866, domnitorul Carol I a intrat în Bucureşti, dar Istoria va reţine că oltenii-grăniceri de pe malul Dunării au refuzat să vină să-l întâmpine.

Abia după lungi săptămâni şi după lungi tratative şi ameninţări, grănicerii au fost potoliţi şi li s-au dat asigurări că nimeni de la Bucureşti – şi cu atât mai puţin noul domnitor – nu are de gând să le ia pământurile.

Printre ultimii rebeli liniştiţi s-au numărat cei din satul Dăbuleni.

Peste alţi 10 ani, mulţi dintre acei ţărani olteni aveau să lupte ca nişte eroi pe fronturile Războiului de Independenţă din 1877, chiar sub steagul purtat de cel pe care ei îl priviseră cu suspiciune în mai 1866 – adică gloriosul viitor rege al României Carol I.

Morala poveştii de faţă pleacă de la un detaliu real: ani la rând după acea revoltă din 1866, ori de câte ori o nouă lege anunţa probleme, Regele Carol I îi întreba pe sfetnicii săi: dar, oare, dăbulenii ce zic? De unde rezultă că mulţimile se pot înşela uneori în istorie, dar, cu toate acestea, un conducător înţelept este dator să fie atent la talpa ţării.

 

surse: Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor, Editura Curtea Veche, 2014, p.15-17 si blogul istoriiregasite.wordpress.com/

20/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Zboară Niangrâpsiti – Blog armânescu : „De ce nu cred în “limba aromână” şi “minoritatea aromână din România”

 

 

 

 

 

 

 

NOTTO: 

“A legaliza o comunitate aromânească  m i n o r i t a r ă  în România, astăzi, ar constitui cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a aromânilor” – Matilda Caragiu Marioţeanu, “Dodecalog”

 

 

De prin 1996 incoace circula insistent in România un curent foarte zgomotos, care propovaduieste că aromânii vorbesc o limba distincta de limba română si, ca urmare, ar trebui ca aromânii din România sa fie recunoscuti ca o minoritate etnica, cu drepturi ca ale oricarei alte minoritati de acest fel, cum ar fi maghiarii sau turco-tatarii.

In zadar oameni care au tinut ridicat stindardul Armânamei in Romania comunista si care au studiat fenomenul ani de-a randul (Hristu Candroveanu, Ion Caramitru, Matilda Caragiu s.a.) sau insasi vocea autorizata a Academiei Romane au sustinut ca aceasta este o prostie si ca nu poti rescrie un intreg capitol din dialectologie dupa interesele unor profani, caci curentul “minoritar” a ajuns sa puna pumnul in gura unor somitati universitare (vezi cazul Stoica Lascu), refuzand dialogul in lipsa unor argumente solide.

 

In principiu, adevarul, asa cum il recunosc eu, este ca limba romana are patru dialecte:
– daco-român, vorbit la nord de Dunare, ceea ce astazi numim “limba română”
– macedo-român sau aromân
– megleno-român
– istro-român

 

Nu doresc sa intru acum in polemica cu “minoritarii”, incepind sa ne dam cu parerea unii in altii, sustinuti de argumente mai mult sau mai putin avizate (de ex. Xenopol vs. Capidan). Ceea ce vreau insa este sa va reamintesc: de ce la inceputul anilor ’90 (lasam perioada comunista la o parte) niciunuia dintre cei care astazi sustin sus si tare ca aromana este o limba de sine statatoare, nu ii trecuse inca asa ceva prin cap?

Pai, de ce? Pentru ca, pornind de la un lucru eminamente laudabil, acela de a sustine conservarea dialectului si traditiilor aromane, asii de CARO ai unei oarecare asociatii aromane s-au dus cu jalba-n protap pe la ministere sa ceara fonduri. Aici, stupoare!

Raspunsul pe care l-au primit a fost unul pentru care nu erau pregatiti in niciun fel: statul aloca fonduri pentru invatamantul si serviciul religios in alte limbi numai in cazul minoritatilor nationale recunoscute in Romania! Ei si? Aţel gaile! Ce, noi nu putem sa ne declaram minoritate nationala? Ce, mucañil’i inteleg ce vorbim noi? Traditiile noastre le mai are cineva in Romania?

Toate acestea uitand ca:

– dintre toate tarile unde locuiesc aromani in numar considerabil, numai in Macedonia (FYROM) sunt recunoscuti oficial ca minoritate nationala, fata de majoritatea slava cu care nu are nimic in comun decat faptul ca imparte, pasnic, acelasi teritoriu

– faptul ca un roman deloc sau cu greu ar intelege anumite pasaje din discutia unor aromani nu inseamna ca ei vorbesc o alta limba, pentru ca acelasi lucru se intampla (un exemplu aleator) cu italienii din nordul si cei din sudul Italiei.

In aceste conditii, cum se face ca in aromana gasim cuvinte absolut identic rostite in graiul moldovenesc sau cel ardelenesc? Iar cu meglenii cum ramane, sunt si ei o minoritate si vorbesc o limba distincta? Nu cumva “armân” inseamna “român” tot asa cum “alasu” inseamna “las”, “afirescu” – “feresc” sau “aumbra” – “umbra” (cu “a” protetic specific intregului dialect aroman)? Dar fârserotii de ce isi spun “râmâni“?

– aromânii, ca ramura sudica a poporului român, au avut pina la un anumit moment aceeasi istorie cu daco-românii (vezi Imperiul lui Ionita si Asan), iar apoi au ramas ca o masa compacta de latinitate in marea slava de la sudul Dunarii si au imprumutat traditiile regasite la toate popoarele din Balcani.

Nu e de neglijat nici faptul ca o “minoritate aromana” recunoscuta in Romania ar conveni de minune unor politicieni (nu Gigi, am scris “politicieni”, ce naiba!), care astfel ar ajunge in Parlament din oficiu, faca sa mai treaca prin furcile caudine electorale…

Si uite asa, ne-am trezit peste noapte ca aromânii nu mai sunt armâñil’i, ci… armânjlj, cuvant pe care multi aromani nu stiu cum sa il citeasca, daramite fratii nostri de ginta latina. Ca sa nu mai amintim de fanteziile lingvistice ale unor “specialisti” aromani contemporani, care propun ca numele etniei sa fie makedonarmanj sau aromani macedoneni :lol: sau fabulatiile publicate intr-o revista armaneasca, cum ca numele de aroman provine de la… zeul soare Amon-Ra :!:

E adevarat ca nu exista o grafie unanim acceptata pentru aromana, dar sa folosesti pentru un dialect al unei limbi romanice grafia specifica unei limbi slave, doar pentru ca asa au fost obisnuiti aromanii din Macedonia, lucrul acesta a indignat in primul rand o somitate de rangul Matildei Caragiu.

Sigur, regretatul Vasile Barba, sustinatorul acesteia, are meritele sale incontestabile in pastrarea valorilor noastre, dar nu trebuie sa uitam ca domnia sa, desi un erudit prin excelenta, nu avea studii de lingvistica. Iar Recomandarea Consiliului Europei nr. 1333/1997 are marele merit de a atrage atentia asupra necesitatii pastrarii identitatii aromanilor si… atat! Ea este exact ceea ce ii spune numele, o simpla recomandare fara putere juridica pentru tarile europene in care traiesc aromanii.

Problemele aromanilor de azi sunt altele si mult mai grave. In Grecia, cea mai mare masa compacta de aromani din Europa nu este nici macar recunoscuta ca o entitate separata, fara a mai putea vorbi de drepturi sau minoritate.

Tinerii aromani de peste tot inteleg tot mai putin din necesitatea pastrarii identitatii lor in era globalizarii, ceea ce face ca temerea lui Papahagi sa se adevereasca, chiar daca mai tarziu de sfarsitul secolului XX, cum prevedea el: aromanii vor disparea incet-incet, asimilati in tarile de adoptie…

Nu-i asa ca prin aceasta ultima remarca am dat un argument solid tuturor celor pe care m-am straduit sa ii combat in aceasta lunga postare :) ? Astept si accept orice comentariu civilizat prin care sa mi se spuna argumentat ca gresesc…

 

 

 

 

 

Sursa : http://daimadeadun.wordpress.com/

 

 

20/10/2014 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

” Ţăranii români ştiu de la mic şi până la mare ceea ce este bine şi ceea ce este rău.

Tablele lor de valori sunt cuprinse în proverbe, în datinile şi în doctrina străbunilor – ca şi în filosofia naturalităţii.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 – Constantin Brâncuşi –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

http://www.mlnar.ro/en/system/files/images/constantin_brancusi_smoker.jpg

 

 

 

  Constantin Brâncuși (n.19 februarie 1876, Hobita, Gorj  — d. 16 martie 1957, Paris), a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană.

 A primit in 1903  prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila  , care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București.

Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul.

Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților.

Înfuriat , Brâncuși a ple cat din sala de ședințe , fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

“Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.”

 

La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor.

După  1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.

Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual.

În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.

Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea.  

Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” ( Jean Cassou) .

În 1937  cunoscutul sculptor Henry Moore   scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”.

Brâncuși   spunea:

„Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.”

 

 

 

 

20/10/2014 Posted by | ARTA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: