Gândul zilei

 

 

 

 

 

Mulţi doctori buni rămân fără serviciu.

Şi mai mulţi ginecologi nu-şi pot arăta dragostea faţă de femeile din America.

 

 

 

 

 –  George W. Bush –

 

 

 

 

 

 

 

 

George Walker Bush (n. 6 iulie 1946), a fost cel de-al patruzeci si treilea  presedinte al SUA. Pe  2 iulie 2004 a fost reales pentru a doua oară, învingându-l pe democratul John Kerry cu un scor foarte strâns.

Tatăl său,George H.W.Bush a fost cu 8 ani inaintea sa, cel de-al patruzeci si unulea presedinte al SUA.

In timpul mandatelor sale de presedinte, Statele Unite  au declansat impreuna cu aliatii lor un razboi impotriva Irakului lui Saddam Hussein si de asemenea, in urma atacurilor impotriva Turnurilor Gemene de la New York, o lupta necrutatoare impotriva terorismului mondial, invadand Afganistanul aflat sub dictatura extremistilor fundamentalisti talibani.

 

A fost urmat la Casa Alba de Barack Obama, primul presedinte de culoare din istoria Statelor Unite  ale Americii.

Publicitate

MOCIONI – O familie de aromâni intrată in istorie

 

 

 

 

 

 Membrii familiei MOCIONI 

 

 

 

„Familia Mociu-Moceanu-Mocsonyi – Mocioni a fost, printre aromâni, unică  nu numai la poziţia ei pe plan european, ci mai cu seamă pe plan naţional. Emigraţi în Ungaria şi stabiliţi în Banat, implicaţi activ în promovarea şi obţinerea drepturilor politice ale românilor din Ungaria.

Cu toate că s-au înrudit cu familii maghiare, sârbeşti sau germane, au păstrat un conservatorism ortodox neclintit şi s-au delimitat de curentul de maghiarizare. Familia Mocioni a fost printre puţinele excepţii care au reprezentat aristocraţia românească în fosta Ungarie. Au fost mari politicieni, filantropi, susţinători ai culturii române.
 
Ea este originară din Tessalia şi este înrudită îndeaproape cu faimosul căpitan Andruţă Veru, unul din eroii naţionali ai aromânilor.

În patria lor erau porecliţi Moceanu sau Muciană,  de la numele de Mocidani, dat românilor din Aspropotam din Tesalia.

Patria lor era provincia Aspropotam din Tesalia de nord-est, locuită numai de români. Acolo Mociani sau Muciană era o mare familie.

Mocionii care au emigrat în Ungaria şi în Banat se trăgeau din ramura care locuia la Moscopole.Ei fac parte din valul de familii macedoromâne care s-a aşezat în Ungaria, la Viena sau la Pesta în secolul XVIII.

Marea majoritate a acestora s-au asimilat cultural şi religios nobilimii maghiare, familia Mocioni fiind printre puţinele care a făcut excepţie şi şi-a păstrat caracterul ortodox şi românesc.

Prin tradiţia familiei se spune că primii doi fraţi care s-au refugiat în Ungaria au murit în luptele de la Zenta (1697) şi de la eliberarea Timişoarei.În 1747 a venit din Macedonia în Ungaria preotul Constantin Mocioni (numit şi Popovici) care a avut 5 fii. Aceştia au fost mari comercianţi în capitala Ungariei, au făcut mari averi şi au fost înnobilaţi.

Dintre cei cinci, Andrei a întemeiat linia de Foeni, după ce a obţinut domeniul de la Foeni în 1780,   iar Mihai, care a avut cinci fii, a întemeiat linia de Mocioni.

Începutul prosperităţii ei este strîns legat de creşterea oilor, de valorificarea produselor acestui patruped atît de strîns legat, în general, de soarta băştinaşilor de pe ambele maluri ale Dunării.

Prosperitatea luînd proporţii, ea începe să practice comerţul cu ridicata organizînd, în vederea acestui scop, caravane care-i duceau mărfurile, de acum diversificate, pînă în cele mai îndepărtate centre comerciale ale Imperiului Otoman. Cunoscînd o acsensiune vertiginoasă, locurile natale curînd nu au mai putut-o cuprinde.

De aceea familia Mocioni se mută, după cum se şi cuvenea, de timpuriu, la Moscopole unde va fi fi consederată curînd, printre cele mai înstărite. Aveau curţi şi case măreţe, precum şi o biserică proprie, ornată cu rare podoabe de cult din aur şi argint, ca şi mulţime de covoare orintale.

Cultul în această biserică a fost săvîrşit permanent numai de preoţi membri ai familiei.Îndeletnicirea de negustori a îngăduit Mocioniştilor să sesizeze de timpuriu schimbările ce se profilau în structura politică-militară a Turciei.

Ele le-au îngăduit să-şi extindă comerţul în ţările cucerite de musulmani în centrul Europei. Negustorind pe urmele învingătorilor, Mocionieştii, încărcîndu-şi averile pe catîri, au pornit în pribegie voită spre Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Ungaria şi Austria.”Familia Mocioni (varianta maghiara Mocsonyi  s-a  numărat printre familiile de frunte macedoromâne din Ungaria.

Membrii acestei familii, alături de mulţi alţi macedoromâni întreprinzători, s-a integrat în viaţa economică a Ungariei şi Austriei. Au creat întreprinderi comerciale prospere, au pătruns, prin căsătorii, în rîndurile nobilimii din cele două ţări.“Fapt istoric incontestabil, ce rezultă dintr-un arbore genealogic de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, e însă că un “Constantinus Motsonyi”, presbiter greco-neunit a venit, în anul 1747, din Macedonia în Ungaria şi a murit la Pesta în etate de 110 ani.

Preotul Constantin Mocioni a avut – ne informează geneologia – 5 fii, dintre care numai doi sunt amintiţi cu numele: Andrei, înnobilat şi Mihaiu, cari “pe lîngă numele de Motsonyi” îl poartă şi pe cel de “Popovits” , pentru că tatăl lor a fost preot.

Cunoaştem, însă, şi pe al treilea fiu al preotului Constantin Mocioni, cu numele Petru, care nefiind probabil, căsătorit, prin testamentul său din 14 aprilie 1759, l-a instituit drept moştenitor universal al său pe fratele mai mic, Andrei, cu obligaţia să-i dea bătrînului lor tată, cît timp va trăi, “una sută florini anual” şi să împlinească următoarele legate pioase:

Spitalului din Pesta: 100 fl.
Bisericii parohiale din Pesta: 100 fl.
Bisericii Sf.Gheorghe din Pesta: 100 fl.
Bisericii din Ierusalim: 100 fl.
Bisericii Sf.Munte din Turcia: 100 fl.
Bisericii Sf.Atanase din Moscopolea, locul său de naştere: 100 fl.
Şcoalei de acolo: 100 fl.Testamentul s-a publicat în Senatul din Pesta la 3 nov. 1775, cînd – probabil – a decedat testatorul.”

Fiii preotului Constantin Mocioni au găsit în capitala Ungariei un teren prielnic profesiunii lor de comercianţi.

Făcînd negoţ în stil mare, prin iscusinţa şi hărnicia lor au ajuns la o bunăstare materială, numărîndu-se printre fruntaşii breslei neguţătoreşti şi printre membrii de seamă a coloniei macedoromâne din Pesta.

Familia Mocioni a avut 17 case în capitala Ungariei.Mihai şi Andrei, fiind căsătoriţi, sînt străbunii celor două linii, înnobilate separat, în care se ramifică familia Mocioni, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Familia se scindează în două ramuri, una la Pesta, cealaltă în Ungaria de Nord la Miskolc şi Tokaj.

Creîndu-şi treptat o situaţie, Andrei întemeietorul liniei Mocioni de Foeni , a cerut, în 1780, şi a obţinut de la împăratul Iosif al II-lea moşia Foen din Banat, ca donaţie mixtă adică plătită în parte şi cu bani.

“În 1782, înainte de a primi confirmarea înnobilării sale, Andrei a fost împuşcat de un necunoscut, în timp ce se afla în casa administratorului său. Ca atare diploma de înnobilare, în cadrul căreia se stipulau drepturile de care urmau a se bucura descendenţii lui Andrei , inclusiv acordarea domeniului Foen, a fost emisă pe numele soţiei sale, Ecaterina Mocioni, născută Cojoca (care a trăit pînă în 1824) şi fiilor săi.

Eliberată la 28 februarie 1783, diploma a fost înregistrată, conform obiceiului, în 9 august acelaşi an la capitlul din Cenad şi reconfirmată de împăratul Francisc I al Austriei la 10 mai 1805 prin emiterea unei noi diplome.

Pentru recunoaşterea publică a drepturilor înserate, această nouă diplomă, a fost publicată la 6 august 1827 în comitatul Torontal şi la 21 aprilie 1828 în comitatul Caraş.

”Membrii celei de-a doua ramuri a familiei, al cărui prim reprezentant a fost Mihai Mocioni, şi-au avut îndeobşte sediul la Tokaj şi au fost înnobilaţi ca armalişti (adică fără donaţiunea unei moşii şi fără predicat) la 1 iunie 1798. Diploma a fost emisă sub semnătura împăratului Francisc I.

Mihai Mocioni a posedat o avere considerabilă, situîndu-se printre fruntaşii breslei negustoreşti din colonia macedoromână din Pesta.

“În anul 1761 se căsătoreşte cu Eva de Kefala, aparţinînd aceluiaşi grup etnic, cu care va avea 16 copii, din care în viaţă vor rămîne 8. Existenţa familiei s-a desfăşurat în limitele tradiţiei la care toţi ţineau foarte mult.

Mihai a cumpără proprietăţi şi case la Tokay, lîngă cele ale socrului său, unde s-a şi mutat, a făcut negustorie, a frecventat societatea aromână (două din fetele sale se mărită, una cu Naum Dera iar a doua cu Pellenga Diamandi).

Între ei au vorbit în dialect, însă au cunoscut, cum este şi firesc, limba maghiară.

”Familia Mocioni (însumînd 48 de membri, reprezentînd, în timp, 7 generaţii) , a jucat un rol de frunte în viaţa românilor din Ungaria, fiind cunoscută, ca una din cele mai prestigioase familii româneşti din Budapesta.

Prin activitatea lor, membrii familiei au intrat în istoria naţional-politică a Banatului. Ei au condus viaţa politică a românilor de aici timp de opt decenii.

Familia Mocioni a jucat în Banat un rol asemănător cu cel al Goleştilor în Ţara Românească şi al Hurmuzakeştilor în Bucovina.  

Sursa: Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria

si  enciclopediaromaniei.ro

Dosar istoric: 1916 – Trupele Puterilor Centrale ocupă Bucureștiul. VIDEO

               Început de secol XX în București

În fața pericolului iminent de ocupare a Capitalei de catre trupele mareșalului german von Mackensen, autoritatile române, regele, armata și o parte a locuitorilor Bucureștiului s-au retras în Moldova.

Pe 20 noiembrie  Guvernul României se retrage din Muntenia ocupată, la Iași, care devine capitala temporară a țării.

În urma lor au ramas doua treimi din teritoriul țării în mâinile inamicului, populația rămasă fiind nevoită sa suporte un regim de ocupație militară  foarte sever.

Capitularea Bucureștilor, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, a fost un moment greu, teribil, perceput în modul cel mai profund de societatea românească a vremii.

O „radiografie” a momentului a fost posibila nu numai cu ajutorul memorialisticii acelor zile, dar si cu ajutorul documentelor oficiale care s-au pastrat în colectiile muzeale sau în arhive.

Astfel, marturiile directe ale unor personalitati politice si culturale care au ramas în perioada ocupatei germane în Bucuresti – precum Alexandru Marghiloman, membru marcant al Partidului Conservator, Al. Tzigara Samurcas, directorul Fundatiei Carol I si al Muzeului de arta populara sau avocatul Cancicov, membru al Partidului Conservator Democrat (Take Ionescu) s.a. – au configurat evolutia evenimentelor, starile de spirit si atmosfera acelor timpuri.

Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu (1879-1964) membru corespondent al Academiei Române și secretar al Comisiei Monumentelor istorice își amintea :

”23 noiembrie. Mirecuri. Astăzi trebuie să intre. Poliția toată pe Calea Victoriei ca la sărbători. Se crede că vor veni dinspre Calea Rahovei. Birje grăbite cu femei germane, ce duc jerbe de crizanteme.

Scrâșnim din dinți, în neputința noastră de a răspunde la insultă. Un cer îndoliat.

Pe la trei după-amiază, șuiere de alarmă ale gardiștilor. Rămânem în ezitare dacă trebuie să mergem mai înainte. Înaintăm totuși spre Calea Victoriei.

Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare.

Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios.

Evident sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi.

 

 

Merg în companii succesive, amestecate cu escadroane de cavalerie, plutoane de mitraliere, baterii și trenuri de muniție. Nenorociți prizonieri printre ei. Îi prind la toate colțurile străzilor. Sunt într-adevăr într-o singură uniformă, aceiași de la mareșal la ultimul soldat.

Urâtă impresie fac însă cei ce nu sunt în serviciu cu bretele de ocnași. Abdomenul tuturor e împodobit cu crucea de fier.

E singura decorație ce o poartă și în felul cum o poartă, pare că voiesc să afirme țelul războiului lor: buna stare a stomacului. Germanii o poartă în stânga, turcii în dreapta. Palatul e ocupat militărește.

Câte două gărzi se postează la fiecare ușă de intrare. Bucătăriile de campanie se instalează în curtea palatului.

Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații din Ialomița (cu toții în București, peste 50.000), aclamă și defilează prin spalirul de soldați ce au înconjurat palatul de la poartă la alta.

Ofițerii întreabă de Capșa, Iordache (wo man isst gut). Cu o supremă satisfacție se instalează la mese.

Localurile, închise de la începerea războiului, sunt luminate și pline de lume.  Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii pantagruelice.

Îi privim și examinăm cu cuiozitatea cu care se privește o fiară de menajerie.

Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări în care au semănat moartea. Plătesc orice prețuri, sunt plini de bani.

Ceea ce ne izbește mai ales acum la început este jena pe care o simt în mijlocul luxului și strălucirii ce încă o aveau Bucureștii. Probabil se așteptau după atâtea denigrări să intre în cine știe ce capitală a unei cafrerii africane (Kaffraria= district din Africa de Sud).

Intră în localuri toți descoperiți, iau loc la mese după plicticoase formule de politeță. Ne izbește mai ales modul șoptit în care conversează și ținuta potolită ce contrastează atât de mult cu felul nostru de a vorbi și a ne agita zgomotos.

 Undeva scriau ei mai târziu: ”Ca o imagine de vis trecea vesel vioi oraș, cu toate strălucirile ce le oferea strada și vitrina pe dinaintea ochilor mari, deschiși ai trupelor ce traversau Bucureștii”.

Dar acum, încă noi suntem stăpâni și ei o simt asta în ironia față de ei și încrederea ce încă o avem față de cauza noastră cu toată victoria lor ce aducea căderea Bucureștilor.

Întreaga lor purtare de mai apoi fu de a zdrobi în noi orice mândrie și credință, de a ne lăsa doar măgulirea că suntem tolerați a trăi mai departe, în casa și pământul care nu aveau să mai fie ale noastre.

Petre P. Carp

Prințul Schaumburg Lippe îl vizitează pe domnul Carp, în numele armatei ocupante: e primit în antreul casei, cu regretul de a nu putea fi primit ca amic.

Astfel căzu…una din cele mai mari cetăți ale lumii, după Paris, cu 18 forturi și 18 fortificații intermediare.

Nouă regimente germane și armata de Dunăre, ce n-ar fi trecut de două regimente și jumătate(!), ar fi smuls-o cum ei au afirmat-o, pentru a ne demoraliza și mai mult, din mâna a patruzeci de regimente române.

Dar căderea Bucureștilor fu mărul de discordie între comandanții celor două armate: Falkenhayn și Mackensen, pe chestia întâietății intrării în Capitală.

Mackensen încă de la 22 noiembrie trimisese parlamentar pe căpitanul Lange, amicul unui fost prizonier al nostru, scăpat miraculos din mâinile generalului Socec, împreună cu un profesor al Școlii evanghelice, spre a înmâna o somație de predare Comandantului Cetății București, amenințată cu bombardarea, dacă răspunsul nu va sosi în 24 de ore.

I se înapoie însă scrisoarea sub cuvântul că nu există Cetatea Bucureștilor și niciun Comandant al acestei Cetăți. Falkenhayn însă, mai puțin circumspect în ziua în care de-abia lua la cunoștință de cuprinsul răspunsului dat parlamentarului, imediat după luarea forturilor Chitila și Mogoșoaia, trimise trupele sale asupra Bucureștilor și ele intrară cele dintâi în oraș, cum ne asigură Rosner, ziaristul călătoriilor Kaiserului și cronicarul campaniei lui Falkenhayn.

Pretenția că Mackensen e cel dintâi care, înaintea chiar a sosirii oricărei trupe, a pus piciorul în București, a fost afirmată de revista oficială ”Rumanien in Wort und Bild”.

De aceea cartea lui Rosner, pusă un moment în circulație, a fost multă vreme oprită de cenzură.

De fapt, Mackensen nu a sosit decât în seara căderii orașului. Totuși, din această zi, comanda unică o avu Mackensen.

Care fu impresia produsă în Germania, ne-o dovedește telegrama Kaiserului către împărăteasă:

”Bucureștiul este luat. Ce strălucit succes, prin pronia dumnezeiască pe drumul completei victorii.

 În repezi lovituri au bătut incomparabilele noastre trupe inamicul… Dumnezeu să ne ajute mai departe”.

Noaptea împușcături dese pe stradă. Sunt patrule care intimidează populația.

“NU UITATI ! SUNTEM INVIGATORI”

  Primele 24 de ore ale ocupaţiei

Capitularea Bucurestilor, moment extrem de dureros pentru români a avut si o nota tragi-comica, în felul haotic în care s-a desfasurat.

În ziua de 22 noiembrie 1916, sosea în Bucuresti un ofiter german cu un drapel si o scrisoare sigilata, de la Maresalul Mackensen, pentru comandantul Garnizoanei Bucuresti.

A fost condus la generalul Anghelescu caruia i-a comunicat verbal ca Maresalul Mackensen  cere ca, în 24 de ore, Garnizoana sa fie predata, în caz contrar urmând un bombardament puternic de artilerie grea.

Generalul român a raspuns însa ca în Bucuresti nu mai exista garnizoana si nici comandant, asa ca nu putea primi scrisoarea.

Noaptea ce a precedat intrarea trupelor de ocupație în București a fost o noapte lungă pentru toată lumea.

Mai ales locuitorii din Dealul Spirii nu au  lipit geană de geană,deoarece la interval scurte din incinta Arsenalului Armatei răbufneau explozii asurzitoare și se înălțau limbi de foc amenințătoare.

Personalul militar  al Arsenalului s-a retras   printre ultimii, a minat instalațiile ce nu puteau fi transportate pentru a nu cădea întregi în mana dușmanului.

Odată cu ivirea zorilor, toată suflarea capitalei era în picioare. Puţini au fost cei care au îndrăznit să iasă din casa.

Cei care totuşi o fac își zic pentru a-si face curaj: „vreau să văd în față invazia”.

Primăria a luat măsuri ca armatele germane si ale aliaților lor sa aibă parte de o primire oficiala, rezervata si demna.

Calea Victoriei a fost presărata din timp in timp cu nisip proaspăt si, din loc în loc au fost postați jandarmi pedeştri şi sergenți de oraș în mare ținută.

La Calea Rahovei pe unde se bănuia ca ar putea intra primii soldati inamici Emil Petrescu, primarul Capitalei, însoțit de ambasadorul SUA Wopican si de ambasadorul Olandei, Vredenburg, a plecat in dimineața acelei nefericite zile de 23 noiembrie 1916 in spre Bragadiru si după circa 6 Km ne întâlnind pe nimeni s-a întors.

Primarul orasului Emil Petrescu si Prefectul Politiei aranjasera  sa iasa înaintea armatei inamice, la orele 9 dimineata, la bariera Bragadiru, caci pe acolo ajunsese în Bucuresti solul generalului.

Cert este ca au stat la bariera pâna la prânz si, vazând ca nu vine nimeni, autoritatile s-au întors în oras.

Multi au plecat acasa, doar primarul, mergând la Ministerul de Interne, afla ca armata lui Mackensen intrase deja în Bucuresti, pe Calea Grivitei.

Vice-primarul Titus Popovici este trimis în zona si, într-adevar, acesta se întâlneste, la Matache Macelaru, cu doua companii de infanterie comandate de un locotenent caruia i se spune ca orasul se „preda liber de trupe”.

Goana dupa sigiliu

Ofiterul pretinde în schimb o declaratie scrisa, un act cu sigiliul orasului, un document oficial. Dar acest act ramasese la primar care era la Ministerul de Interne.

Astfel, ofiterul german si escorta sa sunt îmbarcati în automobilul Primariei, si cu totii, merg la Primar. Dar aici se constata ca actul cu pricina se afla la Primarie.

Desigur ca neamtul a fost surprins de atâta zapaceala în predarea unui oras, ca Bucurestiul.

Dându-i-se toate asigurarile ca nu exista armata în oras si neavând încotro, el accepta sa mearga la Primarie.

Dar pe drum, surpriza, la bulevardul Acadamiei un grup de 12 infanteristi români cu munitie de razboi stateau în coltul strazii, gata de tragere.

Escorta germana îsi încarca si ea armele. În fata imensului pericol, vice-primarul, facând uz de functia sa, cere soldatilor români sa predea armele.

Dar aceasta nu era totul, caci atunci când automobilul ajunge în Calea Victoriei, apare si tramvaiul Cotroceni-Obor în statie, plin ochi de soldati români echipati de razboi.

Ofiterul german este aproape sufocat de furie. Cu rugaciuni si insistente, tramvaiul este golit si soldatii dezarmati si condusi în curtea Prefecturii Politiei.

Si, astfel, s-a facut predarea Capitalei.

Pe la ora prânzului sergenții de oraș au fost retrași de pe străzi, pentru ca nu se aflase încă nici cand vor intra nemții, în București, si nici pe unde.

Totuși dupa ora 12 o delegație de 6 ofițeri germani apartinand armatei a IX-a de sub comanda generalului von Falkenhayn , condusa de nepotul împăratului celui de-al II-lea Reich printul Schaumburg-Lippe, fost atașat militar al legației germane in Romania venind dinspre nord, si-a oprit automobilul la Primăria Capitalei, cerând semnarea capitularii Bucureștilor.

Emil Petrescu va semna „Declarația de capitulare in fata inamicului” act pe care l-au iscălit si ofițerii germani garantând in felul acesta „Averea si cinstea cetățenilor”.

La scurt timp după ce s-a legalizat ocuparea orașului, aproximativ 300 de soldați germani şi-au făcut apariția pe Calea Victoriei, mărșăluind dinspre șoseaua Târgoviștei pentru a lua sub control punctele vitale ale Capitalei și a asigura intrarea în siguranță a grosului trupelor invadatoare.

La ora 14:30 un sublocotenent si 10 soldați au ocupat Prefectura Capitalei, subofițerul cerând să i se înmâneze un „Protocol” prin care să se ateste ca el este primul soldat german care a intrat in „cetatea București”

Apariția pe străzile orașului a patrulelor germane a surprins pe multi bucureșteni unii nu si-au putut reveni din uluială și durere cazând la pat, alții au plâns de-a binelea si nu a fost roman căruia sa nu i se fi scăldat ochii în lacrimi.

Până şi natura se înnegurase si se mohorâse mai tare ca deobicei: ”Norii negri ocupau cerul. Timpul era umed. O bură de ploaie venise ca să îşi răspândească plânsul”.

Prizonieri români pe bd. Calea Victoriei din București, 1916

La 15:30 feldmareșalul von Mackensen a intrat in Capitala României escortat de un regiment mixt de cavalerie si infanterie.

El a reprezentat pe toată durata ocupației autoritatea militara suprema în calitate de Şef al Marelui Cartier al grupului de armate reunite (Ober-Kommando Mackensen).

 Mareșalul August von Mackensen

A fost primit la Palatul regal de o serie de personalități romane rămase în București din ordin, pentru a gira activitatea diferitelor ministere si servicii in timpul ocupației.

Al.Tzigara-Samurcaş care reprezenta Casa Regala şi domeniile coroanei, i-a oferit ca locuință reședința regala dar acesta a refuzat,  preferând Casa Neitani din strada Valter Mărăcineanu.

Din primele ore suita lui Mackensen a început sa acţioneze  pentru a asigura grosului trupelor ce urmau sa intre in București în zilele următoare rații de alimente şi încartiruire.

Colonelul de intendenta Keve poate fi socotit pe drept prima oficialitate care a ridicat pretenții de natura economica asupra Capitalei.

El a ordonat ca zilnic sa i se pună la dispoziție de către autoritățile române pentru fiecare soldat din cei 50.000 care vor trece prin București, afluind spre front, câte o pâine si jumătate litru de vin, cafea, ceai, orez, zahar, untura, „si cate altele”.

In caz contrar, amenința generalul, primarul orasului va fi executat in primele 24 de ore.

La auzul amenințării Emil Petrescu a replicat:

„O viaţa am. Ce voi putea da voi da, ce nu ,nu.”

 Încercând sa intervină in discuție pentru a dezamorsa conflictul, Al. Marghiloman, preşedintele Crucii Rosii – Române,  a fost apostrofat de către acelaşi general :

„Nu uitati ca noi suntem învingători si aţi făcut sa curgă mult sange german”.

Totodata oraşul a fost supus la o dare de un miliard de lei care la scurt timp a fost redusa la cinci sute de milioane văzându-se imposibilitatea de a fi plătită.

Prima noapte a ocupației a trecut.Patrulele germane care străbăteau străzile trăgeau focuri de arma fără nici un motiv aparent, doar pentru a intimida şi mai mult populația. Locuitorii erau timoraţi din orice si de orice:

De huruitul căruțelor militare pe pavajul strazilor, de claxoanele mașinilor, de strigatele soldaților, dar mai ales de porțile trântite şi de pașii grei ai militarilor care veneau sa ceara adăpost pentru o noapte.

 

A doua zi a avut loc defilarea trupelor inamice cu toate armele și bagajele, cu furgoane, cu tot ceea ce o armata poarta cu dansa într-un razboi.

Au defilat pe Calea Victoriei, prin fața feldmareșalului Mackensen si a statului sau major, trupe germane, austro-ungare, turcești si bulgare.

„In aceste zile dureroase la 23, 24 si 25 noiembrie am avut în față spectacolul cel mai întristător. Am văzut în aceste zile ca și în multe zile următoare, câți dușmani trăiesc pe acest pământ prea răbdător și câte lifte neîndurate împotriva neamului nostru hrănim si îmbogățim… întreaga streinime este pe străzi fluturând batistele, aruncând flori si împărțind țigări.

Femeile sunt in fruntea acestor demonstraţiuni.Noua parți din zece sunt femeiești, germane, austriece, ungare poartă in gentuțe țigarete, de câte ori trece o unitate ele ies din rând si împart țigările.

Uralele nu mai contenesc. Ore întregi mâinile lor flutura batiste albe. Romania a dispărut azi, Bucureștiul este al lor.

Atâta îndrăzneala că victoria austro-ungara este definitiva si aceasta purtare nedemna, trebuie spusă si încredințată scrisului istoric care va rămâne pentru că Romania să cunoască pentru totdeauna sufletul dușmănos al unora din neamurile străine pe care le adăpostește…

„Dar poporul roman este iertator.”

 

Filmul următor, provenit din colecția arhivelor federale germane, Das Bundesarchiv, este un document de mare valoare, care prezintă parada și decorarea soldaților germani de către feldmareșalul german August von Makensen (1849-1945) în fața Ateneului Român din București în anul 1917.

 Un Crăciun cum nu a mai fost

În prima luna de ocupație, bucureștenilor li s-a oferit imaginea a ceea ce va însemna pentru mult timp regimul de ocupatie al inamicului: Sute şi mii de convoaie de care, furgoane, caruţe, trec zi şi noapte. Sunt pline cu trofeele pe care le aduna în marşul lor victorios.

Tronuri țărănești, velințe, cufere preţioase,  scurteici, scaune fantezii, pirostrii, cazane, plăpumi sărăcăcioase, portrete in ulei, plapumi de atlas peste care zac porci vii sau tăiați, gaini, raţe, urmate de cirezi intregi de oi, vaci elvetiene, cai etc.

Trupele inamice cărînd dupa ele prada adunata de prin satele si orașele românești prin care au  trecut, ajunse la București se dedau la tot felul de jafuri si siluiri terorizand Capitala.

Se inaugura astfel o perioada lunga in care bucureştenii  aveau să suporte pe langă o nemiloasa si apăsătoare exploatare economica,  şi un regim de teroare, persecuţii si umilinţe greu de înţeles şi  de explicat.

În oraş soldaţii inamici, individuali sau în grupuri rechiziţionau de prin pravalii (inclusiv farmacii si drogherii) tot ce le plăcea: se fura pe o strada mai ales ceasornicele sunt smulse cu forta de bulgari,  gainile şi porcii sunt predilecţia germanilor.

Autoritățile germane de ocupație nu intervin decât intr-o măsură foarte mica, şi doar pentru a-i tempera pe bulgari care adeseori torturează pentru a intra in posesia bunurilor ce le doresc considerând ca acest lucru reprezinta dreptul de pradă al soldatului asupra teritoriului ocupat.

Când la 16 decembrie 1916, generalul de infanterie Tulff von Tscheppe und Weidenbach s-a instalat in Bucuresti în calitate de guvernator militar al României ocupate, mulţi cetaţeni au crezut ca situaţia va intra pe un făgaş cât de cât normal, câ nu mai sunt lăsați la discreția oricărui soldat.

 Nici nu bănuiau ca abia acum începe adevaratul jaf, jaful organizat oficial, în locul jafului individual.

Dar în Bucuresti, ordinea germană, severă, riguroasă, exactă, lacomă – adica jaful organizat îşi începe activitatea dupa 1 ianuarie 1917 stil nou.

Până atunci ocupanții au continuat să golească seifurile băncilor, ale negustorilor, rafturile magazinelor şi pivnițele restaurantelor, cămările caselor particulare, şi vitrinele magazinelor de pe principalele artere ale Capitalei, pe care, în primele zile le priviseră muţi de uimire deoarece erau pline cu „lucruri care de mult au fost confiscate din Germania”

De fapt insuşi guvernatorul general Tulff s-a numarat printre jefuitorii oraşului Bucureşti. Stabilindu-şi locuinta in Palatul Şuţu şi neplăcându-i mobila a cerut ca imediat să fie schimbată cu alta în valoare de 80.000 lei pe care nu a platit-o niciodata.

Nu a plătit nici mărfurile cumpărate de la magazinul Albina în valoare de 5.000 lei constând din alese cusături româneşti pe care le-a fâcut cadou împaratului Germaniei.

In timp ce-şi însuşeau bunurile jefuitorii se mirau că după atata stoarcere depozitele oraşului mai aveau înca mărfuri din abundenţă. Dar cât s-a jefuit din avutul locuitorilor nu se poate estima nici cu aproxmaţie.

Se ştie în schimb cât necaz a pricinuit cetaţenilor incartiruirea trupelor germane. Zilnic soldaţii la periferie şi ofiţerii în centrul oraşului umblau din casă în casă alegându-şi şi instalându-se dupa bunul plac.

Casele goale nu le plac, voiesc pe cele locuite şi din toate odăile întotdeauna voiesc pe cea a stăpânilor.

De fapt se întindeau în toată casa încât locatarii oricât de numeroşi ar fi fost se inghesuiau în una sau doua camere. Aveau tot odata pretenţia să li se facă tot menajul de către gazde.

La plecare luau din lucruri şi le expediau in Germania familiilor lor. Cei care au locuit în casele părăsite ale refugiaţilor, dupa ce le-au jefuit au distrus şi ce mai rămăsese, mobilier, podele, tot.

In casa lui Take Ionescu ofiterii germani incartiruiţi au pus pe foc dulapurile si biblioteca. În școlile transformate în adaposturi pentru soldaţi nu a mai rămas bancă, catedră, tablă,  dulap – totul s-a ars.

Lucrurile nu s-au îndreptat cu nimic în lunile ce au urmat. Locuitorii Capitalei au trebuit sa suporte nu numai  în anul 1917 încartiruirea a aproximativ 53.000 de ofițeri ai armatelor de ocupație din care 43.000 au locuit in hoteluri si 10.000 în case particulare.

La aceste cifre trebuie neapărat adăugat și numarul foarte mare dar imposibil de stabilit al funcționarilor civili (în special femei) veniți din țările inamice pentru a lucra în administrația de ocupație.

Si cu câte pretenții…Baie ! unde nu e se instalează luxos în contul primariei, tablouri de pictori buni,  e o goana dupa ele pentru că după fiecare incartiruire dispar, scoarţe şi covoare chiar şi la cazarme.

Tuturor ofiţerilor trebuia să li se asigure un apartament, doar pentru generali o casa întreagă.

Iar toți aceștia jefuiau în folosul personal fără nici o jena, măcar că toţi pretindeau că erau foni.

Aşa a procedat şi colonelul doctor Franke, reputat profesor universitar din Berlin, care a locuit în casa abandonata a profesoruluiu doctor Slătineanu, refugiat în Moldova, din care şi-a însuşit numeroase bunuri de valoare.

Printre obiectele expediate în Germania, familiei sale, s-au aflat şi vase mari de arta Galle si Daume, pe care profesorul universitar berlinez le umpluse cu untura si unt topit ca sa nu călătorească goale.

 

 

  Un soldat german însoțea câteva oi pentru cina de Crăciun pe străzile din București, decembrie 1916

 

Au fost rechiziționate pentru armata de ocupație principalele cluburi si restaurante ale Bucureștiului, vestite in toată Europa pentru eleganţa şi rafinamentul lor, Casa Capşa a fost cedata bulgarilor la cererea expresa a lor,devenind Casa soldaților si ofițerilor de unde au jefuit mărfuri de milioane de lei.

Tot lor le-a fost cedat si localul Clubului Partidului National Liberal pe care l-au transformat în cazinou. Cafeneaua „Imperial” a devenit Restaurant zur Traube şi era frecventat de ofiţeri ai armatei austro ungare.

Pentru nemți în afara de Athenee Palace, transformat în local destinat ofiţerilor de stat major şi comandament, au  mai fost rechiziţionate  Hotel de France  devenit In zum deutschen Kronpriz , Caffe de Paris a ajuns Kaisser Palast, Brasserie de la Paix transformata in Freidens Kafee şi înca multe altele. Unele cluburi ca Jokeu, Tinerimea, Automobilul, Sportiv, Agricol, Rezervisti, Pensionari, Comercial etc.

Au fost transformate in Soldatenheim, unde gradele inferioare din armatele germana, austro-ungara, bulgara si turca luau masa, audiau muzica sau făceau sport.”

Santinela germana în fata Administrației Militare azi Str. Toma Caragiu  

Militär Verwaltung Rumänien  (Administrația militară România)

În zilele urmatoare, Statul Major si Komandatura germana au ocupat Hotel Bulevard, Capsa si Athéné Palace unde s-au stabilit. Vechile nume românesti ale hotelurilor, cafenelelor, restaurantelor au fost înlocuite cu firme germane Berliner Kaffée, Kaiser, Palast etc. Strada Lipscani a devenit Leipziger Strasse, Hotelul Grant – Kronprinz Hotel.

De asemenea, o companie bulgara si una turceasca au ramas, ca garnizoana de ocupatie, pe lânga trupele germane.

Îmbracamintea si atitudinea acestora erau deplorabile. Bulgarii, înca din primul moment s-au îmbatat si au trecut la jafuri; au preluat Casa Capsa aducând-o într-o stare jalnica pentru multa vreme.

Ajunse în centrul Capitalei, trupele de ocupatie au început sa cumpere produse alimentare fara bani dând în schimb bonuri, stampilate de comandantul lor si platite de primarie.

Soldatii români si rusi, capturati în acele zile, au fost instalati la Cercul Militar, apoi au fost trimisi în lagare.

În final mai adaug emisiunea de 2.172,020,000 lei fără acoperire în aur de Banca Generala a României (o filiala a băncii Diskonto Gesellshaft din Berlin), în fapt un mijloc fictiv de acoperire a cheltuielilor cu ocupaţia şi cu exploatarea nemiloasa a ţării, guvernul romăn fiind obligat să plateasca întreaga emisiune la un curs impus de okupant.

Toate cheltuielile administraţiei militare au fost trecute pe seama populaţiei sub forma unor împrumuturi impuse.

Criza de alimente și cărbuni

Komandatura imperiala a impus Primariei Capitalei, înca de la început, obligatii referitoare la aprovizionarea trupelor si rechizitionarea caselor, automobilelor, alimentelor etc.

Dupa o saptamâna, pravaliile erau goale. Iar în mai putin de o luna se reglementa consumul luminii electrice la 1 kw pe saptamâna pentru fiecare persoana dintr-o familie (pâna atunci consumul mediu de familie era de 50-80kw).

Se interzice iluminatul prăvăliilor după ora 19,00, iluminatul strazilor se reduce si se suprima tramvaiul electric.

Mizeria si saracia ajunsesera la maxim, nu existau alimente si carbuni.

La începutul anului 1917, se introduc si cartele pentru pâine si carne din februarie pâna în aprilie, ratia era de 400 gr. pâine si 200 gr. carne pe saptamâna de persoană.

Foto: Soldați germani, austro-ungari și bulgari, într-o piață din București.

De la 1 aprilie, carnea se reduce la 150 gr. pe săptămâna.
O ordonanta oprea pe cofetari de a mai face cozonaci sau prajituri cu unt si oua, iar jumatate din alimentele declarate de cetateni pe formularele speciale erau ridicate de germani.

Alta ordonanta se referea la câinii gasiti liberi pe strazi sau chiar din curti, care trebuia prinsi si ucisi la Scoala veterinara, iar proprietarii amendati cu 1.000 marci.

De aici, au urmat o serie de abuzuri, cetatenii fiind amendati chiar daca nu aveau câini si problema nu era a banilor, ci faptul ca trebuia sa faca rost de câine pentru a-l preda.

De asemenea, se rechizitionau saltele, plapumi, perne, rufe, masini de scris.
Nici un supus român nu se mai putea urca într-o trasura chiar de piata fara învoirea expresa si scrisa a Komandaturii, asta dupa ce se interzisese si folosirea tramvaielor cu cai.

Arestarea personalitaţilor

O experienta trista au trait-o ostaticii luati de ocupantii germani, în schimbul supusilor Puterilor Centrale, deportati la Iasi. Au fost arestate personalitati precum dr. C. Cantacuzino, I. Pillat, cumnaţii Brătienilor, Duca, prof. Constantin Radulescu-Motru, Mina Minovici, dr. Obreja, arh. I. Berindei, avocatul Cancicov si multi altii. Sabina Cantacuzino, sora lui Bratianu si Lia Bratianu, sotia lui Vintila Bratianu, au obtinut, prin intermediul lui Tzigara-Samurcas, care fusese numit Prefect al Politiei, sa nu fie deportate la Tismana. Cele doua doamne au fost „izolate” la Mânastirea Pasarea.

Femeile ascundeau carnea în cosciuge

Anul 1917 a însemnat înasprirea masurilor si a foametei. Alimentele erau confiscate si trimise în Germania.

Românii au fost însa întotdeauna inventivi, astfel ca, locuitorii din jurul Bucurestiului, de exemplu, aduceau în Capitala carne în felul urmator: o puneau într-un cosciug, în caruta, pe care o urmau, bocind în urma ei, pâna treceau de santinele.

Alte femei aduceau purcei purtându-i în brate ca pe copii etc. Dar nici nemtii nu erau mai putin inventivi caci, încarcau untura si untul în vase persane sau Galle, furate de pe la casele bucurestenilor, pe care le expediau apoi la Berlin.

Wilhelm al II-lea îl face pe regele Ferdinand trădător.

Regele Ferdinand I al României

Unul din evenimentele însemnate ale anului 1917 a fost si vizita Kaiserului Wilhelm al II-lea la Curtea de Arges (20 septembrie). În prezenţa lui Tzigara-Samurcas, care reprezenta oficial Casa Regală, acesta a depus coroane la mormintele lui Carol I şi a reginei Elisabeta.

Gestul sau nu era unul din dragoste pentru vărul sau Carol I, ci era un gest politic („iată unde a ajuns România nefiind alături de Puterile Centrale !”).

 

 

 

 

Kaiserul Wilhelm al II-lea, ultimul împărat al Germaniei

Dupa Curtea de Arges, Kaiserul se va întâlni cu Regele Ferdinand al Bulgariei, la Cernavoda.

În 22 septembrie, se gasea la Focsani, unde inspectase trupele, tinând un discurs în care regele Ferdinand al României este facut tradator. Acest lucru nu l-a împiedicat însa apoi sa viziteze castelul Peles din Sinaia.

În aceeasi perioada, au vizitat Bucurestii si Feldmaresalul Friedrich, varul împaratului Austro-Ungariei, Printul August Wilhelm, unul din fii Kaiserului, ginerele împaratului si altii.

Începe rechizitionarea cuprului

Între timp, o data cu desfasurarea razboiului a aparut o presanta nevoie de materiale de razboi, astfel ca ocupantii au ordonat, la 28 octombrie 1917, rechizitionarea aramei si a cuprului.

Astfel, s-a ajuns la pericolul confiscarii clopotelor bisericilor.

Multe dintre ele au fost însa ascunse de calugari, iar pentru cele de interes artistic si istoric, Tzigara-Samurcas a obtinut o scutire din partea maresalului Mackensen.

Spre sfârsitul anului 1918, un spirit de revolta plutea în aer, circulau manifeste clandestine tot mai multe, iar zvonurile ca mesajul Parlamentului de la Iasi ar fi acela care vorbeste de o „victorie finala” îmbarbatau sufletele românilor din Bucuresti.

Totusi, începutul anului 1918 aducea mari probleme tarii noastre care, dupa Tratatul de pace dintre Rusia Sovietica si Germania, din 18 februarie/2 martie 1918, se gasea izolata.

Începutul lunii februarie fusese marcat în Bucuresti de un eveniment iesit din comun: soldatii bulgari au furat moastele Sfântului Dumitru, de la Mitropolie, dupa ce le mai cerusera o data chiar lui Mackensen, sub pretextul ca sfântul ar fi fost de origine bulgara, cerere respinsa de maresal.

Moastele au fost recuperate însa, spre marea bucurie a locuitorilor Capitalei.

În schimb, o mare tristete urma sa produca Pacea cu Puterile Centrale, încheiata la Bucuresti în 24 aprilie/ 7 noiembrie 1918. Aceasta a provocat ura si ostilitate fata de regimul de ocupatie. O pace înrobitoare care însa din fericire nu fusese ratificata de catre regele Ferdinand.

În fine, armistiţiul

Înfrângerile suferite de armatele Puterilor Centrale pe fronturile din vest si sud, în toamna anului 1918, au determinat Comandamentul german să semneze, la 29 octombrie/ 11 noiembrie 1918 un armistiţiu şi, ca urmare, era obligat sa îşi retraga forţele armate din toate teritoriile ocupate, inclusiv din România.

Mulţi refugiaţi din Moldova  încep sa se reîntoarcă.
Pe 15 noiembrie 1918, Capitala îşi schimba deja aspectul. Circulau maşini mici cu tricolorul francez agăţat de ele. Pe străzi, erau militari francezi, englezi, americani.

A sosit, de asemenea, generalul Berthelot, iar generalul Prezan a lansat o proclamaţie „… azi flutură din nou mândrele flamuri române, înfăptuind pentru veşnicie Unirea Tuturor Românilor„.

 

Foto: Intrarea în Piața Palatului a familiei regale şi a generalului Berthelot pe sub un arc de triumf construit lângă hotelul Athenee Palace.

După o absenţă de 2 ani, în ziua de 1 decembrie 1918, 101 tunuri anunţau încă din zori, reîntoarcerea în Capitala României a Regelui Ferdinand, în fruntea armatei române şi a aliaţilor noștri.
De la rondul al doilea al Soselei Kiseleff, pâna în Piata Victoriei, de aici si pâna la Cercul Militar, la statuia lui Mihai Viteazul, iar de acolo, pâna la Mitropolie, o mare de oameni cu steaguri, pancarte, batiste și flori îi întâmpina pe cei ce reveneau din razboi.
Casca de fier da soldaților o uniformitate severă, războinică.

Un imens cortegiu de drapele al tuturor regimentelor face o impresie puternică.
Toată ziua, Capitala a rămas în sărbătoare, iar seara, un nou banchet s-a dat la Palatul Regal, cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul.

După doi ani de război, ţara a reînviat într-o Românie Mare.

 

 Surse :

http://www.historia.ro ; FrontPress.ro; http://turistinbucurestiro.blogspot.ro; art-historia.blogspot.ro; Corneliu Rades – Cartea “Bucureştii- în vâltoarea primului război mondial”